|
|
|
Analizeaza rolul elementelor de compozitie dintr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente, dintre urmatoarele: titlu, incipit, secvente poetice,
relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta)
Floare albastra
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme-"floare", reprezentand efemeritatea,
delicatetea si "albastra" sugerand infinitul cosmic, dar si aspiratia. Titlul este si o metafora simbol,
un motiv romantic care apare si in alte literaturi. In literatura germana, in lirica lui Novalis, floarea
albastra se metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. Motivul florii
albastre apare si la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastra reprezinta vointa, dar si nostalgia
nesfarsitului sau femeia ideala. De asemenea, albastrul simbolizeaza infinitul, departarile marii si
ale cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele
Poezia este structurata pe doua planuri, intre care se stabilesc relatii de opozitie: planul
barbatului si planul femeii. Femeia este o copila naiva, dornica de a se realiza prin iubire. Barbatul
este un contemplativ, sedus de dulceata jocului inocent, dar incrancenat sa atinga absolutul,
preocupat intr-un ceas cand putea sa cunoasca fericirea- de altceva, mai inalt si mai intelept, dupa
cum reiese din ingaduinta sa fata de preaplinul pasional al fetei: "Eu am ras, n-am zis nimica".
Planul feminitatii(cuprins in strofele 1-3 si 5-12) are forma unui monolog, alcatuit in prima
parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare, dintr-o provocare inocenta, care este un act de
seductie. Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte in diversitatea preocuparilor abstracte
ale barbatului pericolul instrainarii. Cunfundarea lui "in stele si in nori si-n ceruri nalte", gandirea
lui plina de imaginile"campiilor Asire", ale "intunecatei mari" si ale "invechitelor piramide" care
"urca-n cer varful lor mare" o determina sa-l avertizeze asupra capcanei in care ar putea sa cada,
confundand caile fericirii:"Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!".
Provocarea pe care o lanseaza(strofele 5-12) izvoraste dintr-o nevoie demonstrativa, pare o
lectie de initiere intr-un segment al existentei pe care barbatul il minimalizeaza. De aceea, proiectul
ei erotic este de o mare fascinatie, poarta in el toate atuurile tentatiei: natura este paradisiaca, iubita
este frumoasa si "nebuna", adica dispretuitoare de conventii, dragostea este neprefacuta si totala,
muta si inocenta. Cadrul natural este insa autohtonizat : e "gura raiului" din cantecul popular, cu
luminisuri, cu stanci gata sa se pravale in prapastie, cu izvoare care plang, cu trestii inalte si foi de
mure, cu soare si luna. Autohtonizat este si limajul copilei, care se alinta in spiritul oralitatii
taranesti:"de ce m-ai uitat incalte", "voi cerca", "mi-oi desface", "cine treaba are".
Planul barbatului, foarte redus(cuprins in strofele 3 si 13-14), are dublu rol, fixeaza "povestea" in
interiorul unei amintiri si confera poeziei caracterul de meditatie. Senzatia de poveste evocata este
data de prezenta in text a unui narator, marcat de pronumele personal "eu", si a unor scurte
precizari, care delimiteaza planurile: "Astfel zise mititica/ Dulce netezindu-mi parul" sau "Inc-o
gura-si dispare/Ca un stalp eu stam in luna", apoi in final "Si te-ai dus/Si-a murit iubirea
noastra.
