Esecul lui Pygmalion. RUSOAICA.

Esecul lui Pygmalion. RUSOAICA

Roman de analiza psihologica, dar si scriere de maturitate, mizand pe surprinderea unor stari de constiinta obsesive, absurde, dar favorizate de refugierea fortata intr-un spatiu controversat din perioada razboiului, Rusoaica ascunde totusi, un substrat de date reperabile in biografia autorului. Intr-un interviu acordat revistei "Facla" si consemnat in 1933 de Matei Alexandrescu, Gib Mihaescu face importante marturisiri privind experientele de viata ce stau la baza elaborarii romanului:

"Cartea, declara autorul, mi-a fost inspirata de o intamplare povestita de un ofiter() Prietenul meu imi povesteste despre o domnisoara care, voind sa treaca pe la noi, a fost surprinsa de soldati si trimisa inapoi. Era o fata prea tanara ca sa poata fi definita. Ceea ce m-a impresionat era faptul ca ea purta in mana o cutie de vioara. Obligata sa treaca inapoi, intamplarea a facut ca tocmai atunci sa se sparga gheata si fata sa se inece()[1].

Sensibilitatea romancierului, a carui structura sufleteasca este preponderent lirica, rezoneaza la un detaliu aparent nesemnificativ, in contextul tragicei intamplari relatate. Amanuntul reveletor este vioara, veritabila cutie de rezonanta a sufletului artistei. Sub materialitatea ei frusta se ascunde simbolul tuturor aspiratiilor tinerei transfuge.

Printre marturisirile pe care autorul le face in bogata corespondenta cu traducatoarea slovaca a romanului, -Suzana Dovalova-, regasim interpolate destainuiri revelatoare pentru intelegerea pertinenta a semnificatiilor cartii. Tot aici, exista un pasaj care expliciteaza simbolul inefabil al viorii, asa cum il percepe constiinta prozatorului: "Cred ca tocmai acest amanunt al viorii () in mana acestei biete inecate, mi-a sugerat ideea femeii visate realizabile, asa cum prezenta acestui instrument in mana ei putea naste presupunerea unui noian de posibilitati sufletesti, poate cele mai alese care pot vreodata exista impreuna"[2]

Intre cei doi corespondenti se infiripa o idila de la distanta, o dragoste platonica, pe care, insa, cunoasterea nemijlocita, directa o va disipa. In aceeasi corespondenta, incercand, probabil, sa o maguleasca pe distinsa traducatoare slovaca, scriitorul cocheteaza cu ideea ca eroina cartii, in esenta, femeia arhetipala de mult visata, "putea fi tot atat de bine o slovaca, o ceha, o poloneza sau mai stiu eu de ce anume nationalitate, dar o femeie evident indepartata care sa se deosebeasca de tot ce ai cunoscut, fara totusi a sti s-o definesti, o femeie care ti-ar putea aduce asadar ceva nou si neasteptat."[3]

Ramanand in acelasi registru confesiv, al marturisirilor autobiografice, deloc neglijabile pentru geneza Rusoaicei, nu putem omite perspectiva autorului asupra identitatii protagonistului cartii. Astfel, din acelasi interviu publicat in "Facla", citam cu generozitate:

"Ca erou al meu, Ragaiac, are, fireste, unele din preocuparile mele: cercetarile matematice, astronomia etc. pe care i le-am atribuit din bagajul meu personal, socotind ca i se potriveau de minune in singuratatea lui; alte preocupari i le-am imprumutat din observatiile mele in afara, asa cum orice scriitor, cred, isi alcatuieste personajele sale() Locotenentul Ragaiac este setos de o noutate, de un eveniment neasteptat, care sa prefaca complet obisnuintele lui sufletesti, de un ideal care nu putea fi intrupat, cred, mai plastic, decat printr-o femeie necunoscuta si, desigur, frumoasa. In setea aceasta nepotolita de nou, chiar daca imprejurarea ii aduce dinainte perspective inedite, el banuieste, totusi, ca, dincolo de ele, s-ar putea gasi ceva si mai minunat"[4]

Desi retras de mult timp in sihastria bordeiului sau, Ragaiac traieste cu satisfactie sentimentul deplinei libertati spirituale, in ciuda evenimentelor precipitate din planul vietii sociale si politice. In acest spatiu al autoexilarii voluntare, timpul istoric este abolit, tragismul evenimentelor dizolvandu-se in voluptatea cu care Ragaiac se apropie de lumea ireala, a cartilor. El cheama in ajutor literatura sa il scape de setea de viata. Insetat de valori autentice, superioare, capabile sa-i dea un sens vietii, se cufunda intr-un sever "ascetism matematic", pentru a gasi in contemplarea intelepciunii pure, "in afara de orice contingenta lumeasca si mai cu seama sufleteasca, pe Cel de dincolo de orice limita"[5]. In bivuac, eroul savureaza placerea lecturii si, "sub impresia romanelor rusesti mai ales, care-i dau elementele concrete ale unei frumuseti feminine misterioase, asteapta sosirea acestui sol care sa-l vindece de toate insatisfactiile claustrarii()"[6].

Ratacirile solitarului Ragaiac pe hatisurile stiintei sunt dublate de patosul lecturii fascinantelor poeme homerice care inchid in ele o lume roasa de patimi, in care zeitatile cunosc si impartasesc cu voluptate, ispitele si dramele unei umanitati tragice, o lume in care oameni si zei nu se pot sustrage unei fatalitati implacabile. Curand, insa, porniri instinctuale, indelung refulate intr-o izolare frustranta, vor bulversa echilibrul emotional al visatorului. O lume obscura, abisala, construita pe temeiul unor impulsuri erotice greu de reprimat, tasneste din adancul fiintei sale sub forma unor reprezentari bizare, impregnate de puternice trairi emotionale si vise lubrice. Placerea contemplatiei estetice este detronata cu brutalitate de o covarsitoare "sete de viata". Abandonand universul livresc, Ragaiac se lasa tutelat de noul impuls vitalist, invocand realitatea in toata plenitudinea ei. Lectura poemelor homerice ii prilejuieste celui insetat de aventura cunoasterii prin cultura, confruntarea cu o fascinanta ipostaza a eternului feminin ce ii tulbura definitiv precarul echilibru launtric. Ascetismul in care se complace la inceput, provoaca in realitate o neasteptata hipertrofie a simturilor, consecinta imediata a pierderii contactului cu realitatea exterioara. Bovaricul Ragaiac, bantuit de vise lubrice si imagini onirice violent senzuale, devine victima propriilor halucinatii, ce vede pana si intr-o banala tigancusa venita cu caprele la pasune, o intrupare a zeitei vanatorii: "Diana era o tigancuse rumena, care venise cu caprele la pasune() Diana cea oachese ma impartasi apoi rand pe rand, la umbra salciilor, cu farmecele ei divine, care, dupa atatea mii de ani, cu toata tineretea ei cruda, erau departe de a mai fi feciorelnice."(p.28)[7]

Episodul evocat ne trimite cu gandul la peripetiile bovaricului Cavaler al Tristei Figuri, reflectand in acelasi timp o puternica alienare a protagonistului de realitate, pe fondul recluziunii sistematice intr-o lume imaginara, cu radacini adanci in propriile complexe erotice reprimate, dar care isi cer dreptul la implinire. Victima a unei imaginatii febricitante, stimulata de intinderile infinite ale campurilor misterioase si de experientele livresti, Ragaiac se cufunda in mrejele unei reverii inefabile data de asteptarea femeii care sa intrupeze idealul sau de puritate, setea de nemarginit, misterul insusi pe care nu il va putea descifra niciodata, pentru ca nu are o existenta reala. Marian Papahagi gloseaza pe tema simbolisticii "Rusoaicei", notand ca ea reprezinta pentru Ragaiac "un mit facut din lecturi"[8], ce inchide in imaginatia lui virtutile si senzualitatea frapanta a eroinelor marii literaturi ruse. De altfel, destainuirea lui Ragaiac ne edifica: "Si pentru a o vedea mai bine, imprumutam fetei mult aseptate, cand trasaturile Avdotiei Alexandrovna, sotia lui Rascolnicoff, cand ale Zizei ori Dariei din Posedatii, ale Natasei din Razboi si pace, ale Anei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Grusencai din Fratii Karamazov; sau ale Soniei din Crima si pedeapsa, pe care imprejurarile de acum din tara ei o scuzau mai mult decat orice pledoarie dostoievskiana. Apoi ma gandeam la copilele enigmatice din Andreev si din intreaga literatura rusa, fascinata de efectele sociale ale nitroglicerinei, ca fluturii de lumina lampii"(p.33).

In acord cu asertiunea lui G. Calinescu, potrivit careia Rusoaica ar fi "un fel de Madame Bovary a virilitatii, intrucat in Ragaiac sunt intrupate aspiratiile oricarui barbat, fara vreun accident mai deosebit"[9], putem vorbi de un bovarism masculin care ii subjuga pe toti protagonistii operelor analizate, al caror exponent pare Ragaiac si in cazul caruia bovarismul intelectual debordeaza intr-un tip de bovarism sentimental, atata timp cat traieste lucid si sincer visul intalnirii cu enigmatica Rusoaica, proiectie fantasmatica a eternului feminin, asa cum razbate din exemplara literatura rusa. Despre bovarism, filosoful Jules de Gaultier afirma foarte plastic ca "este tatal iluziei despre sine care preceda si insoteste iluzia despre celalalt si despre lume"[10]. Si totusi, Ragaiac nu se complace in iluzie, in sensul de acceptare pasiva a destinului care tergiverseaza intalnirea; placerea contemplatiei estetice se conjuga la el cu o nepotolita sete de viata, cu alte cuvinte, cu un irepresibil elan al simturilor exaltate. Dimpotriva, cu cat obsesia prinde radacini in constiinta lui, cu atat pare ca Ragaiac se obstineaza in a sili realitatea sa se supuna tiparului oniric. Dominat de spirit practic, lucidul Ragaiac - pentru care asteptarea devine, paradoxal, elan indraznet - incearca sa se sustraga visului, inchipuirilor fantasmatice, pentru a cataliza intruparea himerei care il obsedeaza. Nicolae Manolescu remarca: "Eroul nu este un platonic stupid, devotat visului sau, ci un barbat normal si sanatos care, adorandu-si Rusoaica din vis, poseda si alte rusoaice reale()"[11] Capabil sa se dedubleze sub tentatia irepresibila a voluptatilor carnale, Ragaiac nu se sfieste sa stranga in brate alte "rusoaice", mai pamantene, chiar daca frivole; dar aventurile pasagere augmenteaza nostalgia acelui nu-stiu-cine, obsesia fantasmei "cu piciorul inalt si ochii oblici, care va veni infasurata in suba ei enorma din imparatia gerurilor".(p.66) Astfel, amorul ideal este concurat in permanenta de manifestarile profane ale amorului senzual-erotic. De altfel, criticul Ion Simut remarca faptul ca pentru eroii congeneri protagonistului "Rusoaicei", "ecuatia [lor] interioara reuneste termeni contrastanti - evazionism si implicare sociala, senzualitate erotica si idealism."[12] Ragaiac este un "suflet tare", exclusiv intrucat nu isi abandoneaza idealul, nu renunta la asteptare. Mitul este mereu supus, totusi, probei realului, imaginea ideala, imaculata, fiind agresata de trivial si in final, degradata.

Solitudinea prelungita in care se cufunda eroul, asociata cu propensiunea spre reverie a unei firi care se vrea nostalgica, il fac sa traiasca aproape extatic magia si misterul departarii. Fanfaronul se confeseaza patetic:"Dar mi-e de ajuns ca sa aud primul fluierat al naiurilor de trestii de pe marginea de dincoace a fluviului inghetat si sa raspunda cu o nesfarsita durere naiurile de dincolo ca dorul cel aprig sa se intoarca sfasietor. Nostalgia necunoscutului, a ceea ce n-a mai fost, a nouluiea se incheaga necontenit, curios, din cantecul de demult()"(p.159).

Fantasma halucinanta a femeii arhetipale care intarzie sa se obiectiveze, tortureaza psihicul tensionat al vizionarului erotic astfel incat, obsesia atinge culmi nebanuite, frizand delirul si fobia exacerbata, stari paroxistice redate in imagini stranii, voit exuberante, excesiv liricizate si de aceea, prea putin izbutite stilistic: "De teama aceasta sfredelitoare vreau sa scap intotdeauna; ea-mi ingaure noptile ca un burghiu mecanic, ea infige in adancul lor negre fitiluri de dinamita, le aprinde cu o apasare de buton()"(p.159).

Relatia efemera cu enigmatica Niculina, nevasta contrabandistului Serghie Balan, reprezinta pentru Ragaiac o captivanta aventura a simturilor hipertofiate; mai mult, uneori Ragaiac se automistifica, traind iluzia desoperirii Rusoaicei in voluntara Niculina. Revelatia ii prilejuieste un monolog retoric: "Eu asteptam Rusoaica de peste Nistru si ea era doar la un intins de mana departe de mine."(p.72)

Insa, pe masura ce distanta dintre cei doi se reduce, misterul aprigei haiducese se lasa descifrat. Simtimdu-se deja stapanul simtamintelor patimase ale adulterinei, Ragaiac se indeparteaza, tentat de noi orizonturi indepartate, tainice.

Specifica eroilor gibmihaescieni, aflati in cautarea unor valori autentice fabricate de propria inchipuire, este obstinatia de a vana himera, punand in acest demers o forta psihica si o energie spirituala inimaginabile. Visul lui Ragaiac si, in acelasi timp, drama sa, provin din obsesia de a transfera naluca din planul plasmuirilor pe taramul unei realitati obiective, de "a tari viziunea spre ceva aievea"[13], cum afirma Al. Potopopescu intr-un valoros studiu critic. Asadar, s-ar putea crede ca imaginatia protagonistului devanseaza realitatea, fiind, in egala masura, o consecinta a trairii ei depline. Hazardul face ca Ragaiac sa fie la un pas de materializarea obsesiei devorante, cand afla de la camaradul Iliad, - martorul framantarilor sufletesti ale protagonistului si victima dorintei triunghiulare -, ca o femeie, de o frumusete fulminanta, o nobila din cea mai fina aristocratie rusa, se ratacise in sectorul lui. Fascinat de farmecul tinerei transfuge, Iliad o retine pentru sine, promitandu-i, iluzoriu si vanitos, protectie si devotament. Personaj minor ca si complexitate psihologica, Iliad pare mai degraba victima propriei ignorante in virtutea careia se complace intr-o elementaritate frusta; incapabil sa isi faureasca un ideal autentic, Iliad se hraneste din obsesiile si himerele impartasite de bovaricul Ragaiac, amator de povesti senzationale sau minciuni frumos ticluite, negustor de iluzii gata oricand sa le vanda, cu scopul de a-si satisface vanitatea virila. Din amici si confidenti, constransi de flagel sa se circumscrie acelorasi limite, cei doi vor deveni rivali. Personalitate stearsa, de o mediocritate suparatoare, Iliad va renunta din lasitate la "iubirea" pentru enigmatica Valia, insa nu va putea stavili nicicand amintirea.

Torturat de remuscari, bantuit de amintirea evanescentei transfuge, Iliad cutreiera in lung si-n lat malul Nistrului, in speranta zadarnica de a o regasi. In acelasi timp, sufletul protagonistului tradat de actele josnice ale amicului, nu isi mai gaseste deloc linistea din momentul in care afla de existenta reala a unei femei ce insumeaza virtutile idealului sau erotic. "Nostalgia necunoscutului, a ceeea ce n-a mai fost, a noului" se insinueaza tiranic in constiinta tensionata a eroului pe care il tulbura o noua ambitie virila: sa o gaseasca el insusi pe Valentina Andreevna Grusina care, dupa descrierile emfatice ale nefericitului Iliad, ar fi - crede protagonistul - marea revelatie a tuturor asteptarilor sale. Se produce un fenomen de "quijotizare" a lui Ragaiac, cum il numea criticul Ion Simut, "in sensul ca imbratiseaza din ce in ce mai orbit si mai ratacit o mare iluzie"[14]. Dar cautarile infrigurate intreprinse din ordinele locotenentului, scot la lumina o intamplare tragica: in tentativa ei finala, disperata, de a ajunge pe malul romanesc, Valia piere sub pojghita fragila de gheata a fluviului. Asa cum se intampla si in cazul celorlalte romane, materia sfidata de om isi arata suprematia, invingand elanurile imaginatiei personajelor; astfel, simbolica vioara a Valiei, plutind printre sloiurile Nistrului, infrange orice iluzie a visatorului Ragaiac. Daca Iliad a reusit sa se bucure chiar si pentru putin timp de insasi prezenta efemera a Valiei, Ragaiac, in inversunarea disperata de a o intalni pe Rusoaica, ramane cu marturia esentiala a sufletului artistei (vioara), cazand, mai apoi intr-o adanca stare de mutenie severa si glaciala.

Personalitate duala, osciland intre doua atitudini antitetice, eroul tanjeste dupa o iubire absoluta, neintinata de vulgaritate si a carei implinire nu o va trai, iar, pe de alta parte, cade patimas in mrejele aventurilor violent senzuale alaturi de femei comune, chiar frivole. In mod bizar, pe Ragaiac il fascineaza o prezenta feminina doar in masura in care ea constituie obiectul atentiei celuilalt. El are mereu nevoie de prezenta unui tert pentrua-si defini atractiile: Marusea, rusoaica abandonata inainte de plecarea pe Nistru, ii suscita din nou interesul atunci cand afla ca ea urmeaza sa se casatoreasca cu profesorul Antimov; Niculina il fascineaza atata timp cat exista obstacolul intruchipat de sotul acesteia, contrabandistul lipsit de scrupule, Serghie Balan. Valia, care isi pierde inocenta si farmecul in ochii lui Ragaiac, atunci cand Iliad ii destainuie amanuntele aventurii lor erotice, redevine interesanta pentru protagonist in momentul in care Iliad se inversuneaza sa o regaseasca.

Romanul ionic, in viziune manolesciana, este, asadar construit in acest caz pe ideea rivalitatii. Tradand complexe de inferioritate, refulate de-a lungul unei existente interiorizate, Ragaiac nutreste orgoliul nemasurat si ambitia maladiva de a-i domina pe cei cu care intra in relatie si a dispune de ei in totalitate, pentru a-si putea atinge scopurile imediate. Totusi, cel mai bine realizat personaj gibmihaescian este, fara indoiala, Ragaiac, in a carui evolutie "se reliefeaza psihologia masculina tipica a eroilor lui Gib Mihaescu"[15]. Prizonier al realitatii de care se simte legat printr-o multitudine de fire nevazute pe care incearca zadarnic sa le franga, eroul se refugiaza, prin cultura, intr-o lume ireala care ii confera deplina libertate a spiritului. Literatura, in special, ii furnizeaza amanunte pe care el le interiorizeaza, iar "orizontul literar dat de lecturi si aspiratii"[16] devine fundamentul unui mit al femeii arhetipale, mitul "Rusoaicei". Paradoxal, insa, idealul feminin invocat atat de frecvent de "soldatul fanfaron"[17] in criza de singuratate, pare o declaratie conventionala, distonand frapant cu actele sale. Stapanit de mult simt practic, prin urmare, lucid, Ragaiac se situeaza, in ciuda fantasmelor care-l obsedeaza, la antipodul donquijotismului care i-a fost atribuit sporadic de critica. El nu este niciodata satisfacut, cum, dimpotriva, se intampla constant cu eroul lui Cervantes, de iluzia iubirii, ipostaza care il condamna la nefericire.

Privind halucinat catre o lume ireala pe care o populeaza cu himera Rusoaicei, protagonistul traieste sub povara unei drame profunde, a imposibilitatii de a-si corporaliza himera. Impartasim opinia criticului Al. Andriescu, potrivit careia "Rusoaica nu este o fiinta aievea, in carne si oase, ci doar un vis, o aspiratie in regretele caderii, compensatia imaginara a insatisfactiei, setea niciodata potolita de noutate, de aventura si candoare."[18] Potrivit analizei criticului M. Papahagi, "in Ragaiac, dorinta de idealitate ajunge pana la obsesie, iar senzualitatea pana la degradare"[19], eroul intrupand ipostaze fundamentale ale amorului ideal, dar si ale celui profan. Insetat de viata traita plenar, dar greu de multumit, Ragaiac isi refuza fericirea inteleasa intr-un sens comun, domestic, scrutand mereu departarile cuprins de fascinatia, misterul necunoscutului ce s-ar afla dincolo de experienta data. Pentru acest bovaric incurabil, obiectul investigatiei sentimentale ramane incitant atata vreme cat acesta pare inaccesibil; o data apropriat, se degradeaza, devine desuet, iar eroul temerar purcede in marea aventura a necunoscutului, a eternului nou. Criticul clujean, Liviu Petrescu opineaza: "Ragaiac urmareste de fapt o himera si credem ca pe undeva este chiar incantat de caracterul atat de vag si de nematerial al acestei intrupari"[20]. Prozatorul isi demistifica eroul, obligandu-l sa isi recunoasca tumultul suferintelor sufletesti: "Imaginea imensa a visului care se infaptuieste, a norocului care se apropie, ma cotropeste insa la prima scuturare, e mai tare ca realitatea insasi si las iarasi indata, ca pe un cadavru parasit in pripa, dupa gatuire, corpul acesta care emana totusi, cu atata putere eforturile sangelui cald si aprig, gandul trebuie sa alerge hoinar intru intampinarea neasteptatului, a aventurosului, a nemaicunoscutului, a eternului nou"(p.160).

Personajele feminine din roman, etaland pe parcursul naratiunii o psihologie sumara, sunt relevante in masura in care ele vin sa contrasteze cu idealul sentimental, neatins de vulgaritate, al naratorului. Traind intr-un spatiu al recluziunii morale, personajele masculine ce se succed pe scena amplei naratiuni, se dedau cu voluptate unui erotism exacerbat, - veritabila filosofie de viata -, singura alternativa pentru unii de a se retrage presiunii imaginatiei prolifice.

O succinta analiza a relatiilor personajului-narator cu eroinele din roman, pune in lumina personalitatea schizoida a acestuia, condamnat la nefericire si zbucium launtric in virtutea unei luciditati imanente care face ca aventura senzual-erotica traita frenetic sa fie mereu concurata de aventura spirituala, in cautarea feminitatii pure. Relatia superficiala cu Marusea este intrerupta "tocmai la timp", cum afirma naratorul, inainte sa se consume definitiv. Constiinta superioritatii si vanitatea virila resimtita in preajma Marusei, -al carei farmec diminuase tocmai datorita nepriceperii de a intretine misterul si prospetimea sentimentelor -, confera locotenentului sentimentul compensator al unei depline libertati sufletesti din care razbate temporar cate o doza de sadism, mereu in stare latenta: "O, sfanta fericire de a putea fi tocmai prin seninatatea si constiinta libertatei tale depline, chinuitorul unei palpairi de viata pe care ai ingenuncheat-o, ai subjugat-o si o oprimi! O compatimesti pentru ca o oprimi si o oprimi si mai cu tarie, pentru a simti pana la maximum de intensitate dulceata milei"(p.72).

Ragaiac va fi tentat sa se apropie din nou de Marusea inspre finalul cartii, cand rusoaica devine obiectul investigatiei sentimentale a rivalului sau Iliad si a profesorului Antimov; deci, cand exista un obstacol care-i sfideaza vanitatea sau exacerbatul orgoliu masculin. La fel se intampla si in cazul apropierii primejdioase de patimasa Niculina. De o feminitate tulburatoare, femeia dobandeste in imaginatia lui Ragaiac "o perfecta intruchipare fizica" a Rusoaicei mult asteptate. Captiva intr-un mariaj nefericit si avand predispozitia pacatului, adulterina se lasa sedusa; accepta jocul unei periculoase dedublari, gata insa oricand sa se sacrifice pentru a-si salva sotul, chiar daca acesta adera la compromisul apropierii dintre sotia-i si Ragaiac, cu scopul de a-si pune la adapost faptele ilicite.

Neprevazator, adept al unei iubiri tiranice si violente, contrabandistul nu banuieste nicicand ca va fi tradat de sotia in care-si pusese nadejdea si care, mai mult, calca in afara casniciei, atrasa parca de farmecul necunoscutului aventurii extraconjugale in masura, crede ea, sa rupa monotonia tipica unei casnicii aride. Biruindu-si tinta, bovaricul aventurier saturat de amor, urmeaza, din nou, halucinanta chemare a himerei. Astfel, "parfumul cunoscut al Marusei se sterge pentru a face loc unei arome salbatice de nuc, aroma cu care este asociata Niculina, iar ambele sunt alungate de o mireasma mai puternica decat toate parfumurile cunoscute, decat taria amara si salbatica a nucului secular, decat orice alta tarie stiuta si aspirata pana la fund"[21].

Valia, de a carei prezenta mirifica Ragaiac ia cunostinta prin intermediul fanfaronului Iliad, fascineaza si incita constiinta protagonistului atata timp cat nu se arata, ramanand intr-un "departe" incomensurabil, o fata morgana invaluita in taina. De fapt, conditia esentiala pentru ca himera sa persiste este, in cazul lui Ragaiac, departarea. Astfel, probabil ca, daca intalnirea s-ar fi consumat, eroul bovaric ar fi tagaduit, ca de fiecare data, autoritatea feminina a Valiei, indreptandu-se in final spre alte orizonturi care atrag prin noutate si mister insondabil. Incercand sa se sustraga realitatii apasatoare, populata de o lume prezidata de mediocritate, inchisa in sine si amenintata permanent de o vulgaritate degradanta, Ragaiac, -desirat intre epicureul tentat de placerile terestre si vizionarul asteptand zadarnic intruparea unei himere -, va fi condamnat sa revina in aceeasi realitate promiscua si mutilatoare a micului targ basarabean, ca un invins al singuratatii si al reveriilor halucinatorii.

Din tribulatiile personajului principal, scriitorul compune o monografie a unor stari sufletesti adesea contradictorii, derivate dintr-un halucinant joc de mistificari, deziluzii si obsesii erotice. Asadar, Rusoiaca ramane un triumf al realismului psihologic, un roman interesant prin subtilitatea analizei, dar mai ales prin mitul inedit pe care il propune, - cel al Rusoaicei -, simbolizand o ipostaza a eternului feminin ce nu poate avea corespondent in lumea reala.