|
|
|
CRIZA CULTURII CLASICE OCCIDENTALE
Razboiul a marcat profund 'generatia focului'. Foarte repede intelectualii au devenit constienti ca a aparut o adevarata criza a valorilor. Paul Valéry, de exemplu, a exprimat aceasta perceptie intr-o formulare care a devenit, apoi, celebra: 'Cat despre noi, civilizatiile, acum, stim ca suntem muritoare'(1;112)
Sentimentul crizei civilizatiei da un elan
sporit unui curent intelectual nascut inainte de razboi:
miscarea Dada. Acesta a aparut ca un protest timid si ironic
nihilist impotriva unei lumi conservatoare si a societatii care
i-a dat nastere, inclusiv impotriva artei sale. Dadaismul respingea orice
fel de arta, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite ,
desi a imprumutat cateva trucuri de la avangardele cubiste si
futuriste de dinainte de 1914. In esenta, tot ceea ce putea provoca
apoplexia iubitorilor burghezi de arta conventionala era
acceptabil pentru dadaisti. Scandalul era principiul lui de coeziune.
Astfel, expunerea de catre Marcel Duchamps a unui pisoar la
expozitia din 1917 de
Acest curent de revolta intensa se va cuminti curand, dand nastere suprarealismului, la fel de preocupat sa respinga arta asa cum fusese cunoscuta pana atunci. Acesta s-a nascut ca ceea ce s-a numit 'o pledoarie pentru reanvierea imaginatiei, bazata pe subconstient asa cum a fost el dezvaluit de psihanaliza, precum si un nou accent pus pe magie, accidental, irationalitate, simboluri si vise. (2; 215)
Respingand orice control al ratiunii asupra gandirii, orice preocupare estetica sau morala, suprarealistii inteleg sa expuna fie verbal, fie scris, fie in orice alta forma, functionarea reala a gandirii, ceea ce ei denumeau 'automatismul psihic pur'(1; 114). Suprarealismul a fost o adaugire originala la repertoriul artelor de avangarda si a influentat poetii si scriitorii de prima marime din Franta (P. Eluard, L. Aragon) Spania (Garcia Lorca) in Europa rasariteana si America Latina (Cesar Vallejo si Pablo Neruda). Spre deosebire de alte avangarde Suprarealismul a 'fertilizat' principala arta a secolului XX- cinematografia. Nu este deloc intamplator ca cinematograful ii este indatorat suprarealismului, nu numai prin Luis Bunuel (1900-1983) dar si prin cel mai important scenarist francez al perioadei, Jacque Prévert (1900-1977), in timp ce fotojurnalismul ii este indatorat prin Henri-Cartier-Bresson.(n.1908).
In Germania, imediat dupa incheierea razboiului
Walter Gropius a fondat curentul Bauhaus care preconiza o estetica
functionala, suprimand orice distinctie intre arta si
artizanat, incurajand artistii sa se adapteze nevoilor
societatii industriale prin stagii in intreprinderi si
eliberarea de prototipuri si brevete comerciale. Criticata de
conservatorii de
Tot in
Aceste curente au aparut ca o reactie la criza valorilor morale pe care o percepeau oamenii de arta si literatii. Inainte sa piara in materialitatea ei, lumea a fost anihilata prin forta imaginatiei. Cu ajutorul intuitiei si al sensibilitatii, artistii au fost primii care au pus in practica, in domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De atatea ori anuntata la inceputul secolului, Apocalipsa in cultura si civilizatie s-a materializat odata cu declansarea razboiului. Nimic n-a mai fost, dupa 1918, ca inainte: acea Belle Epoque cu fatada ei burgheza aparent stabila, era definitiv incheiata.(3; 152) Constiinte care au marcat inceputul secolului XX au elaborat sub inraurirea lui Nietzsche lucrari si studii in care erau explicate liniile de evolutie ale civilizatiei occidentale. Oswald Spengler, publica la sfarsitul primului razboi mondial 'Declinul Occidentului' in care pune un diagnostic sever asupra civilizatiei occidentale: condamnare la disparitie. Civilizatia ca si fiinta umana in acceptiunea lui Spengler, este supusa evolutiei ciclice. Unei fiinte omenesti ajunsa la varsta de o suta de ani nu-i mai ramane nici o speranta de viata. Nici o speranta nu mai ramane unei civilizatii (sau culturi, pentru a folosi termenul lui Splengler) care a atins varsta de o suta de ani. Aceasta era in acceptiunea sa limita biologica a civilizatiilor.
Influentat de Nietzsche si Spengler, istoricul si filozoful Olaf Stapledon a elaborat lucrarea 'Ultimii si primii oameni' in care a incercat sa creioneze evolutia omenirii pe parcursul a doua miliarde de ani in care se succed ciclurile istorice, biologice intrerupte uneori de crize, dezastre naturale sau provocate de om. De fiecare data, progresul triumfa asupra 'sfarsitului lumii'. Dar acesta va avea totusi ultimul cuvant la terminarea celor doua miliarde de ani.
Tragedia artistilor moderni, de stanga sau de dreapta, a fost angajarea politica mult mai eficienta a propriilor miscari de masa, dar respingerea curentelor lor de catre politicieni. Cu exceptia partiala a fascismului italian de influenta futurista, noile regimuri autoritare, atat de stanga, cat si de dreapta, au preferat vechile cladiri gigantice monumentale in arhitectura, vechile stiluri in pictura si sculptura, spectacole clasice pe scena, accectabilitatea ideologica in literatura. Arta avangardei europene din prima jumatate a secolului XX nu insufla decat rareori un sentiment de speranta. Asadar, a fost o arta creata cum spunea invatatul si poetul clasic A.E.Housman 'in zilele in care lumea se prabusea, la ora la care temeliile pamantului se scufundau' (4; 138).
Progresul stiintific, dar si razboaiele care au bulversat liniile traditionale ale societatii au repus in discutie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai puternica de tab-uri, de constrangeri morale sau sociale, o deschidere spre inconstient, sunt exaltate instinctul, forta, etc. Apar asa dupa cum am aratat, o serie de curente de avangarda. Alaturi de aceste curente, puternice individualitati si-au confirmat in operele lor detasarea, scepticismul sau indoiala fata de valorile traditionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul Kafka. Reactia impotriva rationalismului, care triumfa in filozofie cu Bergson si Heidegger, poate genera o reinoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).
Refuzul lumii prezente
poate de asemenea conduce spre cautarea evaziunii in analiza
subiectiva (Marcel Proust, James Joyce), in cautarile estetice
(Paul Valéry) sau intr-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux). In opozitie
cu acest refuz al lumii actuale, numerosi intelectuali nu au ezitat
sa se angajeze in operele lor in fata marilor probleme ale vremii. In
Italia, miscarea futurista a fost una din componentele fascismului in
faza sa incipienta, in timp ce in Franta miscarea
suprarealista avea legaturi politice foarte stranse cu partidul
comunist intre 1925 si 1934. In Uniunea Sovietica, scriitori (Gorki, Soholov),
artisti cineasti (Eisenstein) se pun in serviciul Revolutiei. In
Germania, sosirea nazistilor la putere constrange la exil pe
arhitectii miscarii Bauhaus, ca si numerosi scriitori
(Brecht), muzicieni, cineasti. La sfarsitul anilor '30, de
In pictura, dupa revolutia impresionista de la sfarsitul secolului XIX, Van Gogh, Gauguin si Cezanne deschid calea unor revolutii picturale ce vor da nastere picturii contemporane. Prima este cea a exaltarii senzatiei si culorii - scoala botezata 'fauves' (Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso, Braque). Influenta acestor doua scoli o regasim in expresionismul german, care cauta intr-o culoare exuberanta mijlocul de expresie al framantarilor interioare (Molde, Mundi) si in pictura abstracta. Influentele cubismului, futurismului, expresionismului se manifesta, atat in sculprtura, cat si in arhitectura.
In muzica, indraznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau Honegger marcheaza ruptura cu traditia, o reactie impotriva mostenirii lui Wagner sau Debussy. Marea revolutie muzicala din prima jumatate a secolului XX este fara indoiala aparitia si dezvoltarea jazz-ului, originar din America. (1; 369)
Cultura de avangarda era, la jumatatea secolului XX, un concept limitat in Europa. Privirile se indreptau cu nostalgie spre Paris si Londra. Inca nu se privea spre New York. Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeana - care nu erau limitate la traditiile lor, nici nu imitau pur si simplu Occidentul, sarcina principala parea sa fie descoperirea realitatii contemporane a propriilor popoare. Asa s-a nascut o miscare care a fost realismul.
Din a doua jumatate a secolului XX, lucrul cel mai evident, in legatura cu dezvoltarea culturii, a fost mutarea centrelor traditionale de manifestare ale acesteia din Europa in America. New York-ul se mandrea ca inlocuise Parisul ca centru al artelor vizuale, prin care intelegea piata operelor de arta sau locul in care artistii in viata deveneau marfuri apreciate la cele mai inalte preturi. Mai mult chiar, juriul premiului Nobel pentru literatura a inceput sa ia in serios literatura neeuropeana incepand cu anii '60, dupa ce mai inainte o neglijase complet. (2; 574)
O data cu inceputul deceniului sapte, epicentrul miscarii literare inovatoare se muta din nou in Europa, in special in Franta unde influenta valului existentialist a afectat tineri literati al caror succes provine din practica de a exprima noile valori eliberate de constrangerile morale si formale impuse de traditie si mai ales de scoala 'noului roman'. Autorii care apartin acestui curent, Alain Rabbe-Grillet, Michel Butor, Jean Ricardon, Claude Simon, Phillipe Sollers, Marquerite Duras, pun accentul asupra formelor, figurilor, limbajului in creatia romaneasca, in defavoarea povestirii lineare si a psihologiei personajelor. Aceasta miscare cu caracter de revolutie in literatura s-a desfasurat impotriva realismului si marxismului, care privilegiasera actiunea si angajarea scriitorului. 'Noul roman' si 'teatrul absurdului'care triumfa in aceeasi epoca (Samuel Bechett, Eugene Ionesco, Jean Genet) ce dezvolta pe un fundal al contestarii generale a valorilor colective si al ruperii legaturilor intre opera de cultura si ideologie, caracteristice unei perioade de relaxare a tensiunilor sociale si internationale.
Refluxul valului 'noul roman' nu a fost urmat de aparitia unor noi scoli. Marile nume sunt cele ce caracterizeaza perioada, incepand cu anii '80: franceza Marguerite Yourcenar, elvetianul Albert Cohen, italienii Elsa Morante, Alberto Moravia, Italo Galvino, spaniolul José Bergamin, sovieticul Mihai Solohov, columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis Borges, cubanezul Alejo Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar Bejelloun, japonezul Yukio-Mishima, etc.
Chiar daca in ultimii 20 de ani ai secolului existenta unor scoli de arta a fost mai putin contestata, curentul rus in care s-au manifestat individualitatile culturale a fost numit 'postmodernism'. (2; 588) In anii '90 existau artisti, filozofi, sociologi, antropologi istorici postmodernisti. Toate 'postmodernismele' aveau in comun un scepticism esential asupra unei existente a realitatii obiectivelor si/sau posibilitatea de a ajunge la o intelegere a acesteia prin mijloace rationale. Era o tendinta de relativism radical. Postmodernismul contesta esenta unei lumi care se intemeiaza pe presupuneri contrare: pe lumea transformata de stiinta si de tehnologia bazata pe ea si ideologia progresului care o reflecta. (2; 590)
O privire retrospectiva asupra culturii din a doua jumatate a secolului XX ne duce la concluzia chiar a unui declin, cel putin regional, al unor genuri culturale, artistice, care inflorisera in prima jumatate a secolul al XX-lea si au supravietuit pana la jumatatea lui . In sculptura, de exemplu, expresia principala a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic, dupa primul razboi mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese in perioada dintre razboaie. In orice caz, ar fi greu sa se faca o lista a pictorilor dintre anii 1950-1990 care sa fie acceptati drept personalitati de importanta majora (adica sa fie considerati demni de a fi inclusi in muzeele din alta parte decat din tara autorului), comparabila cu una din perioada interbelica (Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). In muzica clasica, declinul vechilor genuri a fost ascuns de enorma crestere a numarului de spectacole. Cu exceptia unor compozitori din Anglia si Germania (Henze, Britteu), foarte putini au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat genul musicalului. In afara rusilor Procofiev, Sostakovici si Stravinski, creatori ai unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins in realizarea muzicii instrumentale. Si nu trebuie uitat ca cei trei apartineau si se formasera in prima parte a secolului.
Un regres similar se constata si in domeniul literaturii in special in ceea ce priveste romanul. Declinul genurilor clasice in cultura nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat inca doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului si, mai ales, triumful universal al societatii de consum. Acest factor va genera 'cultura de masa', 'populara'. (1; 370)
