|
|
|
Spatiul geografic - suport al formelor de organizare sociala si manifestare culturala a omului
Definirea spatiului geografic, dincolo de inerentele dezbateri epistemologice, este in prezent destul de clara. Vazut ca suma a interactiunilor dintre componentele geosistemului, acesta inglobeaza spatiul social si spatiul cultural, concepte des utilizate in stiintele socio-umane. Desi definirea lor este ambigua, aceste doua laturi constituie nivelul cel mai cuprinzator, mai complex al spatiului geografic, locul in care se inscriu si interfereaza intr-o maniera dialectica raporturile sociale, faptele culturale si interactiunile pur spatiale (P.H. Chombart de Lauwe, Paris et l'agglomération parisienne,1952). Raporturile spatiu-societate/cultura sunt abordate sub unghiul unei complexitati infinite, in care este dificila separarea neta a elementelor sociale de cele culturale. Se poate vorbi astfel de existenta unui spatiu social a carui complexitate impune separarea mai multor niveluri constitutive, in scopul ordonarii elementelor de interes major si a definirii obiectivelor demersurilor stiintifice in acest sens (M.Lefebvre, La production de l'espace, 1974):
1. Spatiul social ca suport al fenomenelor sociale semnificative, al structurilor sociale si a functionalitatii acestora sau a repercusiunilor sociale ale faptelor sociale, culturale sau economice (structura proprietatii funciare, abandonul scolar, somajul, sursele de venituri, comportamentele electorale, practicile religioase, modurile de consum de ex.). La acest nivel, relatia cu spatiul geografic nu este decat o relatie de localizare si repartitie care conduce la constituirea unor regiuni relativ omogene, a discontinuitatilor sau variatiilor progresive. In acest sens devin importante conceptele de continuitate/discontinuitate, diferentiere spatiala si mai ales cel de limita, vazut ca obiectivare a libertatii umane, provenita din necesitatea preciziei, treapta obligatorie spre lucrurile vagi, aparent indefinibile (G.Liiceanu, Despre limita, 2004). Sondarea acestui nivel este o introducere indispensabila in geografia sociala si culturala, favorizata de posibilitatea definirii unor serii de indicatori sociali si culturali, expresie a faptelor de genul celor mentionate.
2. Spatiul social ca spatiu obiectiv al interactiunilor dintre societate/cultura si celelalte componente ale spatiului geografic. Aceste interactiuni (raporturi) stau la baza productiei continui a spatiului geografic prin forme tangibile care compun peisajele si fluxurile imateriale cu rol hotarator in structurarea acestuia. Este o etapa esentiala in lungul drum al spatiului geografic spre teritoriu (O.Groza, 2003). In acest nivel se inscriu : clasele si categoriile sociale, legate de modul de productie, de fazele acestora de dezvoltare (taranime, aristocratie, burghezie, proletariat etc.); structurile sociale (etnie, clan, familie, comunitate teritoriala); practicile culturale, de multe ori remanente sau distorsionate; traditiile juridice si politico-administrative, corolar al celor dinainte. Interactiunile acestora sunt dintre cele mai complexe, aprofundarea lor presupunand o abordare sistemica, pe baza ierarhizarii cauzalitatilor. Limitarea interesului la proiectia structurilor sociale in spatiul geografic ar reduce geografia sociala la o simpla anexa a sociologiei iar cea culturala ar deveni un apendice al antropologiei. Este motivul pentru care trebuie plecat totdeauna de la premisa ca spatiul este constitutiv raporturilor sociale si faptelor culturale (J.B. Garnier, 1980), ca raporturile sociale de productie sau formele de manifestare culturala exista atata timp cat fiinteaza spatial. Ele se proiecteaza intr-un spatiu si nu in spatiu.
Spatiul social este astfel produs si producator de forme sociale (A. Fremont, 1983). Intervenind asupra structurilor sociale prin inegala inertie a interactiunilor spatiale, acesta presupune si interferente cu spatiul economic (pretul terenului, valorizarea sociala a unui cartier, difuziunea unor modele culturale de ex., sunt dependente si de factori economici). Se poate vorbi astfel de existenta unui spatiu tranzactional in care aproape orice element constitutiv devine o "marfa", spatiu luat in calcul de toate strategiile individuale sau de grup.
3. Spatiul social ca loc de desfasurare a practicilor sociale. Indiferent de gradul de coeziune al grupurilor sociale, aceste practici presupun existenta unor moduri diferite de a percepe si utiliza spatiul. Acestea contribuie la identificarea si individualizarea grupurilor dominante (de exemplu, spatiul social al marii burghezii din cartierele metropolitane de lux sau cel al imigrantilor de la periferia acestora etc.). Practicile cotidiene ale claselor, grupurilor sau subgrupurilor au, la un moment dat si intr-o regiune determinata, trame si contururi care le sunt specifice, concurand la diferentierea si unitatea lor (Lefebvre, H., 1974, La production de l'espace). Este de fapt spatiul trait promovat dupa 1960 de cercetarile multor geografi (A.Fremont, La region, espace vecu, 1999). Este spatiul in care individul sau grupurile evolueaza in virtutea unor cutume, inscriindu-si prezenta prin diverse moduri de actiune sau de obiectivare a nevoilor culturale. Este deja un spatiu teritorializat, cu limite precise, cel putin in cazul comunitatilor evoluate, in care specificul local nu este decat rezultatul difuziunii si contaminarii reciproce a unor forme distincte de utilizare a spatiului.
4. Spatiul social ca spatiu al reprezentarilor sociale. Asociat practicilor spatiale, modul in care locurile sunt percepute si reprezentate variaza in functie de situatia sociala a individului (castel, conac, hacienda, uzina, sediu financiar, supermarket, cartier muncitoresc, sau . monument comemorativ), toate acestea concretizand nu numai raporturi sociale dar si reprezentari colective ale societatii care structureaza spatiul conform referintelor, simbolurilor si semnificatiilor care variaza de la un grup la altul. Este spatiul perceput, vazut ca ultima etapa in procesul de teritorializare a spatiului geografic, momentul in care acesta este marcat, identificat, capatand o semnificatie distincta. Acest proces incepe de fapt cu atribuirea unor nume locurilor, multe cu o semantica sugestiva, corespunzatoare unor realitati fizice sau antropice dar pentru ca un loc sa capete un contur riguros, precis, cu un continut bine structurat, este necesara parcurgerea tuturor acestor niveluri constitutive ale spatiului geografic. In sens invers, se poate vorbi de procesul de deteritorializare, vizibil in perioada contemporana mai ales sub forma abandonului rural sau al decaderii unor structuri productive (parlogi industriale) sau forme de habitat (vechi cartiere asaltate de imigranti sau de populatii cu un grad redus de integrare sociala). In aceeasi ordine de idei se poate ajunge la o reteritorializare (recompunere teritoriala), adesea simbolic, sub forma unor enclave etnice sau religioase (cazul chinatowns din marile aglomeratii urbane nord-americane sau al ghetto-urilor evreiesti din trecut). Reteritorializarea trece totdeauna prin formarea unor retele de grup care treptat pot conduce la imitarea unei matrici originale, proces frecvent in randul diasporei multor popoare cu o mobilitate geografica traditionala.
Toate aceste niveluri de manifestare a spatiului social genereaza in procesul de teritorializare o serie de elemente constitutive care pot transgresa dinamicile sociale, formand memoria spatiala, rezultata adesea din suprapunerea unor culturi si societati distincte. Rolul acesteia in marcarea teritoriului este esentiala de aici rezultand tendintele unor state totalitare de a sterge urmele unor regimuri considerate apuse sau de distrugere deliberata a patrimoniului cultural al unor comunitati subjugate (cazul regimurilor comuniste este deja clasic). Memoria spatiala poate fi distorsionata si folosita in scopul grupurilor dominante la un moment dat, tipica fiind modificarea toponimelor si antroponimelor din unele regiuni ocupate (frecvent in spatiul ex-sovietic). Miza memoriei spatiale este enorma, grupul care reuseste sa marcheze mai bine teritoriul, sa-si faca simtita prezenta, chiar in situatii minoritare fiind, de regula, cel care domina.
5. Spatiul social ca spatiu politic sau spatiu activ. Spatiul social este si scena pe care se desfasoara concurenta dintre grupurile sociale, dintre strategiile acestora. Conflictele de interes in utilizarea/stapanirea spatiului, reprezentarea spatiului, adesea impuse de clasa dominanta prin arhitectura, formele de amenajare a teritoriului, motiveaza actiuni individuale sau colective care modifica substanta spatiului geografic. Spatiu de dominare dar si spatiu de alienare a celor exclusi, marginalizati, obiect al mizelor si actiunilor de natura politica acest spatiu concurential completeaza procesul de teritorializare. Acest nivel este cel care da semnalul mutatiilor in curs, impulsionand tendintele latente sau aplicand modele de actiune considerate avansate.
Intrepatrunderea acestor cinci niveluri de analiza a spatiului social complica aparent posibilitatea unui observator de a urmari fenomenele si procesele constitutive. Acestea insa se manifesta, de obicei, pe unul sau mai multe niveluri, principala sarcina fiind pozitionarea lor corecta intr-un lant cauzal si stabilirea implicatiilor spatiale ale acestei pozitii. Geografia nu se intereseaza de faptul social sau cultural in sine ci numai de masura in care acestea au relevanta spatiala, in interactiune cu celelalte elemente ale geosistemului, in primul rand cu cele de natura fizica, responsabile adesea de diferentierea modalitatilor de apropriere a spatiului, care in fond constituie esenta procesului de teritorializare.
Indiferent de dimensiunea pe care o capata, spatiul social este pe rand suport, produs, reprezentare, imaginar, simbol si miza politica, expresii ale unei dialectici ce leaga societatea, cultura si spatiul geografic. Intre nivelurile mentionate se manifesta relatii foarte complexe rezultate din :
-dialectica inerenta realitatii sociale insasi, realitatii economice, ideologiei sau psihologiei sociale, motor al dinamicii spatiului social. Intervine aici problema sociologica a anterioritatii si exterioritatii raporturilor sociale fata de proiectia lor in spatiul geografic, in calitate de raporturi spatiale;
-dialectica local/general, a locurilor si a marilor spatii, a micro- si macro-spatialului. Aceasta implica un recurs permanent la demersul multiscalar. Pentru fiecare individ, grup, societate, raportul cu spatiul se efectueaza la scari diferite : scara locala a locului de lucru sau a familiei, scara spatiului cotidian, a micii regiuni, pentru practicile familiale sau comerciale, cea nationala, politica sau internationala, a mobilitatii geografice. Recursul la aceste scari suprapuse reduce incompatibilitatea dintre verticalitatea sociologiei sau a antropologiei si orizontalitatea geografiei (P.George, Sociologie et Géografie, 1966). Astfel tema principala a geografiei sociale si culturale este studiul sistemului de scari socio-spatiale. Acest sistem variaza de la un grup social la altul. In timp, unele scari tind sa se goleasca de continut (cea a micilor regiuni de exemplu, submerse de dilatarea spatiului ca urmare a revolutiei mijloacelor de transport). Aceasta dialectica permite insa fundamentarea unei tipologii geografice a societatilor si culturilor.
