Iata doua notiuni care definesc activitati umane cu multe puncte comune, dar sxi cu diferentieri pregnante. Daca deviza alpinistului ar putea fi "cit mai sus', intr-un anume sens a speologului este "cit mai adinc' sau chiar "cit mai departe', iar acestea trebuie intelese intr-un sens larg, ca activitate de cunoastere realizata cu tehnici sportive.

Alpinistul se indreapta spre un perete pe care il poate studia cu atentie, alegind varianta de traseu cea mai usoara sau cea mai grea. Multe din dificultati pot fi prevazute printr-o cercetare atenta a peretelui dintr-un unghi favorabil. Traseul, odata parcurs in premiera, poate fi refacut apoi de alta echipa.

Ajuns la gura unei pesteri sau a unui aven, speologul nu cunoaste nimic din ceea ce se afla in fata lui. Labirintul de galerii urmeaza sa fie descifiat pe masura inaintarii, iar dificultatile nu pot fi anticipate. Explorarea odata terminata, s-a realizat un prim pas. Speologul explorator se transforma iu speolog-topograf masurind unghiuri si distante intre puncte pentru a realiza planul cavitatii, apoi in speolog-fotograf, in ultima instanta in speolog-cercetator.

Alpinismul .cunoaste astazi doua tendinte opuse: renuntarea la mijloacele, tehnice si confruntarea directa cu peretele prin catarare fara pitoane, carabiniere, etc. pe de o parte, sau folosirea celor mai moderne dotari tehnice pentru invingerea celor mai multe, virfuri, a celor mai impresionanti pereti. In speologie tendinta este una singura: o cunoastere cit mai complexa a domeniului subteran, folosind pentru aceasta posibilitatile oferite de tehnica moderna.

Atit la exterior cit si in subteran, alpinistul si speologul infrunta dificultatile traseului amplificate de vitregia conditiior de mediu. Furtunile neprevazute, temperaturile scazute, avalansele de la suprafata se regasesc in intunericul si umiditatea absoluta din subteran, in prizele alunecoase si friabile, in caderile de pietre si viiturile din pesteri si avene.

Intre aceste doua domenii de activitate nu poate exista rivalitate ci numai cooperare. In copilaria speologiei explorative, pentru depasirea marilor obstacole din subteran erau adeseori solicitati alpinistii. Arta acestora a fost pusa la grea incercare de ostilitatea mediului. Incomodati de umezeala si intuneric, de argila abundenta, de renuntarea la eleganta stilului intr-un pasaj care trebuie trecut tiris sau "in patru labe', au preferat aproape fara exceptie intoarcerea la suprafata. Nevoiti sa-si rezolve singuri problemele, speologii au invatat abecedarul alpin, adaptindu-l conditiilor specifice din pesteri. Parafrazind eterna intrebare: a fi, sau a nu fi? am putea spune: a fi. speolog sau a nu fi alpinist? Raspunsul, simplu de. aceasta data, este unul singur: nu putem fi buni speologi, fara a cunoasxte unele diutre tehnicile folosite in alpinism. Dar numai acestea nu sint suficiente; explorarea speologica presupune utilizarea unor piese de echipament, a unor tehnici de inaintare straine alpinismului. Mai mult chiar, adesea mediul subteran aduce importante corective metodelor traditionale ale alpinismului. Dar, sa vedem ce anume si cum preluam de la colegii nostri.

Ajunsi in fata unui perete deasupra caruia banuim o posibila continuare a galeriei, il atacam sau ne intoarcem. Promisiunea unei premiere este mai ispititoare decit renuntarea, deci, in sus. Dar cum? Desigur, printr-o escalada a peretelui.

Nici in plina lumina a zilei nu este usor, dar avem avantajul de-a putea vedea traseul, de-a repera si (eventual) de-a ocoli pasajele dificile. In pestera aceste modeste avantaje dispar, ba mai mult, prizele sint friabile, fisurile sint cel mai adesea inutilizabile iar argila sau apa condensata pe pereti fac totul foarte alunecos. Cu toate acestea trebuie sa urcam, sa ne cataram.

Catararea (escalada) presupune folosirea prizelor, adica a denivelarilor pozitive sau negative ale rocii. Acestea pot fi de tractiune (cu virful degetelor), de apucare, de apasare si de aderenta pentru miini si, de apasare si de aderenta, pentru picioare.

Dar, atentie la prize! In subteran ele sint adesea nesigure, deci, inainte de a le folosi trebuie sa le verificam. Concretiunile (coloane, stalagmite), inexistente la exterior, ne pot fi de mare ajutor iu catarare. Vom folosi totdeauna baza stalagmitelor si coloanelor si numai dupa ce ne vom asigura ca sint suficient de rezistente. Crustele parietale[1] rugoase, chiar umede ofera o aderenta maxima, in schimb cele lustruite sint mai alunecoase decit mondmilchul[2]. Argila, acest "lubrifiant' speologic, poale imbraca o priza aparent rezistenta la prima vedere; argila a atacat insa baza prizei, devenita astfel fragila.

In unele fisuri sau diaclaze, prizele obisnuite nu ne sint utile; in astfel de situatii pot fi folosite cheile realizate cu palma, pumnul, antebratul sau laba piciorului. Daca intr-o fisura de 3-5 cm, introducem palma pe care apoi o flexam, aceasta poate fi intepenita intre pereti, ajutindu-ne sa inaintam.

Intr-un anume sens, catararea trebuie inteleasa ca o forma pe verticala a mersului. Principiul de baza al catararii este regula celor trei puncte de sprijin, cu alte cuvinte, vom deplasa de fiecare data un singur membru pentru a cauta o priza intr-o pozitie superioara, celelalte trei membre mentinindu-se in pozitie fixa si sigura (fig. 86). Orice actiune de catarare trebuie sa raspunda la patru imperative: siguranta deplina, realizarea unui echilibru perfect al corpului in fiecare moment al miscarii, analiza vizuala a traseului conjugata cu aprecierea realista a posibilitatilor de actiune si o maxima economie de efort fizic. Pe trasee simple, catararea va fi completata cu coborirea pe aceleasi prize; ne vom convinge astfel ca este mult mai greu sa coborim decit sa urcam. Adesea; intr-o explorare speologica sintem obligati sa coborim distante scurte pe prize pe care le "vedem' doar cu laba piciorului. Exercitiile de echilibru si balansare combinate cu antrenamentul permanent al diferitelor grupe musculare trebuie efectuate periodic.

Lipsa prizelor confortabile nu constituie un inconvenient insurmontabil. Daca peretii galeriilor nu sint foarte departati, inaintarea prin efort de opozitie devine posibila. Prin aceasta metoda, vor fi solicitate anumite parti ale corpului astfel plasate incit sa realizeze o impingere maxima in peretii opusi, pe care va tinde parca sa-i indeparteze unul de altul. Opozitia se va exercita succesiv cu diferite parti ale corpului, in cicluri de doi, trei sau patru timpi (fig. 87).

Fig. 55. Pozitia corecta a speologului in timpul catararii.

Pentru mentinerea echilibrului in momentul trecerii de la un timp de miscare la altul efectul de opozitie nu trebuie intrerupt, aceasta presupunind o coordonare perfecta a miscarilor, deci mult antrenament. Metoda folosita este impusa de ferma si dimensiunile galeriei, precum si de caracteristicile aderente ale rocii (fig. 88).

Catararea directa pe prize sau inaintarea prin efort de opozitie trebuie sa se faca in deplina securitate, iar pentru aceasta este necesara asigurarea cu ajutorul corzii si a pitoanelor. In plus, atunci cind prizele lipsesc, pitoanele ne vor scoate din impas.

Nu trebuie sa uitam ca un accident survenit in subteran se rezolva foarte greu, evacuarea accidentatului fiind lenta si complicata, deci baterea pitoanelor se va face cu o maxima atentie. La alegerea pitonului vom tine cont de dimensiunile fisurii (latime si adincime presupuse), de calitatea rocii, de orientarea fisurii fata de verticala si de inclinarea peretelui.

Fig.86. Ramonaj in diaclaze inguste.

Fig. 87. Deplasarea prin efort de opozitie (ramonaj), in functie de dimensiunile diaclazei.

Baterea pitoanelor se face cu lovituri puternice de ciocan. Pitonul trebuie sa emita un sunet clar, tot mai ascutit; in caz contrar el este prea subtire, sau roca din jur este slaba. In figura 79 am prezentat principalele modalitati de utilizare a diferitelor tipuri de pitoane, din care rezulta (printre altele) ca si pitoanele orizontale sint foarte rezistente in orice tip de fisura, datorita formarii unui cuplu de torsiune. In speologie, cele mai adecvate sint pitoanele orizontale, cit ureche laterala.

Pitoanele vor fi alese si in functie de scopul in care urmeaza sa fie folosite; cele de progresie (inaintare) trebuie sa reziste la o sarcina de 150-200 kg, iar cele de asigurare la o forta de soc de 2400-3000 kg, in cazul unei asigurari statice, si de 1500 kg la o asigurare dinamica. In regrupari sau pentru ancorarea corzii se vor folosi minimum 2 pitoane de 10 cm lungime sau 3 pitoane mai scurte. In timpul escaladei vom evita distantele prea mari intre pitoane; in eventualitatea unei caderi, speologul va parcurge dublul distantei dintre locul in care se afla la un anume moment si pitonul cel mai apropiat.

Dupa introducerea carabinierei in urechea pitonului, aceasta se roteste cu 180°, astfel incit clapeta sa nu poata fi presata in perete. Sirul pitoanelor trebuie sa fie cit mai rectiliniu pentru a asigura o circulatie buna a corzii prin carabiniere, iar nisele sau proeminentele stincoase pot fi evitate folosind un lant de carabiniere sau bucle de coarda cu lungimi diferite.

Asimilarea pretioaselor recomandari din manualele de alpinism sau speologie este un prim pas, dar cel de al doilea si urmatorii, cei care ne vor conduce apoi la performanta, trebuie facuti in teren, sub indrumarea competenta a unui monitor. Deci, catararea nu se poate invata din manuale.

"Nodurile bune sint frumoase, dar nu fiecare nod frumos este bun"

Corzi, cordeline, bucle, centuri si pitoane, iata principalele accesorii pe care aproape niciodata nu le folosim independent, ci in combinatii mai mult sau mai putin complicate; pentru a le cupla intre ele, nodurile sint de neinlocuit. Cunoasterea unui numar minim de noduri corespunzatoare scopului urmarit este de importanta vitala pentru speolog.

Fig. 89. a) Ochiuri pe coarda simpla - a₁ sub coarda, a₂ peste coarda, a₃ bucla deschisa; b) nodul in opt - b₁ pe coarda simpla, b₂ realizat prin urmarire in sens direct, b₃ realizat prin urmarire in sens invers; - c₁ c₂ executarea nodului coada vacii; - d₁, d₂ executarea nodului in opt; - e₁ e₂ executarea nodului in noua pornind de la bucla deschisa.

Un nod trebuie sa fie fix, elastic si sa nu aiba posibilitatea de a se desface sub sarcina sau sa alunece[3].Orice nod se poate executa pe un fir simplu iar punctul de pornire il reprezinta un ochi (fig. 89 a₁ a₂) sau pe fir dublu, avind la baza o bucla deschisa (fig. 89 a₃). Sint numeroase cazurile in care un nod efectuat pe un singur fir poate fi dublat prin urmarire in acelasi sens (fig. 89 b,, b,) sau in sens opus (fig. 89 b₃), urmarire pe care o facem cu capaatul liber al aceleiasi corzi sau cu altaa coarda. In tabelul 7 sintetizam principalele domenii de utilizare a nodurilor in speologie.

Tabelul 7          

DOMENIILE PRINCIPALE DE UTILIZARE A NODURILOR

* realizat prin urmarire in sens direct .

** realizat prin urmarire in sens invers

Este important sa retinem faptul ca nodurile coada vacii, in "opt' si "noua', au acelasi domeniu de utilizare, dar ele raspund in mod diferit ca rezistenta sub sarcina si usurinta in demontare, primul fiind cel mai vulnerabil, iar ultimul cel mai robust. Din acest motiv, ne-am oprit asupra nodului in "opt', care raspunde cel mai bine necesitatilor din speologie, fapt pentru care este denumit "regele nodurilor'. Pentru a elimina orice nesiguranta, capatul de sub nod al corzii (ramas liber), va avea o lungime in centimetri de minimum 10 ori diametrul acesteia, iar la chinga, de 5 ori latimea ei.

Un bun speolog trebuie sa poata executa rapid oricare dintre nodurile prezentate mai sus, in orice pozitie, chiar si pe intuneric.

Reusita unei actiuni speologice este foarte importanta, dar aceasta trebuie subordonata sigurantei absolute a echipei. Unele obstacole nu pot fi invinse dupa prima confruntare, datorita echipamentului insuficient, a oboselii sau a conditiilor hidrologice deosebite. In asemenea situatii, renuntarea este o calitate mai de pret decit temeritatea care, adesea, conduce la accidente. Oricind putem reveni mai bine pregatiti. Pe intreaga durata a activitatii din subteran regula de baza trebuie sa fie asigurarea coechipierilor si autoasigurarea (asigurarea individuala).

Cu ajutorul corzii si a citorva accesorii, un membru al echipei va realiza asigurarea unui coechipier care se deplaseaza pe un traseu riscant. Autoasigurarea presupune luarea masurilor necesare pentru realizarea securitatii celui care asigura dintr-o pozitie stationara, sau luarea masurilor de siguranta pe parcursul unei actiuni, chiar de catre speologul care o efectueaza. Cea mai buna autoasigurare in rapel se obtine cu nodul Obendorf (fig. 90 a) cuplat la centura, inainte de a face asigurarea unui coechipier, speologul va realiza propria sa asigurare (autoasigurare), cuplind la piton una dintre lonjele sale sau - daca este legat in coarda - executind cu aceasta nodul cabestan (fig. 90 b), pe care il cupleaza la piton cu ajutorul unei carabiniere.

Caderea libera a unui speolog cu o greutate de 80 kg se face cu viteza progresiva, deci implicit forta care va actiona asupra corzii si asupra punctelor de fixare a acesteia in perete va creste corespunzator. Datele din tabelul 8 sint suficient de elocvente, caci impactul cu relieful accidentat de la baza unei verticale nu poate fi decit dezastruos. Dar, asemenea situatii nedorite pot fi evitate destul de simplu, acordind atentia cuvenita masurilor de asigurare si autoasigurare.

Tabelul 8          

Asigurarea poate fi statica, in sensul ca o cadere a capului de coarda va solicita brutal sistemul folosit, coarda fiind blocata instantaneu, sau dinamica, atunci cind aceasta va amortiza progresiv forta-soc produsa de o cadere, datorita unei frecari puternice.

Fig. 90. a) Nodul Obendorf; b) nodul cabestan - b₁ forma de pornire, b₂ forma finala; c) nodul semicabestan - c₁ c₂, executat pe carabiniera, c₃ blocarea nodului cu ajutorul unui nod suplimentar; d) nodul dublu marinaresc; e) innadirea a doua corzi cu ajutorul nodului in opt, cu nod auxiliar la capatul corzii superioare; f) modul de legare a doua corzi intr-o verticala, coarda superioara fiind prea scurta; g)cuplarea a doua capete de coarda (innodate) in carabiniera unei fractionari.

Fig. 91. a) faze de executare a nodului fluture; b) faze de executare a nodului spaniol; c) realizarea unui scaun cu ajutorul nodului coada vacii; d) realizarea unui scaun cu ajutorul nodului in opt; prin rasturnarea pe verticala a nodurilor, buclele libere ale acestora pot fi folosite la ancorarea corzii in pitoane.

Fig. 92. a) Fazele de realizare ale nodului Prusik; b) nodul Ronsdorf; c) nodul elicoidal.

In situatiile in care asigurarea se face de sus (cel care asigura se afla deasupra celui care urca pe scara sau prize), coarda va fi trasa pe masura inaintarii coechipierului, deci caderea acestuia va produce o forta-soc cu putin mai mare decit greutatea lui. O asigurare statica cu ajutorul unui blocator cuplat la piton va fi suficienta. La urcarea pe coarda cu ajutorul blocatoarelor, masurile de autoasiguraie sint realizate prin insusi modul in care au fost concepute metodele de inaintare (vezi cap. 11). Cind folosim scara speologica iar in paralel exista o coarda, un blocator cuplat lateral pe centura sezutului si pe coarda, care va fi tras automat pe masura ce speologul urca, se va bloca in cazul in care acesta scapa de pe scaraa.

Intr-o actiune de catarare in premiera, capul de coarda nu poate fi asigurat decit de jos, de la baza traseului, iar in acest caz vom folosi obligatoriu o asigurare dinamica la doua puncte fixe (pitoane), prin intermediul nodului semicabestan[4] (fig. 90 C_1-3). Cel care asigura trebuie sa cunoasca si modul in care acest nod poate fi blocat, pentru situatii inedite in care va avea nevoie de ambele miini libere (fig. 90c₃). Pentru autoasigurare sint necesare doua pitoane independente de cele in care se face asigurarea. In plus, capul de coarda va bate un piton foarte rezistent la maxiumum 2 metri deasupra pitonului de asigurare. In cazul unei caderi, acesta va fi solicitat mai puternic decit toate cele de deasupra lui. In mod normal, ne vom intreba daca aceste precautii nu sint exagerate. Raspunsul nu poate fi decit negativ. In eventualitatea unei caderi, capul de coarda va parcurge pe verticala dublul distantei dintre locul in care se afla si primul piton de sub el; abia in acel moment coarda va fi tensionata si va exercita o forta-soc asupra primului piton, iar sistemul de asigurare dinamica va incepe sa frineze caderea. Daca acest piton cedeaza, caderea libera va continua pe distanta dintre primele doua pitoane, iar asupra celui de al doilea va actiona restul de forta-soc neamortizata, la care se adauga surplusul de energie datorat caderii suplimentare. Am putea presupune ca acest "lant al slabiciunilor' va continua din piton in piton.

Eliminind veriga slaba din lantul masurilor de asigurare si auto-asigurare, deci folosind corzi verificate, batind pitoanele corect si la distante reduse intre ele, utilizind o asigurare dinamica si renuntind la continuarea ascensiunii atunci cind nu putem asigura aceste conditii, vom avea totdeauna certitudinea unei securitati depline.

Este metoda cea mai folosita in catarare. Procedeul consta in inaltarea capului de coarda la nivelul pitonului batut; din aceasta pozitie mentinuta cu ajutorul secundului, care tine coarda tensionata, capul de coarda va bate un alt piton la inaltimea maxima posibila. Dupa ce introduce carabiniera in urechea acestuia si o roteste cu 180°, introduce coarda in carabiniera, apoi se ridica prin tractionare proprie la nivelul pitonului, sau este ajutat de coechipier care trage (fileaza) coarda. Ajuns aici, reia ciclul de inaintare in acelasi mod.

Aceasta metoda de urcare, eficienta in situatii de dificultate medie, devine obositoare si lipsita de randament in situatiile de escalada dificila, extrema, cind speologul trebuie sa urce pereti verticali sau chiar surplombati care in plus manifesta si o stinjenitoare lipsa de prize. In asemenea situatii este practic imposibil sa inaintam cu ajutorul unei singure corzi, asigurindu-ne in acelasi timp un coeficient satisfacator de securitate. Utilizarea a doua corzi ne poate scoate din impas (fig. 93).

Capul de coarda va porni in escalada legat cu doua corzi pe care le diferentiern datorita culorii sau diametrelor diferite, (9-12 mm), actionind in modul urmator: (1) bate un piton spre stinga, cit mai sus posibil, cupleaza coarda rosie in acesta cu ajutorul carabinierei, apoi este tractionat de coechipier pina la nivelul pitonului; (2) din aceasta pozitie va bate un piton (spit) usor spre dreapta in care va cupla coarda verde, fiind ridicat de al doilea coechipier la nivelul pitonului abia batut. Aceasta succesiune va fi folosita pina la depasirea obstacolului. Putem sa ne ajutam coechipierii, autofilind coarda sau folosind scaritele de escalada sau lonjele. Observam faptul ca eficienta si siguranta maxima in cazul folosirii escaladei la coarda dubla este garantata in situatia in care capul de coarda este secondat de doi coechipieri, fapt in perfecta concordanta cu necesitatea obiectiva ca o echipa speologica sa fie alcatuita din cel putin trei persoane.

Fig. 93. Ascensiunea la coarda dubla.

Fig. 94. Deplasarea orizontala pe o brina, cu traversare de galerie.

In pasajele fara prize, devine necesara folosirea scaritelor de escalada. Cuplind o scarita la piton cu ajutorul carabinierei sau Cirligului Fiffi, speologul urca pe aceasta cit mai sus, apoi bate alt piton sau spit la care cupleaza coarda de asigurare si cea de-a doua scarita; transferindu-si greutatea pe aceasta, prima scarita poate fi recuperata si folosita in alt piton pe care-l va bate cit mai sus. In locul scaritelor putem folosi platforma de escalada cu ajutorul careia marim distanta dintre pitoane si implicit viteza de urcare, economisindu-ne totodata fortele.

In unele situatii apare necesitatea deplasarii pe orizontala, in lungul unui perete, cu ajutorul prizelor si pitoanelor. Dupa efectuarea unei traversari, coarda poate fi folosita ca balustrada de catre coechipieri (fig. 94).

Daca in alpinism de cele mai multe ori coborirea pe coarda (adica rapelul), marcheaza retragerea din traseu, pentru explorarea unui aven aceasta este punctul de pornire.

Traversarile si rapelul, folosite frecvent in speologie, vor fi tratate detaliat in capitolul urmator.

O problema careia i se va acorda o atentie deosebita o constituie ancorarea corecta a corzilor, in functie de scopul urmarit. Aproape totdeauna punctele favorabile pentru ancoraje se gasesc in locuri nepotrivite: prea sus, prea jos, prea departe sau prea aproape, iar de foarte multe ori lipsesc cu desavirsire. Atit la suprafata cit si in subteran putem folosi ancoraje naturale (trunchiuri de copaci, blocuri de roca, clepsidra, baza unor stalagmite rezistente) sau artificiale (pitoane si spituri). Ancorarea unei corzi trebuie sa corespunda urmatoarelor cerinte: (1) grad mare de siguranta, motiv pentru care vom realiza totdeauna un ancoraj dublu; (2) inaltime suficienta deasupra locului stationar de asigurare si autoasigurare, sau a buzei verticalei, astfel incit sa existe loc pentru manevrarea dispozitivelor; (3) saa fie astfel realizat incit sa asigure corzii cea mai mare distanta verticala fara frecare de perete.

Cind nu exista ancoraje naturale pentru coarda de rapel sau scara speologica, se vor folosi doua pitoane (batute obligatoriu de sus in jos) sau doua spituri, si nu un singur piton cu inel.

Punctele de ancorare pot avea o dispunere verticala, iar in acest caz este bine ca unghiul dintre cele doua ramuri ale buclei sa fie pe cit posibil spre 30° (fig. 95 a). Daca pitoanele sint decalate pe orizontala, unghiul optim intre ramurile buclei poate fi intre 60°-90° (fig. 95 b, c) si numai in cazuri de exceptie, cind ambele puncte de ancorare sint foarte rezistente si sigure (sau fiecare este dublat), se admite un unghi de maximum 120° (fig. 95 d).

Pentru obtinerea unui surplus de siguranta, coarda care urmeaza sa fie pusa sub sarcina nu va fi legata direct la cele doua pitoane pregatite pentru ancorare. Din cordelina (08-9 mm) sau din coarda, se va confectiona o bucla, astfel dimensionata incit ramurile acesteia sa realizeze un triunghi de forta (fig. 96 a). Bucla va fi introdusa in carabiniera dupa rasucirea ei cu 180° (fig. 96 b). Se procedeaza identic si in situatia in care se folosesc bucle separate pentru fiecare piton. La fractionarea corzii, buclele pentru ancorare pot fi confectionate dintr-un singur fir sau pot fi dublate.