|
|
|
In scopul valorificarii cercetarilor arhivistice s-au pus bazele unor colectii de izvoare ca baza de pornire pentru cercetarea critica a istoriei. Alaturi de cunoscuta colectie Monumenta Germaniae Historica, intemeiata in 1826 de G. H. Pertz si continuata din 1875 de G. Waitz, Theodor Mommsen tipareste, incepand din 1863, prestigioasa serie Corpus inscriptionum latinarum. In Italia se editeaza, din 1834, Monumenta historiae patriae. Aceste colectii sunt urmate apoi de altele din numeroase tari, care largesc considerabil peisajul istoriografic al surselor care scot din uitare istoria europeana.
Necesitatile de valorificare a rezultatelor istorice, precum si nevoia de comunicare si colaborare intre istorici au dus, in chip necesar, la intemeierea unor reviste de specialitate. Printre primele reviste de prestigiu se afirma "Historische Zeitschrift", intemeiata in 1859 de H. Sybel, elev al lui L. Ranke. A urmat "Revue Historique", editata la Paris de G. Monod, incepand din 1876, care a atras in jurul coloanelor sale numerosi istorici europeni; din 1884 a inceput sa apara "Revista storica italiana", dupa care sunt mentionate revistele "English historical Review" (1886), "American Historical Review" (1896) s.a.
Aceste periodice au jucat un rol important in circulatia informatiilor, a ideilor si a noi-lor puncte de vedere ale cercetarii istorice si au exercitat o influenta asupra istoriografiei universale.
Daca in prima jumatate a secolului al XIX-lea, pe primul plan al istoriografiei universale s-au impus istoricii francezi, prin viziunea si arta scrisului lor, in cea de a doua jumatate a veacului prioritatea au detinut-o istoricii germani, sub raportul metodei de cercetare si al eruditiei. Terenul il pregatise in aceasta directie, cu deosebire, Leopold Ranke, prin marea sa eruditie si prin spiritul critic introdus in cercetarea istorica.
Printre cei mai insemnati continuatori ai lui Ranke se numara si Georg Waitz (1813 - 1886), istoric erudit care a manifestat un interes deosebit pentru analiza surselor istorice si a abordat o problematica de natura juridica. Acestuia ii revine meritul de a fi editat faimoasa colectie de izvoare istorice, "Monumenta Germaniae Historica", incepand din 1875. In principala sa opera, Istoria Constitutiei germane, 8 volume. El face o analiza istorica a institutiilor politice din Germania, cu privire speciala asupra Constitutiei, de la inceputuri, pana in secolul al XII-lea.
Cel mai de seama reprezentant al istoriografiei germane din ultima jumatate a secolului al XIX-lea a fost Theodor Mommsen (1827 - 1903). Jurist ca formatie si istoric, Mommsen a fost profesor de drept roman si de istorie antica la cateva universitati, printre care la cele de la Kiel, Liepzig si Berlin.
A scris: Istoria Romei, vol. I-V (1854 - 1856 si 1885); Dreptul roman public, 3 vol. (1871 - 1888); Istoria numismaticii romane (1860); Cronologia romana pana la Caesar (1858); Corpus inscriptionum latinarum - colectie initiata si condusa de el din 1863, din care a publicat 20 de volume.
Mommsen a devenit celebru prin opera sa Istoria Romei, un veritabil model, sub raportul eruditiei si a metodei analitice, al originalitatii interpretarii si stilului. Istoricul francez G. Lefebvre considera opera savantului german " o forma stralucita a eruditiei ".
Avand ca punct de pornire studierea complexa a izvoarelor primare ale Istoriei Romei, cu deosebire a surselor epigrafice si numismatice, precum si a institutiilor romane ( politice, juridice, lingvistice si religioase ), Mommsen face in vol. I-V ale principalei sale opere, o analiza sistematica si profunda a evolutiei societatii romane, de la origini pana la asasinarea lui Caesar, in anul 44 i. Hr. Vol. IV pe care n-a mai reusit sa-l scrie, era consacrat istoriei imparatilor romani, apogeului si decaderii puterii Romei, din perioada lui Octavian August pana in 476.
Prin aceasta opera, ca si prin cateva colectii de izvoare romane si conscriptii militare, precum si prin lucrarile cu caracter strict juridic, de drept public, drept privat, drept penal, Mommsen s-a impus ca una dintre cele mai de seama autoritati stiintifice din Germania si Europa din cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Din punct de vedere al conceptiei, opera lui Theodor Mommsen urmeaza linia traditionala a "scolii prusiene", acordand importanta preponderentei statului in evolutia societatii, dar cu tendinte liberale, influentat in unele privinte de ideile Revolutiei de la 1848. El si-a scris opera in spiritul nazuintelor liberalismului, prin care isi manifesta increderea intr-o monarhie "democratica" de tipul aceleia instituita de Caesar la Roma antica, in secolul I i.Hr.
Un alt reprezentant proeminent al istoriografiei germane din aceasta epoca este Karl Lamprecht (1856 - 1915), profesor la universitatile din Bonn, Marburg, Leipzig. Daca opera lui Th. Mommsen s-a impus prin istoria politico-juridica, contributia lui K. Lamprecht a stralucit prin istoria civilizatiei si a culturii.
A scris: Viata economica germana in evul mediu, 4 vol. (1866); Istoria Germaniei, 16 vol. (1891 - 1909); Metoda istoriei culturale (1900); Stiinta istorica moderna (1905); Introducere in gandirea istorica (1912).
Fata de Mommsen, Lamprecht abordeaza o problematica mai larga si mai variata asupra trecutului, manifestand preocupari asupra unor aspecte social- economice, precum si asupra evolutiei ideilor, culturii si psihologiei societatii. El a initiat tendinta cultural-istorica in istoriografia germana la Institutul pentru Istoria Culturala si Universala de la Universitatea din Leipzig. Lambrecht nu se limiteaza numai la istoria Germaniei din epoca feudala, ci isi extinde aria cercetarilor si asupra altor tari, cu deosebire asupra istoriei Frantei. Una dintre contributiile sale esentiale este marea sinteza de istorie germana; sprijinindu-se pe o imensa cantitate de informatii, el reconstituie evolutia civilizatiei germane, cu prioritate in aspectele sale social-economice si spirituale.
K. Lamprecht este un deschizator de orizonturi noi in istoriografia inceputului de secol XX, prin abordarea teoretica a unor domenii necercetate pana la el; punand la temelia procesului dezvoltarii istorice ideea, el surprinde existenta unui sistem de legi istorice concretizate in anumite forme de civilizatie si cultura materiala sau spirituala, in "idei ale unor epoci culturale" . Principala sa atentie in interpretarea istoriei se indreapta asupra culturii si psihologiei colective, sustinand ca istoria este in primul rand o "scoala a psihologiei sociale".
Gandirea lui Lamprecht a exercitat o anumita influenta asupra istoriografiei romanesti prin N. Iorga, care si-a trecut doctoratul cu el. Istoricul german a initiat publicarea in limba germana a doua din cele mai importante lucrari ale lui Nicolae Iorga: Istoria poporului roman in cadrul formatiunilor sale statale si Istoria Imperiului Otoman, in faimoasa colectie "Allgemeine Staatengeschichte" (Geschichte der europäischen Staaten).
A fost ales membru de onoare al Academiei Romane.
Unul dintre istoricii germani cu tendinte innoitoare in scrisul istoric din ultimile decenii ale secolului al XIX-lea a fost Karl Beloch (1854 - 1929). Studiind istoria in Italia, s-a specializat in antichitatile greco-romane, cu deosebire in probleme demografice.
Principala sa lucrare care l-a consacrat in acest domeniu este Populatiile lumii greco - romane, publicata in 1886. Prin examinarea temeinica a informatiei in lumina criticii moderne, Beloch a izbutit sa elaboreze un studiu cantitativ temeinic asupra relatiilor demografice in spatiul grecesc si roman ale epocii antice. Lucrarea Istoria Greciei, in 3 volume (1893 - 1904), il impune prin eruditie, spirit critic si adancimea interpretarii, printre cei mai mari specialisti ai istoriei lumii grecesti.
Asupra istoriei Orientului antic, cu deosebire asupra Egiptului, o contributie importanta a dat istoriografiei Ed. Meyer (1855 - 1930). Profesor la universitatile din Berlin, Leipzig s.a., acesta a cultivat istoria antichitatii intr-o versiune larga, concretizata in sinteza in cinci volume intitulata Istoria antichitatii (1884 - 1902). A lasat o Cronologie egipteana (1904 ) si o masiva lucrare in 3 volume asupra Originii si inceputului crestinismului (1921- 1923). Ed. Meyer a conceput istoria in functie de factori multipli (politici, economici, culturali, religiosi) si de vointa oamenilor. Opera sa a exercitat o influenta insemnata asupra istoriografiei europene, cu deosebire in Europa Centrala si Sud - Estica.
Un loc aparte il ocupa in peisajul
istoriografiei de limba germana din aceasta epoca
elvetianul Jacob Burckhardt (1818 - 1897), profesor la
Universitatea din
Pricipalele sale lucrari istorice: Epoca lui Constantin cel Mare (1853); Cultura Renasterii in Italia (1860); Istoria civilizatiei grecesti. Burckhardt nu s-a inrolat in curentul pozitivist - critic, ci a extins investigatia istorica in campul manifestarilor artistice si literare, izvorate cu deosebire din Renasterea italiana; dupa parerea lui, omul si umanitatea au fost descoperite de Renastere, care a avut un rol determinant in dezvoltarea personalitatii umane. Aceasta conceptie si-a pus amprenta pe ideile epocii sale, privind definirea culturii renascentiste italiene. In acelasi timp, opera sa este strabatuta de cautarile laturilor psihologiei social - politice ale trecutului.
Un alt istoric elvetian de limba germana este Eduard Fueter (1876 - 1928), autor al lucrarii Istoria istoriografiei contemporane (1911), aparuta in editie franceza, in 1914. Aceasta este o opera fundamentala asupra istoriografiei universale (cu deosebire a celei occidentale); totodata, opera de referinta pentru cei care studiaza fenomenul istoriografic.
E Fueter a mai publicat lucrari de istorie politica universala, printre care: Istoria sistemelor statelor europene, 1492 - 1559 (1919); Istoria mondiala din ultimii o suta de ani, 1815 --1920 (1921).
In Franta, directia pozitivista - critica, sub raport metodologic, a fost reprezentata de o serie de istorici, intre care s-au distins cu deosebire Gabriel Monod si Victor Duruy. Noua orientare pornea de la principiul inlaturarii dogmelor, in numele obiectivitatii si adoptarii unor noi metode de cercetare critica.
Gabriel Monod (1844 - 1912) s-a afirmat ca istoriograf si medievist format in mediul universitar german, sub influenta lui L. Ranke si Th. Mommsen.
A scris: Studii critice asupra surselor istoriei merovingiene, 2 vol. (1872 - 1885); Studii critice asupra surselor istoriei carolingiene (1898); Bibliografie de istoria Frantei (1888); Maestrii ai istoriei: Renan, Taine, Michelet (1894); Jules Michelet. Studii asupra vietii si operelor sale (1895).
G. Monod a cultivat metodologia cercetarii comparatist - critice in istoriografia fran-ceza, atat in lunga sa activitate desfasurata la École practique des hautes études ( 1868 - 1912 ), cat si in cadrul prestigioasei "Revue Historique", intemeiata de el in 1876, in coloanele careia si-au publicat lucrarile cei mai de seama istorici francezi si straini, in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Victor Duruy (1811 - 1894) a fost cel care a pus bazele, in 1868, importantului institut de cercetare istorica École practique des hautes études, unde s-au format generatii de cercetatori in spiritul istoriografiei pozitiviste. La randul sau, Duruy a publicat, in acelasi spirit, lucrari importante: Istoria Frantei, 2 vol. (1862); Istoria grecilor , 2 vol. (1862); Istoria romanilor , 7 vol. (1871 - 1885). De asemenea, a initiat si coordonat o Istorie universala.
Pe plan mai general, noua tendinta a istoriografiei franceze a fost reprezentata de Auguste Comte (1798 - 1887), considerat intemeietor al filozofiei pozitiviste. El si-a expus conceptia asupra istoriei in Curs de filozofie pozitivista, 6 volume (1839 - 1842), care a devenit cunoscut in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cand a exercitat o anumita influenta asupra gandirii istorice europene.
In abordarea problemei cunoasterii istorice, A. Comte porneste de la o conceptie apriorica, in virtutea careia nu se bazeaza pe cercetarea concreta a trecutului si considera ca factorul fundamental al evolutiei istorice este intelectul, ideile si desavarsirea permanenta a spiritului uman.
Desi A. Comte isi afirma intentia cunoasterii faptelor "pozitive", el inlatura complet factorii vietii economice din cercetarea trecutului. Credea intr-o evolutie istorica legica, la baza careia stau factorii colectivi. In conceptia sa, indivizii nu pot schimba cursul civilizatiei, caci ei depind de dezvoltarea colectiva a spiritului uman.
Valoarea operei lui A. Comte este de natura teoretica si consta in incercarea de a descoperi sensul general al evolutiei societatii umane, prin globalizarea faptelor istorice, cautand sa le ordoneze intr-un sistem unitar si sa surprinda anumite legitati in desfasurarea lor, la fel ca si in stiintele pozitive. Prin aceasta el a impulsionat gandirea istorica spre o viziune mai larga si mai cuprinzatoare a istoriei, in contextul istoriei civilizatiei.
Incercari de patrundere a cunoasterii legilor istorice care guverneaza evolutia istoriei intalnim si la Hippolite Taine (1828 - 1893), ganditor, critic de arta, istoric si profesor la École des Beaux - Arts din Paris.
Opera istorica: Originile Frantei contemporane ( Vechiul regim ) 3 vol. ( 1875 ); Revolutia , 3 vol. ( 1879 - 1884 ); Regimul modern , 2 vol. ( 1890 - 1894 ). Pornind de la examinarea evenimentelor politice din timpul Revolutiei franceze si ale anilor 1870 - 1871, Taine a ajuns la convingerea cunoasterii cauzelor si legilor procesului istoric. Pentru el, factorii de progres si stabilitate in istoria Frantei au fost regii, pe care-i numeste " adevarati revolutionari ", adversari ai nobilimii. Pe de alta parte, considera ca Revolutia de la 1789 a fost opera instinctelor, a utopiei si a violentei dezlantuite; ca revolutia a dus la agravarea absolutismului "vechiului regim". Taine avea in vedere trei factori determinanti in evolutia istoriei: rasa, mediul si circumstantele istorice; si-a exprimat scepticismul in binefacerile revolutiei, fiind convins ca dezvoltarea istorica nu poate avea loc decat pe calea evolutiilor lente, treptate.
Increderea in cunoasterea istorica si incercarile de a descoperi legile care guverneaza evolutia sociala, precum si latura interpretativa a operei sale in directia ideii ca istoria este "stiinta", il situeaza pe H. Taine printre ganditorii pozitivisti insemnati ai epocii.
Unul dintre istoricii si ganditorii francezi cei mai importanti ai epocii, considerat chiar "genial" ( de elvetianul E. Fueter ), a fost Ernest Renan ( 1823 - 1892 ), filolog si orientalist de renume, profesor la College de France.
Opera: Istoria originilor crestinismului, 7 vol. ( 1861 - 1881 ); Viata lui Iisus, 1863; Apostolii, 1866; Sfantul Pavel, 1869; Anticristul, 1873; Evangheliile, 1877; Biserica crestina, 1879; Marc Aureliu, 1881; Istoria poporului lui Israel, 5 vol. ( 1887 - 1894 ); Viitorul stiintei ( 1890 ).
Spatiul campului sau de cercetare l-a constituit istoria si cultura popoarelor orientale, cu predilectie istoria poporului evreu si istoria crestinismului. A facut cercetari arheologice in Orient ( Fenicia ) si a studiat limbile semitice, adoptand metoda istorico - filologica comparativa, ceea ce i-a deschis calea tratarii istoriei intr-o viziune noua. Ca cercetator critic, Renan este adeptul "exactitatii generale", in locul cunoasterii cu precizie a "maruntisului istoric". El si-a dedicat opera cercetarii cu deosebire originilor crestinismului si vietii lui Iisus Hristos, al carui caracter divin l-a negat. Pentru Renan, miracolul si divinul din cartile "sfinte" (Biblia) sunt de esenta legendara, iar Iisus Hristos este om, nu Dumnezeu.
O contributie de mare valoare aduce Renan in lucrarea Viitorul stiintei, in care stabileste raportul dintre religie si stiinta, ultima constituind domeniul cel mai important pentru viitorul omenirii. "Stiinta va fi adevarata religie a viitorului" - afirma el. "E necesar ca ea sa se organizeze tot mai mult, caci ea va asigura progresul umanitatii. Datoria imperioasa a momentului este de a instrui poporul, de a-i cultiva gustul, respectul si religia adevarului."
Un loc aparte ocupa in istoriografia pozitivista Denis Fustel de Coulanges (1830 - 1889) istoric al evului mediu francez, profesor la Strassbourg si Sorbona.
Opera: Cetatea antica ( 1864 ); Istoria institutiilor politice ale vechii Frante, 6 vol.(1888 - 1892 ); Monarhia franca ( 1889 ); Galia romana si invazia. Principala contributie a lui Fustel de Coulanges consta in analiza stiintifica a institutiilor feudale din Franta, din epoca cuceririi romane pana in perioada de dupa invazia francilor. Inlocuind naratiunea traditionala cu analiza problematicii izvorate din factorii social - politici si spirituali ai societatii medievale, el demonstreaza ca la baza feudalismului din Galia cucerita de franci sta fondul latin, ca invaziile germanice n-au facut altceva decat sa accelereze evolutia structurilor feudale mai vechi.
In conceptia lui F. de Coulanges, istoricul trebuie sa se bazeze exclusiv pe izvoare, fara a recurge la emiterea unor ipoteze care nu se sprijina pe texte scrise si, de asemenea, fara a incerca generalizari mai largi, in lipsa de documente. A acreditat chiar ideea ca misiu-nea istoricului se limiteaza la interpretarea documentelor, si nu la critica lor.
Contributia lui Fustel de Coulanges consta in marele sau talent literar, in forta evocatoare a trecutului si in originalitatea ideilor pe care le vehiculeaza in scopul demonstratiilor sale.
De numele istoricilor E. Lavisse si A. Rambaud se leaga realizarea uneia dintre cele mai importante sinteze colective ale istoriei universale, cu titlul Histoire générale du IV- siècle à nos jours, in 12 volume (1893 - 1901). Initiata si coordonata de cei doi istorici, a-ceasta opera a fost elaborata de o serie de specialisti pe tari si domenii, pentru capitolele de istorie romaneasca dandu-si contributia A. D. Xenopol.
Ernest Lavisse ( 1842 - 1922 ) a fost profesor la Sorbona si la Scoala Normala Supe-rioara, formandu-se mai intai ca specialist in istoria Germaniei din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, apoi s-a impus in istoriografie prin initierea unor sinteze de istorie nationala: Istoria Frantei, 10 vol. ( 1900 - 1912 ) si Istoria contemporana a Frantei, 9 vol. ( 1920 - 1922 ). Prima trateaza evenimentele de la inceputuri pana la Revolutia franceza, iar a doua continua istoria Frantei, de la 1789 pana la primul razboi mondial.
Alfred Rambaud ( 1842 - 1905 ), om politic, profesor la Sorbona, s-a distins in primul rand ca istoric cu o foarte variata sfera de preocupari, de la bizantinologie pana la istoria civilizatiei. Pe langa colaborarea cu E. Lavisse la coordonarea cunoscutei Istorii universale ., A. Rambaud a scris o serie de lucrari importante, printre care: Istoria Rusiei, ( 1877 ); Revolutia franceza si aristocratia rusa ( 1878 ); Franta coloniala ( 1866 ); Istoria civilizatiei franceze, 2 vol. ( 1885 - 1887 ).
Sub raport metodologic, istoriografia engleza are trasaturi apropiate de istoriografia germana si este reprezentata in epoca pozitivismului critic de W. Maitland, V. Stubbs, E. Freeman si F. Green.
Istoriografia engleza
W. Maitland (1859 - 1906) a fost unul dintre cei mai insemnati istorici englezi ai epocii, prin lucrarile sale erudite asupra institutiilor politice si juridice; dintre acestea amintim: Istoria dreptului englez pana in timpul lui Eduard I ( 1895 ); Istoria constitutionala a Angliei (1908). W. Stubbs (1825-1901), medievist de renume, profesor la Oxford, s-a afirmat prin publicarea metodica de izvoare si prin studierea institutiilor feudale, mai ales in lucrarea Istoria constitutionala a Angliei, 3 vol. (1874-1878). Ed. Freeman (1823-1892), profesor la Oxford, a lasat o opera bogata, axata pe o tematica variata. Principala sa lucrare este Istoria cuceririi normande in Anglia, 6 vol. (1867-1879), in care demonstreaza autohtonia institutiilor anglo-saxone si slaba influenta franceza asupra acestora.F. Green (1837-1883) a scris o sinteza ampla asupra istoriei Angliei, care s-a bucurat de o ampla raspandire: Istoria poporului englez, 4 vol. (1877-1880).
O mentiune aparte se cuvine sa acordam scolii pozitivist-critice austriece, in frunte cu Ottokar Lorenz, K. Jirecek, T. Siekel, Otto Hierschfeld si Karl Reigler, care a influentat istoriografia romaneasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu deosebire pe D. Onciul.
Cel mai reprezentativ este O. Lorenz (1832-1904), profesor la Universitatea din Viena si autor al mult apreciatei lucrari Istoria Germaniei in sec. XII si XIV, 2 vol. (1863-1867). Ca toti istoricii austrieci, s-a dovedit un aprig adversar al ideii de stat national, in Europa.
La randul sau, K. Jirecek (1851-1919), slavist de renume, a adus contributii importante la istoria popoarelor slave din sud-estul Europei. Format in spiritul criticii germane, a intarit scoala istorica la universitatile din Viena si Praga, unde a fost profesor.
Istoriografia rusa este reprezentata in a doua jumatate a veacului trecut de S. M. Soloviov (1820-1879), profesor la Universitatea din Moscova si autor al monumentalei Istoria Rusiei in epoca feudala, 29 vol. (1851-1879). Tratand trecutul Rusiei pana in 1774, lucrarea se bazeaza pe o informatie abundenta de izvoare analizate in spirit critic. Lucrarea a avut un larg ecou de epoca.
Dintre istoricii italieni care s-au afirmat in aceasta epoca, cel mai proeminent este P. Villari (1826-1917), om politic, participant la Revolutia de la 1848, militant pentru unitatea Italiei. Dintre lucrarile sale merita a fi amintita Originea si progresul filozofiei istorice (1859) si Niccolo Machivelli si epoca sa, 3 vol. (1877-1882).
Istoriografia americana pozitivista a impus trei nume de rezonanta universala: H. Adams, G. Bancroft si Fr. Parkman.
Opera cea mai importanta a lui H. Adams (1838-1918) este Istoria Statelor Unite ale Americii in decursul administratiei lui Thomas Jefferson si James Madison, 9 vol. (1889-1891). G. Bancroft (1800-1892) a scris doua lucrari de proportii: Istoria Statelor Unite, 10 vol. (1834-1874) si Istoria formarii Constitutiei Statelor Unite, 2 vol. (1882). Fr. Parkman (1823-1893) a publicat in perioada anilor 1851-1892 o opera monumentala intr-o suita de 6 tomuri, intitulata Franta si Anglia in America de Nord. Intreaga opera este consacrata istoriei luptei colonialiste pentru suprematie dintre Franta si Anglia in nordul continentului american.
O contributie cu totul exceptionala au adus istoriografiei universale o serie de arheologi si cercetatori in domeniul dezgroparii unor civilizatii si culturii stravechi.
Printre acestia se numara R. Lepsius (1810-1884), egiptolog german care continuandu-l pe Champollion, a facut expeditii si sapaturi in Egipt consemnate in lucrarile: Monumente din Egipt si Etiopia, 12 vol. (1849-1859); Cronologia Egiptului (1849); Cartea regilor egipteni (1858).
Concomitent cu acesta s-a afirmat egiptologul francez A. Mariette (1821-1881), care, in urma sapaturilor, a descoperit "Serapeumul din Memphis".
La randul sau, egiptologul german H. Brusch (1827-1894) a publicat, pe baza cercetarilor efectuate in Egipt si Persia, lucrarile: Dictionar hieroglific-demotic, 7 vol. (1867-1882) si Istoria Egiptului.
La descifrarea scrierii cuneiforme persane si bablioniene si-a adus aportul asirologul englez H. Rawlinson (1810-1895) care a publicat Inscriptiile din Asiria si Babilon, 5 vol. (1861-1884).
Arheologul german H. Schliemann (1822-1890) a contribuit prin sapaturile facute la Hissarlik, apoi in Mycene si in insula Ithaca, la dezvaluirea fabuloaselor descoperiri ale civilizatiei miceniene.
La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, dezvoltarea impetuoasa a stiintelor a stimulat si preocuparile pentru cercetarea trecutului omenirii, din perspectiva filozofica. Dar abordarea dezvoltarii societatii umane prin prisma filozofiei istoriei se face in chip diferit de la un sistem filozofic la altul.
Cele mai interesante si mai influente personalitati ale gandirii filozofice ale istoriei din aceasta epoca au fost: W. Windelband, W. Dilthey si Max Weber.
W. Windelband (1849-1915) a pus bazele scolii filozofice neokantiene de la Baden si a predat filozofia la mai multe universitati germane - Leipzig, Freiburg, Heidelberg. Din vasta sa opera filozofica amintim lucrarile: Istoria filozofiei contemporane, 2 vol. (1878-1880); Introducere in filozofie (1914); Filozofia istoriei (1916). A facut o clasificare a stiintelor in "nomotetice" (stiinte ale naturii bazate pe legi) si stiinte "ideografice" (stiinte istorice care studiaza faptele individuale). Negand legitatea dezvoltarii sociale, Windelband considera ca obiectul cunoasterii istorice il constituie faptele individuale, dupa criteriul valorii.
Ideile sale au fost continuate de H. Rickert, in prima jumatate a secolului al XX-lea.
Contemporanul sau, W. Dilthey (1833-1911) s-a afirmat in domeniul filozofiei istoriei prin lucrarile: Introducere in stiintele spiritului (1883), Reconstructia istoricitatii in stiintele spiritului (1910). Dilthey considera ca istoria are ca obiect studierea faptelor individuale, unice - deoarece dezvoltarea istorica nu are la baza legi universale; este convins ca societatea omeneasca are doar forme tipice de viata si ca fiecare civilizatie, fiecare epoca istorica sau natiune trebuie evaluate in functie de trasaturile lor specifice. In procesul cunoasterii istorice acorda o importanta deosebita laturii spirituale a istoricului, psihologiei in general.
Cel care a reprezentat in mod stralucit interpretarea istoriei din perspectiva sociologica a fost Max Weber (1864-1920). Sociolog de renume si profesor la universitatile din Berlin, Freiburg si München, M. Weber s-a remarcat printr-o opera cu caracter enciclopedic in domeniul stiintelor sociale; a imbinat studiul istoriei cu sociologia si, de asemenea, cu economia politica, filozofia si dreptul - metoda carei-a dat posibilitatea sa elaboreze lucrari de larga si originala viziune.
Opera: Istoria agrara romana si importanta sa pentru dreptul public si privat (1891); Economia si societatea (1922); Statul (1920); Etica protestanta si spiritul capitalismului (1904-1905); Relatii agrare in antichitate (1908).
In opera sa, Max Weber a abordat problema cunoasterii istorice din unghiul de vedere al teoriei sociologica si pluralitatii factorilor. A respins ideea legitatii in istorie si a operat cu asa-numitele "tipuri" sociologice ideale - instrumente de sistematizare si de intelegere a faptelor istorice.
Lucrarile sale trateaza o problematica axata pe civilizatia antica cu caracter agrar si juridic, pe ideea formelor de manifestare a economiei capitaliste, incepand din antichitate pana in secolele XVI-XVII, a carei aparitie o motiveaza prin protestantism. Opera sa este in intregime o preocupare pentru dezvaluire principalelor coordonate ale evolutiei societatii omenesti privind dezvoltarea economiei, a relatiilor comerciale si juridice, a rolului religiei si statului in contextul unor epoci istorice si al conditiilor oferite de natura.
Noutatea si diversitatea problematicii abordate de M. Weber in contextul utilizarii tuturor stiintelor sociale a dus la un curent de innoire a vizunii si metodei de cercetare a istoriei, care a influentat gandirea istorica mai ales in secolul al XX-lea.
