Criza democratiei si aparitia statului totalitar - fascismul, nazismul

CRIZA DEMOCRATIEI SI APARITIA STATULUI TOTALITAR

Cu toate progresele inregistrate, incet-incet, regimurile electorale reprezentative au cedat, in unele tari, locul celor dictatoriale. In anii 1918-1920, adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii '20 in sase, in anii '30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterile constitutionale in alte cinci state in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Singurele state europene cu institutii democratice adecvate care au functionat fara intrerupere in toata perioada interbelica au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia si Elvetia.

In cele doua Americi, situatia a fost mai complexa, si nu a inregistrat un progres al institutiilor democratice in afara de S.U.A. Numarul tarilor cu adevarat constitutionale se ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA si Uruguay.

In Japonia, in anii 1930-1931 regimul liberal moderat a cedat locul unui regim nationalist militar. Thailanda a facut cativa pasi timizi catre un guvern constitutional ca si Turcia, prin regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la inceputul anilor '20. Australia si Noua Zeelanda erau democratice. Cat despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta in mare parte, la acea data, din colonii ce nu puteau fi, prin definitie liberale, acesta s-a indepartat tot mai mult de principiile democratice, in masura in care a avut asa ceva.

Democratia a batut in retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a accelerat dupa ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei in 1933. Daca in 1920 existau aproximativ 35 de guverne constitutionale si alese, pana in 1944 au ramas numai 12.

De ce a batut in retragere democratia in perioada interbelica?

Sistemele democratice nu functioneaza decat daca exista un consens fundamental pentru cetateni in legatura cu acceptarea sistemului lor de stat si social sau, cel putin, disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la intelegeri de compromis. Acestea, la randul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Evidenta crizelor economice de la sfarsitul primului razboi mondial si din anii 1929-1933 a facut ca aceasta conditie sa fie in mare parte absenta in multe tari. Ca urmare multe regimuri democratice nu au putut supravietui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile si/sau cu o clasa muncitoare tot mai revolutionara, burghezia a trebuit sa recurga la masuri de forta si coercitie, incompatibile cu principiile democratice de organizare si conducere a societatii.

O consecinta a primului razboi a fost aparitia unor noi state, in locul marilor imperii autoritare, care, toate vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor traditii, a exercitiului democratic, existenta unor mase de cetateni, adesea analfabeti, a facut ca acestea sa nu poata participa intr-o masura eficienta si constienta la viata politica, fiind o jucarie in mainile demagogilor si notabilitatilor locale care le dirija voturile. (5; 110)

Amenintarea la adresa democratiei a venit si din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politica, cu precadere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, dupa primul razboi mondial, a fost o reactie la pericolul, ba chiar la realitatea revolutiei sociale si la puterea clasei muncitoare, in general, la Revolutia din Octombrie si la leninism in particular. Fara ele nu ar fi existat fascismul.

Trebuie facute totusi doua precizari importante in legatura cu afirmatia ca teroarea dreptei a fost in esenta, o reactie la actiunea stangii revolutionare. In primul rand, se subestimeaza impactul primului razboi mondial asupra unei paturi importante a clasei de mijloc si a tinerilor soldati demobilizati. Cincizeci si sapte la suta din fascistii italieni din perioada de inceput erau fosti militari. Primul razboi mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea si oamenii acestia doreau sa dea frau liber brutalitatii lor latente. A doua precizare este aceea ca dezlantuirea deciziei radicale nu a fost o reactie impotriva bolsevismului ca atare, ci impotriva tuturor miscarilor si mai ales a celor organizate de clasa muncitoare, care amenintau ordinea existenta in societate.

Sansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri si o data cu ele, al vechilor clase conducatoare si al mecanismelor de putere ale acestora, al influentei si al hegemaniei lor. Acolo unde acestea au ramas in ordine, fascismul nu a avut succes. In Anglia, fascismul nu a putut progresa deoarece dreapta traditionala conservatoare a continuat sa mentina situatia sub control. Nu a avut succes nici in Franta, decat dupa infrangerea din 1940, in fata Germaniei.

Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o noua clasa nationalista conducatoare sau un grup a preluat conducerea in noile tari independente. In Polonia, de exemplu tara fiind condusa de militari autoritari, nu au existat miscari foarte importante, nici in regiunea ceha a Cehoslovaciei care era democratica, nici in nucleul (dominant) sarb din noua Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat miscari fasciste sau similare in sens strict, cea a dictatorului  (Ungaria, Finlanda, Romania, Spania), nu au existat probleme referitoare la mentinerea lor sub control pana cand n-au primit sprijin german. Aceasta nu inseamna ca miscarile nationaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atragator, fie si numai pentru faptul ca puteau spera la un ajutor politic si financiar din partea Italiei si dupa 1933, si din partea Germaniei. Acesta a fost cazul in Flandra belgiana, in Slovacia si in Croatia.

Conditiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenta in stat a unor mecanisme de conducere care nu mai erau in stare de functionare; o masa de cetateni dezamagiti, dezorientati si nemultumiti; miscari sociale puternice care amenintau sau pareau sa ameninte cu o revolutie sociala, dar care nu erau, de fapt, capabile sa o realizeze si o atitudine de nemultumire nationalista fata de tratatele de pace din anii 1919- 1920. In aceasta situatie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, asa cum au facut italienii liberali cu fascistii lui Musolinii in anii 1920-1922 si conservatorii germani cu national- socialistii lui Hitler in 1932-1933. In ambele situatii fascismul a venit la putere prin buna intelegere, cu o parte a vechii elite politice.

Fascismul, o data ajuns la putere, a refuzat sa mai faca vechiul joc politic si a preluat controlul asupra societatii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult in Italia (1927-1928) decat in Germania (1933-1934), dar, o data realizat, n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne in fata dictaturii unui 'lider' populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor doua totalitarisme au stat doctrina fascista si cea nazista.

1. FASCISMUL

Doctrina fascista a fost, in sens strict, cea a dictatorului Benito Musolini, care a luat puterea in Italia dupa primul razboi mondial. Curentul 'fascism' este o aluzie la fascia romana, manunchi de nuiele in mijlocul carora se punea o secure, insemn rezervat unor magistrati si din care Mussolini a facut simbolul miscarii sale. Fenomenul 'fascism' a sfarsit prin a desemna un intreg grup la doctrine anologe. Anti-invidualist si anti-rationalist, fascismul condamna deopotriva curentul libertatii 'individuale' si pe cel al valorilor 'universale' (dreptate, adevar).

Doctrina fascista se poate rezuma, in conceptia suprematiei statului asupra societatii. Acest 'primat' nu numai morfologic, ci si ontologic, a determinat, pana in cele mai mici amanunte, structura vietii politice si, in buna parte, si pe a celei private, sub toate aspectele pe care le poate lua, afara de cel confesional. Deci doctrina fascista a luat ca punct de plecare primatul societatii fata de individ. Statul trebuia sa domine totul, iar individul marginit in libertatea manifestarilor lui, care putea deveni primejdioasa, tinut in frau ca sa nu devina anarhic. (6; 308) Intr-un studiu intitulat 'Prelude au Machiavel', publicat in <<Revue de Geneve>>, in septembrie 1924, Mussolini scria: 'Individul tinde inevitabil la atomismul social, cautand sa evadeze necontenit, sa nu se supuna legilor, sa nu plateasca impozitele, sa nu faca razboiul. Putin numerosi sunt aceia -eroi sau sfinti- care isi sacrifica eul lor pe altarul statului. Toti ceilalti sunt, virtual sau de fapt, in revolta contra statului'. De aceea instrumentul prin care 'autoritatea statului trebuia sa se exercite asupra individului nu putea fi decat forta. Colectivitatea nu mai este in slujba individului: dimpotriva, individul este servitorul colectivitatii. Nu mai exista, prin urmare, drepturi, ci numai datorii individuale'. Doctrina fascista expulzeaza individul de pe scena dreptului public si, in acelasi timp, desfinteaza notiunea drepturilor individuale. (7; 107) Intr-o astfel de societate totul intereseaza statul si statul se intereseaza de tot. Marcel Prélot sublinia: 'Indiscretia statului fascist este completa. El patrunde inlauntrul familiilor, in mijlocul intreprinderilor, in tainele constiintelor. El judeca pana si intentiile si abtinerile.() El este marele, singurul, unicul animator al intregii vieti. (7; 112-114) Statul dirijeaza munca, dar se ocupa si de asa- numitul timp liber; el prescrie unele spectacole, dar prescrie altele, pe care le comanda; el duce copii in colonii de vacanta si pe tinerii casatoriti in calatorii de nunta; el porunceste sa se poarte palarii de paie si sa se lungeasca rochiile. (7; 114)

Pornind de la conceptia fascista asupra natiunii, prin care aceasta este creata de stat, rezulta o noua conceptie asupra desfasurarii vietii publice. Daca natiunea nu este o existenta autonoma si nu are o personalitate proprie, atunci, ea nu mai poate indeplini, prin ea insasi, nici un act juridic. In primul rand, nu mai poate indeplini actul fundamental in regimul democratic, al alegerii corpurilor legiuitoare. In regimul totalitar, prin urmare, corpul parlamentar si parlamentul nu mai au nici un sens si ar trebui sa dispara cu totul. Fascismul n-a mers totusi atat de departe. El a modificat regimul electoral si compunerea parlamentului asa incat sa repuna statul in drepturile lui, fara sa reduca prea brusc, natiunea la o sclvie politica prea evidenta.

Camera reprezentantilor in Italia nu mai trebuie sa recunoasca reprezentantii unor abstractii care sunt partidele politice, ci sa grupeze, clerul, corpurile de profesiuni cu delegati muncitoresti si patronali, agricultori. Asa se infatisa camera mussoliniana a 'fasciilor si corporatiilor'.

In fapt, in experienta mussoliniana corporatiile n-au fost niciodata decat instrumentul dictatorului si al atotputernicului sau partid fascist. Fascismul s-a dovedit a fi o reantoarcere pur si simplu la absolutism. Adevaratul sau fundament a fost o intelegere a filozofiei lui Hegel, care tinde sa divinizeze Statul insusi. Statul nu este un simplu 'agregat de intrigi', un simplu mijloc menit sa asigure securitatea fiecaruia, ci este o realitate mai inalta si mai esentiala decat indivizii. El este ca un organism, iar indivizii simple organe de stat. El ii smulge pe indivizi din egoismul lor, introducandu-i intr-o existenta de devotament si sacrificii. Statul nu este altceva decat incarnarea Spiritului in realitate, 'Dumnezeul real', 'divinul pamantesc'(8; 286)

Daca insa, dincolo de formele propagandistice se cauta semnificatia reala a fascismului, aceasta doctrina ni se infatiseaza ca o expresie a spaimei grupurilor sociale favorizate din punct de vedere economic. Imediat dupa razboiul mondial din 1914-1915, miscarea muncitoreasca si revolutionara a luat o mare amploare. Burghezia posedanta avea sentimentul ca statul liberal traditional nu mai este un instrument destul de sigur si de puternic pentru a-i mentine privilegiile; de unde apelul la o putere mai viguroasa care, sub masca 'misticii' nationaliste capabila sa abata energiile revolutionare, a avut in realitate functia de a inabusi aspiratiile 'maselor muncitoare'.

2. NAZISMUL

Dintre toate formele sub care s-a manifestat regimurile de dictatura, nazismul a fost forma cea mai brutala, mai sangeroasa, care a atins forme aberante de genocid. Baza ideologica a nazismului a fost fundamentata pe o serie de idei ale doctrinelor social-darwinismului politic (Otto Ammon, Vacher de Laponge),  ale doctrinelor rasiste (Joseph-Arthur de Gobineau, Houston Stewart Chamberlain) ale elitismului politic si irationalismului. Temele majore ale nazismului au fost: rasismul, antisemitismul, exaltarea misticului, teoria spatiului vital, cultul violentei, etc. Nazismul nega drepturile si libertatile sociale si individuale, cultura umanista, definita drept 'cultura iudeo-crestina distruge statul parlamentar, partidele politice, democratia. O tema majora a fost cultul sefului charismatic, fundamental rasial. Fuhrerul era sufletul rasei, dreptul sau si statul, este legea, in afara istoriei.

Dreptul in viziunea nazista isi are izvorul in rasa. Rasa superioara, ariana, era rasa germana. De aici dreptul rasei germane era singurul drept, care ducea la negarea suveranitatii tuturor celorlalte popoare si legitimeaza politica de genocid.

Conceptia despre lume a nazismului, asa cum a fost formulata de Hitler in 'Mein Kampf' si de alti doctrinari nazisti (Rosemberg, E. Krieck) se baza pe ideea ca, comunitatea rasiala - germana (Volk) fondata pe 'sange si pamant, limba si cultura, era superioara tuturor celorlalte. Aplicand teoriile darwinesti ale 'luptei pentru viata' si ale 'selectiei speciilor' la istoria omenirii, Hitler o explica pe aceasta prin lupta raselor, dominatia lumii trebuind sa revina celei mai dotate dintre rase: aceea a arienilor blonzi, ai caror singuri reprezentanti puri erau germanii.

Din aceste postulate nebuloase decurgea toata doctrina. Un stat fondat pe 'principiile aristocratice ale naturii' si caruia ii revenea sarcina de a asigura dominatia 'rasei de stapani', pastrandu-i acesteia puritatea. O societate ierarhizata, ce selectioneaza pe 'cei mai buni' pentru a-i plasa in posturile de comanda, si in intregime unita in jurul sefului sau. O politica extrema vizand sa integreze in Reich toate popoarele de 'cultura germanica', apoi sa cucereasca un 'spatiu vital', necesar dezvoltarii rasei superioare si, in sfarsit sa domine durabil lumea (tema 'Reichului pentru o mie de ani'). (5; 310)

Pentru a atinge aceste obiective, in conceptia lui Hitler Germania trebuia sa poarte un razboi, ceea ce implica o populatie numeroasa, o tanara generatie sanatoasa si puternica, calita prin exercitii fizice si gata oricand la orice sacrificiu si, mai ales, o coeziune 'rasiala' obtinuta prin eliminarea fortelor 'dizolvante' ale societatii germane, in primul rand a evreilor.

Politica rasiala a celui de-al III-lea Reich comporta in primul rand masuri asa-zise de 'protejare a rasei': incurajarea natalitatii la germani si scaderea ei  in randul 'adversarilor arieni', dar, de asemenea, masuri aberante, justificate de cercetarile biologilor si antropologilor devotati regimului care au deschis calea genocidului: sterilizarea indivizilor 'tarati', eliminarea fizica a bolnavilor incurabili si batranilor neputinciosi. A fost pusa in aplicare o legislatie rasiala, dirijata in principal impotriva israelitilor, acuzati pentru toate relele natiunii germane si, mai ales de a-i distruge substanta si coeziunea prin 'intelectualismul'lor, 'internationalismul' lor si a 'individualismului' lor.

Trei ani dupa cucerirea puterii, totalitarismul hitlerist -'noua ordine'- a fost deja mai avansat si mai bine pus in practica decat omologul sau italian. Peste guvernatori atotputernici, Fuhrerul detinea toata puterea. Membrii guvernului, prieteni personali si inalti demnitari ai partidului nu aveau decat un rol de executanti, iar Reichstag-ul care a confirmat in 1937 deplinele puteri acordate lui Hitler- a trebuit sa se multumeasca cu a-i asculta discursurile si a-i aclama deciziile. M.S.D.N.P, partidul unic plasat din 1934 sub conducerea lui Rudolf Hess, dubleaza si controleaza administratia locala. Mobilizarea ideologica a operat prin intermediul unei propagande omniprezente. Presa, radioul, cinematografia, tipariturile erau strict supravegheate. Bibliotecile erau supuse epurarilor. A fost impiedicata orice opozitie intelectuala. Regimul a folosit marile mijloace de informare in masa si importantele parade de la Nurnberg sau Berlin, pentru a mobiliza si fanatiza masele germane. Nazistii au procedat la o stricta epurare a personalului didactic, au revizuit manualele scolare si exercitand asupra studentilor si profesorilor un control riguros. Cautau sa formeze 'corpuri si suflete disciplinate' decat inteligente cultivate. Hitler a pus accentul pe organizarea tineretului dependent de partid creind in acest scop organizatii specifice.

Aparatul represiv a fost de o eficienta redutabila. Alaturi de SA, Gestapo si SS- sub ordinele lui Himmler- a creiat un corp de politie, insarcinat cu afacerile murdare ale regimului si creuzet al unei noi aristocratii razboinice - constituiau instrumentele unei represiuni de teroare. Metodele au fost de o brutalitate si salbaticie rare: asasinate, torturi, 'sinucideri' organizate, deportari in lagare de concentrare. In aceste conditii, opozitia impotriva regimului a fost treptat eliminata. Singurele forte ramase dupa 1936 au fost cea din armata (supusa frecvent epurarilor) si cea din sanul Bisericii catolice. Nazismul a fost un fenomen care nu a stat pe baze rationale.