INFRACTIUNEA, REALITATE PSIHOLOGICA SI JURIDICA DIN PERSPECTIVA CUPLULUI PENAL AGRESOR-VICTIMA

Infractiunea - trasaturi constitutive

In acceptiunea cea mai generala a termenului, infractiunea este o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, interzis de lege sub o sanctiune specifica, represiva, care este pedeapsa. Aceasta interzicere este modalitatea specifica de realizarii reglementarii juridico - penale a relatiilor de aparare sociala[1].

Intr-un alt sens, notiunea de infractiune desemneaza fapta descrisa, prevazuta de legea penala cu elementele sale componente si care defineste o anumita infractiune. Este acceptiunea ce o are in vedere legiuitorul care observand faptele periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii, le interzice sub sanctiuni specifice pentru a preveni savarsirea lor in viitor[2].

Codul Penal prevede in art. 17: "Infractiunea este fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale".

Savarsirea unei fapte - Din definitia notiunii de infractiune rezulta ca aceasta este, in primul rand, o fapta a omului, un act de conduita exterioara a acestuia, avand o existenta materiala obiectiva. Cerinta existentei unei fapte periculoase are o semnificatie politico-penala specifica. Numai actele de conduita exterioara ale persoanei pot constitui infractiuni, nu si simplele procese psihice care au loc in forul interior al acesteia. Simplul gand (nuda cogitatio) nu poate constitui infractiune, nefiind fapta. 

Fapta poate consta intr-o actiune sau intr-o inactiune, in ambele sale forme, ea reprezinta exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activitatii constiente a omului. Fapta trebuie sa apartina omului, sa-i fie imputabila, astfel nu exista infractiune, ci o simpla manifestare de energie fizica, fara relevanta juridico-penala. Fapta cuprinde si urmarea produsa, deci si modificarile produse in mod constient ori care se puteau produce prin savarsirea actiunii sau inactiunii respective. Fiind o fapta a omului, din sfera infractiunii sunt excluse fenomenele naturii si reactiile animalelor, afara de cazul cand omul se serveste, in savarsirea faptelor sale de forte ale naturii sau de energii animale.

Trasaturile esentiale ale infractiunii rezulta din cuprinsul art. 17 C.pen.:

1. Fapta sa prezinte pericol social;

2. Fapta sa fie savarsita cu vinovatie;

3. Fapta sa fie prevazuta de legea penala.

Fapta sa prezinte pericol social

Pentru a constitui infractiune, fapta unei persoane trebuie sa prezinte pericol social, adica sa fie periculoasa pentru societate.

Conform art. 18 C.pen.: "Fapta care prezinta pericol social in intelesul legii penale este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate in art.1  si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse".

Daca o serie de sisteme penale sunt tentate sa renunte la sintagma ,,pericol social" din componenta trasaturilor constitutive ale infractiunii, mai ales din perspectiva argumentelor care vizeaza arbitrarul aprecierii pericolului, nu acelasi lucru si-l poate permite victimologia pentru care pericolul social este definitoriu in aprecierea gravitatii si intinderii dreptului lezat si a prejudiciului suferit, fara a mai vorbi de faptul ca pericolul oglindeste fidel comportamentul faptuitorului (personalitatea sa)[3].

Fapta aduce atingere valorilor sociale atunci cand vatama efectiv sau cand pune in pericol aceste valori, creand posibilitatea producerii unor urmari daunatoare pentru ele. Pericolul social se exprima, de asemenea, in starea de neliniste si insecuritate sociala pe care fapta o creeaza, in caracterul sau de violenta, de frauda sau de indisciplina sociala. De asemenea, ca trasatura a infractiunii, pericolul social trebuie sa aiba caracter penal, adica sa prezinte un anumit grad, o anumita gravitate specifica infractiunii ca ilicit penal, care o distinge de alte forme de ilicit juridic (administrativ, disciplinar, civil) si sa justifice incriminarea faptei sub sanctiunea penala.

Fiind dependent de insemnatatea valorilor sociale, de ierarhia acestora, pericolul social este variabil de la o infractiune la alta. De asemenea, este posibil ca pericolul social al aceleiasi infractiuni sa fie variabil de la o etapa a dezvoltarii sociale la alta. De aceea, o fapta care nu avea in trecut caracter socialmente periculos il poate dobandi ulterior, tot asa cum o fapta care a avut caracter socialmente periculos il poate pierde ca urmare a evolutiei societatii.

In doctrina penala[4] pericolul social ca trasatura a infractiunii este cunoscut sub doua forme:

. pericol social generic sau abstract care este apreciat de legiuitor in momentul inscrierii faptei periculoase in legea penala ca infractiune. Aprecierea pericolului social generic are loc pe baza unor date obiective si subiective ca: insemnatatea valorii sociale ce trebuie ocrotita; gravitatea vatamarii ce i se poate aduce valorii sociale, frecventa faptelor ce se pot savarsi, persoana faptuitorului, a victimei etc. Pericolul social generic se refera la un anumit fascicul de infractiuni: infractiuni contra vietii, infractiuni contra patrimoniului etc.

. pericolul social concret - este pericolul pe care il prezinta o fapta concreta savarsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei - el se reflecta in sanctiunea penala aplicata.

Pericolul social concret difera, in cadrul aceluiasi tip de infractiune, de la o fapta concreta la alta. Evaluarea lui este importanta, pe de o parte pentru ca lipsa in concret a gradului de pericol social specific infractiunii duce, potrivit legii in vigoare, la inexistenta infractiunii (art. 18 C.pen.).

Fapta sa fie savarsita cu vinovatie

Pentru existenta infractiunii nu este suficienta savarsirea unei fapte care prezinta pericol social, in intelesul aratat, chiar daca s-a stabilit ca aceasta este imputabila unei anumite persoane (imputatio facti).

Pentru ca fapta savarsita sa constituie infractiune este necesar sa se constate existenta unei legaturi de cauzalitate psihica intre faptuitor si fapta socialmente periculoasa savarsita de el. Este nevoie deci sa se constate ca aceasta fapta ii este imputabila nu numai fizic, dar si psihic.

Aceasta legatura subiectiva dintre faptuitor si fapta periculoasa pe care el a savarsit-o, care reflecta in fond atitudinea constiintei si vointei lui in raport cu fapta savarsita si cu urmarile ei, sta la baza vinovatiei ca trasatura esentiala a infractiunii.

Daca fapta nu este voita de persoana care a savarsit-o. in sensul ca aceasta a actionat nu in mod liber, ci sub imperiul unei forte straine, sub presiunea unei constrangeri, nu poate exista vinovatie. Vointa de savarsire a actului de conduita este o conditie esentiala pentru existenta vinovatiei ca trasatura a infractiunii.

Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile acesteia.

Ca atitudine psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si fata de urmarile acesteia - vinovatia - este rezultatul interactiunii a doi factori constiinta si vointa. Intr-adevar, vinovatia presupune o atitudine constienta in sensul ca faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, al rezultatului acestora, care este periculos si savarseste cu vointa aceste actiuni sau inactiuni antrenand energia sa fizica spre realizarea rezultatelor urmarite.

In literatura juridica de specialitate se mentioneaza ca o caracteristica a vinovatiei ,,preponderenta factorului intelectiv asupra celui volitiv, constiinta rasfrangandu-se prin intermediul vointei asupra faptei si asupra urmarilor acesteia[5].

Definitia vinovatiei o gasim in C. pen., art. 19: ,,Vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa'.

Din insasi definitia data vinovatiei in legea penala, rezulta ca aceasta trasatura esentiala a infractiunii se prezinta sub doua forme sau configuratii specifice. Este posibil ca, in momentul savarsirii faptei, subiectul sa-si reprezinte clar rezultatul acesteia, sa si-1 reprezinte gresit sau sa nu si-1 reprezinte deloc, desi avea indatorirea si posibilitatea sa si-l reprezinte, in conditiile in care a actionat, in raport cu aceste variatiuni, vinovatia imbraca forma intentiei, atunci cand persoana a avut reprezentarea corecta a rezultatului faptei sale, sau forma culpei, atunci cand si-a reprezentat gresit sau nu si-a reprezentat deloc acest rezultat. Este ceea ce rezulta si din dispozitia art. 19 alin. l C.pen., in care se prevede ca exista vinovatie atunci cand fapta este savarsita cu intentie sau din culpa.

Tot din definitia data rezulta ca cele doua forme ale vinovatiei sunt susceptibile, fiecare in parte de modalitati diferite in raport cu atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos. Atat intentia, cat si culpa se realizeaza, in mod obligatoriu in una dintre modalitatile prevazute de lege, in functie de atitudinea faptuitorului in cazul dat, in oricare dintre ele forma de vinovatie respectiva avand aceeasi valoare.

Caracteristic intentiei este deci prevederea de catre faptuitor a rezultatului faptei, reprezentarea in mintea sa a acestui rezultat si nu doar posibilitatea reprezentarii lui.

Daca faptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale, datorita unei erori de fapt sau unei intamplari imprevizibile (caz fortuit), nu exista intentie, ci eventual culpa. Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos: intentia directa si intentia indirecta (eventuala).

a) Intentia directa. Exista aceasta modalitate a intentiei atunci cand faptuitorul isi reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui rezultat.

b) Intentia indirecta sau eventuala exista atunci cand faptuitorul, care prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, desi nu urmareste producerea acelui rezultat, savarseste totusi fapta, acceptand eventualitatea producerii lui.

Existenta acestei modalitati a intentiei presupune savarsirea unei fapte susceptibile sa produca cel putin doua rezultate, din care unul (care poate fi socialmente periculos) este urmarit de faptuitor, iar altul care este socialmente periculos si care nu este urmarit, dar este acceptat de faptuitorul care se hotaraste sa savarseasca fapta chiar cu riscul producerii si a acestui rezultat posibil.

Modalitatile intentiei examinate mai sus sunt modalitati normative, deoarece sunt explicit prevazute de lege.

c) Alte modalitati ale intentiei. Pe langa modalitatile normative, in stiinta dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale intentiei. Se face astfel distinctie intre:

1. Intentie simpla si intentie calificata - Exista intentie simpla atunci cand faptuitorul prevede si urmareste producerea rezultatului (intentie directa obisnuita), iar intentie calificata atunci cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului in vederea realizarii unui scop prevazut in norma incriminatoare.

2. Intentie initiala si intentie supravenita - Prima exista atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale de la inceput, adica din momentul trecerii la savarsirea faptei. A doua exista atunci cand prevederea rezultatului intervine ulterior unei hotarari initiale si determina hotararea ulterioara de a-1 produce.

3. Intentie unica si intentie complexa - Prima exista atunci cand faptuitorul a hotarat sa savarseasca o singura fapta, a doua se realizeaza atunci cand faptuitorul a hotarat sa savarseasca mai multe fapte sau a urmarit sa produca mai multe rezultate socialmente periculoase.

4. Intentie spontana si intentie premeditata - Exista intentie spontana atunci cand trecerea la savarsirea faptei s-a facut imediat dupa adoptarea rezolutiei infractionale si intentie premeditata atunci cand rezolutia infractionala a precedat la un interval oarecare de timp savarsirea faptei, interval in care faptuitorul a reflectat asupra modului si mijloacelor de savarsire a faptei. Intentia premeditata

atrage, in general, o raspundere penala mai mare.

Exista culpa ca forma a vinovatiei atunci cand faptuitorul, savarsind o fapta care prezinta pericol social, a prevazut rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmarit si nu a acceptat eventualitatea producerii lui, insa a actionat socotind fara temei ca acel rezultat nu se va produce sau nu a prevazut rezultatul desi trebuia si putea sa-1 prevada. Din aceasta definitie rezulta ca si culpa prezinta la randul ei, doua modalitati importante: culpa cu prevedere (usurinta) si culpa simpla (greseala).

a) Culpa cu prevedere (usurinta, temeritate) exista cand faptuitorul a prevazut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat insa acest rezultat, ci a sperat in mod usuratic, neintemeiat, ca el nu se va produce.

b) Culpa simpla (greseala) exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-1 prevada.

Culpa in cele doua modalitati ale sale este si ea, alaturi de intentie, prevazuta si definita in dispozitiile din art. 19 C.pen.

c) Alte modalitati ale culpei. Pe langa modalitatile normative examinate, in teoria dreptului penal sunt cunoscute si alte modalitati ale culpei, a caror cunoastere serveste la mai exacta caracterizare a vinovatiei si la individualizarea pedepsei. Astfel, in raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila se face distinctie intre: imprudenta sau nesocotinta (comportare nechibzuita) si nebagare de seama (neatentie), neglijenta (comportare fara grija necesara), nepricepere (lipsa cunostintelor necesare efectuarii activitatii), nedibacie (lipsa aptitudinilor sau deprinderilor necesare) etc. De asemenea, in raport cu natura comportarii in cadrul careia s-a manifestat, se face distinctie intre culpa "in agendo" si culpa "in omitendo", dupa cum aceasta s-a manifestat in cadrul unei actiuni sau al unei omisiuni; intre culpa directa si culpa indirecta, dupa cum se refera la actiunea savarsita de infractor sau la cea savarsita de o alta persoana etc.

Pe langa vinovatia sub forma intentiei si culpei atat teoria cat si practica zabovesc asupra unei forme mixte a vinovatiei - praeterintentia - care obiectiveaza intentia si culpa reunite, constand in savarsirea unei fapte cu intentie si producerea unui rezultat mai grav decat cel urmarit si acceptat initial de faptuitor prin savarsirea faptei, rezultat ce i se imputa acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevazut, desi putea si trebuia sa-1 prevada. Esentiala este imprejurarea ca faptuitorul savarseste o fapta urmarind un anumit rezultat, dar care se amplifica devenind mai grav, realizand continutul unei alte infractiuni (ex. lovituri cauzatoare de moarte art. 183 C.pen.), ori o varianta agresiva a infractiunii initiale (ex. talharia cu moartea victimei art.211 C.pen.).

Fapta sa fie prevazuta de legea penala

Cea de a treia cerinta esentiala a infractiunii ce se desprinde din notiunea data prin art.17 C. pen., o reprezinta prevederea acesteia in lege ca atare. Pentru existenta oricarei infractiuni sunt necesare cele trei trasaturi esentiale: fapta ce prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de lege, intrunite cumulativ. Lipsa oricareia din aceste trei trasaturi conduce la inlaturarea caracterului penal al faptei.

Cerinta este indeplinita atunci cand legiuitorul descrie fapta respectiva si o interzice, sub sanctiunea penala, intr-o anumita dispozitie incriminatoare. Numai din momentul prevederii in lege a faptei si de la intrarea in vigoare a legii respective, acea fapta devine o categorie juridica susceptibila sa devina infractiune.