|
|
|
AMARAJELE
Amarajele sint punctele de plecare in echiparea verticalelor, sint puncte de siguranta maxima, sint legaturi care garanteaza viata. Deci de felul cum si unde le facem este de o importanta majora. Sint de retinut citeva lucruri de baza in privinta amararii si a amarajelor:
nu vom face niciodata amararea intr-un singur punct (cu exceptia amarajelor naturale asupra carora nu avem nicicea mai mica indoiala). Vom avea intotdeauna cel putin doua puncte de amarare: unul principal - in care se exercita direct tractiunea - si unul secundar - care preia solicitarea in cazul cedarii celui principal, dar care este la fel de importat;
in cazul amarajelor in Y este imperios necesar ca unghiul format de ramurile buclei sa nu depaseasca 120°, cind folosim inele sau amaraje naturale, si sa nu depaseasca 90°, cind folosim plachete rasucite (vezi Anexa 4);
executarea amarajelor sa fie facuta in asa fel incit sa fie evitate cazurile de frecare a corzii de pereti;
la amaraje vor fi folosite numai carabiniere cu surub sau verigi, un rol important avind modul de introducere a acestora in placheta, spit etc., respectiv surubul sa se infileteze spre baza verticalei si sa nu se rezeme pe perele.
Ca puncte de amarare vom distinge: amaraje naturale (copaci, colturi de stinca, clepsidre, blocuri de stinca, formatiuni stalacmitice, coloane etc.) si amaraje artificiale (pitoanele clasice sau cu expansiune).
1 Amarajele naturale
Vom profita intotdeauna de prezenta amarajelor naturale, avind insa grija sa respectam cele mentionate mai sus, precum si citeva particularitati.
Copacii, folositi ca amaraje trebuie sa fie bine fixati in sol si suficient de rezistenti. Coarda amarata se va infasura in jurul trunchiului in doua spire astfel incit sa mareasca suprafata de contact sau sa formeze un nod cabestan, legarea facindu-se cu nodul opt prin urmarire. Legarea se mai poate face si cu ajutorul unei bucle de chinga sau coarda si a unei carabiniere cu surub.
Colturile de stinca ne sint deseori la indemina ca element de amarare (fig. 1a), inainte de a le folosi vom verifica daca sint compacte si sa nu prezinte pericolul de desprindere.
Muchiile taioase vor fi tocite prin lovituri usoare si repetate cu ciocanul avind grija sa nu afectam compactitatea stincii. Este de preferat echiparea coltului de stinca cu o bucla si nu prinderea directa a corzii, coarda uzindu-se in aceste amaraje este mai greu de inlocuit decit o bucla de chinga. Bucla va trebui sa fie suficient de larga pentru ca la solicitare sa nu apara fenomenul de supratensionare. De asemenea vom avea mare grija ca bucla sa solicite coltul la baza acestuia fara a prezenta pericolul iesirii de pe colt.
Clepsidrele prezinta o mai mare siguranta decit colturile de stinca, neexistind nici pericolul iesirii buclei din amaraj. Si acest tip de amaraj trebuie verificat inainte de folosire.
Echiparea unei clepsidre se face cu ajutorul unei bucle si a unei carabiniere cu surub (fig. 1b).
Blocurile de stinca este recomandabil sa fie evitate, chiar si cele mai mari pot fi intr-un echilibru precar si o simpla solicitare le poate pune in miscare
Stalacmitele si coloanele sint de asemenea mai putin indicate pentru amaraje, ele fiind usor forfecate la solicitare, compactitatea lor fiind mai redusa decit a colturilor de stinca (fiind formate prin depunere de calcita, care e mai moale decit calcarul). De asemenea ele se desprind foarte usor atunci cind s-au dezvoltat pe un strat de argila (fig. lc).
2 Amarajele artificiale
Spre deosebire de cele naturale prezinta avantajul unei plasari optime si sigure. Vom folosi intotdeauna ca amaraj principal un amaraj artificial sigur. Executarea punctelor de amarare artificiale va trebui sa se faca cu mare atentie, functie de calitatea rocii, optindu-se pentru cea mai buna varianta. Niciodata nu ne vom increde intr-un singur punct de amarare, oricit de sigur ne-ar parea. El va fi obligatoriu dublat.
2.1 Pitoanele clasice.
Pitoanele clasice pot fi plantate acolo unde roca ne permite, adica acolo unde prezinta fisuri. Fisura va fi aleasa astfel incit lama pitonului sa poata fi introdusa cu mina 1/3 din lungimea ei, la cele din otel moale si 2/3, la cele din otel dur.
Baterea pitonului se face prin lovituri tari si ritmice de ciocan. In timpul baterii, sunetul de gol precum si largirea fisurii, ne avertizeaza asupra pericolului de desprindere a rocii. Daca pitonul intra usor, vom apela la un piton cu lama mai lunga, pitoanele profilate fiind de mare utilitate in astfel de cazuri, iar daca intra prea putin, la unul cu lama mai scurta sau mai subtire.
Pitonul va fi astfel introdus incit urechea sa se sprijine pe stinca. Acest lucru trebuie realizat pentru ca solicitarea sa se exercite cit mai aproape stinca si nu printr-o pirghie periculoasa, care sub sarcina poate duce la ruperea sau smulgerea pitonului (fig. 2.1a).
Pitoanele mai lungi vor fi indoite (fig. 2.1b), avind insa grija sa mai putem introduce carabiniera prin urechea lor. Daca pitoanele sint din otel dur si deci nu se pot indoi, le vom echipa cu o bucla (fig. 2.1c).
La baterea pitoanelor clasice se va tine cont de faptul ca pitoanele longitudinale tin mai bine in fisuri orizontale, iar cele transversale in fisuri verticale. Aceasta datorita aparitiei unui moment suplimentar in piton, care nu numai ca-l intepeneste mai bine, dar da nastere si unei reactiuni opuse solicitarii (vezi Anexa 3).
Daca totusi vom folosi un piton longitudinal intr-o fisura verticala, vom avea grija ca fisura sa fie inchisa deasupra pilonului, nepermitindu-i astfel sa basculeze sub sarcina. E de preferat sa utilizam, pe cit posibil, pitoane transversale sau profilate si din otel dur.
2.2 Pitoanele cu expansiune sau spiturile.
Punctele de amaraj cu spituri sint cele mai folosite in speologie. Ele prezinta posibilitatea unui amplasament optim si o siguranta sporita (atunci cind sint plantate corect).
Plantarea spitului presupune: alegerea si pregatirea locului de plantare, forarea orificiului, expandarea si fixarea plachetei. Locul de plantare trebuie ales astfel incit:
roca sa fie sanatoasa;
suprafata sa fie lipsita de argila, pojghita de calcit, caz in care trebuie indepartate;
roca sa nu fie fisurata; batind cu ciocanul in ea sa sune a plin si nu dogit;
sa se evite proeminentele si scurgerile parietale;
suprafata plachetei sa se aseze pe planul rocii;
sa nu fie posibila frecarea corzii sau buclei de stinca.
Forarea orificiului se face cu dalta, pentru pitoanele cu expansiune de tip nit si cu corpul autoforant, insurubat in tamponor, la cele autoforante (vezi fig. 2.2). Trebuie amintit aici ca pitoanele cu expansiune de tip nit sint depasite, cele autoforante fiind mult mai practice si la care ne vom referi in mod special in cele ce urmeaza.
La forarea orificiului trebuie ca:
axa orificiului sa fie perpendiculara pe suprafata stincii;
pilnia ce se formeaza la inceputul forarii sa fie cit mai mica;
lovirea tamponorului sa se faca prin lovituri scurte si rapide, rotind minerul cit mai des;
sfarimiturile de roca din orificiu sa fie inlaturate prin suflare, preferabil cu garoul pentru a evita intrarea prafului in ochi;
interiorul corpului forant se curata prin lovirea cu ciocanul in capul tamponorului;
in momentul in care auzim un sunet dogit in timpul forarii, sintem avertizati ca roca e fisurata, situatie in care trebui sa schimbam locul de plantare;
adincimea orificiului sa fie cu 1-2 mm mai mare decit corpul spitului. Daca roca este mai moale, adincimea va fi egala cu lungimea corpului de forare.
Pentru operatia de expandare, mai intii trebui sa introducem conul in capatul crestat al spitului, intepenindu-1 usor ca sa nu cada, apoi se va introduce in orificiul forat in stinca. Expandarea se va face lovind puternic capul tamponorului, dar nu violent, pina cind spitul este complet introdus. Dupa efectuarea acestei operatiuni vom desuruba tamponorul si vom monta placheta sau inelul cu ajutorul unui surub (obligatoriu surubul sa fie marcat cu insemnul '8.8'). Surubul va fi strins moderat cu o cheie de 13.
Pitonul de tip nit vom avea grija sa-l introducem prin placheta inainte de a-1 expanda. Expandarea se face prin batere in capul nitului pina la stringerea plachetei intre nit si roca.
Dupa expandare vom urmari ca:
spitul sa nu se miste sau sa iasa din orificiu. Daca acest lucru se va intimpla, inseamna ca nu s-a produs expandarea, cauzele putind fi: roca prea moale, ruperea transversala a spitului in zona conului, conul are o conicitate prea mica pentru a putea produce expandarea;
placheta sa se aseze uniform pe suprafata stincii.
Amarajul il vom face in plachete numai prin intermediul unei carabiniere cu surub sau a unei verigi. Inelele, simetrice sau asimetrice, si unele plachete speciale (clown-urile) permit renuntarea la carabiniera sau veriga, ele permitind ancorarea directa a corzii. Acestea mai au un mare avantaj: cel al posibilitatii amararii in surplombe sau chiar, in cazuri foarte speciale, in tavan. In Anexa 5 sint prezentate rezistentele spiturilor in functie de modul de plantare intr-o roca dura. Acestea au fost supuse unei sarcini ce actiona paralel cu stinca. Intr-o roca moale rezistenta lor se reduce de circa trei ori, drept urmare se recomanda folosirea spituriior cu dubla expansiune. Se recomanda, de asemenea, evitarea plantarii spituriior in draperiile parietale (scurgerile parietale)[1] .
Trusa de spituri. Este un saculet special confectionat pentru a tine la un loc toate cele necesare plantarii spiturilor:
spiturile;
conurile;
tamponorul;
cheia de 13;
ciocanul;
garoul pentru suflarea gaurilor;
plachetele.
Vom mentiona in incheiere ca se pot utiliza pentru forarea gaurilor masini de perforat (Hilti, Bosch), care functioneaza pe baza de acumulatori si care reduc substantial timpul de forare, insa finisarea gaurii si expandarea spitului se fac tot cu tamponorul.
