De la redeschiderea Crizei Orientale (1875) si hotararile Congresului de la Berlin (1878), la crearea celor doua blocuri: Tripla Alianta (Germania, Austro-Ungaria, Italia - 1882) si Tripla Intelegere (Anglia, Franta, Rusia -1907) la primul razboi mondial

In vara anului 1875, la inceput in Hertegovina si apoi in Bosnia, izbucneste o rascoala a populatiei crestine impotriva opresiunii feudale absolutiste a turcilor. De fapt era o rascoala taraneasca antifeudala care a capatat un colorit national-religios, deoarece aici mosierii erau in majoritate musulmani, iar taranii erau crestini. Rasculatii cereau "inlaturarea relatiilor feudale, cu tot cortegiul lor de asupriri - impozite in natura, incartiruirile militare ruinatoare, abuzurile si silniciile functionarilor -, precum si egalitatea nationala si religioasa".

Se poate pune intrebarea daca rascoala din Hertegovina si apoi cea din Bosnia au izbucnit numai datorita conditiilor interne, adica a grelei asupriri din partea turcilor, ori anumite puteri din afara au ajutat la declansarea rascoalei? Desigur, viata taranilor era grea, dar aceeasi situatie o aveau si taranii crestini din Macedonia, din Bulgaria, din regiunea Salonicului, ca si din alte parti ale Imperiului otoman.

Serbia si Muntenegru, state al caror potential economic si militar era redus, nu au putut determina izbucnirea rascoalelor, ci doar sa le sprijine.

Ceea ce Nicolae Iorga a intuit ca Austro-Ungaria a fost aceea care a provocat rascoala, deoarece avea nevoie de un conflict in Balcani au confirmat ulterior documentele. Incredintata ca Rusia nu-i va face dificultati datorita aliantei celor trei imparati, Austro-Ungaria a lucrat in 1875 pentru a redeschide chestiunea orientala in vederea expansiunii sale teritoriale in Peninsula Balcanica.

Rascoala inceputa se bucura de simpatia si de sprijinul statelor slave din Serbia si Muntenegru, ca si poporului bulgar. Opinia publica, mai ales cea din Serbia si Muntenegru, urmarea cu multa atentie desfasurarea rascoalei din Hertegovina. Agentul Romaniei la Belgrad, A. Cantacuzino, arata la 3 iulie 1875 ca miscarea din Hertegovina nu numai ca n-a fost inabusita imediat, dar ea se extindea. "Cei ce doresc o razvratire serioasa impotriva stapanirii turcesti - spunea agentul roman - nadajduiesc ca de data aceasta miscarea se va intinde in Bosnia si ca foarte curand rascoala va fi sustinuta, pe de o parte, de catre Muntenegru, si, pe de alta parte, de catre Serbia"[1].

In timp ce marile puteri cautau sa solutioneze criza urmarindu-si fiecare interesele proprii, in Peninsula Balcanica se desfasurau noi evenimente. Astfel, in aprilie 1876 a avut loc o puternica rascoala a poporului bulgar. La 6 mai, pe strazile orasului Salonic au fost omorati consulul Frantei si al Germaniei, tot in luna mai are loc inlaturarea marelui vizir Mahmud Nedim-pasa partizanul influentei ruse in Imperiul otoman, iar la sfarsitul lunii sultanul Abdul Aziz este inlaturat de pe tron.

Evenimentele continua sa se precipite in sud-estul Europei mai ales dupa ce in iunie 1876 Serbia, urmata imediat de Muntenegru, declara razboi Turciei.

Guvernul rus urmarea cu ingrijorare desfasurarea evenimentelor din Balcani. In iulie 1876 suveranii Rusiei si Austro-Ungariei se intalnesc la Reichstadt; cu acest prilej ei ajung la un acord verbal in privinta soartei Turciei in cazul unui razboi impotriva acesteia dus de Rusia. Desi guvernul rus se declara neutru, el era atras tot mai mult in conflictul din Balcani. Din Rusia se expediau regulat in Serbia arme, munitii, imbracaminte si bani. De asemenea, aici veneau mereu voluntari din Rusia, iar ofiterii rusi ocupau posturi-cheie in condu­cerea armatei; generalul Cerneaev era comandant suprem, iar colonelul Komarov seful statului major al armatei sarbesti. Cu toate acestea la 1 septembrie 1876 turcii ocupa puternicul punct strategic Alexinat, aducand pe sarbi in fata dezastrului.

La sfarsitul lunii octombrie si inceputul lunii noiembrie in timpul convorbirilor de la Livadia dintre lordul Loftus[2], Gorceakov si tar, s-a propus convocarea unei conferinte internationale. S-a precizat ca, daca conferinta internationala va esua, guvernul rus isi rezerva libertatea de actiune. De asemenea, tarul dadea asigurari lordului Loftus ca Rusia nu va ocupa Constantinopolul.

In decembrie 1876 s-a deschis la Constantinopol conferinta marilor puteri pentru a aplana conflictul balcanic. Este interesant de semnalat raportul lui din 22 noiembrie 1876 al lui De Mouy, insarcinatul de afaceri al Frantei la Constantinopol, in care, printre altele, spune: "De cateva zile Midhat-pasa si mai multi inalti functionari se ocupasera cu alegerea edificiului care va fi destinat sedintelor viitorului parlament. Oricare ar fi acest proiect lasa aici opinia publica destul de indiferenta! Conferinta si pregatirile militare ale Rusiei absorb atentia generala"[3].

In ziua in care Conferinta de la Constantinopol se pregatea sa-si proclame oficial hotararile, Turcia, folosindu-se de o stratagema, adopta o noua constitutie[4]. Lucrarile conferintei au fost declarate ca fiind cu desavarsire de prisos, intrucat Constitutia adoptata ar acorda toate reformele necesare. Cu toate acestea, reprezentantii puterilor continuara eforturile lor de a convinge Poarta sa accepte hotararile adoptate de conferinta, insa fara vreun rezultat deoarece turcii nu voiau sa accepte proiectul prezentat.

In fata situatiei create, Rusia a semnat la Budapesta la 15 ianuarie 1877 o conventie secreta cu Austro-Ungaria care asigura neutralitatea acesteia din urma intr-un razboi ruso-turc si isi dadea consimtamantul pentru participarea la razboi a Serbiei si Muntenegrului de partea Rusiei. In schimb, Austro-Ungaria obtinea dreptul de a ocupa cu trupele sale Bosnia si Hertegovina.

Totusi, chiar dupa semnarea acestei conventii, guvernul rus va continua sa duca o politica prudenta. Miliutin noteaza in memoriile sale ca la 29 ianuarie 1877 au avut loc discutii in cabinetul rus privind demobilizarea armatei. Gorceakov declara cu aceasta ocazie ca nu trebuie sa se ajunga la razboi, fiindu-i teama ca Anglia, Germania si Austro-Ungaria se vor coaliza impotriva Rusiei iar Miliutin s-a opus categoric ca armata sa fie demobilizata.

Diplomatia rusa actioneaza in ianuarie-martie 1877 pentru a obtine din partea marilor puteri presiuni asupra Turciei, silind-o sa accepte efectuarea reformelor preconizate[5]. Au loc astfel tratative, in urma carora la 31 martie 1877 reprezentantii celor sase puteri au semnat la Londra un protocol, din care redam urmatoarele: "Repre­zentantii celor sase mari puteri, dorind in comun pacificarea Orientului, afirma din nou necesitatea ameliorarii situatiei populatiei crestine din Turcia si introducerea de reforme in Bosnia, Hertegovina si Bulgaria"[6]. Daca "conditiile supusilor crestini ai sultanului nu se vor ameliora de asa maniera ca sa previna repetarea complicatiilor care tulbura periodic linistea Orientului", cele sase mari puteri semnatare ale protocolului de la Londra "au datoria sa declare ca o astfel de stare de lucruri va fi incompatibila cu interesele lor si ale Europei in general"[7].

Diplomatia romaneasca a apreciat ca independenta prin forta armelor nu se putea realiza, datorita raportului de forte dintre tara noastra si Imperiul otoman, decat cu sprijinul unei mari puteri, in speta al Rusiei, si in alianta cu celelalte state din sud-estul Europei.

Mergand pe aceasta linie, guvernul roman incheie la 4 aprilie 1877 la Bucuresti, cu cateva zile inainte de inceperea ostilitatilor militare, conventia romano-rusa privind trecerea trupelor rusesti prin Romania[8], pe baza careia se asigura armatei ruse "care va fi chemata a merge in Turcia libera trecere prin teritoriul Romaniei si tratamentul rezervat armatelor amice"[9].

In urma incheierii conventiei din 4 aprilie 1877, cu Rusia, gu­vernul roman, prin masurile luate si prin posibilitatile create armatei ruse de a trece nestingherita prin Romania, s-a angajat activ in evenimentele din Balcani, ajungand de fapt la o stare de razboi cu Imperiul otoman.

Se cunosc evenimentele dupa declansarea razboiului, partici­parea activa a armatei romane la operatiunile militare, la sud de Dunare, alaturi de armata rusa si ocuparea puternicei cetati Plevna (28 ianuarie 1877). La inceputul lunii decembrie, reintra Serbia in razboi aducandu-si contributia alaturi de Rusia, Romania, Muntenegru si voluntarii bulgari.

Noul an 1878 incepea nefavorabil pentru otomani. Adrianopolul, care putea deveni o a doua Plevna, era ocupat in seara zilei de 8 ianuarie de cavaleria rusa. Unicul punct care bara capitala imperiului era in mainile rusilor, in timp ce romanii asediau cea mai intarita cetate, Vidinul. De asemenea, ei asediau Belogradjik si amenintau impreuna cu rusii Silistra, in timp ce sarbii erau in plina ofensiva in zona Kosovopolje. Muntenegrenii asediau orasul Bar, iar trupe grecesti se infiltrau in Epir, Tasalia si Macedonia. Bulgarii, macedonenii, bosniecii si chiar albanezii ii hartuiau neincetat pe otomani.

In legatura cu incheierea armistitiului, printul Carol se adreseaza personal la 10 ianuarie 1878 marelui duce Nicolae, comandantul sef al trupelor rusesti din Peninsula Balcanica, rugandu-1 ca si Romania, care a contribuit la razboi, sa participe la tratativele de armistitiu. Carol ridica aceasta chestiune deoarece avea informatii ca Sublima Poarta se va adresa direct cartierului general rus pentru incheierea armistitiului si vor fi duse tratative in vederea incheierii pacii. Opinia publica din Romania, arata el, este preocupata de interesele tarii sale si "aceasta participare este justificata prin participarea la razboi a armatei mele, care si-a varsat sangele alaturi de glorioasa armata imperiala pentru o cauza comuna"[10]. Oficialitatile rusesti n-au tinut seama de cererile Romaniei, Sarbiei si Muntenegrului.

Iin urma insistentelor autoritatilor tariste, tratatul de pace a fost semnat la San Stefano la 19 februarie/3 martie, data festiva in istoria moderna a Rusiei, care corespundea zilei urcarii pe tron a tarului Alexandru al II-lea si eliberarii taranilor iobagi (1861).

Tratatul cuprindea 29 de articole[11] si a fost semnat de generalul conte Nikolai Ignatiev, membru al Consiliului imperial si de Alexandru Nelidov, consilier de stat, din partea Rusiei, iar din partea Imperiului otoman de catre Savfet-pasa, ministrul afacerilor externe si Saadulah-bei, ambasadorul Turciei la Berlin.

Istoricul rus D. Tatiscev, arata ca tratatul de la San Stefano a schimbat radical harta politica a peninsulei Balcanice, lasand Turciei la sud-estul Europei "doar Constantinopolul, Adrianopolul, Salonicul si provinciile Epir, Tesalia, Albania, Bosnia si Hertegovina"[12].

Tratatul semnat prevedea recunoasterea independentei Roma­niei, Serbiei, Muntenegrului[13] si crearea unui mare principat autonom al Bulgariei, cu iesire la Marea Neagra si la Marea Egee. Cu toate acestea, documentele timpului arata ca dintre statele angrenate in conflict numai Muntenegrul si noul principat autonom bulgar erau multumite de stipulatiile tratatului de la San Stefano. Romania si Serbia, desi li se recunostea independenta de stat, protesteaza totusi impotriva tratatului, socotind ca interesele lor in ansamblu, le-au fost lezate. Grecia era de asemenea profund nemultumita, deoarece tratatul o ocolise, iar crearea unei Bulgarii mari vecine o socotea o catastrofa, tot atat de mare ca desfiintarea Imperiului bizantin (1453)[14].

Desi devenea stat independent, Serbia era profund nemultumita de prevederile tratatului de la San Stefano[15], intrucat Bosnia si parti din Hertegovina ramaneau in afara granitelor ei; mai mult ea trebuia sa evacueze o serie de teritorii pe care armata sa le eliberase in decembrie 1877 - ianuarie 1878[16]. Insa ceea ce-i nemultumea cel mai mult pe sarbi era crearea unui mare principat bulgar (160.000 km²)[17], frontiera acestuia ajungand in vest la 80 km de Marea Adriatica si in componenta sa intreaga Macedonie. Principatul bulgar avea iesire la Marea Neagra si la Marea Egee, intinzandu-se in nord pana la Dunare. Deci nemultumirea Serbiei consta in faptul ca era lipsita de o serie de teritorii si ca era prinsa intre o Austro-Ungarie, avida sa se infiltreze tot mai in sud, si o Bulgarie mare[18]. Era jignit in special amorul propriu al Obrenovicilor, care desfasurasera o vie activitate externa. Serbiei, care i se recunoscuse in trecut rolul de Piemont al Balcanilor[19], acum i se rezervase o suprafata cu mult mai mica decat principatul bulgar, care dupa cinci secole de dominatie otomana abia aparea pe arena politica din sud-estul Europei ca entitate de sine statatoare.

Ignatiev argumenta in memoriile sale ca scopul iesirii Bulgare la Marea Egee era motivat de faptul ca "o Bulgarie comerciala nu se putea dezvolta niciodata fara iesirea la aceasta mare". De fapt, tocmai aceasta iesire la Marea Egee a indispus marile puteri si in special Anglia, iar faptul ca Bosnia si Hertegovina ramasesera si mai departe sub jurisdictia Imperiului otoman, dar cu obligatia de a efectua reforme substantiale, a iritat la culme Austro-Ungaria. Marile puteri se temeau ca Rusia, cuprinzand Bulgaria in sfera ei de influenta, sa nu devina o putere mediteraneana. Noile frontiere ale Bulgariei erau asa de aproape de Constantinopol, incat Stramtorile si capitala turca se aflau sub permanenta amenintare a unei lovituri pornite dintr-o baza militara a statului bulgar.

Prin articolul 19, Rusia obliga Turcia sa-i plateasca despagubiri de razboi in valoare de 1,41 miliarde de ruble, insa tinand seama de greutatile financiare ale Imperiului otoman, consimte ca o parte din suma sa fie inlocuita cu o serie de teritorii printre care si Dobrogea (sangeacul Tulcea, adica districtele Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Hirsova, Kustenge si Medgidia, impreuna cu insulele din Delta si insula Serpilor).

Imperiul otoman nu s-a opus prea mult cedarii sangeacului Tulcea, deoarece prin crearea principatului autonom bulgar, el practic, nu mai putea fi controlat direct, legatura urmand sa se faca pe mare. Referitor la aceasta chestiune, diplomatia tarista preciza ca "nedorind sa-si anexeze acest teritoriu si nici insulele din delta, Rusia isi rezerva facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detasata la 1856 si marginita la sud cu talvegul bratului Chilia si cu gura Stari-Stambul. Chestiunea impartirii apelor si a pescariilor va fi reglemen­tata de catre o comisie ruso-romana intr-un interval de un an de la ratificarea tratatului de pace"[20].

La trei zile de la semnarea tratatului de la San Stefano, Andrassy, cancelarul Imperiului austro-ungar, a cerut in mod oficial convocarea unui congres european al marilor puteri care sa revi­zuiasca tratatul semnat intre rusi si turci.

Diplomatia vieneza in frunte cu Andrassy, era indignata de faptul ca stipulatiile de la Budapesta (15 ianuarie 1877) referitoare la ocuparea Bosniei si Hertegovinei de catre Austro-Ungaria nu au fost respectate de Rusia tarista. in plus, Austro-Ungariei nu-i convenea crearea unui mare stat slav in Balcani, deoarece acesta i-ar fi lezat interesele sale din aceasta regiune.

Paralel cu o vie activitate desfasurata de cabinetul britanic in vederea anularii tratatului de la San Stefano, englezii si-au intarit garnizoanele din Gibraltar si Malta, au marit efectivul flotei din Mediterana rasariteana, au chemat noi contingente de rezervisti sub arme si au mobilizat toate efectivele din India[21]. Toate acestea erau masuri vizibil razboinice, care vizau in special factorul psihologic si anume intimidarea Rusiei.

La 16/28 martie 1878, Mihail Kogalniceanu, ministrul afacerilor externe, cerea printr-o nota circulara adresata agentilor diplomatici romani din strainatate ca acestia sa protesteze impotriva hotararilor tratatului de la San Stefano: " Dispunand de noi fara noi si impotriva noastra, guvernul si natiunea l-au declarat din capul locului lipsit de orice valoare obligatorie pentru Romania"[22]. In aceeasi zi, agentul diplomatic roman acreditat la Belgrad, arata guvernului sarb clauzele cu care Romania nu era de acord si cerea o coordonare comuna a actiunilor[23].

Marile puteri socoteau insa doleantele romanilor, ca si ale sarbilor si grecilor, cu totul minore si scontau in primul rand pe micsorarea statului bulgar si in special pe indepartarea lui de la Marea Egee. Totodata Austro-Ungaria lupta cu incapatanare sa anexeze Bosnia si Hertegovina, iar daca era posibil si alte teritorii pentru a se infiltra cat mai spre sud.

Rusia dandu-si seama ca nu poate risca un nou razboi cu majoritatea puterilor mari din Europa, in special cu Austro-Ungaria si cu Anglia, a fost nevoita sa accepte convocarea unui congres care sa revizuiasca hotararile pactului de la San Stefano. Congresul si-a deschis lucrarile la Berlin la 1/15 iunie 1878. La masa tratativelor luau loc cei doi fosti beligeranti, Rusia si Turcia precum si celelalte cinci mari puteri, care erau ostile Imperiului tarist, unele pe fata, altele ceva mai voalat, dar toate dornice de a diminua cat mai mult din avantajele revenite Rusiei prin pacea de la San Stefano. Lupta se va da in special intre Rusia, Austro-Ungaria si Anglia, cele mai interesate in problema orientala, secondate de Franta si de Italia[24] si sub privirea atenta a cancelarului de fier, care, in calitate de gazda, socotea sa profite de pe urma tuturor. Astfel, la masa tratativelor se gaseau fostii beligeranti, Poarta si Imperiul tarist, precum si celelalte cinci mari puteri, ostile Petersburgului, dornice sa diminueze cat mai mult succesele Rusiei.

La 19 iunie/l iulie 1878, s-a discutat pe ordinea de zi, proble­mele referitoare la Romania. Primul ministru I.C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu, fiind invitati sa-si expuna parerea in legatura cu articolele din tratatul de la San Stefano, care priveau tara noastra. Cu aceasta ocazie, Mihail Kogalniceanu a prezentat memoriul guvernului roman, care cuprindea urmatoarele cereri: "Nici o particica din teritoriu, sa nu se deslipeasca. Romania sa nu ser­veasca armatelor ruse ca drum de trecere. Principatul Romaniei, in puterea drepturilor sale seculare, ia din nou in stapanire insulele Dunarii si gurile Dunarii, cu insula Serpilor. Romania sa primeasca o despagubire proportionala cu fortele ce a adus in lupta. Recu­noasterea independentei Romaniei si declararea neutralitatii sale"[25]. Dupa ce a argumentat cerintele poporului roman, ministrul de externe a precizat ca pentru libertatea si independenta tarii, 10.000 de romani au cazut la Plevna.

Dupa plecarea reprezentantilor Romaniei, au urmat discutii ample, lordul Beaconsfield, seful delegatiei britanice cerand ca cele trei judete (Ismail, Cahul si Belgrad), sa ramana statului roman, ceea ce a dus la interventia vehementa a lui Gorceakov, care a asigurat ca prin respectiva rectificare teritoriala comertul britanic nu va avea cu nimic de suferit la gurile Dunarii; de asemenea, cancelarul si ministrul de externe tarist a subliniat ca Romania primeste o "compensatie corespunzatoare". Weddington, Andrassy si Corti si-au exprimat parerea ca Romania a fost tratata "cam dur", in plus, ministrul de externe francez cerand ca frontiera sudica a Dobrogei sa se intinda spre sud, pana la Cavarna, o pozitie similara, adoptand si Corti, reprezentantul Italiei.

In plus recunoasterea independentei Romaniei era conditionata de doua clauze: inlaturarea discriminarilor confesionale (art. 44) si cedarea catre Rusia a portiunii "teritoriului Basarabiei, care la apus se margineste cu talvegul Prutului, iar la miazazi cu talvegul bratului Chiliei si cu gura Stari-Stambulului"[26]. In schimbul celor trei judete din Basarabia, Romaniei i se oferea "Dobrogea cu Delta Dunarii" (art. 45 si 46), dupa cum s-a mai aratat.

Bismarck sintetizand a adaugat ca aceasta mica fasie de pamant (sudul Basarabiei) conteaza extrem de putin pentru marele Imperiu rus, insa nu trebuie suparat tarul, care tine la acest lucru mai ales ca Romania primeste "compensatie" corespunzatoare.

Dupa cum se stie, Congresul de la Berlin confirma indepen­denta Romaniei, Serbiei si Muntenegrului. Bulgaria era impartita in doua: Principatul Autonom Bulgar si Rumelia orientala, teritoriu autonom sub autoritatea sultanului. Bosnia si Hertegovina treceau spre administrare Austro-Ungariei, iar Anglia, dupa cum ne-am referit anterior, pe baza unei intelegeri prealabile cu Turcia, primea spre administrare insula Cipru[27].

Se poate afirma cu certitudine ca cea mai avantajata in urma Congresului de la Berlin a fost Austro-Ungaria. Ocupand Bosnia si Hertegovina si trimitandu-si trupele in sangeacul Novi Bazar, alaturi de pozitiile economice si politice puternice pe care le obtine in Serbia, Muntenegru si Romania, ea se pregatea sa lupte din rasputeri si impotriva influentei ruse din Principatul Autonom Bulgar.

Criza orientala, al carei epilog a fost Congresul de la Berlin, a insemnat inlaturarea Rusiei, prin reocuparea pozitiilor sale de catre Austro-Ungaria. In spatele Vienei statea vigilent Berlinul si astfel se contura deja acel "Drang nach Osten". Prin obtinerea Bosniei si Hertegovinei, practic, monarhia habsburgica devine si balcanica, cu un apetit mereu in crestere, desi Andrassy declara fariseic in timpul crizei orientale ca barca austro-ungara este prea plina, incat orice incarcatura in plus, fie de aur, fie de noroi, o va duce la fund.

In ciuda sangelui varsat pe campurile de lupta din anii 1877-1878 de catre armata rusa, romana si a celorlalte state si popoare din sud-estul Europei, roadele victoriei au revenit dupa cum am vazut prin congresul de la Berlin, Austro-Ungariei si Germaniei.

Incontestabil ca Bismarck devine arbitrul problemelor majore ce framantau nu numai Europa si chiar lumea, iar in orice problema importanta se cerea sprijinul ori concursul puternicului Imperiu german.

Rusia, umilita la congresul de la Berlin, a fost nevoita sa accepte hotararile acestuia si sa piarda principalele roade ale tratatului de la San Stefano. Aceasta umilire a avut repercursiuni asupra relatiilor ruso-germane, diplomatia tarista socotind ca serviciile facute de Petersburg in cadrul etapelor de unificare a Germaniei, n-au fost rasplatite in aceeasi masura, Bismarck, favorizandu-1 pe Andrassy, in detrimentul lui Gorceakov. Datorita unei asemenea pozitii, teritoriul principatului bulgar, a fost redus considerabil, iar Austro-Ungaria a incorporat Bosnia si Hertegovina si si-a introdus trupe in sangeacul Novi Bazar, separand astfel Serbia de Muntenegru.

Ca raspuns la campania declansata in Rusia in anii 1878-1879, impotriva vecinului neloial care a fost Germania, Bismarck, a restrans importul vitelor si a pus taxe vamale suplimentare pe cereale, lovind puternic in economia Rusiei, caci Germania absorbea 30 % din exportul acesteia. In timp ce aceste masuri au declansat reactii deosebit de violente in Rusia, Bismarck imperturbabil, urmarea satisfacut aceste iesiri, pregatind opinia publica in vederea unui tratat cu Austro-Ungaria. Tratatul fusese semnat la Viena, la 7 octombrie 1879, dupa ce Bismarck convocase un consiliu de ministri si obtinuse de la colegii sai, consimtamantul demisiei lor colective, in caz ca imparatul Wilhelm I, care nu voia sa irite prea mult Rusia, s-ar fi opus la un asemenea act.

Acest tratat secret, in aparenta defensiv, era indreptat impotriva Rusiei, cele doua imperii, urmand sa se ajute reciproc cu totalitatea fortelor, in caz c-ar fi devenit victima unei agresiuni din partea tarismului. In ipoteza agresiunii unui alt stat decat Rusia, ambele parti isi fagaduiau numai o neutralitate binevoitoare, in caz ca statul respectiv nu s-ar fi inteles cu Rusia. De fapt, initial, Bismarck a vrut sa includa si Franta alaturi de Rusia, dar Andrassy s-a opus categoric, nedorind pentru Austro-Ungaria, complicatii suplimentare[28]. Pentru a adormi vigilenta Rusiei, i s-a comunicat ca a fost incheiata o intelegere de colaborare intre Germania si Austro-Ungaria, la care era invitata sa colaboreze si Rusia. De altfel, Rusia va reinnoi in 1881 alianta celor trei imparati (iscalita dupa cum se stie in 1873), tocmai a para o lovitura din partea Angliei, iar faptul ca razboiul din 1877-1878, ii sleise fortele atat fizic, cat si financiar, nu-i ingaduiau pe moment adoptarea unei pozitii de forta fata de Berlin si Viena.

Italia a fost deosebit de afectata ca Austro-Ungaria s-a infiltrat puternic in peninsula Balcanica, prin hotararile congresului de la Berlin, iar faptul ca de pe urma crizei orientale, Italia nu a obtinut nici un avantaj, a facut dupa cum remarca G. Candeloro, sa cada in decembrie 1878, cel mai democratic guvern pe care-1 avusese, aceasta tara pana atunci[29].

Daca italienii n-au reusit sa se infiltreze in peninsula Balcanica, socoteau ca li se cuvine Tunisul, asezat atat de aproape de Sicilia si care avea o importanta deosebita pentru cel ce dorea sa controleze bazinul mijlociu mediteranean. In timpul congresului de la Berlin, cand diplomatia franceza aflase ca insula Cipru urma sa revina Angliei si se pregatea sa protesteze vehement, Disraeli le-a fagaduit ca nu se va opune ocuparii Tunisului. Promisiuni similare facuse Frantei si von Rulow, socotind ca ocuparea Tunisului ar fi dus la inrautatirea relatiilor cu Italia si la noi complicatii, de data aceasta nu spre Rin, ci spre zonele sudice. De altfel, si in Franta era o puternica opozitie privind anexarea Tunisului, caci se dispersau fortele de la frontiera germana.

Plecand de la pretextul ca trebuiesc anihilate incidentele de la frontiera algero-tunisiana, ministrul Ferry, reuseste sa obtina dezle­garea ca trupele franceze sa patrunda in Tunis. Generalul Bréard, seful corpului expeditionar francez, a impus beyului tunisian, asa-numitul tratat de la Bardo (1881), care instaura practic, protectoratul Frantei asupra tarii sale.

La vestea acestei stiri, cabinetul de la Roma, a protestat vehement, a inceput sa se agite si sa se gandeasca la o revansa, dar aceasta se putea obtine practic, numai cu sprijinul Germaniei. De altfel, aceasta si urmarea foarte satisfacut Bismarck, care prevazuse aceasta lupta acerba ce incepuse intre cele doua tari latine cu iesire larga la Mediterana.

Oricat de paradoxal ar parea faptul, Bismarck acordand sprijinul sau Frantei in problema anexarii Tunisului si-a asigurat alianta Italiei, care nutrind veleitati expansioniste intra in orbita politicii germane.

Guvernul italian, care a vazut sub ochii sai, cum Anglia incorpora Ciprul, Austro-Ungaria, Bosnia si Hertegovina, iar Franta, Tunisul, era geloasa ca nu este luata in consideratie de celelalte mari puteri, incat in ciuda afinitatilor cu Franta si desi constienta, ca pro­blema Triestului, a zonei Trentino, a penetratiei in Albania si in alte puncte ale peninsulei Balcanice o vor ciocni de politica habsburgica, se apropie de blocul austro-german. Aceasta era singura alternativa de a primi ajutoare in vederea stoparii Frantei in Mediterana si atat Crispi cat si ceilalti oameni politici italieni pana la urma cu incertitudini, au adoptat aceasta linie politica[30]. In aceasta conjunctura a fost organizata o vizita de efect a regelui Umberto I al Italiei la Viena, iar la 30 decembrie 1881, Roma a anuntat oficial, Berlinul si Viena, ca are intentia de a se alatura aliantei austro-germane. Aderarea Italiei la acest bloc, convenea diplomatiei vieneze din doua considerente. In primul rand stopa guvernul italian de a revendica teritorii si acest lucru s-a vazut practic, la cateva luni dupa semnarea tratatului, cand autoritatile austriece au spanzurat in 1882 pe iredentistul Guglielmo Oberdan din Triest, fiind nevoit sa modereze manifestatiile vehe­mente ale studentilor[31]. In al doilea rand in caz de conflict ruso-austriac, tratatul asigura monarhiei habsburgice, certitudinea ca nu va fi prinsa intre doua focuri.

Bismarck incurajase diplomatia italiana de a se alatura Berlinului si Vienei, considerentul principal fiind izolarea si mai accentuata a Frantei, iar Roma, care in calitate de natiune meditera­neana si colonizatoare, avand sprijinul celor doua state, cu siguranta ca ar fi creat noi complicatii Parisului, desi cancelarul Germaniei cunostea potentialul militar limitat al acesteia.

Tratatul de alianta dintre imparatii Austriei (asa este trecut in documentul original), Germaniei si regele Italiei, care a pus bazele Triplei Aliante, a fost semnat la Viena de catre contele Kalnoky, printul Reuss, baronul Robilant, la 20 mai 1882, si cuprindea un preambul si opt articole[32]. Cele trei state se angajau pe plan economic, politic si militar cu toate efectivele sale, in cazul in care Italia sau Germania ar fi fost atacate de catre Franta (art. 2), in cazul in care unul din semnatari s-ar afla in razboi cu alte doua mari puteri nesemnatare (art. 3). De asemenea, se prevedea, clauza unei neutralitati binevoitoare, sau dupa dorinta, ajutor armat in cazul cand una din puterile semnatare, ar declara razboi alteia nesemnatare (art. 5). Cele trei state isi dadeau asigurarea, ca nu vor incheia separat armistitiu, pace, ori vreun tratat, ci numai impreuna si de comun acord (art. 6).

Se hotara ca tratatul sa ramana secret, era valabil pe o perioada de 5 ani, urmand ca ratificarea sa se faca in decurs de 3 saptamani.

In anexa documentului Triplei Aliante, iscalit la Viena, la 20 mai 1882, Giacomo Perticone face specificarea la insistentele guver­nului italian, din 22 mai 1882, caci trebuie precizat, ca acest tratat nu este indreptat impotriva Marii Britanii, ceilalti doi parteneri, Germania si Austria, au facut declaratii identice, la 28 mai 1882[33].

Se pune problema, Italia a profitat de pe urma aderarii la acest tratat?

Giacomo Perticone, Augusto Torre[34], Giuliano Procacci, sunt care afirma ca si multi altii, ca alianta a fost avantajoasa Italiei, deoarece consolida monarhia si ii crestea prestigiul de mare putere. Giuliano Procacci, arata ca pentru o parte a opiniei publice italiene, semnarea tratatului avea o semnificatie, mai ales in privinta politicii interne, ca o manifestare de afinitate efectiva fata de Bismarck, fata de o natiune, unde ierarhia era respectata in interior, corelata cu o politica de prestigiu si forta in exterior. Iar pentru si mai multi, aderarea la noul tratat, insemna ca Italia, iesea de sub tutela altor state, inceta sa mai fie o putere de mana a doua si isi redobandea o parte din prestigiul pierdut in campania dezastruoasa din anul 1866[35].

Se afirma ca intrarea in Tripla Alianta, ii dadea o incredere mai mare in fortele sale si contribuia in mod simtitor la trezirea si cristalizarea ideilor si tendintelor nationaliste care se agitau in tara. Daca drumul spre Trento si Triest, era barat, fiind in posesiunea aliatului austriac, care se infiltrase puternic si in peninsula Balcanica, Italia nolens volens, urma sa se gandeasca in primul rand la colonii, unde gasea plasament si pamant pentru cei ce doreau sa emigreze. Perspectiva unei expansiuni coloniale, a gasit audienta in mediile cele mai diferite.

Cresterea pauperizarii maselor, ducea la o emigratie masiva, ce depasea anual cifra de 200.000. Masurile luate de guvern inca timid, in jurul anului 1878, privind dezvoltarea industriala a tarii (textile, constructia de masini), incep sa dea roade, apar noi intreprinderi, intre 1876-1885, reteaua de cai ferate creste de la 7400 kilometri la 10.000, este strapuns Gottardul (1882), in 1881 ia fiinta "Navigatione gene­rale italiana", in 1885, se iau masuri protectioniste, care culmineaza cu tariful din 1887, ce se extinde si asupra unor sectoare ale agriculturii (sfecla de zahar, canepa, orez), practicate aproape in exclusivitate in nord, plus graul, cultura de baza a tarii. Atat premierul Depretis, cat si ministrul de externe Mancini, tatonau terenul in vederea ocuparii de puncte strategice in Africa. Inceputul 1-a facut debarcarea la Assab (1882) si ocuparea punctului Massaua (1885), la sugestia englezilor, care se temeau ca francezii sa nu le-o ia inainte, desi in 1882, au refuzat oferta englezilor de a li se asocia la ocuparea Egiptului. In 1889 se crea Somalia italiana, iar in 1890, Eritreia era constituita. De altfel, puterile europene, profitand de situatia grea a Imperiului otoman, se infiltrau cu precadere in posesiunile sale din Africa de Nord, unde autoritatea sultanului era mai mult nominala.

Desi tratatul Triplei Aliante, era secret, diplomatia franceza intuia ca se ajunsese la o apropiere intre Italia, Germania si Austro-Ungaria si intr-o asemenea conjunctura simtea necesitatea de a-si pastra fortele in Europa, si a nu agrava relatiile cu Anglia. In acest timp, la Constantinopol, se tinea o conferinta a ambasadorilor, unde francezii se straduiau sa-i implice pe englezi la o actiune comuna a marilor puteri, ca niciuna sa nu caute achizitii teritoriale in Egipt. Izbucnind o rascoala impotriva strainilor la Alexandria (iunie 1882), guvernul englez s-a adresat Frantei si Italiei sa participe la o actiune comuna. Premierul francez Freycinet, temandu-se de opozitia Camerei, in care predomina ideea apararii granitelor rasaritene, refuza, si da ordin ca escadra franceza sa se retraga din Alexandria. Englezii incep bombardarea orasului pe care-1 ocupa, extinzandu-si autoritatea in cateva luni a unei mari parti a Egiptului. Desi guvernul lui Gladstone face declaratii ca nu intentioneaza sa ramana in Egipt, fiind in flagrant cu principiile politicii liberale a guvernului, realitatea a fost alta. Prezenta britanicilor in Egipt, nelinistea celelalte puteri, mai ales acelea maritime, datorita importantei Canalului de Suez. Dupa indelungate tatonari si tratative, se ajunge la iscalirea conventiei de la Constantinopol (1888). Conventia cuprindea 17 articole si era iscalita de Anglia, Franta, Germania, Italia, Austro-Ungaria, Rusia, Imperiul otoman, Spania, Olanda si stabilea libera folosire in toate timpurile si pentru toate puterile a canalului maritim Suez, completand regimul de functionare al acestuia fata de firmanul dat de sultan in 1866, care sanctiona de fapt concesiunea acordata de Kedivul Egiptului[36].

Documentul facea precizarea ca Suezul ramane deschis si liber, atat in timp de pace cat si de razboi, pentru toate navele, atat comerciale, cat si militare, fara distinctie de pavilion. Canalul nu va fi niciodata supus vreunei blocade (art. 4). In articolul 4 se facea precizarea expresa, ca in timp de razboi, canalul ramane deschis tuturor navelor, fara nici o exceptie; de asemenea, in caz de razboi puterile beligerante nu vor debarca, nu vor ocupa puncte strategice, nu vor depozita munitii, ori alte materiale de razboi (art. 5)[37]. Deci, clauzele erau foarte clare, se cuvine sa remarcam, alaturi de cele 7 mari puteri, iscalitura Spaniei si Olandei, tari cu traditii in navigatie si care aveau nevoie acuta de folosirea canalului, in special in scopuri comerciale, dar si strategice, avand in vedere scurtarea drumului spre coloniile lor.

Ulterior, cand relatiile anglo-franceze s-au imbunatatit, cand s-a iscalit Antanta Cordiala, in 1904, guvernele englez, francez si Egiptul, dau o declaratie comuna privind canalul. Din declaratie reiese ca francezii, renunta la pozitia lor rigida privind instalarea Angliei in Egipt si implicit in zona Canalului si recunosc situatia existenta.

Considerand ca Rusia n-a sprijinit suficient interesele tarii sale la San Stefano, guvernul de la Belgrad, s-a orientat tot mai mult spre Austro-Ungaria, castigandu-i sprijinul in timpul lucrarilor de la Berlin, sprijin care n-a fost dezinteresat, soldat in 1881, cu un tratat comercial oneros.

Reinnoind alianta celor trei imparati (1881), Austria si Rusia, practic, si-au impartit sferele de influenta. In sensul ca tarismul a recunoscut anexarea Bosniei si Hertegovinei si dezideratul Vienei de a controla partea vestica a peninsulei Balcanice, in timp ce Rusia isi extindea influenta asupra principatului bulgar si a Rumeliei orientale.

Ocuparea sangeacului Novi Bazar, care separa Serbia de Muntenegru, introducerea unei administratii excelente, partial militara si partial civila, arata Erich Zollner, a permis sa fie trecute cu succes greutatile inevitabile de inceput, incat majoritatea populatiei sa fie atrasa intr-un circuit economic si cultural care ii convenea[38]. Tinem sa adaugam ca autoritatea austriaca a pastrat in Bosnia si Hertegovina, vechea autoritate musulmana, pe care a grefat o jandarmerie si un corp de functionari restrans dar competent, care urmarea orice miscare a sarbilor si croatilor aflati acolo. Iar noii episcopi catolici (pe baza concordatului cu Vaticanul din 1881), platiti de catre stat, erau devotati autoritatii centrale de la Viena. Paralel sunt colonizati germani sau devotati ai monarhiei habsburgice, a caror numar pare ca a ajuns pana la primul razboi mondial, la circa 180.000-200.000[39].

Paralel cu infiltrarea economica si politica in Serbia si Muntenegru si chiar spre Bulgaria, desi era considerata zona de influenta ruseasca, dupa cum se stie, diplomatia vieneza va reusi sa incheie un tratat de alianta cu Romania (1883).

Daca am sintetiza motivele care au determinat Romania sa incheie o asemenea alianta, acestea ar fi: 1. in situatia politica incordata, ramasa intre Romania si Rusia, in urma razboiului din 1877-1878, apropierea de puterile Centrale, era o pavaza in fata expansiunii tariste spre Balcani; 2. Un tratat de alianta, ar face ca Austro-Ungaria sa renunte la politica de ostilitate fata de Romania si ar fi mai putin rigida in problema Dunarii; 3. O alianta cu un bloc deja format (Germania, Austro-Ungaria, Italia) dadea un coeficient de siguranta in fata contradictiilor care macinau Europa. Partizanii cei mai consecventi ai acestei linii politice au fost: Titu Maiorescu, P.P. Carp, D.A. Sturdza, regele Carol I (Romania se proclamase regat in 1881) si I.C. Bratianu (partizanul colaborarii cu Rusia in 1877).

Dupa tatonari si tratative indelungate, duse in cea mai mare parte in secret, tratatul de alianta intre Romania si Austro-Ungaria, s-a semnat la Viena, la 30 octombrie 1883. Tratatul se compunea dintr-un preambul si 7 articole, fiind iscalit din partea partii romane, de D.A. Sturdza, ministrul de externe al tarii in acel timp si de catre contele Gustáv Kálnoky. In preambul, se scoate in evidenta caracterul defensiv al tratatului, de a nu intra in aliante ostile uneia din parti (art. 1), de a-si veni in ajutor in cazul unui atac neprovocat, facandu-se mentiunea ca obligatiile Romaniei survin, daca Austro-Ungaria va fi atacata in tinuturile limitrofe acesteia (deci practic, daca atacul survine din partea Rusiei ori a Serbiei) (art. 2); cele doua parti urmau sa se consulte in vederea luarii de masuri in cazul unor amenintari (art. 3); in caz de razboi comun sa nu se negocieze ori sa se incheie pace separat (art. 4); tratatul se incheie pe o durata de 5 ani (art. 5); se mentiona caracterul secret al tratatului (art. 6); ratificarea urmand sa se faca in termen de trei saptamani de la iscalirea acestuia (art. 7)[40]. In aceeasi zi, adica la 30 octombrie 1883, se semna si actul de aderare a Germaniei, la tratatul mai sus mentionat, documentul fiind iscalit, in afara de Kálnoky si Sturdza, de catre contele Max von Bechem, consilier al ambasadei germane din Viena.

Conform intelegerii a fost pastrat caracterul secret al tratatului, existenta sa nefiind dezvaluita nici Camerelor.

Daca am sintetiza concluziile la care au ajuns istoricii privind oportunitatea iscalirii tratatului si urmarile imediate ale acestuia, ar fi urmatoarele: 1) Ca un moment important in desfasurarea politicii externe romanesti, de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX; 2) Romania a iesit din izolarea politica de care era amenintata si a evitat o intelegere intre Petersburg si Viena, pe seama ei; 3) A rezolvat chestiunea Dunarii conforme intereselor sale; 4) A consolidat dinastia de Hohenzollern, dandu-i un caracter de stabilitate, adica dupa expresia lui Duroselle, intr-o Europa, dominata in perioada 1878-1891, de sistemul aliantelor bismarckiene[41], inclu­derea Romaniei la blocul puterilor centrale, era un lucru de care trebuia sa tina cont, orice putere mare, fie ca era Rusia, Anglia ori Franta.

Concomitent cu problemele europene, marile puteri incep sa acorde o atentie tot mai mare expansiunii coloniale[42], impulsul datorandu-se in mare parte tehnicii si a mijloacelor de comunicatie perfectionate. Germania si Italia, care au intrat in concernul marilor puteri de abia in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, erau dornice sa aiba colonii, ravnind in majoritatea cazurilor la cele detinute de Anglia si Franta, ori sa subjuge state independente cum a fost cazul Etiopiei (de catre Italia).

Trebuie spus ca datorita inchegarii de state nationale in Europa, tot mai putin marile puteri pot, fie acapara, fie subordona, teritorii de pe batranul continent. Cand Bismarck in 1866, in urma razboiului cu Austria, reusise sa mareasca teritoriul Prusiei, Napoleon al III-lea ceruse compensatii (o parte din Renania, ori Belgia, ori Luxemburgul), ceea ce, prin indiscretia prusiana, opinia publica europeana, a condamnat vehement pe imparatul Frantei. Cand Bismarck, in 1871 a anexat Alsacia si Lorena, actul a starnit vii proteste din partea opiniei liberale europene[43]. De asemenea, atat popoarele balcanice, cat si opinia publica, au fost revoltate de aranjamentele de la Berlin (1878), cand habsburgii au anexat Bosnia si Hertegovina, iar Anglia insula Cipru. Era mai comod in acest echilibru al marilor puteri, extinderea in afara Europei, unde spatii imense din Africa, Asia, numeroasele insule din Atlantic, Pacific, etc. unde inca nu patrunsesera europenii, teritorii calificate de juristi, ca res nullius, sa fie exploatate si incorporate.

In aceasta conjunctura, Franta ocupa Tunisul (1881), Anglia ocupa Egiptul (1882), intreprinzatorul rege Leopold al II-lea, creaza inca din 1876 "Asociatia internationala pentru cercetarea si civilizarea Africii", care in anii urmatori, va pune bazele unui imperiu colonial belgian. In Asia de sud-est, francezii ocupa Tonkinul, englezii patrund in Birmania si impreuna cu rusii isi disputa Afganistanul. Germania mai tarziu se lanseaza in cursa coloniilor, istoricii notand data de februarie 1884, cand se instaleaza in Togo (Africa de sud-vest), ulterior fixandu-se in Africa de sud-est si intr-o serie de insule din Pacific. Unii sustin ca Bismarck, era preocupat aproape in exclusivitate cu problemele europene si a cedat ca sa faca pe placul burgheziei, din motive electorale si in principal, coloniile ii puteau servi ca moneda de schimb in reglarea problemelor europene, care puteau ajuta Germania, dar incurca in acelasi timp celelalte mari puteri. In unele cazuri a avut succese, in altele, insuccese. Astfel, in 1885, cand conflictul ruso-englez in problema Afganistanului, putea usor provoca un razboi, iar kaizerul dorea sa-si ofere bunele servicii, Bismarck ii scria ca politica germana are intregul interes " sa se stabileasca intre Anglia si Rusia mai curand relatii ostile, decat de prietenie. Daca s-ar realiza un acord anglo-rus, s-ar ivi primejdia ca Franta sa adere la el si in caz ca politica ruso-engleza ar intampina rezistenta Germaniei, s-ar crea prin aceasta baza unei coalitii impotriva noastra, lucru deosebit de periculos pentru Germania. De aceea, guvernul Majestatii Voastre, manifesta o tarie indiscutabila fata de tot felul de sfaturi referitoare la mentinerea pacii"[44].

In 1884, Franta guvernata de Jules Ferry, care era partizanul entuziast al politicii coloniale de mare anvergura, incercand sa se infiltreze concomitent in Asia, cat si in Africa, s-a izbit de riposta Angliei, Italiei si a Portugaliei, Bismarck, a cautat sa profite de conjunctura si a promis Frantei, intregul sprijin in politica sa de expansiune coloniala, daca renunta public la Alsacia si Lorena, lucru care a indignat atat diplomatia cat si opinia publica franceza, convorbirile fiind intrerupte.

Deoarece in problema stapanirii Congoului, s-au produs grave divergente intre marile puteri, Germania sustinand aici interesele franceze, pentru a plati niste polite Angliei (care a fost intrigata ca Berlinul a indraznit sa-si creeze prima colonie in 1884), s-a decis ca toate problemele in litigiu sa fie supuse unei conferinte internationale, care s-a deschis la Berlin in noiembrie 1884. Nu intamplator areopagul european s-a intrunit in capitala Germaniei in 1878, iar de asemenea dupa 6 ani, desi Germania nu avea un imperiu colonial, dar prin pozitia sa, juca rolul de prima vioara in Europa. Anglia, aflata in minoritate la conferinta (noiembrie 1884 - febr.1885), Belgiei I s-a recunoscut suprematia asupra unei mari parti din Congo legat de metropola, printr-o uniune personala, adica Leopold al II-lea fiind si suveran al Congoului. In timpul conferintei, conflictul anglo-german s-a ascutit din cauza coloniei infiintata in aprilie 1884. Pana la urma englezii s-au resemnat in fata faptului implinit, dar s-au grabit sa ocupe Bechuanalandul, pentru a preveni posibilitatea stabilirii unor legaturi teritoriale intre germani si buri. In acest timp germanii, cunoscuti prin meticulozitatea caracteristica, se consolidau in Camerun, Togo, Africa germana orientala si nord-estul Noii Guinei.

Revenind la problemele europene, in 1885 se redeschide partial problema orientala, nerezolvata la Congresul de la Berlin, asa cum cereau interesele poporului bulgar.

La 18 septembrie 1885, izbucneste o rascoala in orasul Filipopoli (Plovdiv), capitala Rumeliei orientale, este inlaturat guvernatorul turc si se proclama unirea acestei provincii cu Bulgaria. Aceasta unire a fost un act progresist " care a stimulat si intarit dezvoltarea economica si politica a statului bulgar"[45]. Opinia publica din Romania a simpatizat cu acest act care ii aducea aminte de unirea Tarii Romanesti cu Moldova in 1859. Sprijinit de Austro-Ungaria, regele Milan al Serbiei cere compensatii teritoriale si neprimind un raspuns afirmativ incepe operatiunile militare. Deoarece Bulgaria era inca vasala fata de Imperiul otoman, aceasta actiune militara afecta si Turcia. Guvernul otoman a oscilat sa intervina cu trupe in favoarea Bulgariei, mai ales pentru a nu amplifica conflictul, iar divergentele intre ministri in aceasta problema a impiedicat luarea de masuri energice[46].

Guvernul roman, care se afla atat de aproape de evenimentele din Balcani, a dat dovada de mult calm si tact si dorea ca acest conflict sa fie cat mai repede aplanat, in asa fel ca cei doi adversari sa fie multumiti.

Deoarece armata sarba sufera unele infrangeri, iar marile puteri nu erau dispuse sa amplifice conflictul, dupa 16 zile de razboi, adica la 18/30 noiembrie 1885, ostilitatile militare au fost suspendate pe toata linia frontului.

La propunerea Rusiei, marile puteri au intervenit la Belgrad, Sofia, Atena si Constantinopol, in vederea aplanarii cat mai grabnice a conflictului si dezarmarea generala a beligerantilor[47].

Intr-un raport confidential trimis tot de Liteanu, ministrului de externe, acesta reproduce o discutie avuta cu Bismarck, care i-a comunicat ca diplomatii sunt unanim de acord sa se stabileasca o pace trainica in Balcani, care sa nu dezavantajeze pe nimeni, iar tratativele de pace ar trebuie sa se tina la Bucuresti, deoarece Romania, prin pozitia sa neutra si prin raporturile de prietenie si buna vecinatate cu toate statele, si-a castigat unanim simpatia. De asemenea, intr-o discutie avuta cu diplomatul roman, Liteanu, imparatul Germaniei " i-a spus ca toata lumea aproba atitudinea Romaniei in problema balcanica"[48].

Astfel, la Bucuresti, se deschideau tratativele de pace. Afara de Serbia si Bulgaria, participa la aceste tratative si Turcia, deoarece Bulgaria inca nu era stat independent.

Nu este cazul sa intram in amanuntele discutiilor care au avut loc intre fostii beligeranti, ci semnalam doar faptul ca s-au tinut in total 9 sedinte. De fapt au fost 8 sedinte de lucru, deoarece ultima a fost rezervata iscalirii tratatului. Datorita pozitiei moderate si conciliante a celor trei delegati, pacea a fost restabilita mentinandu-se status-quo, Tratatul de pace a fost iscalit la 19 februarie/3 martie 1886[49].

Retragerea din viata politica a lui Bismarck, in anul 1890, a avut repercursiuni nu numai asupra viitoarei linii politice externe a Germaniei, ci chiar a politicii externe europene. Batranul dar autoritarul Cancelar, nu era agreat de tanarul Kaiser, care se simtea umbrit de personalitatea acestuia, in plus nu impartasea atat politica sa interna, cat si cea externa, considerandu-1 dupa expresia lui J. Droz, un rusofil[50]. Se cuvine sa facem precizarea, ca Bismarck, n-a fost niciodata rusofil, dar tinea cont de acest mare imperiu, care detinea partea rasariteana a Europei si o mare parte din Asia, in sistemul aliantelor. Incontestabil, Bismarck, prin personalitatea sa, a dominat timp de 20 de ani viata politica a Europei (1871-1890), si dupa cum remarca subtilul J.B. Duroselle, esentialul vietii sale, a fost realizat, facand imposibila o revansa cu sorti de izbanda din partea Frantei[51]. Constructiile diplomatice succesive ale lui Bismarck, recunoaste francezul J.B. Duroselle, au fost o capodopera politica si nicicand de-a lungul intregului secol al XIX-lea, un singur om de stat, n-a jucat un rol precumpanitor, ca acesta[52]. Timp de 20 ani, razboaie intre marile puteri europene, n-au avut loc[53], in ciuda unor incordari maxime germano-franceze din 1875 (cand francezii adoptasera o lege militara) si in 1887, cand a avut loc afacerea Schnaebele (arestarea de catre politia germana a unui comisar francez) si cand dupa parerea multor istorici, Bismarck, nu avea de gand sa declanseze un razboi, ci sa speculeze aceste doua evenimente, de a vota noi credite de razboi de catre Reichstag, sa reinnoiasca acordurile Triplei Aliante, ori sa-1 anihileze pe generalul francez Boulanger, care ajuns la putere putea deveni periculos. Istoricul englez H. Hearder, autorul unei solide monografii, privind istoria politica a secolului al XIX-lea, arata ca Imperiul german, cu o populatie numeroasa, o armata perfect instruita si foarte bine echipata si inarmata, cu o puternica explozie industriala, nu era ca republica franceza o sinteza a regimurilor trecute, ci mai curand o creatie personala a lui Bismarck, care a exploatat spiritul nationalist si traditia riguros prusaca[54]. Noul cancelar Caprivi[55], adoptand conceptiile marelui stat major (generalul Walderesee, in inlocuise in 1888 pe genialul dar batranul Moltke), pentru un razboi preventiv impotriva Rusiei si ca Germania ar fi putut face fata simultan unui inamic din ambele flancuri, adica din est si din vest. Bismarck, socotea aceasta drept o greseala capitala, caci dupa expresia lui, pilda lui Carol al XII-lea si a lui Napoleon, dovedise ca cei mai talentati comandanti "numai cu greu au putut sa se descurce in expeditiile contra Rusiei"[56], iar daca norocul armelor ar fi suras Germaniei chiar si atunci "conditiile geografice ar fi facut extrem de dificila mentinerea acestui succes pana la sfarsit"[57]. Noul Kaiser, dupa demisia lui Bismarck, socotea ca Germania prin realizarile obtinute in domeniul economic, financiar si militar, este indreptatita sa duca o politica mondiala (Weltpolitik), fapt impartasit de urmasii marelui cancelar, Caprivi (1890-1894), Chlodwig von Hohenlohe -Schilingsfurst (1894-1900), Bernhard von Bulow (1900-1909) si Bethmann-Hollweg (1909-1917).

Refuzul guvernului Caprivi de a reinnoi tratatul de reasigurare cu Rusia, boicotarea acesteia pe piata financiara berlineza si avansurile facute Angliei, au fost motive care au determinat Petersburgul, nu numai sa cultive Franta economic[58] dar si politic. Reinnoirea cu un an inainte a pactului Triplei Aliante din 1891 si sprijinirea fara rezerve a intereselor Austro-Ungariei in sud-estul Europei, au determinat pe tarul autocrat sa se apropie de Franta republicana.

Diplomatia franceza de mai multe ori se adresase Petersburgului in vederea incheierii unui tratat, insa tarul il refuzase din repulsia sa fata de o ordine de stat republicana[59] si datorita faptului ca Bismarck facea o serie de avansuri.

In anii 1891-1893, de ambele parti sunt intreprinse actiuni menite sa duca la stabilirea de contacte cat mai stranse. In mai 1891, la Moscova se deschide expozitia franceza care este vizitata de tar. Vizita aceasta - arata ziarul "Timpul" - are mare insemnatate politica si a scos in evidenta faptul ca "daca alianta intre imnul national rusesc si Marseilleza franceza ramane, fireste, o imposibilitate, alianta intr-un caz dat si pentru scopuri anumite intre fortele armate ale Rusiei si Frantei sau intre influentele pe care aceste forte le dau in timp de pace; ramane si mai departe o posibilitate de realizat in viitor"[60]. Sub forma unui schimb de scrisori, s-a incheiat la 27 august 1891, acordul politic ruso-francez. Ambele guverne declara ca se vor consulta pentru fiecare problema, capabila sa ameninte pacea generala.

Franta cauta sa largeasca acest acord prin anumite obligatii militare, printr-o "conventie ce trebuie stabilita din punct de vedere pur militar"[61].

In vara anului 1892, sosi la Petersburg loctiitorul Sefului Statului Major al Frantei. Se semneaza de catre reprezentantii Statelor Majore o conventie militara preliminara. Conform acesteia Franta si Rusia se obligau sa intervina cu toate fortele lor armate impotriva Germaniei. "Daca Franta este atacata de catre Germania - sustinuta de Italia, sau de catre Italia - sprijinita de Germania, sau daca Rusia este atacata de Germania - sprijinita de Austria, sau de Austria sustinuta de Germania"[62].

La 27 decembrie 1893, ministrul rus Ghirs comunica francezilor ca tarul aprobase proiectul conventiei militare ruso-franceze, ce va fi ratificata in ianuarie 1894.

Primul articol al conventiei prevedea ca "daca Franta va fi atacata de Germania, sau de Italia, sustinuta de Germania, Rusia va folosi toate fortele disponibile pentru a ataca Germania. Daca Rusia va fi atacata de Germania sau de Austria sprijinita de Germania, Franta va folosi toate fortele sale disponibile pentru a lupta impotriva Germaniei"[63].

Articolul 2 preciza ca "in caz de mobilizare a fortelor Triplei Aliante sau a vreuneia dintre puterile ce fac parte din ea, Franta si Rusia indata dupa primirea acestei stiri si fara sa astepte un acord prealabil vor mobiliza imediat si simultan toate fortele lor si le vor apropia cat mai mult de frontierele lor"[64]. Se preciza efectivul fortelor militare ce urmau sa fie puse in actiune. "Aceste forte disponibile sunt fixate prin art.3 la 1.000.000 oameni pentru Franta, si la 7 sau 800.000 oameni pentru Rusia"[65]. Se urmarea astfel ca "Germania odata invinsa, armatele ruso-franceze isi vor impune vointa in Austria si Italia"[66]. Alianta cu Rusia din 1893 a fost pentru Franta invinsa, o zi mare, arata Jaques Madaule. Aceasta alianta a facut pentru consolidarea republicii mai mult decat toate expeditiile coloniale ale lui Ferry[67].

Astfel, alianta ruso-franceza a fost definitiv incheiata, Germania culegand roadele indepartarii sale de Rusia.

Astfel, sistemul bismarkian, cladit cu atata truda de catre marele om de stat, s-a dovedit a fi fragil dupa retragerea acestuia din viata politica, incat la 3 ani dupa acest eveniment, s-a creat dupa cum am vazut, al doilea bloc militar in Europa, cel franco-rus. Desigur, relatiile dintre marile puteri erau foarte complexe. Franta si Germania nu se puteau apropia din cauza Alsaciei si Lorenei, intre Franta si Italia se angajase un adevarat razboi vamal, Franta si Anglia erau angajate intr-o politica coloniala de mare anvergura, Rusia si Anglia, erau pe punctul de a-si incrucisa armele din cauza zonelor de influenta din Asia centrala, Rusia si Austro-Ungaria se pandeau in peninsula Balcanica, la toate acestea trebuiau adaugate tendintele S.U.A. si a noii forte care se profila la orizont, Japonia (reinnoita in urma revolutiei de la 1868), de a se impune ca mari puteri.

Grunwald arata ca tarul Nicolae II, n-a fost nici tiran si nici redus mintal, dar datorita defectelor caracterului sau, a fost incapabil sa-si exercite autoritatea, pe care i-o harazise destinul. Cazut sub influenta unor lingusitori si intriganti, a aprobat un program de expansiune, care nu corespundea nici traditiilor vechii diplomatii rusesti si nici fortelor materiale de care dispunea imperiul. Conciliant si pacifist prin temperament, a ezitat intre tratatele de alianta cu Franta si simpatiile sale personale si de rudenie cu Germania. Tras de aceste doua forte opuse, n-a putut evita cele doua razboaie funeste (ruso-japonez; primul razboi mondial), unde pana la urma si-a pierdut nu numai tronul, dar si viata.

In ultimul deceniu al secolului, Anglia obisnuita cu preponde­renta industriala, greu de a avea rivali de talia Germaniei, mai ales in domeniul maritim si colonial[68]. Germania urmarea crearea unui intins imperiu colonial si stabilirea unor sfere de influente intr-o serie de tari inapoiate.

Desi in 1898, se duceau tratative germano-engleze in vederea incheierii unei noi aliante, un observator impartial se putea convinge de imposibilitatea unei asemenea apropieri, deoarece antagonismul si concurenta erau deosebit de puternice, iar Reichstagul adoptase o lege (1898), privind intarirea flotei de razboi. Avand in vedere asezarea geografica a Germaniei, o flota militara puternica, trebuia sa puna pe ganduri Anglia, iar prezenta francezilor la inaugurarea canalului Kiel (1898), conjugat cu incidentul de la Fachoda, provoaca insomnii la Londra.

Ultimii ani ai secolului al XIX-lea, au constituit pentru istoria S.U.A., o cotitura hotaratoare. Daca pana la 1880, agricultura era principala sursa a tarii, industria trece pe primul loc cautandu-se treptat noi debusee. Istoricul american Frederick Jackson Turner, explica in 1893, ca expansiunea americana spre vest a creat, a modelat caracterul original al natiunii. Desfasurat intr-un spatiu imens spre vest, aceasta cucerire si defrisare, i-a creat: individualism, energie, dinamism, idealism, optimism, cu totul diferit de Europa, unde popoarele se inghesuiau si isi disputau fasii mici de teritoriu.

Puternica dezvoltare a S.U.A., obliga pe oamenii politici sa spuna adio principiilor lui Washington si doctrinei Monroe. In plus, in conditiile tehnicii de atunci, daca Marea Britanie isi putea permite sa duca o politica de splendida izolare, Atlanticul care ii despartea pe americani de marile puteri europene, ii conserva o libertate de actiune si mai mare, in sensul de a nu accepta aliante permanente, avand astfel, un atu in plus fata de batranul continent.

De mult S.U.A. tintise Cuba, care avea o mare insemnatate strategica, fiind situata in fata istmului Panama si a golfului Mexic. In acest sens, fusesera oferiti Spaniei 100 milioane de dolari, inca din 1849, dar refuzul Madridului, de a vinde insula, a schimbat tactica yancheilor. Au inceput sa sprijine pe insurgentii cubanezi, opinia publica americana fiind in favoarea unei interventii, unde regimul deosebit de dur instaurat de generalul spaniol Valeriano Weyler, a exterminat in decurs de 2 ani circa 200.000 de suflete.

Spaniolii au cautat aliati cu disperare pe continentul european, dar n-au gasit, deoarece interesele economice si comerciale, nu permiteau acestor state sa ajunga la ruptura cu S.U.A. Este drept ca s-a trimis o nota colectiva, transmisa de ambasadorii marilor puteri, acreditati la Washington, apelandu-se la sentimentele de omenie si moderatie in raporturile cu Spania si primindu-se un raspuns, nu lipsit de humor, ca tocmai dupa asemenea sentimente se vor conduce pentru a termina cat mai repede cu situatia din Cuba. Razboiul inceput in aprilie 1898 (de altfel, declarat de spanioli), s-a purtat cronologic mai intai in Filipine, care era de asemenea o posesiune spaniola. Escadra americana din Pacific, comandata de amiralul Dewey a trimis la fund vechile vase spaniole, situatia desfasurandu-se aproape identic si in Cuba.

Istoricii J. Pabon[69] si J.M. Allendesalazar[70], au aratat raspicat ca marea si pitoreasca insula Cuba, era necesara S.U.A., din motive de aparare strategica, incat soarta acestei posesiuni era pecetluita, in urma refuzului Spaniei de a o vinde. La concluzii similare a ajuns si istoricul american Donald Chidsey[71] si multi altii.

Faptul ca marile puteri europene n-au intervenit in favoarea Spaniei, in decembrie 1898, s-a incheiat intre cei doi beligeranti, tratatul de pace la Paris. Spania renunta la Cuba, care a fost declarata in curand independenta si care, de fapt, pe baza tratatului din martie 1903, intre Cuba si S.U.A., cade sub protectorat american. Porto Rico, Guam si Filipinele, in conformitate cu tratatul de pace, de asemenea au fost atribuite S.U.A.[72] De altfel, in Filipine, S.U.A. a fost primita cu ostilitate, rezistenta rabufnind la intervale, pana in 1946, cand americanii au fost nevoiti sa recunoasca independenta acestui teritoriu. Germanii au incercat sa ridice pretentii asupra Filipinelor, dar au fost multumiti cu mai putin, spaniolii consimtindu-le sa le vanda insulele Caroline, Mariane si Palaos, singurele care le mai ramasesera in Pacific. Pierderea ultimelor colonii, s-a resimtit asupra Spaniei, arata Vincente Palacio Atard, psihologic, politic, militar si intelectual si a fost un adevarat traumatism pentru aceasta tara, cu un trecut atat de glorios[73].

In orice caz, in istoria relatiilor internationale, acest razboi este un fel de jalon in politica mondiala. Este primul razboi nu pentru cucerirea de teritorii libere, ci pentru distribuirea coloniilor deja existente.

Alianta cu Rusia a permis Frantei sa patrunda mai adanc in Africa, iar in 1901, sa-si asigure legatura dintre Africa occidentala si cea ecuatoriala. Astfel, marele bloc african de la Alger pana la Congo, care a fost dupa expresia lui J. Madaule, cheia de bolta a Imperiului francez a fost sudat[74].

Merita de mentionat faptul, desi evenimentul s-a consumat in 1896, anexarea Madagascarului la Franta. Marianne Cornevin, intr-o istorie dedicata Africii contemporane, arata ca acesta anexare repre­zinta un caz particular pentru Imperiul francez din punct de vedere politic. In sensul ca parlamentul francez, a declarat Madagascarul direct colonie (nu protectorat ca Tunisia), iar in al doilea rand, a fost anexat un stat independent, care intretinuse pana atunci cu Franta relatii diplomatice normale[75].

In orice caz, desi Italia facea parte din tripla Alianta, a cautat printr-un acord incheiat cu Franta (1902), sa reglementeze chestiunile litigioase din zona Mediterana si a Africii de Nord, dorind sa aiba mana libera, in vederea infruntarii cu aliata sa, Austro-Ungaria in Balcani. Desigur, pentru Franta slabirea incercuirii pusa la cale atat de abil de catre Bismarck, incepe sa se desfaca, dar problema principala era ajungerea la o intelegere cu Anglia.

Marea Britanie, la randul sau, incheind o alianta cu Japonia (1902)[76] si consolidandu-si pozitiile in Extremul Orient, de asemenea terminand razboiul cu burii (1902) si instalandu-se in mod solid in Africa de sud, nu mai gasea necesar sa se inteleaga cu Germania. Tendinta oamenilor politici englezi de a se intelege cu francezii a fost de altfel ideea centrala care 1-a preocupat si pe Teophile Delcasse, care detine portofoliul ministerului de externe succesiv din 1898. El a trebuit sa astepte moartea reginei Victoria (1901), ca sa gaseasca la Londra in persoana regelui Eduard al VII-lea, un partener capabil sa-1 inteleaga. Vizita regelui Angliei, facuta la Paris in mai 1903, ca si a presedintelui francez Loubet, la Londra, a spart gheata intre cele doua natiuni, iar in aprilie 1904, a fost incheiata Antanta cordiala (documentul avea doua parti: una destinata publicitatii, si alta, secreta)[77]. Cheia acordului era renuntarea Frantei la orice pretentii asupra Egiptului, Anglia recunoscand drepturile Parisului de a instaura protectoratul asupra Marocului. De altfel, de cand Franta nu mai nazuia sub nici o forma la hegemonia europeana, dificultatile dintre cele doua state, nu se puteau produce decat in colonii. Dupa cum remarca just A. Debidour, alianta fondata pe concesii reciproce si rezonabile, avea sorti sa dainuiasca si completa fericit alianta franco-rusa. Ambele parti favorizau dezvoltarea comertului prin Suez (art. 6) si Gibraltar (art. 7) si tineau cont de interesele Madridului in Marocul situat vizavi de coasta spaniola. Prevazand trecerea Marocului sub stapanirea Frantei, Anglia se asigura prin aceasta clauza ca litoralul de sud al Gibraltarului sa nu cada in mainile francezilor (art. 8). Franta va avea grija sa sustina interesele Spaniei din zona Antilelor, ca si pe a italienilor in Abisinia si Tripolitania, incat daca se exclude Austro-Ungaria care nu avea interese speciale in Mediterana, singura putere care parea pagubita era cu siguranta cel de-al doilea Reich. Categoric, pentru Germania, acest tratat a fost un mare esec diplomatic, caci nimeni n-ar fi intuit ca la sase ani, dupa gravul incident de la Fachoda, cele doua puteri se vor intelege.

Germania lezata de intelegerea franco-engleza si de faptul ca putea scapa Marocul, spre care tintea, s-a gandit sa contracareze aceste actiuni. Pe de o parte sa propuna o alianta Rusiei, care se gasea intr-o situatie grea, caci suferea infrangeri pe frontul din Extremul Orient (este vorba de razboiul ruso-japonez din anii 1904-1905), iar pe de alta parte sa ameninte Franta cu razboi in caz ca va indrazni sa se instaleze in Maroc. La 31 martie 1905, imparatul Wilhelm al II-lea, debarcand la Tanger, tine un discurs fulminant, in care declara ca doreste ca tara sa sa aiba libertatea comertului, pe picior de egalitate cu Anglia si Franta, iar sultanul Marocului sa ramana un suveran independent. Kaiserul cerea in special Parisului, ca aceste deziderate sa fie respectate. Acest discurs, care datorita presei facu ocolul lumii, era considerat ca o provocare indrazneata aruncata in special Frantei. La conferinta de la Algesiras (deschisa in iulie 1905), unde au participat puterile semnatare ale tratatului de la Madrid, a fost dat castig de cauza Frantei, Germania trezindu-se izolata si sustinuta numai de Austro-Ungaria, dar chiar si de aceasta destul de palid.

In timpul conferintei de la Algesiras (iulie 1905 - aprilie 1906), sudura anglo-franceza devine tot mai trainica, incep negocieri de colaborare militara, stabilindu-se, ca in caz de razboi, Marea Britanie va trimite in Franta 4 divizii, ducandu-se tratative similare si cu statul major belgian. Franta avea nevoie de refacerea cat mai grabnica a fortelor militare ruse, care suferisera infrangeri in timpul razboiului ruso-japonez si de stabilitate politica a colosului de la rasarit, care din 1905 era zguduit de o puternica revolutie burghezo-democratica.

Diplomatia tarista in urma esecurilor militare, dar mai ales zguduita de puternicul val revolutionar ce surprinsese vastul imperiu, se grabea sa lichideze aventura din Extremul orient si sa incheie pace cu Japonia. Anglia, care iscalise in 1902 un tratat cu Japonia, caruia ii oferise credite si ii furnizase vase militare moderne construite in arsenalurile sale si prin niponi, voia sa bareze drumul rusilor din Extremul Orient, dupa infrangerea flotei tariste de la Tusima, dorea sa incheie razboiul, ca nu cumva partenerul sau din Pacific sa devina prea puternic. Pe o pozitie similara s-a situat si S.U.A. Presedintele Theodor Roosevelt, a oferit partilor beligerante mediatia sa, tratativele de pace purtandu-se in S.U.A., in orasul Portsmouth. Prin pacea de la Portsmouth (septembrie 1905), era cedat japonezilor Port-Arthurul, partea sudica a insulei Sahalin (insula se intinde in lungime peste 1000 kilometri), calea ferata din Manciuria de sud si recunoasterea ca sfera de influenta a Coreei.

Planul demnitarului rus Whitte, prim-ministru in timpul con­flictului ruso-japonez, a fost astfel stopat in Extremul Orient, de catre japonezi cu sprijinul Angliei si S.U.A., Rusiei, nu-i ramanea decat sa se intoarca la problemele europene, dar cu finantele, armata si prestigiul grav zdruncinat.

Inca in timpul conferintei de la Algesiras, diplomatia engleza a inceput sa sondeze terenul cu privire la posibilitatea unui acord anglo-rus. In intampinarea englezilor, mergea si noul ministru de externe Izvolski, care credea ca prin britanici, pot fi temperati japonezii in Extremul Orient si pot obtine avantaje in zona Stramtorilor Bosfor si Dardanele. Dupa cum remarca just A. Debidour, teama de germani, i-a facut pe englezi sa se apropie de rusi, in ciuda puternicelor divergente ce existau. Mergand ambele parti pe principiul raului cel mic, se ajunge la acordul anglo-rus din august 1907.

Documentul iscalit de catre ministrul de externe Izvolski si ambasadorul Angliei acreditat la Petersburg, A. Nicolson, se referea in mod expres la Afganistan, Persia si Tibet. Persia era impartita in trei zone, cea de nord revenea rusilor, cea de sud-est englezilor, iar cea de mijloc, neutra. Rusia recunostea ca Afganistanul se afla in afara sferei de influenta a Petersburgului, iar in problema Tibetului, ambii parteneri sa nu violeze integritatea sa teritoriala si nici sa se amestece in treburile lui interne. Cu toate insistentele partii ruse, partea engleza, a refuzat sa includa vreo clauza, referitoare la Constantinopol si la Stramtori.

P. Renouvin explica cauzele incheierii acordului englo-rus, pericolul ce se intrezarea la orizont: politica germana in Asia Mica (dar mai ales concesiunea caii ferate spre Bagdad) si cea japoneza in Extremul Orient[78]. De altfel, antagonismul anglo-german se dovedise a fi mai adanc decat cel anglo-rus.

Desigur, diplomatia tarista putea sa fie multumita la randul sau de rezultatele acordului anglo-rus, care ii asigura o stabilitate in Asia Centrala si implicit, in Extremul Orient si putea sa-si canalizeze eforturile in Europa.

In timp ce inca la Algesiras se discuta problema marocana, iar la Portsmouth, se incheia tratatul de pace ruso-japonez, in septembrie 1905, avea loc conferinta de la Karlstad, intre delegatii suedezi si norvegieni, conferinta ce separa cele doua state unite prin tratatul congresului de la Viena (1815). Actul de separare, dat publicitatii simultan la Stockholm si Kristiania, era o lovitura de gratie, data pan-scandinavismului (unirea intr-un singur stat a Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Finlandei), a carei prima lovitura a fost separarea Finlandei (1809), urmata de lipsa de curaj din 1864, cand Danemarca a fost atacata de Prusia si Austria. Istoricii suedezi, Ragnar Svanstrom si Frederic Palmstierna, arata ca prin acest act, Suedia a primit o lovitura deosebit de puternica, dar acceptand sa tina cont de particu­laritatile norvegiene, a dat dovada de un mare act de intelepciune politica[79]. Dar prin crearea Antantei (1907), lucrurile se vor complica in mod dramatic, in sensul ca cele doua tari pana atunci unite, vor face politica celor doua blocuri. Astfel, Norvegia, aflata geografic mai aproape, va gravita in jurul Angliei, pe cand Suedia, avand ca vecina o Germanie puternica, prin a carei flota domina marea Baltica va fi nevoita sa cocheteze cu Tripla Alianta.

Revolutia turca izbucnita in 1908 a suscitat imediat interesele vecinilor balcanici, adica a Bulgariei, Greciei, Serbiei, Muntenegrului, a populatiei albaneze, macedonene si aromane, care nu aveau o entitate statala, a marilor puteri europene, ca si a populatiei armene si arabe. Romania, desi nu se invecina geografic cu Imperiul otoman, a urmarit cu multa atentie evenimentele ce s-au derulat in anii 1908-1909, interesata in primul rand in mentinerea echilibrului balcanic.

In prima instanta, Bulgaria s-a gandit sa-si proclame inde­pendenta de stat, Grecia sa anexeze Creta, in plus sa obtina fiecare o parte cat mai mare din Macedonia, sau din alte regiuni europene aflate sub jurisdictia Portii, lucru la care aspira Serbia si Muntenegru. Dintre marile puteri, Austro-Ungaria s-a gandit, in primul rand sa anexeze la Imperiul sau, Bosnia si Hertegovina, provincii luate sub administrare pe baza hotararilor Congresului de la Berlin (1878), ceea ce a dus la grave disensiuni pe plan european, deoarece nu trebuia uitat ca revolutia turca a izbucnit la un an dupa ce cele doua mari tabere se constituisera, tabere care vor declansa primul razboi mondial.

Marile puteri s-au comportat, fata de revolutia turca, asa cum le dicta interesele lor imperialiste. Germania si Austro-Ungaria n-au fost multumite de izbucnirea revolutiei turce, deoarece aveau pozitii economice si politice foarte solide in Imperiul otoman si se temeau sa nu le piarda. De aceea, diplomatia germana, mai putin cea habsburgica, au fost atente sa nu supere noul regim, iar presa sa vorbeasca cuviincios sau sa laude noul regim, care a reintrodus constitutia.

Chiar imparatul Wilhelm al II-lea n-a indraznit sa-1 felicite pe sultan, cu ocazia reintroducerii constitutiei, iar vestea incorporarii de catre Austro-Ungaria a Bosniei si Hertegovinei a produs iritare la Berlin, deoarece punea diplomatia de la Wilhelmstrasse intr-o situatie delicata fata de Turcia.

Celelalte puteri erau de asemenea ingrijorate, ca nu cumva noul regim turc, consolidandu-se, sa reuseasca sa inlature amestecul fara limite in treburile Portii, iar Rusia si Anglia erau in plus ingrijorate, ca nu cumva noul regim constitutional sa fie un exemplu molipsitor pentru musulmanii care se aflau sub jurisdictia lor (tatarii, popoarele musulmane din Asia centrala, regiunile Volgai, Caucaz si Transcaucazia, egipteni, indienii musulmani). Ministrul de externe al Marii Britanii, Eduard Grey, intr-o scrisoare catre ambasadorul sau acreditat la Constantinopol, isi arata ingrijorarea fata de introducerea constitu­tiei, a caror efecte le presupunea enorme pentru Egipt si cu implicatii serioase in India.

Austro-Ungaria, urmarind in mod sistematic infiltrarea sa in sud-estul Europei, si profitand de revolutia turca, s-a gandit sa anexeze Bosnia si Hertegovina, mai ales ca prin convocarea unui parlament otoman, Bosnia si Hertegovina urmau sa-si trimita reprezentanti in acest for legislativ. Acest lucru va provoca o criza europeana, care n-a ajuns la razboi deoarece Rusia si in speta Antanta, vor ceda.

S-a vazut clar in timpul crizei bosniace, ca Antanta nu era pregatita in suficienta masura sa faca fata unui razboi european. Interventia brutala a Germaniei, a cumintit Serbia si a temperat Rusia, dar a dat de gandit Antantei, la ce se poate astepta din partea puterilor centrale. In acelasi timp, acordul italo-rus de la Rcconigi (1909), a marcat un nou pas in desprinderea Romei din sistemul Triplei Aliante, desi se crease Antanta in 1907, iar amiralitatea britanica era nelinistita de masurile luate de catre amiralul german von Tirpitz in privinta marinei militare germane si a declaratiei lui Wilhelm al II-lea, ca viitorul tarii sale este pe apa, regele Eduard al VII-lea, viziteaza Germania (august 1908), incercand sa tempereze elanul de inarmare german. Paralel, in urma incidentului de la Casablanca (1908), care agravase pe moment relatiile franco-germane in Maroc, se incheie o conventie, care a impulsionat colaborarea intre firmele germane si reprezentantii capitalului francez.

Rusia infranta de catre Japonia in Extremul Orient, se orien­teaza deci din nou spre Balcani, dar dupa cum am vazut, aliatii sai, Anglia si Franta, n-au sprijinit-o pentru a iesi cu flota sa militara din Marea Neagra prin Stramtori. In acest context, Rusia incearca sa imbunatateasca relatiile cu Imperiul otoman, Nikolai Cearacov, adjunct al ministrului de externe, partizanul unei politici de apropiere cu otomanii, fiind trimis ambasador la Istanbul[80].

Concomitent, guvernul tarist, incearca sa ajunga la un acord cu Italia in problema zonelor de influenta in Balcani; in urma intrevederii de la Racconigi, dintre tarul Nicolae al II-lea si Victor Emmanuel al III-lea (1900-1944), secondati de ministrii de externe Izlovski si Tittoni, s-a ajuns la incheierea unui acord secret semnat la 24 octombrie 1909 unde era schitat un program comun menit sa se opuna expansiunii austro-ungare in Balcani[81]. Acordul prevedea mentinerea status-quo-ului, aplicarea principiului nationalitatilor in scopul inlaturarii oricarei suprematii straine si a dezvoltarii statelor si popoarelor din sud-estul Europei; promovarea unei atitudini binevoi­toare a Italiei fata de interesele Rusiei in problema Stramtorilor si o pozitie similara a Imperiului tarist in privinta actiunilor Romei in Cirenaica si Tripolitania.

Desi acordul de la Racconigi a reprezentat o revansa destul de palida a Rusiei, el a marcat incontestabil un nou pas de desprindere a Italiei din sistemul triplei Aliante; astfel, foarte curand Viena s-a vazut nevoita sa se angajeze fata de Roma ca nu va recurge la noi anexiuni in zona peninsulei Balcanice, desi nu a semnat cu partenerul sau mediteranian un acord prealabil bazat pe principiul unei compensatii. Diplomatia romana a urmarit atent evenimentele, spre a nu fi luata prin surprindere. De asemenea Rusia incearca o apropiere de Germania. In acest scop, tarul Nicolae al II-lea, impreuna cu noul ministru de externe Sazonov, se gasesc in noiembrie 1910 la Potsdam, unde se duc tratative cu partea germana, Bethman-Hollweg, dadu sa inteleaga partii rusesti, ca Germania nu intentioneaza sa sustina planurile agresive ale Vienei in Balcani. In plus, sa-si sincronizeze pozitiile in problemele legate de Persia si Imperiul otoman, propunand ca cele doua state, sa nu participe la nici un fel de grupari politice ostile uneia dintre ele, ceea ce practic, ar fi insemnat iesirea Rusiei din Antanta.

Diplomatia rusa, voia sa dea o lectie Londrei si Parisului, care pe viitor sa fie mai sensibile la doleantele Petersburgului. Pana la urma, in august 1911, fusese semnat un acord ruso-german, care se limita la sferele de influenta, fiind atacate cu precadere problemele de ordin economic, privind Persia si Imperiul otoman. Practic, acordul ii favoriza pe germani, intrucat Rusia renunta sa mai impiedice construirea caii ferate spre Bagdad si deschidea exportului german, drumul in Persia pe directia Sadidje-Haneken-Teheran.

Dar acalmia era aparenta, caci relatiile internationale devin din nou deosebit de incordate, printr-o noua agravare a crizei marocane, caci Imperiul german nu se multumea ca pe timpul lui Bismarck la o politica strict si realist europeana (Realpolitik) ci o politica mondiala (Weltpolitik), pe care kaiserul Wilhelm al II-lea, se straduia s-o infaptuiasca netinand cont decat de interesele propriului sau stat.

Izbucnind in primavara anului 1911, o rascoala in imprejurimile capitalei Marocului, Fez, guvernul francez a dat dispozitii ca trupele sale sa ocupe capitala (4 mai 1911), trecand astfel Marocul sub stapanirea Frantei. Prin aceasta, autoritatile franceze isi depaseau atributiile, stabilite prin documentele de la Algesiras si era de asteptat o reactie din partea Berlinului[82]. Germania, abandona Marocul, cerea compensatii, voia sa duca un dialog? Initial, guvernul german pastra o tacere enigmatica, care nelinisti Parisul, dar Berlinul era dispus sa duca o politica de mana forte. Astfel, la 1 iulie 1911, sosi la Agadir, canoniera germana "Panther" urmata de crucisatorul "Berlin".

Saltul "Panterei" irita intreaga opinie publica, iar provocarea indrazneata a Germaniei, arunca nori negri asupra pacii. Desigur, francezii argumentau ca ocuparea Fezului, s-a facut la interventia sultanului Mulai Hafid, incapabil sa faca fata rebelilor, dar nu erau dispusi, in locul Marocului, sa cedeze Berlinului, vastele teritorii pe care le controlau in Congo.

Germania putea verifica daca Franta era dispusa pentru Maroc sa faca un razboi si in ce masura aliatii sai, Rusia si Anglia erau dispusi sa-i dea concursul. Daca ministrul de externe al Frantei de Selves, ramanea pe pozitii rigide razboinice, nefiind dispus sa faca schimbul Maroc-Congo, presedintele Consiliului de ministri, Caillaux, era constient ca o parte din Congo, trebuia sacrificat. Desigur, un razboi direct intre cei doi rivali: Germania si Franta, ar fi fost cu siguranta favorabil Berlinului, care dispunea de unitati si armament in stare sa invinga atat pe uscat cat si pe apa. Rusia, nu era dispusa sa sara, fara rezerve in sprijinul Parisului, neuitand pozitia acestuia in timpul crizei bosniece si in problema Stramtorilor (1909). S-a dovedit pana la urma, ca interventia Angliei, va fi decisiva. Trebuie insa facuta precizarea ca promptitudinea cu care a intervenit Marea Britanie, s-a datorat, nu dragostei dezinteresate fata de Paris, ci faptului ca agresivitatea germana, jena tot mai mult Londra, care in cazul de fata nu putea admite ca acestia sa se instaleze pe tarmul apusean al Marocului, in vecinatatea Gibraltarului, punct strategic atat de pretios.

Din ordinul guvernului britanic, ministrul Lloyd George, tine un discurs deosebit de taios, in sensul ca Marea Britanie in vederea mentinerii pacii, este dispusa la cele mai mari sacrificii, dar o pace cumparata cu orice pret " ar fi o injosire insuportabila, pentru o putere atat de mare cum ar fi Anglia"[83]. In fata pozitiei atat de categorice a Angliei, care nu putea tolera ca navele germane sa se instaleze si sa controleze, sferele de influenta ale Antantei, diplomatia germana este nevoita sa cedeze si in locul unei parti din Congo sa accepte protectoratul francez asupra Marocului, care a si fost instalat in 1912.

Anglia, datorita flotei sale militare, cat si a asezarii geografice, considerata invulnerabila in cazul unui razboi si stapana necontestata a marilor, pana la inceputul secolului al XX-lea, prin adoptarea a doua noi legi germane in domeniul naval (1906, 1907, de construire a 12 mari cuirasate de tipul cel mai modern - similare tipului englez Dreadnought), isi pierde practic aceasta suprematie, care produce iritare, dar mai ales ingrijorare.

La atitudinea dusa de germani pana in pragul razboiului atat in 1905 cu ocazia discursului kaiserului la Tanger, in timpul crizei bosniece, cat si la Agadir (1911), francezii isi dau seama ca orice dialog cu Berlinul pare inutil si ca singura solutie, este inarmarea si cautarea de aliati siguri in caz de conflict. In aceasta atmosfera este propusa in 1912, candidatura de prim ministru a lui Poincaré care era partizanul redobandirii Alsaciei si Lorenei, in cazul unui razboi victorios al Antantei impotriva Germaniei.

In aceasta atmosfera de incordare si suspiciune intre marile puteri, Italia desi membra a Triplei Aliante, am vazut ca a inceput sa cocheteze si cu blocul advers, asigurandu-si inca din 1900, consimtamantul Frantei pentru cucerirea Tripolitaniei si a Cirenaicei, iar in 1909, la Racconigi, cu Rusia, ajungand la o serie de puncte comune.

Profitand astfel de situatia incordata intre Franta, Anglia si Germania, de faptul ca Imperiul otoman, era intr-o adevarata agonie, in ciuda revolutiei junilor turci (1908), de faptul ca ocuparea Tripolitaniei si Cirenaicei, n-ar fi deranjat prea mult Austro-Ungaria, care era sensibila in special in Balcani, in septembrie 1911, este declarat razboiul italo-otoman. Mai ales Tripolitania, era vizata de mult, de expertii italieni, deoarece impreuna cu Sicilia, prezenta o importanta strategica deosebita, in dominarea partii respective a Mediteranei.

Giovani Giolitti[84], remarcabil om politic italian, demn urmas al lui Camillo Cavour si Agostino Depretis, s-a gandit sa faca o politica de mana forte, ca nu cumva prin ocuparea Marocului de catre francezi, vreo alta mare putere sa aiba pretentii asupra Libiei. Razboiul declarat in acest sens Imperiului otoman, arata Giuliano Procacci, spre deosebire de precedentele actiuni coloniale s-a bucurat de larga popularitate in sanul opiniei publice italiene[85]. Astfel, nationalistii au vazut in acest razboi, o intoarcere a Italiei la politica mediteraneana a Romei antice, catolicii o noua cruciada impotriva semilunii, iar saracimea din sudul tarii, pamant care sa absoarba zeci de mii de brate de munca si sa puna capat emigrarii spre tinuturi indepartate cum era America ori Australia.

Desi italienii au lichidat, fara prea multa dificultate micile garnizoane otomane, stabilite in Tripolitania si Cirenaica, populatia bastinasa araba, refuza sa capituleze, facand incursiuni inopinante, iar Turcia se incapatana sa nu ceara pace. Cu dificultati, italienii ocupa Dodecanezul, bombardeaza Beirutul si alte porturi din cadrul Imperiului otoman, bombardeaza chiar si Dardanelele, dar se abtin de a largi operatiunile in aceasta zona pentru a nu supara celelalte mari puteri.

Se cuvine sa amintim, ca in luptele din Tripolitania, a participat in calitate de combatant, ofiterul Mustafa Kemal (1881-1938), viitorul fauritor al Turciei moderne si primul ei presedinte[86].

Dar in ziua incheierii pacii dintre Italia si Poarta otomana, se dezlantuia primul razboi balcanic, care marca hotararea vecinilor (greci, sarbi, bulgari, muntenegreni), de a imparti definitiv, ceea ce mai ramasese din partea europeana a Imperiului.

Se cuvine sa facem unele precizari, privind pozitia unor state in timpul conflictului italo-otoman. Astfel, daca regele Carol I al Romaniei, se arata ingrijorat de acest razboi si de modul brutal in care incerca Italia sa anexeze o serie de teritorii din Africa de Nord[87], Rusia era decisa, folosindu-se de conflict, sa obtina deschiderea Stramtorilor pentru flota sa militara, dar s-a izbit nu numai de impotrivirea Germaniei, ci si de a aliatilor sai, Franta si Anglia. De altfel, diplomatia tarista, esuand in aceasta actiune, a fost nevoita sa-si recheme ambasadorul, in martie 1912, ca si-ar fi depasit prin exces de zel, instructiunile.

Dupa cum se stie in conjunctura de penetratie austriaca tot mai fatisa spre Macedonia si Marea Egee, Rusia incerca sa-si atraga Bulgaria si sa faca apropiere dintre aceasta, Imperiul otoman si Serbia. Otomanii pretindeau de la bulgari suma de 125 milioane franci, ca plata pentru recunoasterea independentei, oferindu-li-se numai 82 milioane franci. Deoarece turcii insistau asupra sumei, Rusia se ofera sa scada suma de 125 milioane franci din datoria pe care otomanii o datorau Imperiului tarist, ca urmare a razboiului din 1877-1878, urmand ca in decurs de 50 de ani guvernul bulgar sa returneze Rusiei suma de 82 milioane, restul fiind suportat de curtea de la Petersburg. La 3 martie 1909 a fost iscalit, in acest sens protocolul ruso-turc, iar la 6 aprilie 1909, protocolul bulgaro-turc, unde guvernul turc recunostea "noua situatie politica din Bulgaria"[88].

O data independenta obtinuta, are loc o activizare si mai accentuata a politicii externe bulgaresti, care viza in primul rand incorporarea Macedoniei si Traciei. Din imprumuturile contractate in strainatate in perioada 1908-1912, circa 80% mergeau in scopuri militare. In anul 1911 a fost modificata si constitutia (art. 17), prin care monarhul si guvernul puteau incheia acorduri secrete interna­tionale fara sa consulte parlamentul (Sobrania). In 1910, tarul Ferdinand, viziteaza Petersburgul unde prezinta un proiect ca in cazul unui razboi cu Turcia, Rusia sa fie de acord cu Bulgaria sa anexeze Macedonia cu Salonicul si Adrianopolul. Daca Rusia ar fi fost de acord ca intreaga Macedonie sa revina Bulgariei, insemna sa-si indeparteze Serbia, ceea ce nu-i convenea Bulgariei, in acelasi timp, cochetau cu diplomatia austriaca, contractau noi imprumuturi la Viena (1910), facand intr-un fel presiuni asupra Rusiei ca aceasta sa fie de acord cu proiectele lor.

In clipa izbucnirii razboiului italiano-turc, din 1911, diplomatia bulgara s-a gandit sa actioneze, adica sa intre imediat in lupta impotriva otomanilor. Ministrul bulgar acreditat in Italia si sa actioneze in comun. Italia a refuzat colaborarea, rugand Bulgaria sa nu actioneze pentru a nu transforma razboiul intr-unui european. Pe de alta parte, elementele lucide isi dadeau seama, ca daca s-ar fi produs colaborarea, armata bulgara urma sa primeasca singura lovitura principala din partea armatei turce in zona Adrianopolului[89].

Guvernul junilor turci dupa evenimentele din aprilie 1909, cand a fost nevoit sa faca fata contrarevolutiei si dupa ce a cedat in fata Austro-Ungariei si a Bulgariei, pentru a evita noi complicatii in viitor, era dispus sa duca o politica de bunavointa atat cu statele mari cat si cu cele mici. In acest sens marele vizir Husein pasa sintetizand in iulie 1909 liniile directoare ale politicii externe declara: "Turcia sustine politica de neutralitate si de amicitie fata de toate puterile, politica mainilor libere, cu ajutorul careia spera sa faca din Turcia din nou o mare Putere militara la adapostul careia tara sa-si dezvolte toate resursele materiale si sa ridice nivelul intelectual al populatiunii"[90].

Pe aceasta linie se vor dezvolta relatiile romano-turce in perioada 1909-1912 cu aparitia de articole reciproce favorabile in cele doua tari, cu deschiderea unui sminar musulman la Babadag, cu incadrarea unor musulmani din Dobrogea in cadrele active ale armatei romane, cu numirea a 4 aromani in magistratura otomana, cu vizite reciproce la nivel ministerial, dar fara ca sa se ajunga la un tratat intre cele doua state[91]. In anul 1911, ministerul bulgar acreditat la Bucuresti, interesandu-se daca exista vreun tratat romano-turc, a primit urmatorul raspuns: "Zvonurile care circula, nu sunt intemeiate. Romania nu poate intra intr-o asemenea alianta, ca ea insasi si-a castigat independenta in lupta contra turcilor si ca prin urmare, daca bulgarii, sarbii si grecii crestini ortodocsi ca si noi, vor sa se lupte pentru imbunatatirea soartei conationalilor lor de sub stapanirea turceasca, Romania va pastra o stricta neutralitate, intrucat nu vor fi schimbari teritoriale"[92].

Tulburarile din Creta si din Albania de nord[93], razboiul izbucnit in 1911 intre Italia si Imperiul otoman, tratativele in culise intre Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia, ascut vigilenta guvernului roman, care face cheltuieli suplimentare pentru inarmare si il numeste ca sef al marelui stat major, pe unul din cei mai capabili generali, Alexandru Averescu si astfel se pregateste sa faca fata evenimentelor care se conturau sa izbucneasca in perimetrul sud-est european.

Desi la 22 decembrie 1911, atasatul cu afaceri al Frantei acreditat la Petersburg, facea pronosticul ca in ciuda comunitatii politice si religioase, existand mari disensiuni nu va fi posibila o alianta intre statele balcanice, totusi aceasta s-a creat in 1912 si a declansat primul razboi balcanic.

De fapt intelegerea sarbo-bulgara a fost punctul nevralgic al aliantei balcanice. Inca in noiembrie 1911, regele Serbiei, Petar Karageorge, primea asigurari la Paris, ca si guvernul francez alaturi de cel rus, aproba calduros planul unui bloc al statelor balcanice. Desigur, atragerea Bulgariei in alianta balcanica a fost un succes al Antantei si a deschis bulgarilor drum la bancile franceze si cele engleze.

Creind blocul balcanic, diplomatia rusa isi pregateste un atu in plus pentru razboiul mondial care se prevedea a fi declansat, insa si-a supraestimat influenta, deoarece acest bloc a atacat Imperiul otoman in octombrie 1912, inainte ca Petersburgul sa-si fi desavarsit pregatirea militara.

Intr-un interval scurt de timp, circa 6 saptamani, trupele aliate balcanice, au zdrobit principalele forte otomane din Europa si au eliberat cea mai mare parte a peninsulei Balcanice, ajungand la perife­riile Constantinopolului.

Dupa batalia de la Ceatalgea, marile puteri au hotarat sa debarce trupe la Constantinopol, amestecandu-se astfel in conflictul balcanic, pretextul fiind securitatea cetatenilor straini, de fapt neconvenindu-le ca acest oras atat de important, ce domina doua continente, sa fie ocupat de acestia. Amiralul francez Dartige du Pournet, reprezentant al unitatilor navale straine si marchizul Pallavicini, au obtinut consimtamantul Portii in acest sens[94]. Facem precizarea ca au debarcat si militari romani de pe crucisatorul "Elisabeta", sub co­manda capitanului-comandor Negru[95]. Detasamentele internationale debarcate, n-au avut ocazia sa participe la nici o operatiune, deoarece s-a pus capat primului razboi balcanic, fara ca trupele balcanice sa reuseasca sa intre in Constantinopol.

Dupa cum se stie, la 16 decembrie 1912, incepeau la Londra, tratativele de pace intre cele patru state balcanice si Turcia, iar a doua zi se deschidea conferinta ambasadorilor marilor puteri (Germania, Austro-Ungaria, Italia, Rusia, Franta, Anglia), presedintia revenind in calitate de gazda, ministrului de externe britanic, sir Edward Grey. Impotriva dorintei Serbiei de a avea iesire la Marea Adriatica, se opunea categoric Austro-Ungaria, sprijinita de Germania, aceasta incurajand revendicarile bulgare in privinta Macedoniei, cautand sa submineze si asa subreda alianta sarbo-bulgara. Tratativele duse la Londra pe diverse planuri, au dat prea putine rezultate concrete datorita numeroaselor puncte divergente intre balcanici si otomani, balcanicii intre ei si in special intre interesele marilor puteri.

De fapt, cu exceptia trasarii hotarelor viitorului stat albanez, datorat luptei pline de abnegatie a patriotilor albanezi, favorizat de interesele Austro-Ungariei si Italiei si a viitorului insulelor din Marea Egee, balcanicii au scapat de sub controlul marilor puteri si incheierea propriu-zisa a tratatului a ramas in sarcina reprezentantilor fostilor beligeranti intruniti separat in palatul St. James.

Semnarea pacii de la Londra, din 30 mai 1913, care a pus capat crizei si astfel de a opri dezagregarea aliantei balcanice, au fost sortite esecului. Regele Ferdinand si generalii sai, subestimand fortele celorlalti parteneri balcanici si mizand pe sprijinul Austro-Ungariei si a Germaniei, ataca trupele sarbe si grecesti. Muntenegrul urmat ulterior de Romania, declara razboi Bulgariei in timp care trupele otomane se grabesc sa reocupe Adrianopolul.

In aceasta conjunctura, statele balcanice invingatoare impun pacea de la Bucuresti, Bulgariei, iscalindu-se la 10 august 1913, tratatul intre Serbia, Grecia, Muntenegru, Romania, pe de o parte si Bulgaria, pe de alta[96], iar la 29 septembrie 1913, la Constantinopol, intre Bulgaria si Turcia.

Este clar ca prin iscalirea pacii de la Bucuresti (1913), Romania, Serbia, Grecia si Muntenegru, au reusit trecand peste capul marilor puteri, sa-si impuna in cea mai mare parte doleantele. Totodata, participarea Romaniei la al doilea razboi balcanic si rolul activ jucat in aceasta perioada de diplomatia romaneasca, a pus un serios semn de intrebare Puterilor centrale in legatura cu pozitia Bucurestiului intr-un eventual conflict mondial. De asemenea se cuvine de aratat faptul ca atat diplomatia romaneasca, cat si cea sarba si greaca, au reusit sa profite de divergentele existente chiar si in cadrul Triplei Aliante. Totodata victoriile Romaniei si Serbiei, au insuflat un nou avant miscarii de eliberare a populatiei de origine latina si slava din cadrul monarhiei austro-maghiare. In plus, Serbia, afara de faptul ca si-a marit considerabil teritoriul si si-a dublat populatia, obtinea frontiera comuna cu Muntenegrul, putand in viitor sa-si coordoneze actiunile cu acesta.

Categoric, ca in acelasi timp, al doilea razboi balcanic, a insemnat prabusirea colaborarii interbalcanice, izolarea si slabirea Bulgariei, cu consecinte tragice atat pentru ea, cat si pentru celelalte state balcanice[97].

Al doilea razboi balcanic, a adus o noua repartizare a fortelor fata de anul 1912, adica in locul unui singur bloc sub egida Rusiei, se schita grupul Bulgaria si Turcia, care incepea sa graviteze tot mai mult in sfera Puterilor centrale, victoria insa diminuata prin alaturarea tot mai sigura a Romaniei de Antanta.

In orice caz, drumul afirmarii statelor balcanice pe arena inter­nationala, este tot mai simtit, in ciuda iritarii marilor puteri obisnuite cu docilitatea statelor mici, elocvente fiind in acest sens cuvintele imparatului Franz Iosif: "Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucuresti, ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un razboi general ne va putea duce la o solutie convenabila"[98].

Se cuvine sa facem precizarea ca daca delegatii balcanici au fost tinuti in anticamera tratativelor de pace la Paris (1856), San Stefano (1878), Berlin (1878) spre sfarsitul secolului al XIX-lea si mai ales in primii ani ai celui de al XX-lea, marile puteri sunt nevoite sa tina cont tot mai mult de doleantele acestora, datorita cresterii ponderii lor atat politice cat si economice in circuitul european, iar in timpul pacii de la Bucuresti (1913), sa priveasca chiar neputincioase la noile regle­mentari ce se efectuau.

Atitudinea Austro-Ungariei in cel de-al doilea razboi balcanic, a nemultumit profund cercurile conducatoare romane, incat dupa pacea de la Bucuresti "o raceala de gheata a intervenit in raporturile dintre Romania si Austro-Ungaria". Nici schimbarea ministrului monarhiei habsburgice acreditat la Bucuresti, printul Furstenberg, cu abilul diplomat Ottokar Czernin, n-a adus o imbunatatire a situatiei. Trebuie adaugat in plus, ca in pofida caracterului interventionist al armatei romane in cel de-al doilea razboi balcanic, faptul ca pacea s-a incheiat la Bucuresti, Romania jucand rolul de arbitru in timpul tratativelor, a contribuit la angrenarea sa pe arena politica internationala si indepar­tarea de puterile Centrale.

La banchetul dat in cinstea incheierii pacii de la Bucuresti, Carol I dorea ca pacea sa fie durabila si relatiile cele mai cordiale sa se statorniceasca intre Romania si celelalte state balcanice[99]. Desigur, diplomatia romaneasca era multumita de rezultat si cauta sa aiba relatii cat mai bune cu Serbia, Grecia, Turcia, Muntenegrul si cu noul stat albanez. Romania era interesata sa imbunatateasca relatiile cu Bulgaria, noul ministru acreditat la Bucuresti, Simeon Radev, in alocutiunea sa, dorea sa fie uitate zilele dureroase intre cele doua natiuni "relatiile sa devina cordiale si fecunde"[100].