Razboiul civil din liban si interventia siriei in anul 1976

RAZBOIUL CIVIL DIN LIBAN SI INTERVENTIA SIRIEI IN ANUL 1976

1.   Cauzele izbucnirii razboiului civil din Liban

Inceputul anului 1976 gasea Libanul in plin razboi civil. Aceasta lunga confruntare ce a indoliat pamantul libanez, incepand din aprilie 1975, isi gaseste geneza intr-o multime de cauze de ordin intern. Marile inechitati sociale existente, indeosebi la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, intre ultra-luxoasele cartiere moderne si infatisarea dezolanta a ghetourilor mizeriei din periferii, intre opulenta sfidatoare a paturii avute si saracia lucie in care se zbateau zeci si sute de mii de dezmosteniti ai soartei. Se perpetuasera, de asemenea, vechi adversitati intre comunitatile religioase, accentuate de sistemul confesional aflat la baza organizarii statului libanez dupa dobandirea independentei sale din anul 1943. In arena politica se ciocneau forte de o mare diversitate, intr-o paleta de orientari politice, care mergeau de la extrema stanga la extrema dreapta, insumand peste 40 de partide si grupari. La aceasta se adauga o impartire generala a optiunilor intre "arabism" si "occidentalism", la randul lor cu subdivizari in filo-palestinieni si anti-palestinieni, in conditiile in care pe teritoriul Libanului traiau circa 400.000 de refugiati instalati incepand din 1948, dupa exodul ce a urmat declansarii primului razboi arabo-israelian. Atitudinea fortelor politice si comunitare fata de palestinieni si alianta strategica a acestora cu stanga libaneza si majoritatea musulmana a populatiei tarii si-au pus si ele, fara indoiala, amprenta asupra evenimentelor din perioada razboiului civil, chiar daca acesta a avut ca protagoniste principale si permanente forte politice si comunitare libaneze.

Trebuie spus insa ca factorul esential al declansarii si intretinerii conflictului ce avea sa sfasie mica tara mediteraneana, l-a constituit, neindoielnic, continua si insistenta imixtiune straina. Ea a avut diverse fatete, de la provocari si acte de diversiune, de la finantarea razboiului civil si aprovizionarea cu arme, pana la interventii terestre, aeriene si navale.

In toti acesti ani Libanul a cunoscut o puzderie de atentate, cu cele mai sofisticate mijloace, care au facut sute si mii de victime. Au fost ucisi oameni politici, chiar un presedinte de republica ales si un prim-ministru, trei ambasadori si alti diplomati, au sarit in aer cladiri cu multe etaje, au explodat bombe in cinematografe si diverse localuri publice sau in plina strada, s-a inregistrat o adevarata hecatomba de automobile dinamitate, fiecare provocand pierderi de vieti omenesti. Dar niciodata n-au fost arestati faptasii, nu s-a reusit nici macar sa fie identificati fizic. Concluzia care se desprinde este clara: atentatele derulate pe banda nu erau opera de amatori ci ispravi ale unor profesionisti ce apartineau probabil de unele servicii specializate in acest scop.

Desigur, foarte multe fapte din umbra au ramas ascunse si vor trece ani si ani pana vor fi scoase la iveala pentru a intari convingerea exprimata de o serie de autori ca "razboiul civil" libanez a fost in ultima instanta un razboi al serviciilor secrete, care s-au folosit de diversi pioni pentru a-si face jocul, miza fiind Orientul Mijlociu cu complicatele sale probleme.

2.   Fortele combatante din razboiul civil

Combatantii din razboiul civi erau impartiti in doua tabere. Astfel la un pol se aflau partidele politice de orientare progresista iar la celalalt pol se aflau conservatorii, sau cum se mai numeau, dreapta crestina.

Coalitia fortelor progresiste, cunoscuta sub numele de "Miscarea Nationala Libaneza" cuprindea urmatoarele partide: Partidul Socialist-Progresist, Partidul Comunist, Organizatia Actiunea Comunista, Partidele Baas, Partidul National Social, Fractiunile Nasseriste. Aceasta coalitie era sprijinita de o serie de alte grupari, mai putin numeroase, dar foarte active ca: Partidul Democratic Kurd, Organizatia Actiunea Comunista Libaneza, Partidul de Actiune Socialista, diferite alte grupari cu tenta mai mult sau mai putin extremista. De asemenea un rol important l-a avut miscarea siita a "dezmostenitilor" intemeiata de imamul Mussa Sadr. Aceasta miscare s-a organizat in miscarea politici-militara "Al-Amal" si la inceputul razboiului a fost de partea progresista iar apoi a trecut in neutralitate.

Fortele de dreapta, unite in coalitia numita "Frontul Libanez" cuprindea: Partidul Kataeb (falangele),Partidul National Liberal,"Gardienii Cedrului" si "Tanzim", toate avand in componenta, cu prioritate, membrii ai comunitatii catolice maronite. Lor li se alaturase in acea perioada si "Frontul din Nord" format din partizani ai presedintelui in functiune, Sleiman Frangieh, deveniti ulterior, dupa asasinarea fiului acestuia Tony Frangieh, dusmani de moarte ai falangistilor.

Trebuie remarcat ca toate aceste forte combatante dispuneau de formatiuni militare si paramilitare care pe parcursul razboiului au devenit adevarate armate cu infanterie, artilerie si blindate.

Ca forte neutre au fost: Partidul Blocul National al lui Raymond Edee, liderii gruparilor parlamentare sunite, premierii sau fostii premieri ca Rachid Karame, Saeb Salam, Rachid Solh, Takieddine Solh, Amine Hafez, presedintele parlamentului Kamel El Assad si aderentii sai din comunitatea siita ca si majoritatea libanezilor care la inceput au fost neutri ca apoi sa-si apere cu arma in mana propria locuinta, daca le-a stat in putinta. Acestia din urma au platit cel mai mare pret, atat in vieti umane cat si in valori materiale, mult mai mult decat combatantii propriu-zisi dintr-o tabara sau alta.

3.   Izbucnirea razboiului si desfasurarea acestuia pana in 1976

Inceputul razboiului civil s-a facut la 13 aprilie 1975,cand militienii crestini de dreapta au masacrat in cartierul Ain Remmaneh din Beirut, 27 de palestinieni, aflati intr-un autobuz, ce se intorceau acasa, in taberele lor, de la o manifestare publica desfasurata in cealalta parte a orasului.

Intamplarea face ca in acea zi, in cartierul amintit, se inaugura o biserica in prezenta protipendadei politice a comunitatii crestine maronite. Cum cu o ora inainte avusese loc o provocare neidentificata impotriva militiilor apartinand Partidului falangist al dreptei crestine, ce asigurau paza ceremoniei, dintr-un autoturism in viteza s-au tras focuri impotriva lor, acestia, iritati, au ciuruit cu rafale de pusca mitrliera autobuzul cu palestinieni atunci cand vehicolul a ajuns in dreptul lor. Masacrul a dat foc la butoiul cu pulbere ce statea de mult timp gata sa explodeze, atmosfera fiind deosebit de incarcata datorita unor evenimente anterioare.

Conflictul s-a incheiat la 17 aprilie, acordul de incetare a focului fiind mediat de guvernul libanez, Liga araba si OEP. Dar a reizbucnit in ultima decada a lunii mai, dar de data aceasta au intrat in lupta si fortele paramilitare ale coalitiei partidelot si gruparilor politice progresiste. Si de aceasta data s-a reusit aplanarea conflictului prin aducerea la putere a cunoscutului lider musulman Rachid Karame care a format un guvern stabil si a reinstaurat linistea. Conflictul a reizbucnit la jumatatea lunii septembrie si a durat de aceasta data pana la sfarsitul lunii ianuarie 1976, perioada in care s-au desfasurat lupte, aproape fara intrerupere. In aceasta perioada foarte rar se luau prizoniari, nefiind respectata nici cea mai elementara norma internationala privind ducerea razboiului. Pe parcurs s-au facut o serie de incercari de a transfera conflictul de pe taramul armelor pe cel al dialogului politic. Tarile arbe, si in primul rand Siria, au intervenit in aceasta directie mediind o reconciliere, in principiu partile in conflict fiind de acord ca se impun reforma de structura politica si sociala a societatii libaneze. Au fost perioade cand se credea ca s-a reusit restabilirea calmului si normalizarea era iminenta, dar incidente de ultim momentsi, foarte probabil, unele provocari puse la cale de unele forte interesate au zadarnicit intelegerile, situatia s-a deteriorat di nou, confruntarile armate au fost reluate. La inceputul anului 1976 numarul mortilor depasea 12.000, al ranitilor 30.000 iar pierderile materiale se estimau la 10 miliarde lire libaneze (aproximativ 4 miliarde de dolari).

4.   Interventia Siriei in Liban in anul 1976

Problema care trebuie explicata in primul rand este care a fost interesul Siriei in Liban, ce a determinat Siria sa se implice in acest razboi din care aparent nu avea nimic de castigat. Raspunsul este evident. In primul rand, Siria fiind stat vecin cu Libanul, avea tot interesul ca pastreze pacea in imediata vecinatate a granitelor sale. In al doilea (si poate in cel mai important) rand Libanul constituia o zona tampon intre Siria si Israel, acestea doua din urma fiind in conflict. De aceea putem spune ca pentru Siria pacea Libanului constituia si pacea sa, mai ales in contextul in care aceasta pace putea fi facuta in asa fel incat Libanul sa devina un stat vasal Siriei, slujind interesele acesteia.

Desi si pana in 1976 Siria a actionat, mai mult sau mai putin activ in Liban, activitatea ei s-a intetit in anul 1976, incepand cu 22 ianuarie cand Siria a reusit sa convinga fortele combatante sa puna capat confruntarii, instaurand un calm relativ ce va dura toata luna februarie. Dar la inceputul lunii martie, cand armata libaneza, ramasa neutra si contand inca drept o forta de despartire a adversarilor,s-a dezmembrat rapid, diversele fractiuni alaturandu-se taberelor combatante, focarul, pana atunci mocnit s-a aprins din nou. Evenimentele ce au condus la aceasta situatie tineau de complexitatea crizei libaneze, de fragilitatea echilibrului creat, de actiune fortelor centrifuge ale scenei politice libaneze si de unele interferente din afara. Primele noi semne prevestitoare ale unei noi runde de incordare s-au manifestat cand elemente dezidente din cadrul armatei au trecut la ocuparea mai multor cazarmi. Efectivele respective s-au alaturat asa numitei "Armate a Libanului Arab" organizata in ianuarie de locotenentul Ahmed Al Khatib, care reusise sa stranga treptat circa 1000 de militari din comunitatile musulmane, ce isi parasisera unitatile lor, in cursul razboiuilui civil, cu arme cu tot.

Actiunea militarilor dezidenti, amenintand unitatea si asa precara a armatei libaneze, devenise o problema prioritaracare solicita rezolvarea imediata, o serie de grupari politice cerand amnistierea acestora si reintegrarea lor cu toate drepturile. Dar in timp ce problema amnistierii se dezbatea in guvern si la conducerea statului, oamenii locotenentului Khatib continuau actiunea de preluare si a altor cazarmi. Defectiunea din armata se intindea rapid si in aceste conditiuni s-a declansat in seara zilei de 11 martie 1976 incercarea de lovitura de stat a generalului Aziz Al-Ahdab, musulman sunit, comandantul garnizoanei Beirut, care s-a proclamat guvernator militar al Libanului, preconizand o reforma structurala a institutiilor, inclusiv demisia imediata a presedintelui Frangieh,considerand ca in acest fel s-ar putea asigura stabilizarea situatiei politice si a unitatii armatei.

Urmat doar de un numar restrans de militari, generalul Ahdab avea sa recunoasca cateva zile mai tarziu esecul total al actiunii sale si sa-si prezinte demisia in cadrul armatei. Dar zarurile erau aruncate si incercarea comandantului garnizoanei Beirut valoarea adaugata conduce imediat la rezultate contrare intentiei sale. Fusese pur si simplu semnalul dezintegrari totale a armatei nationale intr-o serie de fractiuni si a reluarii razboiului civil pe o scara si mai larga.

La inceputul lui iunie, Siria a anuntat ca in urma apelului "Avangarzii armatei libaneze" (grupand militari neutri in special de la baza aeriana Rayak) a hotarat sa trimita trupe proprii in Liban pentru a contribui la stingerea razboiului civil.

Intre timp, la Beirut batalia ajunsese la paroxism. Mai mult de jumatate din populatia orasului isi parasise casele refugiindu-se, in buna parte, peste hotare. Au ramas doar combatantii si cei ce n-au avut posibilitatea sa se refugieze, infruntand mai departe bombardamentele, de multe ori efectuate la intamplare, precum si mizeria cotidiana a lipsurilor provocate de razboi.

Cel de-al 54-lea acod de incetare a focului survenit la 5 august 1976, la care din nou subscrisesera cu convingere toate partile aflate in conflict, n-a fost respectat nici macar o zi, luptele luand, dimpotriva, un caracter tot mai accentuat in saptamanile ce au urmat. Principala batalie s-a desfasurat in jurul taberei palestiniene de la Tall El-Zaatar, situata in periferia estica a Beirutului, , la poalele muntilor Liban.

Fortele coalitieie de dreapta,militiile partidului Kataeb (falangele), partidul national liberal, gardienii cedrului si militari ai vechii armate libaneze de sub comanda unui colonel de stat-major, sprijiniti de blindate si artilerie grea au asediatsimultan, in a doua jumatate a lunii iunie, taberele palestiniene Tall El-Zaatar si Jisr El-Bacha. Dupa sapte zile de lupte violente, insotite de puternice bombardamente de artilerie, tabara palestinienilor crestini de la Jisr El-Bacha si-a incetat rezistenta, aici ca si mai tarziu la Tall El-Zaatar, inregistrandu-se executii sumare dupa ocupare.

Tall El-Zaatar, tabara mult mai mare, de fapt o suburbie a Beirutului, in care traiau circa 30.000 de palestinieni si libanezi din paturile mai modeste ale populatiei, a rezistat timp de 52 de zile numeroaselor asalturi si bombardamente in cursul carora au fost deversate asupra sa peste 60.000 de proiectile de artilerie. La 12 august, tabara a fost cucerita de asediatori, numarul mortilor si ranitilor din timpul bataliei fiind evaluat la circa 5.000 de oameni. Corespondentii presei occidentale prezenti la fata locului in momentul ocuparii semnalau un adevarat masacru comis dupa incetarea rezistentei care a ingrosat numarul si asa destul de ridicat al victimelor.

Cu cateva zile inainte, militiile coalitiei conservatoare isi instaurasera controlul asupra cartierului musulman Nabaa, situat in imediata apropiere a Tall El- Zaatar-ului si unde traia inainte de inceperea razboiului civil o populatie de circa 100.000 de persoane. Prin ocuparea taberelor palestiniene Tall El- Zaatar si Jisr El- Bacha, precum si a cartierului Nabaa, a fost consfintita divizarea capitalei libaneze in doua parti distincte: zona de est sub controlul dreptei crestine, zona de vest sub controlul fortelor progresiste libaneze si a palestinienilor.

Dupa caderea Tall El-Zaatar-ului, centrul de greutate al operatiunilor militare s-a mutat pe fronturile din munti, pana sus pe creste, la doua mii de metri altitudine, fortele conservatoare fiind puse, in mai multe locuri, in vadita dificultate. La Beirut, frontul s-a stabilizat de-a lungul unei "linii de demarcatie" pornind din marginea portului maritim prin Piata Martirilor si coborand spre sud pe linia bulevardelor cu continuitate ce conduc in directia aeroportului international. Punctele cele mai fierbinti ramaneau zona vechiului centru comercial deja distrusa in intregime,hipodromul municipal transformat in camp de batalie, intretaierea din fata muzeului national de arheologie, piata Tayoune, galeriile Seman de pe soseaua Damascului. In spatele acestei "linii de demarcatie" populatia ce nu-si parasise locuinteleisi organiza viata de asa maniera incat sa subziste incercarilor in ciuda lipsurilor care deveneau tot mai acute, cu frecvente intreruperi de curent electric si apa potabila, pe perioade din ce in ce mai lungi, si cu o penurie de alimente resimtita din plin.

Zone importante din tara erau ocupate de trupe siriene, intr-o incercare de a impune pacea. La Beirut se afla o forta araba cu un efectiv de 2.000 de oameni (militari sirieni,sudanezi, libieni, saudieni sub comanda unui general egitean), asa numitele "casti verzi" cu acelasi scop de a ajuta la incetarea focului. Dar totul se dovedea zadarnic,fiecare acord obtinut cu grele eforturi fiind repede incalcat.

Intre timp se petrecuse o schimbare in cea mai inalta magistratura a tarii. Deputatii adunati cu multa dificultate intr-o sedinta a parlamentului, acompaniata de zgomotul luptelor de afara,alesesera in locul fostului presedinte al republicii caruia ii expirase mandatul un nou sef de stat i persoana lui Elias Sarkis, jurist si economist cunoscut, fost guvernator al Bancii Libanului, personalitate de frunte a comunitatii maronite, neangajat politic in conflictul intern ce se desfasura in tara. In a doua parte a lunii octombrie 1976, sefii de stat arabi intruniti mai intai la Ryad apoi la Cairo hotarasera sa sprijine crearea unei "Forte arabe de descurajare" cu un efectiv de 30.000 de soldati (din Emiratele Arabe Unite, libieni, sudanezi, sauditi si bineinteles sirieni-acestiaformand grosul contingentului), grupare capabila sa impuna o incetare efectiva a focului, sa puna capat definitiv razboiului civil din Liban. Traducerea in viata a acestei hotarari a inceput in primele zile ale lunii noiembrie.

In zorii zilei de 15 noiembrie 1976, 11.000 de soldati din "Forta araba de descurajare" pusi la dispozitia presedintelui Republicii Libaneze, Elias Sarkis, au inceput "operatiunea Beirut", de pacificare. Sprijinite de circa 300 de blindate grele, aceste trupe, formate in marea lor majoritete din militari sirieni, la care s-au adaugat subunitati sudaneze si libiene, au patruns din mai multe directii, fara a intampina cea mai mica rezistenta. Tancurile si camioanele de soldati erau precedate de buldozere care demolau baricadele de pe strazi, in aclamatiile combatantilor din ambele tabere, intr-o incredibila fraternizare. La incrucisarea de strazi di din dreptul Muzeului National, unde timp de o jumatate de an se desfasurasera cele mai violente lupte,militienii falangisti si murabitunii (nasseristii independenti), dusmani ireconciliabili in tot cursul ciudatului razboi civil libanez, au furnizat scene neasteptate, imbratisandu-se si fotografiindu-se in grup ca amintire, dupa ce, numai cu o noapte inainte, se batusera cu inversunare tragand cu furie salbatica unii in altii.

Inainte de inceperea operatiunii, comandantul "Fortei arabe de descurajare", in fruntea careia fusese numit un colonel libanez, a cerut populatiei civile sa nu iasa pe strazi,in tot cursul zilei, pentru a evita incidente si eventuale pierderi umane, cat si pentru a da posubilitatea trupelor sa-si indeplineasca misiunea in bune conditiuni. Dar, in ciuda avertismentelor, in coloanele de tancuri si autocamioane militare s-a intercalat repede un suvoi de autoturisme civile pline de entuziasti, iar populatia, satula de razboi, a invadat strazile cu bratele incarcate de flori. Dupa incheierea cu bine a "operatiunii Beirut" unitatile "Fortei arabe de descurajare" au intrat si in celelalte orase mai importante ale Libanului punand capat sangeroasei incaierari.

Din nou speranta inflorea in inimi si toata lumea credea atunci ca tragicul calvar trait de poporul libanez pe parcursul a 19 luni de razboi civil s-a incheiat, in continuare urmand normalizarea vietii si rapida reconstructie a zonelor distruse in timpul confruntarilor. Dar nu a fost sa fie asa. Conflictul a fost redeschis durand inca multi ani, provocand noi si noi victime, implicand noi si noi interese ale diverselor tari, interese ce s-au extins si asupra altor tari din zona provocand alte si alte conflicte. Nici astazi dupa 4 decenii de violenta incordare dosarul conflictului din Orientul Mijlociu ramane deschis, fara sa se poata vedea un epilog care sa aduca pacea mult dorita de toate popoarele ce traiesc in acest colt de lume.

5.   Bibliografie

Craciun Ionescu -"Corespondent in Orientul Mijlociu"

Editura Politica, 1981

Craciun Ionescu - "Zile fierbinti in Orient"

Editura Politica, 1988

"British Enciclopedy", 1994

"American Enciclopedy", 1996

Adrese INTERNET:

www.lebanon.com/history

www.syria.com/history

www.eLibrary/history

www.encarta.com/Lebanon