|
|
|
Romanizarea rapida si intensiva a Daciei, fenomen ireversibil, a continuat in perioada migratiilor cand datorita riscurilor la care a fost supusa populatia daco-romana de la orase, mai puternic romanizata, s-a deplasat spre tinuturile rurale influentand definitiv inclusiv asupra dacii liberi.
Scurta viata pe care Dacia a dus-o sub stapanirea Romei a fost romana sub toate aspectele, asa incat ceea ce numim romanizarea Daciei a fost un proces istoric complex nu numai economic-social, ci si lingvistic, etnic si cultural, mai adanc aici decat in Galia ori in Bretania (Al. Husar). Acea romanitas lingvistica si etnica include mentalitatea romana civilizata si cultura romana; argumente de ordin logic, precum si dovezi arheologice, monetare, lingvistice si etnografice conduc la concluzia ca de fapt retragerea romana din Dacia sub Aurelian (271-272) a constat doar din plecarea legiunilor, a aparatului functionaresc si eventual a populatiei instarite. Marea multime, micii mestesugarii, negustorii, plugarii si pastorii au ramas pe loc continuandu-si existenta pe teritoriul vechii Dacii. Se impune insa precizarea ca Dobrogea a continuat sa faca parte din Imperiul roman pana in secolul VII, mai precis pana in anul 602, orasele pontice Histria, Tomis, Callatis pastrandu-si institutiile lor traditionale. In timpul lui Diocletian (294-305), care a revitalizat imperiul, a devenit provincie aparte sub numele de Scythia.
Dreptul care a guvernat raporturile intre cei ramasi nu putea fi decat unul roman vulgar impregnat de cutumele locale tolerate de sistemul juridic latin, la fel ca in perioada stapanirii romane.
Dupa edictul de toleranta din 313, crestinismul s-a raspandit repede in tot Imperiul roman, mai ales la orase, unde comunicatiile si schimbul de idei intre oameni s-au realizat cu mare usurinta. Enclave de pagani au mai ramas la sate. Paganus (provine de la pagus - sat) desemneaza locuitorii localitatilor rurale care au ramas pagani, adica practicanti ai cultului zeilor. Pe teritoriul nostru crestinismul a patruns inca din secolul I prin apostolul Andrei in Dobrogea si a ucenicilor apostolului Pavel in nordul Dunarii. Crestinarea in masa a plugarilor, pastorilor, mestesugarilor, de asemenea s-a realizat in secolulIV si inceputul secolului V, prin intermediul misionarilor veniti in Dacia din dreapta Dunarii si din Scythia Minor unde existau orase bine crestinate si care aveau deja episcopii.
Procesele de formare si crestinare a romanilor au fost complexe, indelungate, desfasurandu-se paralel si sustinandu-se reciproc, poporul roman fiind singurul popor nascut crestin, ceea ce se va reflecta si in sistemul juridic.
In masura in care cultura romanilor "s-a ivit prin conjunctia vitalismului dacic cu nevoia romana de claritate, o conjunctie a etosului si a logosului", unul dintre lianturi a fost crestinismul, baza a spiritualitatii romanesti. Dreptul cutumiar romanesc a fost asadar construit pe preceptele crestine.
Dintre influentele crestinismului asupra dreptului cutumiar amintim:
1. Inexistenta oricarei urme de poligamie in cadrul familiei daco-romane si romanesti, incheierea casatoriei potrivit canoanelor bisericesti, sunt dovezi certe ale elementului crestin in instituirea mariajului si a familiei.
2. Spiritul de solidaritate la nivelul obstii si pastrarea indelungata a primatului dreptului de proprietate devalmasa sunt legate de preceptele crestine, chiar daca proprietatea devalmasa a existat si anterior crestinismului.
3. Procedura de judecata, sistemul probator in mod deosebit, pedepsele sunt puternic influentate de credinta crestina.
4. Legitimitatea ca si exercitarea prerogativelor domnitorului se reclamau de la divinitate.
5. Intre Biserica si statele romanesti a existat o legatura simbiotica materializata prin sprijin reciproc.
Dupa stramutarea administratiei si armatei romane in sudul Dunarii, bastinasii au revenit la vechile lor forme de organizare - obstea vicinala, teritoriala sau sateasca. Obstile satesti s-au constituit pe vaile raurilor si in depresiunile naturale. Locuitorii lor, tarani in totalitatea lor, traiau o viata patriarhala. Stratificarea sociala incepuse sa apara si era consfintita prin legi nescrise sau cutume.
Vitalizarea fenomenului de autoritate, cu categoriile sale de relatii pe care le implica conduce la desprinderea de membrii obstii a unei persoane sau unui grup minoritar care va carmui. Asa s-a intamplat si in acea perioada, cand obstile satesti si confederatiile au fost conduse de capetenii cu competente militare si administrative. Sunt premisele sociale care vor conduce la aparitia unor formatiuni sociale mai puternice (cnezate, voievodate) din care se vor naste viitoarele state feudale; procesul istoric firesc a fost fragmentat de migratia popoarelor.
Popoarele migratoare in momentul patrunderii lor erau in faza de organizare gentilica sau tribala, inferioara formei de organizare a autohtonilor. Ocupatia lor de baza era jaful, iar populatiile invinse erau supuse la plata tributului (dijma, adica o parte din produsele campului si vite). Dupa retragerea aureliana, teritoriul Daciei va cunoaste migratiile vizigotilor, hunilor, ostrogotilor, gepizi, avarilor, slavilor, bulgarilor, ungurilor, pecenegilor, cumanilor si tatarilor. Dintre toate popoarele migratoare, slavii au avut cea mai mare inraurire asupra daco-romanilor
Organizata in obsti teritoriale vicinale sau satesti, populatia autohtona romanizata, aflata in plin proces de formare al poporului si al limbii romane, si-a fundamentat existenta sociala pe un sistem normativ elementar. La baza lui, in lipsa unei autoritati statale care sa edicteze norme juridice si sa asigure aplicarea lor, a stat obiceiul juridic (cutuma), format din vechile norme geto-dacice si din nor-mele dreptului roman vulgar. In privinta genezei suprastructurii juridice a comunitatilor vicinale romanesti s-au purtat controverse in literatura de specialitate cu privire la aceasta problema.
S-a sustinut ca dreptul trac sta la baza dreptului nostru consuetudinar; argumente: proprietatea devalmasa, dreptul de protimisis, testamentul, mostenirea, raspunderea colectiva, cojuratorii, raptul in vederea casatoriei.
Originea exclusiv romana a dreptului cutumiar romanesc a fost argumentata prin nimicirea totala a geto-dacilor de catre romani, deci singura realitate juridica ce a ramas a fost cea romana. Doar "reminiscenta slabita" a vechilor legi romane a reusit sa se pastreze in constiinta politico-juridica a poporului roman, care a fost "altoita" de influentele juridice din dreptul bizantin si slav.
Cuvinte precum: judecator, judet, domnie, femeie, fiu, fiica, frate, sora, nepot, cumnat, de o mare relevanta juridica, atribuie vechiului nostru drept un caracter roman.
La originea dreptului nostru cutumiar stau cutumele geto-dacilor care au fost inraurite de legile romane, afirmand ca "legile romane au inceput sa se strice si sa se schimbe de catre daci".
Conducerea comunitatilor vicinale era asigurata de cneaz - ales initial, ulterior functia devine ereditara - ajutat de un consiliu restrans: "oamenii buni si batrani ai satului" si in anumite situatii de adunarea intregii obsti, "gramada satului".
Problema cnezilor a fost discutata in literatura istorico-juridica. S-au impus doua concluzii: institutia cneazului a fost o institutie "fundamentala a noastra" sau "general romaneasca", desi a fost cunoscuta si la alte popoare slave; apoi cnezii au fost o categorie de fruntasi si judecatori ai satelor romanesti.
Juzii erau magistrati alesi de comunitatea obstii pentru a indeplini atat functii militare, cat si judecatoresti. Cuvantul provine din latinescul judex.
Voievodul stapanea un tinut mai mare in care puteau intra mai multe cnezate. El conducea oamenii la razboi, de aceea i s-a spus voievod, ceea ce in limba slava inseamna conducator de oaste.
putea fi de sange, prin alianta si spirituala (care cuprinde inrudirea rezultata din participarea la Tainele Bisericii - nasia de cununie si cea de botez - si rudenia cvasipagana a fratiilor - fratia de cruce, fratia de lapte etc.).
se prezenta ca o familie lastar, in sistem patriliniar si patrilocal, cu aspecte de endogamie vicinala si exogamie patronimica.
Aceste trasaturi ale familiei deosebesc familia romaneasca de cea germanica, slava, bulgara, pecinega sau cumana, ceea ce anuleaza sustinerile ca poporul roman s-ar fi format in sudul Dunarii.
In privinta proprietatii se pastreaza de la geto-daci, spre deosebire de populatiile migratoare, caracterul devalmas.
se caracterizeaza in esenta prin blandete, pedeapsa cu moartea nu se aplica; echivalentul ei era izgonirea vinovatului din comunitate si care insemna moarte civila. Se mai practica expunerea vinovatului la oprobiul public (strigarea peste sat sau la hore); uneori hotul era purtat prin sat cu lucrurile furate. Nu se pedepsea furtul pentru consumul pe loc (furtul cu burta).
In privinta judecatii, a organizarii judecatoresti, din documentele pe care le avem la dispozitie (un document sarbesc din 1198) putem trage urmatoarele concluzii:
a.) Juzii, cnezii, jupanii (indiferent de denumire) au avut o competenta de judecata generala.
b.) In cazul comiterii unor fapte grave, acestia judecau asistati de sfatul oamenilor buni si batrani.
c.) In cazurile deosebite, alaturi de capetenia obstii si oamenii buni si batrani, participa la judecata si gramada satului.
Sub al doilea aspect, formal, izvoarele dreptului in feudalism au fost doua: cutuma si legea.
Dreptul cutumiar romanesc este un drept popular, propriu unor comunitati satesti libere dar care nu a ramas niciodata fara perspective de noi dezvoltari (N. Iorga). Romanii au numit aceste forme cutumiare legi cu intelesul de norma nescrisa. C. Noica a deslusit sensul provenientei si semnificatiei cuvantului de lege: legea ca norma nescrisa provine din latinescul religio, a lega dinauntru prin credinta si constiinta ceea ce la romani era mos - obicei, pentru ca la romani lex insemna numai legea scrisa si care deriva din cuvantul legere, care ce inseamna a citi.
Ius Valahicum / valachorum (dreptul romanesc) este sistemul de reglementare cutumiara a vietii sociale care s-a mentinut mult dupa formarea statelor tipic feudale romanesti.
In cele mai vechi documente romanesti latinesti, indeosebi in Transilvania, el poarta denumirea de mos, modus, consuetudo, ius, ritus, lex; in documentele din perioada feudalismului dezvoltat se consemneaza vechimea aprecia- bila dreptului cutumiar.
In actele in slavona, limba oficiala a cancelariilor din Estul Europei, cutuma romaneasca este numita zakon sau obicei.
1. Unitar din punct de vedere geografic
2. Unitar din punct de vedere social
3. Este in principal un drept de caracter rural.
4. Complet si complex
5. Elastic si receptiv
6. Rezistenta si trainicia obiceiului pamantului
