|
|
|
Feudalismul
1. Beneficiul
In lumea medievala, redevenita in mare masura rurala, si in care circulatia monetara s-a redus foarte mult, pamintul reprezinta cea mai sigura bogatie si constituie cel mai frecvent folosit mijloc pentru a recompensa servicile aduse. In schimbul slujbelor care le-au fost prestate, regii merovingieni fac danii in paminturi apropiatilor lor, pentru a-si asigura credinta acestora si a-si spori autoritatea asupra lor. Dar cum aceste danii sint cel mai adesea neconditionate, si facute pentru slujbe trecute, credinta celui ce le-a primit exista atita vreme cit se mai gaseste la dispozitia regelui pamint din care sa faca noi daruri. In momentul in care fondul funciar este epuizat, regii isi pierd autoritatea, asa cum s-a intimplat cu ultimii merovingieni, care din pricina neputintei de a se impune au fost denumiti 'regi trindavi'. Numele sub care este cunoscuta aceasta danie neconditionata este beneficiu, de la cuvintul latin beneficium, care insemna 'binefacere'.
In epoca franca, practica prin care un om liber intra in serviciul unui personaj important este cunoscuta sub numele de vasalitate. Cel ce intra in slujba cuiva, oferindu-i serviciile sale si supunerea sa desavirsita, incepe sa fie numit vasal. Cel care il ia sub protectia sa, asigurindu-i si mijloacele de subzistenta poarta numele de senior. Legatura intre cei doi este una personala, intarita prin juramint, astfel incit sa garanteze ca vasalul isi va indeplini obligatiile, in general militare, iar seniorul ii va asigura existenta, intretinindu-l la curtea sa, oferindu-i hrana, haine, arme si alte daruri.
In secolul al VIII-lea, pentru intretinerea vasalului incepe sa fie cedata o bucata de pamint, numita in acte beneficiu, apoi fief sau feud. Se constata deci fuzionarea celor doua institutii, pina atunci separate, beneficiul si vasalitatea. Vasalii incep astfel sa fie casati, adica inzestrati cu gospodarie proprie si nu intretinuti la curtea seniorului lor.
Ca sa faca fata unor probleme noi, precum pericolul reprezentat de invaziile arabe, majordomul Carol Martel recurge la acordarea de beneficii pe scara larga luptatorilor sai, de aceasta data conditionindu-le de prestarea slujbei militare.
3. Omagiul vasalic
Stabilirea relatiilor vasalice, intr-o societate care foloseste prea putin scrisul, este exprimata printr-o ceremonie publica, menita sa ramina in memoria celor care au asistat. Aceasta este alcatuita din acte riguros codificate, care presupun un ansamblu de comportamente simbolice (gesturi si cuvinte) ale celor doi participanti. Ceremonia intrarii in vasalitate cuprinde omagiul, act prin care vasalul ingenuncheaza in fata seniorulu, si, punindu-si miinile impreunate in miinile acestuia, in semn de supunere, declara ca vrea sa devina 'omul' lui. Seniorul trebuie sa-i stringa miinile, in semn de acceptare si de asigurare a protectiei, apoi cei doi se saruta pe buze, pentru a marca intelegerea si a arata ca ea s-a facut intre oameni egali. Apoi, vasalul trebuie sa depuna un juramint de credinta fata de seniorul sau, pe Evanghelii sau pe sfinte moaste, obiecte sfintite menite sa intareasca forta cuvintelor rostite. In final, seniorul da vasalului investitura fiefului, care consta din inminarea unui obiect simbolic (sceptru, steag, nuia, sabie, bucata de pamint, etc.) care desemneaza feudul ce va intra astfel in posesia vasalului. Vasalul poate primi nu doar pamint, ci si alt fel de venituri, cum ar fi dreptul de a percepe anumite vami sau taxe, important fiind doar ca seniorul sa-i puna la dispozitie mijloace prin care acesta sa se intretina si sa-si procure armamentul, din ce in ce mai costisitor (cal, zale, armura, spada, lance, etc.), care-i era necesar pentru a-si indeplini functia militara.
Omagiu vasalic la 1127 - Galbert de Bruges, Histoire du meurtre du Charles le Bon
In 7 ale idelor lui Aprilie[1], joi, omagiile au fost aduse comitelui[2]; si aceasta s-a indeplinit dupa formele determinate pentru a jura credinta si fidelitate in ordinea urmatoare. In primul rind, au facut omagiul astfel:
Contele l-a intrebat daca vrea sa devina omul lui intru-totul si acesta a raspuns 'vreau', apoi si-a pus miinile lui impreunate in cele ale comitelui, care i le stringe; apoi se unesc printr-un sarut.
In al doilea rind, cel ce facuse omagiu a jurat credinta cu aceste cuvinte: 'fagaduiesc pe credinta mea sa fiu credincios din aceasta clipa comitelui Wilhelm si sa-i pastrez pe deplin si impotriva tuturor omagiul meu, cu buna credinta si fara inselaciune'.
In al treilea rind, a jurat aceasta pe moastele sfintilor.
Apoi, cu nuiaua pe care o tinea in mina, comitele le-a dat investiturile tuturor celor care ii prestasera omagiu, ii promisesera credinta si de asemenea ii facusera juramint.
(B. Murgescu, coord., Istoria lumii in texte, Bucuresti, 1999,
p. 97)
Analizati
etapele intrarii in vasalitate, subliniind semnificatiile posibile
ale gesturilor simbolice.
Legatura stabilita intre cei doi printr-un astfel de contract vasalic este personala, si trebuie reinnoita la moartea uneia dintre parti. Aceasta inseamna si ca feudul ramine de drept in proprietatea seniorului, vasalul avind asupra lui doar drepturi de posesie si de folosinta. In fapt insa, feudul se va transmite ereditar in familia vasalului, cu conditia ca urmasii acestuia sa presteze la rindul lor omagiu si juramint de credinta seniorului.
Contractul vasalic creeaza drepturi si obligatii reciproce. Vasalul are fata de seniorul sau indatoriri negative: de a nu-i prejudicia in vreun fel bunurile, persoana, familia si onoarea, si indatoriri pozitive, rezumate in formula sfat si ajutor.
Sfatul presupunea o serie de obligatii ale vasalului, precum :
de a-l asista pe seniorul sau cind acesta impartea dreptatea in tribunalul seniorial
de a-l ajuta sa gaseasca solutii in situatii dificile, ca de exemplu in timpul luptelor
de a fi prezent la castel in ocazii solemne, cum ar fi depunerea omagiului de catre alti vasali.
Ajutorul este in principal de doua feluri:
Ajutorul militar consta in sprijinul armat dat de vasal seniorului sau ori de cite ori acesta avea nevoie, dar cu trecerea timpului, beneficiind si de incercarile bisericii de a limita razboaiele, acest sprijin a fost restrins la participarea timp de 40 de zile pe an la o campanie. Posibilitatea vasalului de a parasi lupta in momentul cind considera ca si-a indeplinit obligatia militara facea ca trupele recrutate pe acest principiu feudal sa fie lipsite de disciplina si de coeziune.
La rindul sau, seniorul are obligatii fata de vasal :
sa-i puna la dispozitie mijloace de intretinere si sa nu-l lipseasca in mod nejustificat de ele ;
sa-i ofere protectie, sprijin armat si banesc la nevoie.
In cazul in care vasalul isi incalca obligatiile asumate, este considerat tradator (felon), iar feudul poate fi reluat de senior. Daca acesta din urma isi nedreptateste grav vasalul, atentind la viata sa ori a familiei sale, la onoarea sotiei, sau refuzind sa-l ajute la nevoie, acesta poate rupe juramintul de fidelitate, pastrind feudul si depunind juramint seniorului seniorului sau. Daca nu exista un senior suprem, atunci el poate pastra feudul ca alodiu, adica liber de obligatii vasalice.
Datorita necesitatilor de a organiza apararea la nivel local si un vasal al imparatului putea sa-si creeze proprii vasali pentru a avea la dispozitie oameni inarmati. Acestia, datorita relatiei personale stabilite, ii datorau credinta lui, dar nu si seniorului lui. Pe de alta parte, o persoana putea avea mai multi seniori, carora le jura credinta (omagiu multiplu), astfel ca era posibil sa apara dificultati daca seniorii intrau in lupta unii impotriva altora. Pentru a se rezolva astfel de situatii, s-a inventat omagiul ligiu (principal), mai important decit omagiile plane (secundare). Astfel, numai seniorului caruia i se prestase omagiul ligiu i se datora credinta impotriva tuturor, inclusiv a unor seniori carora li se prestase omagiul plan.
Problema cea mai mare a sistemului creat de relatiile feudo-vasalice este insa aceea ca prin caracterul lor personal, creeaza o ruptura intre monarh si masa supusilor sai, care isi vor asculta proprii seniori in detrimentul regelui, suveran pentru toti, dar suzeran (senior) doar pentru vasalii sai directi. Aceasta a condus la fenomene de fragmentare a autoritatii politice in regat, crearea principatelor teritoriale care marcheaza o parte importanta a istoriei medievale europene.
