Documente noi - cercetari, esee, comentariu, compunere, document
Documente categorii

Primul razboi mondial (1914-1918); Diplomatia in paralel cu operatiunile militare; Pacile de la Brest Litovsk (martie 1918) si Bucuresti (martie 1918) victorie incontestabila dar vremelnica a Puterilor Centrale

Primul razboi mondial (1914-1918); Diplomatia in paralel cu operatiunile militare; Pacile de la Brest Litovsk (martie 1918) si Bucuresti (martie 1918) victorie incontestabila dar vremelnica a Puterilor Centrale; Esecul ofensivei Kaiserului si capitularea Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria); Tratatele de pace ale sistemului versaillez (Versailles 1919); Saint Germaine en Laye (1919), Neuilly (1919), Trianon (1920); Sevres (1920). Importanta intemeierii Societatii Natiunilor (1919).



O data razboiul declansat, diplomatia prin diferite canale, incerca sa-i ajute pe militari ca acestia sa obtina victoria. Dar sa analizam situatia celor doua tabere. Cei trei parteneri principali ai Antantei s-au angajat efectiv in lupta in vara anului 1914, secondati de doua state micute: Serbia si Belgia, care au fost atacate si erau nevoite sa-si apere fiinta nationala. In Extremul Orient, Japonia, care era legata de Anglia printr-un tratat (1902), cu ajutorul caruia invinsese Rusia in 1904-1905, intra de asemenea in razboi, de partea Antantei (august 1914), in vederea cuceririi coloniilor germane din Pacific.



Tripla Alianta, creata ca bloc militar in 1882, practic in 1914, n-a mai functionat in integritatea sa, prin neintrarea in razboi, a unuia din parteneri, Italia. Aceasta, nu numai ca s-a declarat neutra, dar in anul urmator (mai 1915), intra de partea Antantei. O miscare similara face si Romania, care intra de asemenea in razboi de partea Antantei (august 1916), ca si Portugalia (1916), Grecia (1917), dar lovitura de soc o vor da americanii, cand S.U.A. (aprilie 1917), se vor alatura Antantei.

Totusi si Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria), au avut in prima perioada unele succese, atragand in razboi de partea sa, Imperiul otoman (noiembrie 1914), unde francezii si englezii aveau mari traditii in sustinerea integritatii acestuia si Bulgaria (octombrie 1915), care de la crearea sa ca stat inca autonom (1878), datora atat de mult Petersburgului.

Inainte de a intra in discutia unor probleme legate de primul razboi mondial, ne permitem sa facem unele referiri la S.U.A. In 1914 cand a izbucnit razboiul americanii erau convinsi ca se afla in deplina siguranta, iar comunicatiile maritime controlate de catre flota engleza le asigura securitatea comertului avantajos pe care il facea atat cu batranul continent cat si cu alte parti ale lumii. In afara sigurantei la care ne-am referit, S.U.A. practic, ignorau problemele ce framantau Europa, prima reactie a fost dezinteres, ca dovada, s-au declarat neutri. Pe parcurs stanjeniti de marina germana, mai ales de submarine, care nu foloseau mijloacele cele mai evlavioase, s-au alaturat Antantei, caci erau puternic legati de englezi, vorbind aceeasi limba si multe alte afinitati. Istoricul francez Yves-Henri Nousihat, specialist in istorie moderna americana, sesizeaza faptul ca diplomatia germana, nu era asa de convinsa, de sentimentele anglofile ale cetatenilor S.U.A. Astfel, in ajunul declansarii razboiului, americani nascuti in strainatate din care amandoi, ori unul din parinti, erau germani, erau 6.400.000, la care putem adauga 3.400.000 irlandezi, care in ura lor impotriva Angliei, aveau sentimente favorabile Puterilor Centrale. Mai erau 2.500.000 emigranti din monarhia habsburgica (cehi, slovaci, unguri, polonezi, germani, croati, romani, etc.), care doreau victoria taberei din care faceau ei parte ca natiune, deci, politica externa a S.U.A., trebuia sa tina cont, de toti acesti factori complecsi, care au evoluat pana la urma in favoarea Antantei.

Din perioada lui Napoleon, deci, practic, un secol, razboaie de mare anvergura, nu s-au dus in Europa. Cele mai multe razboaie le-a dus Rusia (1826-1828 cu Iranul; 1828-1829 cu Imperiul otoman, iar in anii 1853-1856 si cu Anglia, Franta, Sardinia; 1877-1878 in alianta cu Romania, Serbia, Muntenegru cu Imperiul otoman si in 1904-1905 cu Japonia), avand trei victorii si doua infrangeri. Daca Rusia, a dus cinci razboaie, Marea Britanie a fost angajata in Europa, intr-un singur razboi, cel al Crimeii, cu trupe terestre foarte putine si fara nici o batalie navala, deoarece Rusia, avand o flota cu panze, si-a autoscufundat-o in fata Sevastopolului, pentru a bara intrarea de nave straine in rada portului.

Imperiul Habsburgic a purtat trei razboaie (1859 cu Franta si Sardinia, in 1864 in alianta cu Prusia impotriva unui rival slab si fara potenta militara Danemarca si in 1866 cu Prusia), infrant atat in 1859 cat si in 1866, cand a si fost scos din Confederatia germana.

Franta a purtat doua razboaie, daca exceptam aventura din Mexic, in 1859 cand a infrant Austria si in 1870-1871, cand puterea ei militara, a fost pur si simplu pulverizata de catre Prusia.

Prusia, a purtat trei razboaie (1864 cu Danemarca, 1866 cu Austria, 1870-1871 cu Franta), care i-au adus trei victorii si aureola potentei lor militare.

Totusi, toate aceste campanii, au fost razboaie locale, unde resursele unei tari n-au fost aruncate integral in lupta (doar cu exceptia campaniei din 1870-1871, unde nici chiar atunci, statul major francez n-a fost prea inventiv), s-au dus dupa canoane clasice, cu lupta corp la corp, bineinteles folosita masiv artileria, caile ferate pentru deplasarea rapida a trupelor, telegraful si celelalte inventii ale timpului.

De la confruntarea sangeroasa franco-prusaca (1870), trecusera 44 de ani, de la luptele la care participasera ultima data italienii si habsburgii (1866), 48 de ani, 60 de ani de la sarjele de cavalerie din timpul razboiului Crimeii, incat la declansarea primului razboi mondial, cei mai tineri sublocotenenti combatanti, ne referim la militarii de cariera, erau intre 60 si 80 ani, daca mai erau in viata. Mai avantajati erau rusii, caci trecusera numai 9 ani de la razboiul incheiat cu japonezii, iar otomanii erau nevoiti sa tina piept balcanicilor, pentru a nu fi alungati definitiv din Europa.

Este drept ca statele europene si in special Germania si Franta, s-au inarmat in deceniul premergator primului razboi mondial folosind toate posibilitatile militare pe care le oferea stiinta moderna. Mai ales Germania, gandindu-se la repeziciunea miscarilor pentru a-1 ului pe dusman, era dispusa sa utilizeze ultimele aplicatii mecanice. Toti oamenii de stiinta, ca si intreaga populatie a statului respectiv, era inhamata la obiectivele urmarite de statele majore: ruperea frontului, uzura inamicului, diversiunea, sabotajul, santajul diplomatic, deci principiile lui Machiavelli, scoaterea acestuia din lupta.

Si totusi, o data cu razboiul declansat in 1914, prin amploarea lui, a intimidat atat pe militari, cat si pe oamenii politici. In aceste calcule de cabinet, in aceste partide de sah, prin declansarea razboiului, inconvenientul principal era urmatorul: cum vor reactiona masele? Vor fi dispuse ele sa moara, sa stea luni, ori ani in transee, in caz ca razboiul nu va fi scurt?

De altfel, batranul feldmaresal Hellmuth von Moltke (1800-1891), avertiza in 1890, ca intr-o viitoare confruntare de mari proportii intre marile puteri, niciuna nu va reusi sa-si elimine adversarul rapid dupa una sau doua batalii, lucru subliniat si de generalul Erich Ludendorf (1865-1937) ca in privinta ducerii unui razboi modern, mai domneste o obscuritate totala[1].

Puterile Antantei dispuneau in vara anului 1914, de 220 de divizii de infanterie, la care se adaugau 36 de divizii de cavalerie in timp ce Germania si Austro-Ungaria, dispuneau de 143 divizii de infanterie si 22 divizii de cavalerie. Cele mai bine pregatite erau trupele germane si franceze, nemtii detinand superioritatea in privinta artileriei grele, in timp ce britanicii, in privinta marinei militare deci implicit Antanta, dispunea de superioritate evidenta pe apa.

Planul strategic francez, aprobat de Joseph Joffre, numit sef al statului major francez in 1911, plan cunoscut sub denumirea de "Planul XVII", era bazat pe o conceptie rationala, prevedea posibilitatea violarii neutralitatii Belgiei si Luxemburgului, dar subestima rapiditatea concentrarii trupelor germane. In calculele franceze era prevazuta colaborarea cu Rusia care ar fi retinut, numeroase forte germane la granitele estice ale Reichului.

Inca din campania cu francezii (1870), s-a vazut ca strategia prusaca impunea un razboi de distrugere, fara nici un menajament al dusmanului, punct de vedere oglindit si in planul german Schlieffen, definitivat in 1906, adaptat unui razboi deosebit de rapid, cu mijloace umane imense, care ca o uriasa lovitura de ciocan sa-si paralizeze adversarul. Aratam intr-un capitol precedent ca dupa retragerea din viata politica a lui Bismarck (1890), atat oamenii politici germani, cat si militarii, au inlaturat orice urma de precautiune, socotind ca Reichul, poate duce simultan un razboi cu Franta si Rusia, si bineinteles cu sorti de izbanda. Dar la inceput izbita Franta fulgerator, fie prin Belgia, ori Elvetia, scoasa din lupta, apoi urma rafuiala hotaratoare cu Rusia, unde aliatul habsburg, ar fi tinut pana atunci unitatile tariste, in zona frontierelor sale.

In orice caz, cele patru fronturi deschise in cursul anului 1914: vest (cu Franta, Belgia, Anglia), in est (cu Rusia), in Balcani cu Serbia, in Transcaucazia cu Imperiul otoman, din care primele doua de mare anvergura, iar primul vital pentru interesele Frantei, n-au dus la rezultatele scontate de Puterile Centrale. Nu ne propunem sa analizam aceste probleme, faptul ca ofensiva rusa din Prusia orientala a starnit panica la Berlin, ca sarbii intr-o serie de lupte i-au batut pe austrieci, ca germanii au ajuns aproape la portile Parisului, felul cum la Marna (septembrie 1914) erau macinate fortele germane, ci sa scoatem in evidenta faptul ca strategia unui razboi fulgerator n-a reusit si ca incepe un razboi de pozitii, de macinare si ca va supravietui acela, care are nervii mai tari, resurse materiale si in ultima instanta cel care lupta pentru o cauza dreapta, pentru libertatea tarii sale.

Daca diplomatia Puterilor Centrale, n-a reusit sa evite un razboi simultan in est si vest (trebuie sa recunoastem ca grandomania germana, nici n-a facut eforturi prea mari in aceasta directie), militarii s-au dovedit incapabili sa-si atinga obiectivele, in sensul lichidarii frontului vestic (de aceea, generalul E. Falkenhayn, 1-a inlocuit la statul major pe von Moltke), iar batranul lup de mare amiralul von Tirpitz, nota, am putea spune resemnat, ca nimeni nu mai crede intr-un razboi de scurta durata[2].

Pentru anul 1914, vrem sa mai scoatem in evidenta doua lucruri. Lupta eroica a Serbiei, Muntenegrului si mai ales a Belgiei, popularizata de presa Antantei, ca si a statelor neutre, a facut sa creasca mania impotriva politicii de zdrobire a tot ce este uman, practicata de Germania si Austro-Ungaria.

Si de faptul ca prin atragerea in razboi a Imperiului otoman, de partea Puterilor Centrale, acestia nu numai ca au modificat raportul de forte in favoarea lor in sud-estul Europei, dar prin operatiunile din Caucaz, Egipt, inchiderea Stramtorilor etc., amenintau drumurile maritime din zona Suezului, a golfului Persic si accesul britanic spre India[3]. Incat razboiul depasea tot mai mult granitele Europei, devenind tot mai mult mondial.

Anul 1915, este anul razboiului de pozitie, a strategiei cu scopuri limitate, diplomatia a reusit ca Antanta sa atraga de partea sa in razboi Italia (mai 1915), iar Puterile Centrale, Bulgaria (octombrie 1915).

Italia, declarandu-se neutra, dupa cum se stie in 1914, a stat in cumpana sa vada cine ii ofera mai mult si bineinteles in acest razboi de mari proportii cine are sanse de a-1 castiga. Pana atunci, italienii ocupasera insula Saseno, de la intrarea in golful Vlora, iar in decembrie 1914 chiar orasul Vlora (acolo unde albanezii cu doi ani inainte (1912), si-au proclamat independenta de stat).

Oprirea ofensivei germane la Marna si patrularea puternicei flote engleze si franceze in Mediterana, ii facea pe italieni sa se fereasca de combinatii militare cu Puterile Centrale. Iar asezarea geografica a Italiei o ferea sa vina in contact direct cu o armata germana dezlantuita, ci doar cu forte austro-maghiare, care pana atunci s-au comportat mediocru in lupta. Stimulata de faptul ca Antanta ii satisfacea doleantele, Trento, Triestul, o parte din litoralul dalmatic cu insulele aferente (care fusese promis si Serbiei) parti din Albania (un principat autonom cu capitala la Durres), concesiuni coloniale in Africa, un imprumut din partea Marii Britanii de 50 milioane lire sterline, flota anglo-franceza s-o ajute in Mediterana, iar trupele rusesti sa nu-si slabeasca actiunile din Galitia, incheie la Londra, tratatul (aprilie 1915), prin care se obliga sa inceapa in termen de o luna razboiul impotriva Austro-Ungariei[4].

Prin invadarea Frantei si inclestarea la care era supusa, credi­torul principal al tuturor statelor Antantei, devine Anglia. Acordarea celor 50 milioane lire sterline Italiei, erau elocvente, de altfel si Petersburgul, primeste din aceeasi sursa credite, care inlocuiau partial pe cele franceze. In scurt timp, Londra este nevoita sa ceara sprijinul New Yorkului, incat razboiul prelungindu-se, europenii si in special cei din tabara Antantei, economic incep sa graviteze in jurul S.U.A.

Desigur prin intrarea Italiei in razboi, dificultatile cresteau mai ales pentru Austro-Ungaria, care-si deschidea un nou front in sud-vestul Imperiului sau. Conrad von Hotzendorf, ar fi dorit sa dea o lectie italienilor, insa comandamentul german, s-a incapatanat. Din Prusia Orientala si Galitia, detasand doar o singura divizie pe frontul italian, specializata in actiuni alpine (Alpen Korps), care a fost trimisa in Tirol. Italienii au declansat numai in 1915, mai multe ofensive pe Isonzo, dar din cauza terenului si a pregatirii mediocre cat si a dotarii necorespunzatoare, rezultatele au fost modeste, in ciuda zecilor de mii de morti, presarati pe colinele de la poalele Alpilor.

Pana in octombrie 1917, cand frontul italian a fost spart, a fost un razboi de pozitie, singurul eveniment mai deosebit a fost cucerirea de catre italieni in august 1916 a orasului Gorizzia. Se cuvine sa facem precizarea ca desi luptele intre italieni si austrieci s-au purtat din mai 1915, razboiul intre Italia si Germania a fost declarat de abia in august 1916, ambele tabere lasandu-si niste portite in vederea unui dialog in caz de necesitate[5].

Intrarea in razboi a Turciei, arata G.M. Trevelyan, a ispitit Bulgaria sa-si razbune propriile necazuri printr-un atac impotriva Serbiei[6].

Iesita infranta din razboaiele balcanice, profund nemultumita de prevederile tratatului de pace de la Bucuresti (1913), astepta momentul sa se revanseze pe vecini. Prin asezarea sa geografica, centrala, in peninsula Balcanica, putea fi o excelenta baza de atac impotriva Serbiei, Romaniei si Greciei. Pentru Puterile Centrale, atragerea Bulgariei devenea o achizitie deosebit de valoroasa, caci se facea o legatura directa intre Germania - Austro-Ungaria si Imperiul otoman, Peninsula Balcanica era disecata, Serbia lovita si din est, fatal ar fi iesit din lupta, Stramtorile puteau fi mai bine zavorate si flota rusa izolata in Marea Neagra, iar Romania cu un dusman din sud se putea hotari mult mai greu sa treaca de partea Antantei.

Statul major sarb si-a salvat o parte din trupe, evacuandu-le peste muntii Albaniei si Muntenegrului, pe tarmul Adriaticei, dupa ce-au respins oferta de a capitula fara conditii in fata Puterilor Centrale. Cu ajutorul marinei franceze au fost transportati pe insula Corfu si insulele invecinate. Pana in aprilie 1916, s-au creat trei armate sarbesti, unde numai in zona Salonic, au sosit circa 150.000 militari sarbi si muntenegreni. Acestia proveneau atat din Serbia si Muntenegru, cat si de conationali ai lor, care se stabilisera anterior in S.U.A., Canada, America Latina si chiar in Australia. Este cazul sa facem precizarea ca din sarbii, croatii si slovenii care fie dezertasera din armata Austro-ungara, fie fusesera luati prizonieri pe frontul rusesc, s-au creat doua divizii, care au luptat in 1916 in Dobrogea in cadrul armatei ruse, ca aliati ai romanilor.

Daca facem un bilant al anului 1915, ne dam seama ca luate lucrurile global, initiativa strategica a apartinut in continuare Quadruplei Aliante, care controla o mare parte a Europei si era stapana a unui imens teritoriu terestru din rasaritul Frantei, pana la Constantinopol si dincolo, pana unde se intindeau posesiunile Imperiului otoman. Desigur, Antanta nu se descuraja si dupa opinia generalului francez Marie-Emile Fayolle (maresal din 1921), occidentul era totusi convins ca pana la urma Germania va fi infranta, dar trebuie multa perseverenta, mult tact "actiune diplomatica si mai ales prin uzura generala"[7].

Pentru anul 1916, germanii au planuit schimbarea directiei lovi­turii principale din est din nou pe frontul de vest, cu scopul de a obtine decizia de razboi. Desigur, trebuie adaugat inca ca in fata imensitatii teritoriului rusesc o castigare a uneia sau mai multe batalii chiar de mare anvergura, n-ar fi putut duce la infrangerea acestei tari. Iar inaintarea diviziilor puterilor Centrale spre rasarit si indepartarea de bazele lor de aprovizionare, le-ar fi sleit fortele de care ar fi profitat Antanta pe celelalte fronturi. In schimb, nimicirea printr-o lovitura decisiva a Frantei si scoaterea acesteia din lupta a Belgiei, la arun­carea peste canalul Manecii a fortelor engleze si la retragerea din lupta a corpului expeditionar francez aflat la Salonic. Intr-o asemenea conjunctura, nici un stat din Europa nu s-ar fi hazardat sa intre in razboi de partea Antantei.

In aceasta conjunctura, generalul Falkenhayn a elaborat planul ofensivei germane, care s-a declansat in februarie 1916 si unde punctul strategic central era Verdunul, cetate asezata pe Meusa, cel mai important nod de sosele si cai ferate a frontului. Francezii condusi in special de generalii Joffre si Pétain, folosind pana peste limita posibilitatile de energie ale oamenilor de sub ordine au reusit sa opreasca ofensiva. Generalul Ludendorff a considerat ca germanii s-au hazardat intr-o inclestare de proportii ce le depasea potentialul, incat ofensiva a devenit practic, o aventura ce punea sub semn de intrebare, victoria finala[8].

In aprilie 1916, capabilul general Alexei Brusilov, declanseaza o puternica ofensiva, unde dupa expresia lui Ludendorff, soldatii rusi dand dovada de un curaj extraordinar[9], au rupt frontul austro-ungar, ajungand pana in Carpati si punand chiar sub semnul intrebarii existenta Imperiului habsburgic.

Succesele militare ale Antantei din 1916, au fost conjugate cu succese diplomatice, caci Portugalia (martie 1916) si Romania (august 1916), au parasit pozitia de espectativa si au declarat razboi Puterilor Centrale. In plus trupele Antantei, afara de ocuparea Salonicului, in mod abuziv trecand peste capul regelui Constantin, au ocupat o serie de localitati din Macedonia, o serie de insule printre care Corfu, portul Pireu si chiar capitala Atena.

Dupa cum se stie, dupa doi ani de neutralitate, Romania s-a decis sa se alature puterilor Antantei, deziderat care corespundea intereselor poporului roman si sa declare razboi Puterilor Centrale, caci Austro-Ungaria continua sa subjuge provinciile romanesti: Transilvania, Banatul si Bucovina.

De fapt, odata cu inceperea razboiului, ambele tabere au facut presiuni asupra Romaniei, de-a o atrage de partea lor. La Viena, dar mai ales la Berlin, se conta inca la participarea tarii noastre de partea lor. Franz Iosif ii telegrafia, la 28 iulie 1914, regelui Carol I, invocand vechea prietenie si relatiile pline de incredere, iar Wilhelm al II-lea, facea apel la un Hohenzollern, care trebuie sa-si indeplineasca fara intarziere, legaturile de alianta, in timp ce contele Tisza, considera ca numai teama de un atac bulgar ar mai retine Romania alaturi de Puterile Centrale. In plus, Ottocar Czernin, ministrul Austro-Ungariei acreditat la Bucuresti, cerea ca guvernul roman sa impiedice ambarcarea a 2000 de francezi aflati la noi in tara, prin avarierea vasului.

Puterile Centrale sperau. Astfel contele Tisza, ii scria lui Czernin, la 24 august 1914: "nu pierde rabdarea. Nu da inapoi. Lucreaza mai departe, ca cel putin pregatirile pentru combinatia Bucuresti-Sofia-Constantinopol sa se consolideze"[10]. Iar Kaiserul, intr-o noua telegrama, in septembrie 1914, ii cerea lui Carol sa invinga curentul filofrancez din Romania si sa alature Puterilor Centrale, concomitent Berlinul facand presiuni asupra Vienei, de-a face concesii Romaniei. Berlinul era convins ca daca Romania se alatura Puterilor Centrale "daca ea ar ataca acum, batalia impotriva Rusiei ar putea fi castigata cu siguranta"[11]. Germania, mai ales in 1915, era convinsa ca daca Romaniei i s-ar oferi Basarabia, ar fi sanse de-a o atrage. In acelasi timp, presedintele Frantei, Poincaré, ii atragea atentia ministrului de externe rus, Sazonov ca "pentru a produce asupra Romaniei efectul dorit trebuie sa i se promita Transilvania"[12].

Dupa cum se stie, cu toate ofertele, avertizarile si chiar amenin­tarile Romania se va alatura in 1916 Antantei.

In acelasi timp, diplomatia romaneasca a reusit sa incheie un acord cu Italia[13] (septembrie 1914), asupra stabilirii unei atitudini comune in viitor si unul cu Rusia (septembrie 1914), care ii acorda garantii privind atat existenta sa statala, cat si desideratele sale nationale[14]. Incheierea acestor acorduri cu doua mari puteri europene, mai ales cu Imperiul rus, care era atat de angajat in razboiul care se desfasura a fost un mare succes al diplomatiei romanesti.

Se cuvine de facut precizarea ca acordul romano-rus a fost facut cu consimtamantul regelui Carol I, care dupa afirmatiile lui I.G. Duca[15], i-ar fi multumit lui I.I.C. Bratianu si guvernul roman dupa victoria de la Marna, ca l-au impiedicat sa faca o greseala ce putea fi fatala, in Consiliul de coroana de la Sinaia, daca s-ar fi alaturat Puterilor Centrale.

Guvernul roman, prin primul ministru I.C. Bratianu, semneaza in aceeasi zi, 4/17 august 1916, cu Franta, Marea Britanie, Italia si Rusia, prin ambasadorii acestora acreditati la Bucuresti: Saint Aulaire, sir George Barclay, Carlo Fasciotti si Coziel Poklevski, o Conventie politica secreta si una militara[16]. Conventia militara, este semnata de Bratianu si in calitate de ministru de razboi, cu atasatii militari ai celor 4 tari: colonelul M.F. Despres, colonelul C.B. Thonson, locotenent colonelul L.F. Ferigo si colonelul A. Tatarinov.

Conventia politica avea 7 puncte si se faceau urmatoarele preci­zari: Statele Quadruplei (Franta, Anglia, Italia, Rusia), garantau integritatea teritoriala actuala a Romaniei (art. 1) si ii recunosteau dreptul de a-si alipi teritoriile nationale, in perimetrul avand ca frontiera: Tisa (in Transilvania), Prutul (in Bucovina), Dunarea (in Banat) (art. 4); iar aceste teritorii sa-i fie recunoscute la Conferinta de pace (art. 5). Romania, pe baza Conventiei, mai sus amintite, se angaja sa declare razboi Austro-Ungariei si sa sisteze toate relatiile economice si comerciale cu inamicii aliatilor ei (art. 2). Romania, ca aliata, va beneficia de aceleasi drepturi ca si celelalte parti semnatare ale actelor Conferintei de pace, la sfarsitul conflictului (art. 6).

Conventia militara avea 17 articole in care se faceau urma­toarele precizari: Armata romana va ataca Austro-Ungaria la 15/28 august 1916, adica opt zile dupa ce va incepe ofensiva pe frontul aliatilor de la Salonic (art. 1); armata rusa va actiona deosebit de energic pe tot frontul austriac, dar mai ales in Bucovina (art. 2); Rusia va trimite in Dobrogea, 2 divizii de infanterie si una de cavalerie (art. 3); toate statele Antantei vor furniza Romaniei, munitii si materiale de razboi cel putin 300 tone pe zi (art. 4); actiunea de cooperare a armatelor aliate, nu implica subordonarea (art. 8) etc.



Succesul diplomatic al Romaniei era deplin, fiind luata ca partener cu drepturi egale de patru din marile puteri europene si ca urmare a tributului sau de sange, incorporand teritorii romanesti, isi desavarsea unitatea nationala.

Desigur, riscurile erau foarte mari, deoarece Quadrupla alianta, dispunea de un puternic potential militar, iar Romania avea granita pe lungime de sute de kilometri cu doi din partenerii acesteia, cu Austro-Ungaria si Bulgaria.

La 14/27 august 1916, Romania declara razboi Austro-Ungariei[17], ca in urmatoarele 5 zile, Germania, Bulgaria si Turcia, sa faca cauza comuna cu monarhia habsburgica si sa declare razboi tarii noastre. Cei peste 800.000 militari romani urmau sa lupte astfel pe doua fronturi. Cel principal care urma sa elibereze Transilvania, Banatul si Bucovina, iar cel secundar in colaborare cu unitatile rusesti sa atinga aliniamentul Rusciuk-Sumla-Vama, pentru a da o lovitura puternica Bulgariei si a impulsiona frontul de la Salonic.

Intrarea in razboi a Romaniei, era o lovitura puternica data Puterilor Centrale, pe care Ludendorff o aprecia ca o lovitura mortala data de catre Antanta frontului de est, care s-a produs datorita "politicii egoiste a Ungariei si a aprobarii sale pasive de catre Germania".

Armata romana, desi slab inarmata, deficitara, in dotarea cu armament modern, lipsita de experienta in comparatie cu un adversar aflat de 2 ani in lupta, dar dornica sa elibereze provinciile subjugate, ataca pe toata lungimea arcului carpatic, infiltrandu-se in Transilvania si Bucovina, ocupand ca centre mai importante, Brasovul si Fagarasul.

Puterile Centrale, dupa primul soc produs, contraataca pe frontul principal din Transilvania, sub conducerea generalului Falkenhayn, in timp ce feldmaresalul August von Mackensen ataca din sud in fruntea unor unitati germane, bulgare si turce. Trimiterea pe frontul romanesc a doi din cei mai capabili militari germani, era dovada ca Puterile Centrale, voiau sa zdrobeasca cat mai repede armata romana, in vederea preluarii initiativei in sud-estul Europei, avand in plus petrolul si cerealele romanesti, in vederea ducerii pe mai departe a operatiunilor militare.

Cu tot eroismul armatei romane dusmanul reuseste sa ocupe 2/3 din teritoriul tarii, inclusiv Bucurestiul. Romanii desi pierdusera 250.000 si o mare parte din armament si munitii continua sa lupte in Moldova, dand dovada unui eroism fara seaman.

Daca am face un bilant al anului 1916, in ciuda cooperarii defectuoase dintre aliati, in ciuda insucceselor de pe frontul romanesc, Antanta detinea superioritatea numerica in efective, in piese de artilerie si munitii pe frontul din vest si o suprematie evidenta pe mare. Anglia si Franta dispunand de un vast imperiu colonial, aveau de asemenea, intaietate in alimente si combustibil, in timp ce in

Germania si Austro-Ungaria, criza economica era tot mai evidenta, ceea ce se percuta asupra moralului populatiei.

Hotararea germanilor de a declansa razboiul submarin neli­mitat[18], respingerea propunerilor presedintelui Wilson (decembrie 1916), incercarea ca Mexicul in alianta cu Reichul sa atace U.S.A., a dus la intrarea in razboi a acestora de partea Antantei in aprilie 1917. Intrarea U.S.A. in razboi, a fost cel mai mare succes al Antantei, mai ales economic in prima faza. Aliatii primisera circa 2300 milioane dolari avans, din care Anglia 1150 milioane, Franta 700 milioane, Rusia 150 milioane, Canada 120 milioane.

Primul contingent american a debarcat in Franta in iunie 1917, trimis in graba, mai mult pentru efectul moral decat pentru scopuri militare. La 4 iulie 1917, mica armata a defilat de-a lungul Champs-Elysée-ului, drapelul rosu, alb si albastru fluturand in bataia vantului. Soldatii au fost acoperiti cu flori si urale si din cand in cand se auzeau strigate de "vive l'Amerique". Fortele Frantei erau aproape de epuizare totala, incat se imbarbatau, aplaudau aceste unitatii repre­zentative, caci armata americana reala inca era in S.U.A. Se cuvine sa precizam ca in ziua capitularii Puterilor Centrale se gaseau in Europa peste 2.000.000 de militari americani.

Daca intrarea S.U.A. (aprilie 1917) si a Greciei (iunie 1917), a fost un mare succes diplomatic al Antantei, rasturnarea tarismului si mai ales instaurarea puterii sovietice prin victoria Revolutii Socialiste din octombrie, care n-a mai vrut sa continue un razboi nedrept, imperialist, acest lucru din puncte de vedere militar s-a percutat negativ asupra acesteia.

Anul 1917 nu a justificat sperantele Antantei. In decembrie 1917, Puterea Sovietica incheie armistitiul cu Puterile Centrale, incat uriasul potential militar poate fi acum aruncat pe frontul de vest. Romania in ciuda victoriilor obtinute la Marasesti, Marasti si Oituz, in noua conjunctura creata, este complet izolata, Italia catastrofal infranta este in deruta, iar dupa expresia lui Clémenceau, armata din Salonic era in descompunere.

Totusi ambele tabere sunt slabite si interesate in incheierea pacii. Inca in decembrie 1916, presedintele Wilson, le cerea belige­rantilor sa-si expuna concret conditiile lor de pace. Nota lui Wilson a provocat nemultumirea Germaniei, caci se temeau ca U.S.A. sa nu-si atribuie rolul de arbitru international, motivand ca pacea trebuie incheiata prin tratative directe intre beligeranti. In schimb, Austro-Ungaria, era cea mai grabita sa puna capat conflictului, pentru a-si putea salva Imperiul. Imparatul Carol I, era stapanit de aceasta idee chiar de la urcarea sa pe tron (1916) si a intrat in tratative prin cumnatul sau Sixt de Bourbon, cu presedintele Poincaré, dar dorea pace, cu garantarea integritatii Austro-Ungariei.

In urma unei conferinte a Antantei, tinuta la Roma, in numele celor 10 aliati, in ianuarie 1917, i se raspunde presedintelui Wilson, punctul de vedere al acestui bloc. Restaurarea Serbiei, Muntenegrului si a Belgiei ca state independente, evacuarea teritoriilor franceze, ruse si romane de catre trupele Puterilor Centrale, retrocedarea Alsaciei si Lorenei. Respectarea principiului nationalitatilor, prin restaurarea statului polonez, cehoslovac si a altor state, care ar fi dus practic la desmembrarea Imperiului Austro-Ungar si a celui otoman.

Vaticanul de asemenea, a initiat cateva propuneri de pace, dar ele vizau salvarea monarhiei austro-ungare, cel mai important stat catolic din acel timp, incat Austria 1-a primit cu raceala, desi trebuie mentionat, sustineau crearea unei Polonii independente. Chiar daca unele cercuri din Anglia si Franta, ar fi fost dispuse sa accepte monarhia habsburgica, un asemenea plan se izbea de opozitia Italiei, Romaniei, Serbiei, a cehilor, polonezilor, croatilor si ale slovenilor.

Incontestabil ca Puterile Centrale, in prima jumatate a anului 1918, au obtinut un important succes diplomatic prin iscalirea pacii de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) si a pacii de la Bucuresti (7 mai 1918), Rusia Sovietica si Romania, erau scoase din lupta, impunandu-li-se amputari grave de teritorii, iar pe deasupra si aservite economic.

Tratatul de la Brest-Litovsk, intre Rusia Sovietica si Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia) se compunea din 13 articole, avand si o serie de anexe care stipulau acorduri suplimentare: tarife vamale si taxe pe marfuri, schimb de prizonieri, repararea daunelor etc. In articolele principale se prevedea incetarea razboiului, demobilizarea completa a armatei ruse, ca si dezarmarea navelor de razboi. Rusia Sovietica pierdea 780.000 km patrati cu o populatie de 56 milioane locuitori. Finlanda era declarata indepen­denta, Ucraina era separata de Rusia Sovietica, formand un stat distinct in dependenta de Germania, ca si Tarile Baltice si teritoriile poloneze. Rusia Sovietica urma sa incheie un tratat de pace separat cu Rada Centrala Ucraineana si sa recunoasca toate stipulatiile germano-ucrainiene. Turcia urma sa primeasca importantele puncte strategice: Batum, Ardagan si Kars[19].

Pacea de la Brest-Litovsk deosebit de grea pentru Rusia, a permis Rusiei sovietice o perioada de ragaz, pentru a-si regrupa fortele, a intari noul regim comunist, in vederea actiunilor ce se profilau la orizont, caci dupa 8 luni Puterile Centrale capitulau, iar pacea atat de grea iscalita la Brest-Litovsk, devenea nula prin forta imprejurarilor[20].

De altfel, din aceleasi considerente si diplomatia romaneasca a fost nevoita sa accepte conditiile pacii de la Bucuresti. A continua razboiul insemna o sinucidere in conjunctura creata dupa Brest-Litovsk. Tara avea nevoie de ragaz pentru ca oamenii politici intuiau ca prin intrarea in razboi a U.S.A., fortele Antantei aveau sanse sa castige aceasta inclestare nemaicunoscuta in istorie si ca aceasta pace, practic, nu se va aplica.

Sa revenim putin. Diplomatia romaneasca inca in octombrie 1914, reuseste sa ajunga la o intelegere cu Rusia (Diamandy-Sassonoff), ca in schimbul unei neutralitati binevoitoare, era autori­zata sa ocupe toate teritoriile de dincolo de Carpati locuite de romani, deci practic, Bucovina, Transilvania, Banatul, Titulescu, facea afirmatia ca Ion I.C. Bratianu, repurtase cel mai mare succes diplomatic, obtinand prin metode pasnice numai ceea ce razboiul ii putea da[21].

In 1916, Antanta (Quadrupla intelegere: Anglia, Franta, Italia, Rusia), iscaleste o Conventie cu Romania, recunoscandu-i provinciile romanesti aflate sub dominatie austro-ungara, in schimbul participarii Romaniei la razboi. Din pacate, documentele de arhiva atesta, ca Aliatii nu aveau de gand sa-si tina angajamentele. Astfel ministrul Frantei, acreditat in Romania, raporta ca baronul Fascioti, i-a spus: "nu ne vom tine angajamentele noastre fara nici o remuscare pentru ca nu avem nici un mijloc de a le executa", iar ministrul Rusiei a adaugat "ca aproba o observatie atat de judicioasa"[22].

Dar prin revolutia bolsevica din noiembrie 1917, intregul front rasaritean a fost dezorganizat, iar prin iesirea Rusiei din razboi si incheierea pacii de la Brest-Litovsk (martie 1918) Romania a fost nevoita sa sisteze operatiunile militare impotriva Puterilor Centrale. S-a creat o situatie deosebit de grea, generalul Alexsandru Averescu, cu aureola unui militar deosebit de dotat a devenit prim ministru, pentru a trata conditiile unei paci mai onorabile cu generalul Mackensen.

La 5/18 febr.1918, Averescu a avut o discutie cu Mackensen la Buftea, acesta i-a spus ca: "prima chestiune de regulat este aceea a dinastiei". I-am spus ca pentru mine este punctul cel mai greu, deoarece am primit mandat de sef al guvernului, chiar de la Rege si "nu pot conveni la decapitarea suveranului meu"[23]. Averescu i-a cerut sa-i medieze o audienta la Kaiser, ca sa-si sustina punctul de vedere, adica ramanerea lui Ferdinand pe tron. Pana la urma nemtii s-au gandit ca prefera un Ferdinand docil, care sa incheie imediat pacea, decat crearea unei situatii de nesiguranta. Pentru a facilita negocierile, Averescu isi prezinta demisia la 27 februarie/11 martie si se constituie un guvern Al. Marghiloman, care se inhama "la o opera tragica, dar patriotica"- dupa spusele chiar ale lui Ion I.C. Bratianu.

In aceeasi sala din Cotroceni, in care s-a decis intrarea Romaniei in razboi in 1916, la 24 aprilie/7 mai 1918, s-a incheiat pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria).

Conditiile de pace erau foarte grele: Dobrogea ocupata, Romania avand dreptul de acces la mare pe un drum comercial spre Constanta (deci un fel de coridor), zona muntoasa cu 131 comune si sate, cu o populatie de 724.957 locuitori, trecea sub jurisdictia Austro-Ungariei, Germania stabilea pe 90 de ani monopolul asupra petrolului si tot pe aceeasi durata putea arenda terenuri rurale, etc. In locul starii de razboi se instaura un regim se ocupatie, Romania fiind impartita in doua: teritoriul ocupat (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) si Moldova si Basarabia sub administratia guvernului roman de la Iasi[24].

Ferdinand, desi slab din fire, s-a incapatanat spre cinstea lui, sa nu ratifice tratatul de pace, iar cei aproape 2 milioane de americani, au intors pe frontul de vest, balanta victoriei in favoarea Antantei, incat Puterile Centrale, in noiembrie 1918, sunt nevoite sa capituleze, si sa-si astepte umile soarta, harazita de noii invingatori. De altfel, Antanta - Franta, Anglia, SUA si Italia, au declarat-o nula, neavenita si potrivnica principiilor pentru care se ducea razboiul[25] si nici regele Ferdinand n-a sanctionat-o.

In orice caz, in mai 1918, blocul Quadruplei Aliante, obtinuse un mare succes, caci pe frontul de rasarit, de la Murmansk si pana la Marea Neagra, dictase conditii grele cu toate avantajele militare, si economice ce decurgeau in urma celor doua paci si se pregatea sa dea lovitura de gratie in vest, pentru a zdrobi in special Franta si a deveni stapana Europei pana la Atlantic.

Nu intram in desfasurarea evenimentelor militare ci amintim ca ofensiva germana din martie 1918 (batalia Kaiserului), prin care Ludendorff reusise aproape sa scindeze frontul franco-englez, a fost stopata, iar proaspatul maresal Foch, sprijinit de generalii Petain, Haig si Pershing, sa declanseze atacuri rupand frontul german pana la linia Siegfried. Antanta avand o superioritate neta in tancuri, avioane, artilerie si 18 divizii mai mult decat germanii, din care trupe ameri­cane (in octombrie 1918 erau in Franta 1.850.000 soldati americani), pur si simplu isi striveste dusmanul, care s-a dovedit totusi deosebit de tenace. Dupa expresia lui V.P. Potemkin, Germania zacea la picioa­rele invingatorilor, iar Austro-Ungaria, Bulgaria si Turcia, isi asteptau umile soarta.

Si invingatorii, mai ales Franta, Romania, Serbia, erau epuizate, cu exceptia USA, care n-a cunoscut sub nici o forma privatiunile acestui razboi. Este drept ca americanii au avut ca pierderi in oameni 116.000 (53.000 omorati in lupte, iar 63.000 in urma ranilor bolilor contractate), o cifra modesta fata de francezi care au pierdut 1.386.000 fata de britanici 900.000, Serbia 700.000, Italia 500.000, Romania 340.000. Nu mai vorbim de fostul aliat al Antantei Rusia, 2.800.000 morti, ori Germania 1.600.000 morti, Austro-Ungaria 900.000, Turcia 440.000 morti etc[26].

Ceea ce era mai grav, Antanta datora USA circa 10 miliarde dolari, oferind imperialismului american, argumente serioase pentru a pretinde hegemonia in lume, caci practic, la acea data nu avea rivala, dar in primul rand, un amestec tot mai puternic in afacerile Europei. Totusi, trebuie sa recunoastem ca cele "10 puncte" prezentate de presedintele Thomas Woodrow Wilson, in fata Congresului USA, in ianuarie 1918, au avut un larg ecou pozitiv in Europa. In esenta ele prevedeau: libertatea navigatiei pe mari si oceane in timp de pace si razboi, suprimarea in mare masura a barierelor economice, garantii corespunzatoare pentru asigurarea securitatii tuturor popoarelor, reglementarea chestiunilor coloniale intr-un spirit impartial, tinand seama de vointa populatiilor, evacuarea Belgiei fara nici o tentativa de a-i limita independenta, reaparitia unui stat polonez independent cu acces la mare, restituirea catre Franta a Alsaciei si Lorenei, autonomia popoarelor din Austro-Ungaria si Imperiul otoman, evacuarea de catre germani a tuturor teritoriilor straine, rectificarea frontierei Italiei tinand seama de linia nationalitatilor, dreptul pentru Rusia de a-si fixa liber propria sa dezvoltare politica, pacea sa fie facuta in vazul tuturor, fara o diplomatie secreta si creare unei Societati a Natiunilor, pentru a oferi si garanta tuturor statelor mari si mici, posibilitatea existentei independentei politice si integritatii teritoriale[27].

Daca analizam documentul prezentat de Wilson, in mod obiectiv, suntem nevoiti sa-1 apreciem pozitiv. Totul sa fie facut corect, in vazul tuturor, respectandu-se principiul nationalitatilor. In ianuarie 1918, cand documentul este prezentat Congresului american, suntem in plin razboi si inca nu se prevedea cu claritate cine va fi invingatorul. Desi USA se gasea in razboi alaturi de Antanta, nici interesele acesteia si ne referim in special la Franta si Anglia, n-ar fi fost satisfacute pe deplin daca se aplicau cele "14 puncte". Puterile Centrale au demonstrat pe deplin, prin pacile de la Brest-Litovsk si Bucuresti, caracterul hraparet, imperialist pe care-1 urmarea. Daca ar fi castigat razboiul, aceeasi soarta de infeudare economica ar fi avut-o Franta, Italia si chiar Anglia. La randul sau, principalii parteneri europeni ai Antantei - Franta, Anglia, Italia - aceeasi soarta in caz de victorie ar fi rezervat-o Quadruplei aliante.

In USA, unde traiau polonezi, romani, cehi, sarbi, croati etc., prin presa, prin conferinte, prin audiente la Wilson, i-au putut crea presedintelui o imagine corecta, in sensul ca o viitoare Europa nu poate sa existe in pace, fara a fi respectat principiul nationalitatilor.

Guvernul roman prin oficiile sale diplomatice, cat si romanii aflati in strainatate, atat in Europa cat si in America, au desfasurat o vasta propaganda, care avea ca scop realizarea unitatii statale depline. La Londra, Paris, Washington, Berna etc., oameni politici, scriitori, savanti, ziaristi romani au colaborat cu polonezi, cehi, sarbi, croati, in vederea unor actiuni comune, pentru satisfacerea dezideratelor natio­nale. De asemenea, din romanii aflati in cadrul armatei austro-ungare, care au cazut prizonieri sau au dezertat la rusi si italieni, s-au creat comitete, unde s-au editat manifeste, brosuri, ziare, popularizand cauza romaneasca. Conferintele lui Vasile Stoica, Vasile Lucaciu, Ion Mota, la Detroit, Cleveland, Trenton, Yongstown, Chicago, Washington etc. a avut ca scop sa impulsioneze coloniile romanesti formate mai ales din transilvaneni, bucovineni si aromani, ca sa se organizeze in unitati de voluntari romani si sa popularizeze cauza romaneasca in USA. De altfel, lucrarea lui Boris Ranghet. Relatiile romano-americane in perioada primului razboi mondial (1916-1920) reflecta intreaga gama a efortului romanesc popularizata in USA[28].

Conferinta de pace care se deschidea la Paris, in ianuarie 1919, trebuie sa tina cont de realitatile europene. De altfel, Romania si Iugoslavia, erau partenerele Antantei si chiar Anglia, Franta, Italia, care vor fi principalele beneficiare ale razboiului, prin tratate le-au recunoscut dreptul de a alipi teritorii nationale din Monarhia austro-ungara. Deci cele doua state nu cereau nimic in plus desi se aflau in tabara invingatorilor, iar aparitia statelor polonez si cehoslovac, era o rectificare la adresa istoriei care s-a dovedit vitrega cu ele.

Istoricul englez G.M. Trevelyan, prinde deosebit de sugestiv atmosfera din tabara invingatorilor, imediat dupa sistarea operatiunilor militare. Anglia si Franta au facut apel pe loc la minti care sa treaca de la ferocea dispozitie razboinica, la prudenta, prevederea si generozitatea cerute de instaurarea pacii. Au trecut multi ani pana cand Franta sa poata gandi sanatos; intr-un an sau doi Anglia isi regasi buna ei dispozitie obisnuita, precum si bunul ei simt. Din nefericire, pacea trebuia incheiata in primele sase luni, cand patimile razboinice inca mai ardeau in fiecare.

Este necesar sa amintim ca o serie de oameni politici, perso­nalitati ai vietii stiintifice si culturale, mai ales din Franta, Anglia, Italia, Rusia, SUA, au popularizat cauza romaneasca. De mare importanta pentru organizarea emigratiei in vederea unei actiuni coordonate, a avut loc, construirea la 3 octombrie 1918 a "Consiliului national al unitatii romanesti", avand ca presedinte pe Take Ionescu, cu sediul la Paris.

Nici cei din tara nu se lasau mai prejos, la 4 noiembrie 1918, Romania denunta tratatul de la Bucuresti si reintra in razboi, alaturi de Antanta, iar la 1 decembrie 1918, marea adunare nationala de la Alba Iulia, hotaraste unirea Transilvaniei si a Banatului cu tara, deci desavarsirea unitatii nationale, inainte de deschiderea conferintei de pace de la Paris.

Nu trebuie ignorat faptul ca Franta a suferit foarte mult, pe langa cei aproape 1,1/2 milion de morti, in orice clipa, timp de patru ani, era amenintat sa fie ocupat nu numai Parisul, dar si intreaga tara[29]. Nu trebuie uitat faptul ca de la infrangerea din 1870, si in special in perioada bismarkiana (pana la 1890), pericolul unei invazii germane era iminent si chiar mai tarziu in ciuda aliantei cu Rusia (1893) si a celei cu Anglia (1904).

Revenind la Trevelyan, acesta conchide ca Franta care suferise mai mult, era mai intentionata spre razbunare, decat Anglia, iar prese­dintele Wilson, bine intentionat, intelegea prea putin realitatile din Europa si chiar pulsul opiniei publice americane.

Istoricii americani, Nevins Allan si Commanger Henry, arata ca pana la sfarsitul razboiului, Wilson s-a dovedit a fi un conducator incercat. Dar dupa aceasta a luat o serie de masuri gresite. In primul rand ca a decis sa se duca personal la conferinta pacii, ofensand astfel pe multi americani, care socoteau ca presedintele nu trebuie prin pozitia sa sa paraseasca niciodata pamantul national. In plus partici­pand la diferite discutii in contradictoriu, in cadrul conferintei de pace, isi cobora prestigiul si in Europa, unde Lloyd George, Clemeaceanu, Orlando si alti oameni de stat de mai mica importanta, s-au intrunit la Paris, intr-o atmosfera de ura, lacomie si teama "ura fata de dusmani, lacomie pentru colonii si reparatii, teama fata de bolsevism"[30]. Pacea care a fost incheiata a fost o pace dictata si nu negociata, caci tratatul de la Versailles, a stabilit intreaga vina a razboiului asupra Germaniei, i-a luat toate coloniile, a prevazut modificarea tuturor frontierelor si a impus-o la plata unor despagubiri foarte grele. In acelasi timp alte tratate, au recunoscut aparitia unor noi state, in conformitate cu principiul Wilsonian al autodeterminarii - printre altele Finlanda, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia. Acceptand toate aceste conditii, Wilson a fost silit sa accepte un compromis asupra celor "14 puncte" ale sale, caci "el avea convingerea ferma ca toate greselile vor fi indreptate prin mecanismul Ligii Natiunilor"[31].

In momentul plecarii sale la Conferinta, un nou val de suspiciune se intindea in SUA impotriva Europei, de asemenea, un simtamant de deziluzie si certuri intre partide se intindea in tara. In aceasta conjunctura, cand Wilson se imbarca pentru Franta, fostul presedinte Theodor Roosevelt, indarjit si cutezator, a prevenit atat tabara Antantei cat si pe cei invinsi " ca domnul Wilson nu are nici o autoritate de a vorbi in numele poporului american"[32].

La 18 ianuarie 1919, la Paris se deschideau lucrarile Conferintei de pace la care au participat 27 de state, plus patru dominioane si India[33]. Presedinte ale Conferintei, a fost proclamat primul ministru al Frantei, Georges Clemenceanu[34], in calitate de reprezentant al tarii gazda, tara de care s-a izbit ca de un zid de granit, puternica masina de razboi germana.



De la inceput, cele trei mari puteri europene invingatoare (Franta, Anglia, Italia), au acceptat ca partener egal USA desi aceasta a intrat in razboi de abia in anul 1917, si pentru problemele din afara Europei, Japonia[35]. Incat sedintele plenare au pastrat un caracter mai mult protocolar, totul hotarand cei patru: Georges Clemenceanu, Thomas Woodrow Wilson, George David Lloyd, Vittorio Emanuele Orlando.

Astfel, cei patru mari, au hotarat urmatoarele criterii, dupa care se va desfasura Conferinta de pace, impartind statele participante in patru categorii:

1. Statele invingatoare beligerante, care aveau interese cu caracter general si aveau dreptul sa participe la toate comisiile si intrunirile: Franta, Marea Britanie, SUA, Italia si Japonia.

2. Puterile beligerante care aveau interese cu caracter special si care participau la probleme ce le interesau direct: Belgia, Ceho­slovacia, Grecia, Finlanda, Polonia, Portugalia, Romania, Serbia; iar in afara Europei, Brazilia, dominioanele engleze si India, Cuba, China etc.

Din ultimele doua categorii, faceau parte statele care rupsesera relatiile diplomatice cu Quadrupla alianta, statele neutre si cele in curs de formare. Puteau participa numai la sedinte care se refereau direct la interesele lor, ori sa-si exprime dezideratele in scris.

Ca organizare, toate problemele importante ale Conferintei erau rezolvate de Consiliul celor patru (presedintele USA, primii ministri ai Frantei, Marii Britanii si Italiei). Reprezentantii celor cinci state (SUA, Franta, Marea Britanie, Italia, Japonia), avand fiecare cate doi delegati (deci 4 prim-ministri, 1 presedinte de stat si cei 5 ministri de externe), formau Consiliul celor 10. Acesta fixa programul discutiilor, asculta revendicarile, studia si rezolva solutiile. Era secondat de un numeros grup de experti si isi desfasura activitatea coordonand 52 de comisii. In sedintele Consiliului celor 10 mai participau, fara drept de vot bineinteles, doi interpreti: englezul Sir Maurice Hankey si francezul Paul Mantoux. Problemele curente erau rezolvate in Consiliul celor 5 format din cei 5 ministri de externe ai Frantei, SUA, Marii Britanii, Italiei si Japoniei. Deci cele trei consilii, care erau mainile celor cinci state invingatoare, la care ne-am referit mai sus, erau factotum in cadrul Conferintei de pace.

Delegatia romana, formata din seful guvernului roman, Ion I.C. Bratianu, in calitate de prin delegat si de Nicolae Misu, ministrul Romaniei la Londra, ca delegat secund, era insotita de numerosi consilieri in calitate de experti politici, militari, economisti.

Lucrarile din comisii se desfasurau fara ca Romania, sau celelalte state ca Cehoslovacia, Iugoslavia, Grecia, Polonia, in majo­ritatea cazurilor sa fie consultate. Cand la 15 mai 1919, Consiliul celor patru a decis dezarmarea statelor invinse din Europa Centrala, Wilson si Lloyd George, au propus ca aceleasi masuri sa se aplice si celor care luptasera alaturi de Puterile Aliate si asociate, de asemenea noile state nationale care aparusera (Cehoslovacia, Polonia) sau care isi desavarsisera unitatea nationala (Romania, Iugoslavia), sa preia o parte proportionala cu teritoriul primit, din reparatiile ce trebuiau platite de Austro-Ungaria. In timpul pregatirii tratatului cu Austria, Bratianu a protestat ca nu se respecta tratatul incheiat in 1916 intre Romania si Antanta, nu se repara prejudiciile aduse de raptul din 1775, cand nordul Moldovei a fost smuls prin viclesug de Habsburgi, iar in problema drepturilor ce trebuiau date minoritatilor, erau aduse prejudicii Romaniei ca stat suveran[36]. Delegatia romana a propus introducerea urmatorului text: "Romania acorda tuturor minoritatilor de limba, rasa sau religie locuind in interiorul noilor frontiere drepturi egale cu ale celorlalti cetateni romani". Convocati la 5 iunie 1919, in fata Consiliului Suprem, delegatii Romaniei (Bratianu), Poloniei (Panderewski), Cehoslovaciei (Benes), Greciei (Venizelos) si Iugoslaviei (Vesnic), in problema dezarmarii, si-au expus motivele, de ce tarile lor nu puteau dezarma, deoarece cei Patru tineau cont numai de situatia creata Austriei prin tratatul de pace, iar Vesnic a obiectat ca nu se face nici o distinctie intre invingatori si invinsi. Acelasi lucru spunea si Bratianu, ca ii este imposibil sa accepte o limitare a fortelor sale armate calculate numai in raport cu Austria. La 10 iunie 1919, situatia s-a incordat si mai mult, cand au inceput discutiile privind frontiera Ungariei in raport cu vecinii sai. De aceea, Bratianu, dupa ce si-a pus semnatura pe tratatul de pace cu Germania, la 28 iunie 1919, a parasit Franta. La 10 septembrie 1919, se semna la Saint-Germain, tratatul cu Austria, fara iscaliturile Romaniei si Iugoslaviei. A doua zi, la 11 septembrie 1919, sosea la Bucuresti, Sir George Clerke, pentru a gasi o solutie in chestiunea divergentelor ce se creasera la Budapesta intre aliati si Romania. La 12 septembrie 1919, Bratianu isi prezenta demisia regelui cu urmatoarea motivatie: "Dupa victoria aliatilor, Majestatea Voastra a fost atat de bun sa ma insarcineze cu formarea guvernului si sa ma numeasca primul delegat al Romaniei la Conferinta de pace. De acord cu colegii mei, eu mi-am asumat aceasta inalta si dificila misiune si Majestatea Voastra a consimtit ca eu o voi indeplini numai in virtutea Tratatului de alianta pe care l-am semnat in 1916. Consiliul Suprem al Marilor Puteri, care a inlocuit Conferinta de Pace a statelor aliate, nu a luat in considerare acest tratat si a decis sa impuna Romaniei conditii pe care ea nu le poate accepta deoarece ele nu sunt incompatibile cu demnitatea, independenta si cu interesele ei politice si economice. Aceasta este convingerea unanima a membrilor guvernului, incluzand pe cei care reprezinta vechiul Regat, ca si pe cei care reprezinta toate provinciile unite. Ca urmare a faptului ca tratatul nostru de alianta a fost ignorat, am onoarea sa rog pe Maiestatea Voastra sa fie atat de bun sa accepte demisia guvernului"[37].

La 13 septembrie 1919, insarcinatul cu afaceri al USA la Bucuresti, raportand la Washington, despre demisia guvernului liber condus de Bratianu, facea urmatoarele comentarii: situatia interna­tionala este in exclusivitate responsabila de caderea guvernului liber condus de Bratianu, facea urmatoarele comentarii: situatia interna­tionala este in exclusivitate responsabila de caderea guvernului, ca marea majoritate a opiniei publice din Romania, impartaseste punctul de vedere al domnului Bratianu[38].

Guvernul Vaida-Voievod ca si guvernul Coanda, au reusit sa fie modificate si inlaturate, formulari din tratatul cu Austria si cel al minoritatilor. Incat documentul este semnat de generalul Coanda si Ion Pelivan, la 9 decembrie 1919. Tratatul minoritatilor, continea 17 articole si preciza toate facilitatile pe care Romania se angaja sa-1 dea minoritatilor.

Presa internationala a consemnat satisfactia acordata, pana la urma Romaniei. Astfel "La Nation Belge" nota: "Consiliul Suprem ar fi trebuit sa utilizeze cu totul alte argumente decat amenintarile. Dar Consiliul, atat de blajin pentru germani, nu a fost adesea prea just pentru puterile cu interese limitate. Numai atitudinea energica a Romaniei a putut decide Consiliul sa-i acorde schimbari avantajoase in Tratatul minoritatilor"[39]. Dificultatile depasite in perioada iscalirii tratatului de la Saint-Germain, au usurat mult finisarea si incheierea tratatului cu Ungaria la Trianon.

Totusi, pentru Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia, un mo­ment dificil in timpul tratatului de pace cu Ungaria, 1-a constituit intentia marilor puteri de a alcatui o Confederatie danubiana, o forma deghizata de lezare a suveranitatii nationale a acestor state. Interesul manifestat de Marea Britanie si Franta pentru realizarea acestei creatii artificiale era, in primul rand, de natura economica, intrucat Ungaria oferise capitalistilor englezi si francezi participarea si controlul industriei si cailor ferate. In cele trei tari, proiectul Confederatiei danubiene a produs o legitima ingrijorare, mai ales ca Paléologue, secretarul general in ministerul Afacerilor Externe al Frantei, punea un mare zel, motivand ca aceasta Confederatie ar avea menirea de a apara Austria de un eventual Anschluss, o incercare de blocare, a unei eventuale expansiuni germane in sud-estul continentului. Iar primul ministru al Italiei, Francesco Nitti, devenise peste noapte filomaghiar si cerea revizuirea granitelor statului ungar, contrar hotararilor luate de Conferinta de pace in sedinta sa din 13 iunie 1919.

La 4 iunie 1920, in palatul "Marele Trianon" de la Versailles, a fost semnat tratatul de pace cu Ungaria, format din 14 parti si 364 de articole[40]. Pentru a marca solidaritatea lor, delegatia romana (Nicolae Titulescu si dr. Ion Cantacuzino), cehoslovaca (Benes) si iugoslava (Pasic si Trumbic), au sosit impreuna. Sedinta solemna a fost prezi­data de Alexandre Milnerand, deci afara de Franta si cele 3 state mai sus amintite, au iscalit tratatul Marea Britanie, Italia, USA, Japonia, Canada, Grecia, Polonia si bineinteles Ungaria.

Partea I-a continea toate articolele referitoare la Pactul Societatii Natiunilor. Articolele 27-35 stabileau frontierele Ungariei cu Romania, Iugoslavia, Cehoslovacia, iar articolul 45 stipula ca statul ungar renunta in favoarea Romaniei la toate drepturile si titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei. In conformitate cu articolul 46, o Comisie alca­tuita din 7 membri, dintre care 5 numiti de principalele Puteri Aliate si Asociate, unul de Romania si celalalt de Ungaria, sa se constituie in 15 zile de la intrarea in vigoare a Tratatului, pentru a fixa granita la fata locului (descrisa in articolul 27). Articolul 46, preciza ca Romania conforma angajamentul de-a respecta dispozitiile cuprinse in Tratatul minoritatilor din 1919, iar articolul 55, obligatia pentru Ungaria de-a acorda tuturor locuitorilor sai, fara deosebire de nastere, nationalitate, limba, rasa si religie, deplina si intreaga protectie a vietii si libertatii lor. Articolul 227 anula toate tratatele, conventiile si intelegerile pe care fosta monarhie Austro-Ungara le incheiase cu Romania, pana la 15/28 iulie 1914, ca si dupa aceea, pana la tratatul de la Trianon. In urma tratatului de la Trianon, Ungaria avea o suprafata de 92.915 km2, o populatie de 8.457.000 locuitori, limitandu-i-se fortele armate la 30.000 de oameni[41].

Intre idealismul presedintelui Wilson si apetitul natiunilor invingatoare, era foarte greu de realizat o intelegere. Incat intr-o atmosfera de gelozie si suspiciune reciproca se va elabora tratatul de pace, arata Jacques Droz. De altfel, avea dreptate, Clemenceanu sa afirme, ca razboiul a fost castigat, dar este mult mai dificil de statornicit pacea. El se gandea nu la o pace dreapta, care sa satisfaca toate statele, ci ceilalti parteneri, sa recunoasca propunerile franceze.

In problema frontierelor, dificultatea cea mare, arata Pierre Renouvin, era de a acorda granita Frantei pana la Rin, si Italiei o parte din coasta Dalmatiei. Aici s-a ivit prima mare fisura intre aliati, adica intre Wilson, care dorea sa fie respectate niste principii, juridice si morale si Clemenceanu si Orlando, ce doreau sa profite de situatia lor de invingatori[42].

Trevelyan, arata foarte clar, ca Wilson si Lloyd George au impiedicat Franta sa ocupe definitiv, partea germana de pe malul stang al Rinului.

Pana la urma Franta a fost nevoita sa cedeze, ajungandu-se la un compromis, adica malul stang al Rinului ramanea Germaniei, dar era ocupat pe o perioada de 15 ani[43]. Maresalul Foch, care socotea granita naturala a Rinului, singura capabila sa-i tina in sah in viitor pe germani si o Renanie independenta ca tampon, intre cele doua state, a refuzat sa-si ocupe locul in Sala oglinzilor din palatul de la Versailles (acolo unde se proclamase Imperiul german in 1871), unde se semna tratatul de pace intre Antanta si Germania.

Practic, atat SUA, cat si Anglia, nu erau interesate in slabirea excesiva a Germaniei. SUA intrevedea posibilitatea infiltrarilor capi­talurilor sale in economia germana si un eventual aliat impotriva revolutiei si a inabusirii regimului din Rusia Sovietica. Nici SUA si nici Anglia de asemenea, nu doreau o Franta foarte puternica pe continentul european.

Marea Britanie, prin infrangerea Germaniei, isi pastra hege­monia maritima si coloniala (ocupase o mare parte din coloniile germane din Africa si Pacific), nu avea revendicari teritoriale pe continent dar dorea sa-si pastreze in Europa drum liber pentru produsele industriale si pentru capitalurile sale. Incat parerea noastra, Anglia desi aliata Frantei, ii displacea ideea extinderii cocosului galic pana la Rin. Nu putem uita Fachoda (1898) si atatea alte divergente acute care au existat intre cele doua imperii, pana la iscalirea Antantei Cordiale (1904). Ii convenea mai mult sa existe o Franta vulnerabila la frontierele sale rasaritene, decat o Franta a carei umbra hegemonica sa se extinda asupra intregii Europe.

In orice caz, la 28 iulie la Versailles, era iscalit tratatul de pace intre Antanta si Germania, principalul partener al Quadruplei aliante. Tratatul cuprindea 440 articole si micsora teritoriul acesteia cu 1/8, iar populatia cu 1/10. Franta, primea Alsacia si Lorena, Belgia (Eupen, Malmedy, Merlanot); Germania recunostea independenta Poloniei si ii restituia teritoriile ocupate, plus o parte din Silezia superioara, iar Danzingul (Gdansk), se transformase intr-un oras liber sub jurisdictia Societatii Natiunilor. Schleswigul de nord, in urma plebiscitului din 1920, trecea Danemarcei, renunta la Memel, ceda o parte din Silezia superioara Cehoslovaciei, careia ii recunostea si independenta. Malul stang al Rinului ramanea ocupat de trupele Antantei, care-1 restituiau astfel: Zona Koln (1925), zona Koblenz (1930), zona orasului Mainz (1935), Regiunea Saar, trecea sub jurisdictia Societatii Natiunilor, timp de 15 ani, urmand ca un plebiscit, sa hotarasca, daca ramane Germaniei, ori va fi incorporata de Franta. Coloniile erau impartite intre Anglia, Franta, Japonia, Belgia, Portugalia, primind unele teritorii si cele trei dominioane engleze: Australia, Noua Zeelanda, Uniunea Sud-Africana.

Cu un efectiv militar limitat (100.000 trupa si 4000 ofiteri), cu serviciul militar obligatoriu interzis, cu toata flota militara si aviatia in mainile Antantei, obligata sa plateasca o suma uriasa drept despa­gubiri, Reichul era la pamant[44]. Austro-Ungaria, nu avea cum sa-si apere granitele existente din 1914, caci romanii, polonezii, croatii, cehii, etc., luasera ce era al lor. De altfel, nu conferinta de pace a impartit teritoriile monarhiei habsburgice[45], ci razboiul, procesul istoric de emancipare a populatiilor asuprite. Dupa cum aratam anterior, prin pacea de la Saint-Germain en Laye, Austria, era limitata la un foarte mic statulet ca si Ungaria prin Trianon.

Ceilalti doi parteneri ai Quadruplei aliante, iscaleau si ei, tratatele de pace, Bulgaria la Neuilly (noiembrie 1919), iar Turcia la Sévres (august 1920). Bulgaria ceda Greciei, teritorii din Tracia apuseana, iar unele parti din Macedonia, Iugoslaviei. Cu Romania, ramanea granita stabilita prin pacea de la Bucuresti (1913).

Prin tratatul de la Sévres, practic, anglo-franco-italienii deveneau stapanii absoluti ai Imperiului otoman, dispunand de cai strategice (aveau dreptul sa intretina in zona Stramtorilor forte militare si aeriene) de finante, de control asupra bogatiilor tarii, incat practic, sultanul nu avea nici o autoritate. Se cuvine sa facem remarca, ca singura, Turcia, s-a opus in mod deschis invingatorilor si a reusit sa modifice clauzele tratatului de pace. Dar acest lucru a reusit, in urma revolutiei nationale, condusa de eminentul Mustafa Kemal Atatürk, care a impus Antantei, un nou tratat modificat, iscalit la Lausanne (1923).

Aprecierile la "sistemul Versailles", desigur, este diferit. Franta, care adaugase numai la imperiul sau colonial circa 6 - 700.000 km2 cu o populatie de peste 15.000.000 locuitori[46], era multumita, desi ar fi dorit granita la Rin; invinsii s-au declarat nemultumiti[47], dar au fost siliti cu exceptia turcilor sa cedeze. Dar care este aprecierea de ansamblu?

Englezul G.M. Trevelyan, afirma pe drept cuvant, ca "in general, trasarea frontierelor europene nu a fost facuta la Versailles. Europa noua era alcatuita dintr-un numar de state, ce se sprijineau pe adevaratul principiu al nationalitatilor. Intr-adevar, statele care au devenit mostenitoarele Austro-Ungariei se formasera prin vrerea propriilor populatii, drept rezultat al ultimei etape a razboiului, chiar mai inainte ca oamenii de stat sa se intruneasca la Versailles spre a confirma schimbarea"[48]. Dar ca in problema Germaniei, s-a gresit, obligand-o la despagubiri care o striveau si ca aliatii n-au facut nimic, ca sa-i dea posibilitatea sa supravietuiasca, sub forma unei democratii pasnice, ca noua republica germana sa devina populara in randurile poporului sau. Aprecieri corecte, obiective, reale si fara partinire.

Finul si subtilul J.B. Duroselle, arata clar ca relatiile interna­tionale, ca o consecinta a razboiului, au evoluat, tinand cont tot mai mult de vointa popoarelor. Totodata, tratatele din anii 1919-1920, fara sa reuseasca pe deplin, a realiza o Europa a nationalitatilor, a marcat un real progres in acest sens[49].

Tinand cont de aceste aprecieri si bazandu-se pe realitatea romaneasca, se poate afirma cu certitudine ca "sistemul Versailles", n-a dat nimic in plus tarii noastre, ca stat invingator. Teritoriile primite erau stravechi provincii romanesti, iar in privinta despagubirilor aliatii ne-au dezavantajat in sensul ca din pagubele si cheltuielile razboiului suportat de Romania si evaluat la 72 miliarde lei aur, ni s-au recu­noscut doar 31 de miliarde.

In orice caz, prin pozitia adoptata la Paris, Wilson i-a temperat pe Clemenceanu, Lloyd si Orlando si a sprijinit majoritatea natiunilor care voiau sa traiasca in state de sine statatoare, iar constituirea Ligii Natiunilor[50] prin efortul presedintelui Wilson a fost un mare pas inainte in evolutia relatiilor internationale, ca statele mici si mijlocii, de la aceasta tribuna sa fie ascultate.

Desi Wilson, reusise in ciuda unei formidabile opozitii, sa cuprinda Liga Natiunilor, in prevederile tratatului de pace, arata Allan Nevins si Henry Commager, America nu 1-a urmat. Marea cauza pentru care el luptase, era pierduta, caci in martie 1920, Senatul printr-un vot final a respins tratatul de la Versailles, cat si participarea la Liga Natiunilor, condamnand tara "pentru multi ani la un izolationalism steril"[51]. Dar, numai dupa al doilea razboi mondial, mai teribil decat primul", care zguduise temeliile insasi ale firmamentului, oamenii au recunoscut valabilitatea principiilor pentru care Wilson luptase cu atata curaj."[52]

Primul razboi mondial, prin proportiile sale, a cuprins aproape toate continentele, alarmand oamenii politici, teoreticieni de orientari diferite, juristi, chiar militari, pentru a gasi in comun modalitati de a imprima pacii un caracter universal.

Ideea nu era noua, a preocupat oamenii politici si pe diplomati inca din secolele anterioare, dar acum se punea deosebit de acut, datorita proportiilor acestui macel.

De altfel, cele "14 puncte" ale presedintelui Wilson, includeau dezideratul crearii unui organism international, unde sa participe pe baza de egalitate atat statele mari, cat si cele mici.

Nu ne propunem sa facem un istoric, cui a apartinut ideea crearii Societatii Natiunilor, daca initial Angliei, sau altcuiva dar propunerea lui Wilson, a impulsionat acest proiect, la care au subscris chiar si puterile Centrale (iulie 1918). Chiar daca acestea au vrut sa pozeze ca ideea le apartine, ceea ce trebuie retinut ca propuneau ca in acest organism international, sa intre de la inceput, atat statele invingatoare, cat si cele invinse. Germania si Austro-Ungaria, deci nu mai erau sigure de victorie in iulie 1918, si isi pregateau o portita, in cazul unei infrangeri, de a participa la treburile europene[53].

In orice caz, la insistentele lui Wilson si dupa ce a fost nevoit sa faca unele concesii englezilor si francezilor, Pactul Societatii Natiunilor a fost adoptat la 28 iunie 1919 si a constituit partea intaia din Tratatele de pace incheiate cu Germania si cu fostii sai aliati, cu care constituisera, Quadrupla Alianta. Se cuvine de facut precizarea, ca Romania si-a adus aportul la dezbaterile privind proiectul de statut al Societatii Natiunilor. Inca inainte de sistarea operatiunilor militare, diplomatia romaneasca, a condamnat admiterea Puterilor Centrale, ca membre fondatoare ale acestui for international, state care s-au dovedit agresoare si au dezlantuit razboiul. Apoi si-a adus contributia in diferite comisii, in care se preciza clar, egalitatea in drepturi a tuturor tarilor care vor face parte din acest organism, indiferent ca sunt mari sau mici, de a nu se incheia pe viitor tratate secrete, de a se reglementa legislatia muncii in spiritul conceptiei moderne a lumii, dreptul femeilor de a fi reprezentate in acest for etc.

Chiar daca Societatea Natiunilor a fost folosita de catre marile puteri in scopuri personale, chiar daca multe lucruri n-au fost rezolvate si agresorii n-au putut fi temperati ori opriti in diferite situatii, crearea acestui organism in evolutia relatiilor internationale a fost un moment de cotitura si care trebuie apreciat la justa valoare.

Prezenta Romaniei, alaturi de celelalte state mici si mijlocii in randul tarilor fondatoare ale Societatii Natiunilor, subliniaza mutatiile petrecute in lume, in comparatie cu brigandajul marilor puteri din secolele precedente. Daca la congresele de la Viena, Paris, Berlin, marile puteri erau factorum, iar celelalte asteptau umile in anticamera, prin delegatii lor sa-si expuna memoriile, lucrurile au progresat, in sens bun, pozitiv. De fapt, pacea de la Bucuresti, din 1913, a spart gheata cand micile state din Europa singure si-au reglat problemele. Este drept ca securitatea bazata pe garantia oferita de Societatea Natiunilor a fost fragila, dar glasul unei Albanii, unei Portugalii, unei Romanii (nu trebuie uitat ca eminentul diplomat Nicolae Titulescu, a fost presedintele chiar in doua legislaturi al acestui for), a unei Norvegii, ori a unei Finlande, a fost intr-o serie de cazuri, nu numai auzit, dar si ascultat.






[1] Erich Ludendorf, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922, p. 75.

[2] Tirpitz Alfred von, Memoires du Grand-Amiral, Paris, 1922, p. 527.

[3] Die Grosse Politik, vol. 17, doc. 5213, p. 375.

[4] P. Albin, La conférence de la Paix. Paris-Versailles (janvier-juin 1919), Paris, 1921, p. 9-10 (reprodus tratatul); vezi si M. Toscano, II patto din Londra, Pavia, 1931; vezi si o editie imbunatatita Mario Toscano, Il patto di Londra. Storia diplomatica dell intervento italiano. 1914-1915, Bologna, 1934.

[5] L. Bissolati, La politica estera dell Italia 1897-1920, Milano, 1923, L. Wollemborg, Politica estera italiana, 1882-1917, Roma, 1938, A. Torre, Versailles. Storia della conferenza della pace, Milano, 1940

[6] G.M. Trevelyan, Istoria ilustrata a Angliei, p. 810

[7] Fayolle Marechal, Cahiers secrets de la Grande Guerre, Paris, 1964, p. 73.

[8] E. Ludendorff, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922, p. 117.

[9] E. Ludendorff, Amintiri din razboi, I, Bucuresti, 1919, p. 332.

[10] Citat dupa Eliza Campus, Din politica externa a Romaniei (1913-1947), Bucuresti, 1980, p. 49.

[11] Ibidem, p. 58.

[12] Documents diplomatiques secrets russes, d'apres les archives du ministere des Affaires Etrangères a Petrograd, Paris, 1928, p. 170.

[13] Arh.Ist.Centr.Arh.St.Buc, fond Casa Regala, dos. 61 (1914), f. 1-2.

[14] Documents diplomatiques secrets russes. 1914-1917, Paris, 1928, p. 180.

[15] I.G. Duca, Raporturile unui ministru tanar cu regele Carol I, Bucuresti, p. 29-30.

[16] Vezi pentru amanunte fond Casa Regala, dos. 20 (1916).

[17] Pentru atmosfera epocii si a opiniei publice romanesti vezi: Razboiul european. Ultimele operatiuni. Romania fata de situatiune, Craiova, 1916; Stefanescu Iancint, A sosit momentul?. Bucuresti, 1914, Pietraru G.G., Fazele razboiului actual in invatamintele pentru viitor, Bucuresti, 1914; Rosetti R., Adevaratii protectori, Iasi, 1915; Diamandi G., Cauzele razboiului european si interesele Romaniei, Bucuresti, 1915; Cusiu Al. Imprejurari politice si diplomatice in legatura cu razboiul european, Bucuresti, 1915; Bratianu Vintila I.C., Interesele Romaniei in actualul razboi, Bucuresti, 1914; Popovici A., Polizu Micsunesti N., Resbelul si Clemenceau, Bucuresti, 1915; Scribeanu H., Nebunia Kaiserului, Braila, 1916; Visan A., Italia si razboiul european, Bucuresti, 1915; Xenopol A.D., Romania si Austro-Ungaria, Iasi, 1914.

[18] In cateva saptamani au fost scufundate 3 vase americane, ceea ce a indignat opinia publica din S.U.A.

[19] J. Kreppel, Der Friede im Osten, Noten, Manifeste, Reden, Erklarungen, Verhandlungsprotokolle und Friendensvertrage mit der Ukraine, Russland und Rumanien, Viena, 1918, p. 228 si urm. (textul tratatului).

[20] Al. Marghiloman, Note politice, III, Bucuresti, 1927, p. 400-402.

[21] Arh. MAE., vol. 62, f. 151.

[22] Fond Casa Regala, dos. 44 (1939), raportul lui Titulescu catre rege.

[23] Al. Averescu, Notite zilnice din razboiu (1916-1918), Bucuresti, 1935, p. 292.

[24] Similar cu ocupatia germana a Frantei din 1940 si zona asa zisa libera subordonata guvernului de la Vichy.

[25] L'Epoque contemporaine. II. La paix armée et la grande guerre (1871-1919), p. 579.

[26] Yves-Henri Nousihat, op.cit., p. 279; vezi si H.E. Bemes, The World war of 1914-1918, in War in the twentieh Century, New York, 1940, p. 93.

[27] Documents of American History, II, edited by Henry Stocle Commanger, New York, 1968, p. 138-140

[28] Semnalam ca la arhiva muzeului Universitatii Bucuresti se afla jurnalul inedit al lui Paul Negulescu, cel care prin Rusia si Japonia a ajuns in SUA si a editat din octombrie 1917, revista "Roumania".

[29] Vezi pentru diplomatia franceza A. Pingaud, Histoire diplomatique de la France pendant la grande guerre, Paris, 1918, (3 volume).

[30] Vezi pentru diplomatia franceza A. Pingaud, Histoire diplomatique de la France pendant la grande guerre, Paris, 1918, (3 volume).

[31] Ibidem, p. 382

[32] Ibidem, p. 382

[33] Contributia Indiei a fost foarte importanta, desi direct nu era stat beligerant. Au fost recrutati 1.457.000 soldati, din care aproape jumatate au participat la lupte in China, Franta, Belgia, Gallipoli, zona Salonic, Palestina si Africa de est. Pentru intretinerea trupelor au fost obligati sa cheltuiasca peste 20.000.000 lire sterline, sa dea 2.000.000 tone grau si sa presteze diferite munci (vezi amanunte Ali K., A New History of Indo-Pakistan since Muslim Rule, Dacca, 1968).

[34] Clemenceanu Georges (1841-1929) originar din Vendeia, medic, infocat republican, primar de Montmartre (sept.1870). Ales deputat din 1876, era cunoscut prin interventiile sale taioase, chiar brutale, devenind repede unul din liderii partidului radical, a editat o serie de periodice, ca "Aurora", "Justitia", "Omul liber", senator din 1902, devine prim ministru in 1906 (1906-1909). Revenit la putere, si-a adus o contributie importanta in castigarea razboiului de catre Franta. Supranumit Tigrul, din cauza firii autoritare, obtinute in 1920, numai 56 de voturi fata de 734 ale adversarului sau, Deschanel. Se retrage din viata politica, iritat de acest esec, face numeroase voiajuri si isi scrie memoriile si alte lucrari literare.

[35] L'Epoque contemporaine, II. La paix armée..

[36] Arh. St. Buc, fond Casa Regala, dos. 42 (1919). Traité de la paix avec l'Autriche. Textul observatiilor facute de delegatia romana la 31 mai 1919 si in perioadele urmatoare.

[37] "Dimineata" din 11 septembrie 1919

[38] Mircea Musat, Ion Ardeleanu, Romania dupa Marea Unire, II (Partea a I-a, 1918-1933), Bucuresti, 1986, p. 231-232

[39] Citat dupa Eliza Campus, op.cit., p. 218.

[40] Tratat de pace intre Puterile aliate si asociate si Ungaria. Protocol si declaratii din 4 iunie 1920, Trianon, Bucuresti, 1920 (Imprimeriile statului).

[41] Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costica Prodan, Campania armatei romane din 1918-1919, Bucuresti, 1984, p. 334-335.

[42] P. Renouvin,. L'Epoque contemporaine, II, La paix armée, p. 627

[43] Vezi pentru orientare general Harold Nicolson, Peace making 1919, Londra, 1933; Istoriografia engleza datoreaza recunostinta pentru cele 6 volume aparute la Londra, in anii 1920-1924, lui H. Temperley, A history of the peace conference of Paris.

[44] Tratatul de pace intre puterile aliate si asociate si Germania, semnate la Versailles la 28 iunie 1910, Bucuresti, 1919

[45] Vezi pentru amanunte excelenta lucrare a eruditului E. Taylor, La Chute des Empires (1914-1918), Paris, 1964

[46] A. Tardieu, La paix, Paris, 1921, p. 449 (ziarist, politician, om de litere, André Tardieu (1876-1945), a fost un prieten al poporului roman, dedicandu-i numeroase pagini favorabile).

[47] Vezi pentru amanunte Berber F., Das Diktat von Versailles, Essen, 1939, 2 vol.; vezi si K. Novak, Versailles, Berlin, 1932; vezi si W. Ziegler, Versailles. Die Geschite eines missgluckten Friedens, Hamburg, 1933.

[48] G.M. Trevelyan, op.cit., p. 822

[49] J.B. Duroselle, L'Europe de 1815 a nos jours, p. 236.

[50] Vezi excelenta lucrare a lui F.P. Walters, A historiy of the League of Nations, New York, 1952, 2 vol.

[51] Nevins Allan, Commager Henry, Istoria Statelor Unite, Bucuresti, 1946, p. 382-382.

[52] Ibidem, p. 384; Vezi si Robert H. Fereli, American Diplomacy. A history, New York, 1959, vezi si Alexander de Conde, Isolation and Security, Durhain (North Carolina), 1957

[53] L'Europe du XIX et du XX siècle (1914 - aujourd'hui), VI, Paris, 1964, p. 805 -806; vezi si Romania in primul razboi mondial., p. 432