|
|
|
Principii de baza ale gestionarii datoriei externe
Unele dintre principalele dificultati scoase in evidenta de gestionarea datoriei tin de faptul ca autoritatile nationale nu dispun de suficiente mijloace de promovare a factorilor determinanti in sustinerea capacitatii de indatorare a tarii lor. De exemplu, in cea mai mare parte a tarilor in curs de dezvoltare, cresterea exporturilor este tributara capriciilor climei(pentru productia agricola), dar si tarile industrializate sunt disturbate de fluctuatiile nivelului activitatii economice(pentru productia miniera si cea manufacturata). O tara debitoare nu poate, in general, sa influenteze conditiile in care poate fi contractata o noua datorie aceste conditii sunt determinate de fortele care sunt in exercitiu pe pietele de capital internationale si care reflecta conditiile generale ale ofertei si cererii de capital strain.
Sarcina prognozarii dificultatilor ce ar putea fi generate eventual de serviciul datoriei ar fi foarte usor de indeplinit daca ar exista semnale de alarma identificabile. Acest caz nu este, insa, real. Problemele provocate de indatorare pot surveni brusc si pot fi, de asemenea, rezultatul unor factori foarte diversi care, in cea mai mare parte, nu pot face obiectul previziunilor exacte. Este oricum importanta stabilirea unui sistem satisfacator de inregistrare, aprobare si urmarire a datoriei externe. De fapt, in absenta unui asemenea sistem - care indica suma totala a datoriei, identitatea imprumutatorilor si sumele corespondente - ar fi dificila evitarea unei crize a datoriei.
Aspectele tehnice si institutionale ale gestiunii datoriei prezinta doua serii de probleme. In primul rand, care nivelul optim al datoriei externe In ce masura autoritatile publice ar trebui sa se implice in reglementarea acesteia? Ce instrumente pot fi utilizate? Si, in al doilea rand, care este structura optima a datoriei externe? Care sunt obiectivele ce trebuie atinse pentru a obtine structura dorita
Controlul nivelului indatorarii externe
Orice imprumut extern trebuie sa fie justificat pe plan economic, comercial si politic pentru valoarea sa intrinseca. Tot atat de necesar este, oricum, sa fie urmarit atent nivelul global al intrarilor de capital in contul datoriei. Ritmul in care o tara poate continua sa contracteze imprumuturi externe depinde de rata de crestere a venitului si, in plus, de cresterea exporturilor.
Pentru a evita eventuale probleme de lichiditate, rata de crestere a exporturilor trebuie sa fie superioara ratei dobanzii.
Care sunt reactiile in lant determinate de cresterea ratei dobanzii? Referindu-ne la rata dobanzii interne, un nivel inal al acesteia implica atat scumpirea creditelor interne cat si cresterea atractivitatii depozitelor bancare(dar si costul datoriei interne, asa cum, de altfel s-a intamplat la noi). In ceea ce priveste scumpirea creditelor, va cantari evaluarea ratei dobanzii ca element de pret, deoarece aceasta din urma se va regasi in costurile interne de productie. Rata rentabilitatii interne calculata in aceste conditii va trebui sa fie destul de mare pentru a nu ispiti deturnarea capitalurilor spre depozitele bancare. Atractivitatea acestora din urma diminueaza tendinta de conservare a banilor in valuta, sporeste deci increderea in moneda nationala si stopeaza deprecierea acesteia, cererea descrescatoare de valuta conducand la ieftinirea ei si, implicit, la descurajarea exporturilor. Acestea pot constitui argumente pro restructurare a economiei, pentru crearea conditiilor de obtinere(de catre agentii economici interni) a unor rate de rentabilitate interna incurajatoare.
Pe de alta parte, o rata inalta a dobanzii la imprumuturile externe creste serviciul datoriei, rezolvarea sustenabilitatii acestuia fiind data de atragerea altor surse de imprumut (solutie nefericita avand in vedere cresterea nivelului de indatorare), reesalonarea datoriei (amanarea agoniei, eventual), sau cresterea veniturilor din exporturi. In acest caz, intr-adevar, procentajul incasarilor din exporturi cuvenit pentru finantarea serviciului datoriei nu creste continuu. Va trebui o analiza prospectiva a evolutiei profilului datoriei in cadrul mai multor scenarii care prognozeaza traiectoria viitoare a soldului tranzactiilor externe curente, in masura in care exista siguranta mentinerii in continuare a politicilor in vigoare.
Necesarul de finantare este determinat de necesarul pe termen scurt, de acoperire a dezechilibrelor externe, si de cele pe termen lung, in vederea realizarii de acumulari pentru finantarea investitiilor.
Necesarul de finantare externa pe termen scurt trebuie sa fie corelat cu nivelul agregat al cererii anticipate si cu obiectivele politicilor monetare si fiscale.
Plafonarea ratei serviciului datoriei pana la un nivel specific, de circa 20%, creeaza o marja de siguranta confortabila. Trebuie subliniat ca aptitudinea unei tari de a face fata angajamentelor corespunde unei rate a serviciului datoriei dependenta de un anumit numar de factori, cum sunt perspectivelor in materie de
Evolutia viitoare a schimburilor - exporturi, necesitati de import
Nivelul rezervelor;
Flexibilitatea cu care tara isi poate ajusta politicile si structura economica.
Evolutia viitoare a schimburilor - exporturi, necesitati de import
O strategie comerciala de succes este de importanta cruciala pentru o tara debitoare intrucat, in ultima instanta, datoria trebuie platita din castigurile in valuta. Se poate spune despre o tara ca isi administreaza cu succes situatia comerciala atunci cand nivelurile importurilor si exporturilor sale permit atat o rata satisfacatoare de crestere economica cat si un volum al veniturilor in valuta ce poate fi acoperitor pentru necesarul de mijloace financiare.
Abordarea strategica a politicii comerciale presupune doua cai si anume substituirea importurilor si promovarea exporturilor, acordandu-se de obicei prioritate celei de a doua variante. Si in cazul tarii noastre trebuie aplicata aceasta solutie deoarece implicatiile rezolvarii acesteia va avea efecte benefice directe si indirecte in sfera economica.
In principiu, substituirea importurilor presupune incurajarea productiei ce poate fi realizata pe piata interna prin intermediul tarifelor vamale sau restrictiilor cantitative asupra importurilor. Politicile de promovare a exporturilor nu accentueaza reducerea importurilor, tehnica de realizarea a acestui deziderat constand, de obicei, in mentinerea unui curs de schimb realist.
O alta posibilitate ar fi utilizarea subventiilor. In cazul tarii noastre s-a recurs la aceasta metoda, nefericita de altfel, judecand dupa rezultatele obtinute pana acum in nivelul calitatii vietii. Pe langa faptul ca sunt mult prea costisitoare pentru conjunctura actuala a economiei noastre, influenteaza negativ promovarea concurentei si, implicit, asezarea preturilor pe baze reale.
S-ar putea impune chiar, dupa o analizare judicioasa a necesarului de resurse pentru importuri, elaborarea unui regim restrictionar in privinta acestora, in masura in care nu sunt afectate acordurile comerciale incheiate deja cu strainatatea. Ca argumente in favoarea acestei solutii putem oferi exemplul semnificativ al unor tari ca SUA, Germania, Japonia, Coreea de Sud, etc.
Adeseori este avansata ideea ca este mai eficienta o esalonare a platilor din serviciul datoriei tinand cont de incasarile din exporturi intrucat acestea reprezinta resurse in devize ce pot fi utilizate pentru a face fata obligatiilor ce decurg din serviciul datoriei externe, in timp ce PIB sau PNB include surse de venit ce nu pot fi atribuite acestei utilizari. Aceasta asertiune, care este fondata pe un concept de lichiditate, nu tine cont de masura in care este necesara utilizarea incasarilor din exporturi pentru a finanta platile curente intr-un alt scop decat cel al rambursarii datoriei.
Sa consideram, spre exemplu, cazul a doua tari care au acelasi nivel al raportului serviciul datoriei externe/incasari exporturi; acestea vor avea o pozitie de indatorare externa diferita daca platile pentru importuri nu sunt egale. Acest exemplu arata ca e importanta normalizarea ratelor lunand ca factor de esalonare masurarea fidela a amploarei sectorului de bunuri ce fac obiectul schimburilor internationale. Se poate, totodata, ca acelasi factor de esalonare sa se dovedeasca nepotrivit pe termen lung, in timp ce constrangerea generata de volumul devizelor poate fi dependenta de cresterea sectorului de bunuri ce nu fac obiectul schimburilor internationale.
Deoarece factorii de productie se pot ajusta in functie de preturile relative si de cursul de schimb, PIB sau PNB vor constitui un factor de esalonare mai eficient pe termen lung, cu toate ca, pe termen scurt, incasarile din exporturile de bunuri si servicii(in cazul in care informatiile sunt utilizate corespunzator) permit luarea in considerare a problemelor de lichiditate asociate datoriei externe.
Una din problemele statistice majore ce implica utilizarea PIB sau PNB ca factor de esalonare in calculul ratelor de indatorare tine de faptul ca cursul de schimb mediu anual in termeni nominali nu permite intotdeauna transformarea fidela a PIB (sau PNB) din moneda nationala in moneda in care este exprimata datoria externa. O moneda supraevaluata se traduce printr-o rata de o valoare usor inselatoare, in timp ce o moneda subevaluata produce o rata prea inalta.
Nivelul rezervelor
Corelatia interconditionata dintre importuri si rezervele internationale poate fi explicata prin faptul ca volumul optim al rezervelor brut este privit in relatie cu nivelul importurilor. Altfel spus, nivelul importurilor determina necesarul de rezerve valutare brute pentru a acoperi plata acestora. Indicatorul rezerve brute exprimate in luni de import", folositor pentru stabilirea abilitatii unei tari in sustinerea socurilor externe, trebuie tratat cu precautie.
Importurile reprezinta numai o parte din platile externe, asadar valoarea acestui indicator nu arata marimea potentialelor dezechilibre intre incasari si plati ce trebuiesc finantate din rezerve.
Gestiunea rezervelor internationale trebuie neaparat sa fie luata in consideratie. Rezervele internationale fac parte integranta a portofoliului global de creante externe ale unei tari. In general, rezerva unei tari va trebui sa fie cu atat mai mult ridicata cu cat sumele incasate din exporturi fluctueaza, cu cat indatorarea sa este mai importanta, cu cat politicile si structurile economice sunt rigide si sansele de a avea acces la aportul regulat de capitaluri straine sunt limitate. Rezervele mai putin importante ar putea, in principiu, sa fie sporite prin capitaluri imprumutate sau prin linii de credit.
Cateodata este de dorit sa se contracteze imprumuturi mai putin substantiale pentru consolidarea rezervelor. In primul rand, de cele mai multe ori este mai usor si mai economic sa se recurga la imprumuturi in cazul in care resursele procurate prin acestea nu sunt necesare de urgenta. In al doilea rand, nivelul rezervelor fiind unul dintre indicatorii prin care creditorii evalueaza riscul de tara, aceasta politica poate contribui la reducerea costurilor imprumuturilor. In sfarsit, imprumutand intr-un moment in care resursele vizate nu sunt absolut necesare, puterea publica poate fi in masura sa apeleze la noi surse de finantare, cum ar fi piata obligatiunilor. Aceasta strategie apeleaza, intotdeauna, la evidenta certa a costurilor, deoarece, in anumite limite, costul imprumutului este de obicei superior sumelor trase pentru rezerve. Liniile de credit neutilizate implica(totusi) deopotriva plata comisioanelor de angajament(comisioane de neutilizare). In plus, imprumuturile cresc platile viitoare in cadrul serviciului datoriei si preconditionarea lor poate suscita diverse probleme.
Flexibilitatea in procesul de ajustare a politicilor si structurilor economice ale unei tari
In absenta unor factori exogeni destul de puternici incat sa produca o auto-reglare in perioade de timp relativ scurte, este importanta luarea deciziilor de politica economica ce ar putea forta implementarea unor mecanisme capabile sa demareze si sa sustina functionarea parghiilor economice, sa provoace reactiile corespunzatoare la nivelul agentilor economici.
Capacitatea tarii de a-si ajusta politicile este reliefata tocmai de reactia in comportamentul agentilor economici. In ce sens Daca se urmareste reducerea ratei inflatiei aplicand o politica monetara si de curs de schimb capabile sa genereze semnale credibile, perceperea corecta a acestora de catre agentii economici permite adaptarea rapida a preturilor si salariilor la noile conditii, chiar fara o pierdere prea mare de productie. Esecul poate surveni fie atunci cand politicile monetare interne(implicand, de obicei, politica fiscala) se ajusteaza lent(nivelul fiscalitatii nu este compatibil cu noile restrictii) fie din cauza ajustarii lente a stabilirii salariilor si preturilor de catre agenti(nivelul ofertei de masa monetara nu va fi cel asteptat). Feed-back-ul negativ induce adancirea disfunctionalitatilor si impune adoptarea de masuri corective suplimentare vizand nivelul cererii agregate.
Controlul structurii datoriei externe
In general o tara urmareste cu prioritate maximizarea atragerii de imprumuturi externe puternic concesionale, inainte de a se adresa pietelor bancare. Imprumuturile oficiale sunt de obicei insotite de asistenta tehnica si au perioada mai lunga decat imprumuturile bancare, rate ale dobanzii fixe si nu neaparat ridicate acelasi imprumut poate fi, cateodata, mai scump daca donatorul sustine ca finanteaza proiecte cu un grad de prioritate mai scazut sau proiecte care ar putea introduce distorsiuni in structura productiei.
Pentru a determina structura cea mai potrivita a datoriei, tot cu scopul de a diminua impovararea economiei, este importanta adoptarea unor decizii privind
Conditiile in care se contracteaza imprumuturile externe rata dobanzii, perioadele si structura fluxurilor de lichiditati
Proportia intre instrumentele datoriei cu ratele fixe de dobanda si instrumentele cu ratele variabile avand in vedere ca in general nu este usor accesibila obtinerea imprumuturilor cu rate fixe pe termen mediu si lung, din surse oficiale bilaterale, tarile debitoare ar putea fi obligate sa recurga la imprumuturi variabile. Este de asemenea esentiala proiectia viitoarelor plati in serviciul datoriei pentru a putea face fata eventualelor situatii surpriza generate de variatia ratelor dobanzii. Raportul intre viitoarele plati ale dobanzii si proiectia relativa a incasarilor din exporturi (DOB/EXP) este un indicator util in special pentru determinarea vulnerabilitatii tarii.
Diferitele maniere de repartizare a riscurilor intre imprumutatori si imprumutati si, bineinteles proportia intre datorie si participarea la capital. Intrarile de capital strain pot imbraca forma de participatii, este vorba de investitiile straine directe si de investitiile de portofoliu(actiuni). Participatiile prezinta doua avantaje in raport cu datoria. Pe de o parte, investitorul strain isi asuma atat riscul comercial, cat si riscul de schimb. Pe de alta parte, investitia directa straina e insotita in general de un aport de resurse in domeniul gestiunii si al tehnologiei de care destul, destul de des, profita si tara in care s-a facut investitia. Se poate, pentru o perioada mai lunga, ca rentabilitatea medie asteptata de investitorii straini care procedeaza la aceste investitii straine sa fie superioara ratelor de dobanda ale imprumuturilor bancare. O investitie straina directa face adesea parte integranta unui montaj financiar in care opereaza interventia participatiilor, a creditelor contractate prin bancile comerciale si anumite credite de export. Acest lucru poate fi avantajos pentru tara atata timp cat are posibilitatea sa creasca cota participatiilor straine in totalul aportului de capital pentru ratiuni pur economice, in particular atunci cand ratele dobanzii reale sunt ridicate.
Structura valutara
Un alt aspect al gestiunii structurii datoriei externe il reprezinta structura valutara a acesteia. In principiu, o tara va trebui sa aleaga monedele care contribuie la protejarea economiei de instabilitatea schimburilor. Imprumutatorul poate minimiza costul imprumuturilor sale, poate corija variatiile cursurilor de schimb anticipate. In practica, este adesea dificila prevederea fluctuatiilor cursurilor de schimb si nivelului dobanzilor. O strategie adoptata de diverse tari consta in decizia ferma de alegere a monedelor in care datoria este contractata in functie de structura schimburilor. Tara imprumuta in monedele acceptate in platile exporturilor sale si isi detine rezerva in monede necesare reglementarii importurilor.
Structura pe destinatii economice
Utilizarea resurselor financiare atrase din strainatate ar fi ideala in cazul orientarii acestora cu prioritate catre investitii, evitand pe cat posibil concretizarea lor direct in consum final.
Putem spune ca impactul capitalului strain asupra unei economii in tranzitie este dublu. Procesul de tranzitie fiind in esenta unul structural, problema majora este de natura locationala, in sensul alegerii destinatiilor optime pentru a realiza minimizarea gradului de alocare ineficienta a resurselor. Rolul capitalului strain decurge in primul rand din contributia sa structurala la procesul de reforma, constituind suportul principal pentru efectuarea unor inevitabile ajustari structurale; ca simplu flux financiar, capitalul strain are un rol complementar, intrucat suplimenteaza resursele financiare interne.
Analizand structura pe destinatii economice, este interesant in primul rand aportul capitalului strain ca flux investitional, aceasta constituind veritabile transfuzii in organismul economic intern, de principii de comportament si mecanisme ale economiei de piata. Se poate crea astfel, in scurt timp, o retea dinamica a relatiilor de piata care sa asigure o interdependenta reala la nivelul agentilor economici, si, ca efect, ar conduce la dizolvarea structurilor ce impiedica procesele interne de reforma.
Un flux de capital strain sub forma de imprumuturi si credite, deci numai ca flux suplimentar, poate reprezenta, totusi, un sprijin valoros pentru politica guvernamentala in cazul in care, prin utilizarea sa, se reuseste si insanatosirea sistemului financiar-monetar intern, instrument principal al finalizarii efective a liberalizarii preturilor.
In consecinta, capitalul strain trebuie orientat spre sectoarele cu un potential real, a caror dezvoltare va fi sigura si rapida, pentru acoperirea necesitatilor de sustinere a programului de stabilizare macroeconomica. In plus, nu trebuie neglijata infrastructura si sistemul financiar-bancar pentru asigurarea conditiilor necesare dezvoltarii economice de ansamblu.
Controlul datoriei publice directe
Guvernul poate angaja, in conditiile legii, imprumuturi externe pe termen mediu si lung, contractate direct sau de catre societatile comerciale, regiile autonome si autoritatile publice locale cu garantia statului, pentru realizarea altor obiective sau actiuni de interes public, crearea si mentinerea rezervei valutare a statului, asigurarea resurselor necesare inlaturarii efectelor determinate de calamitati naturale sau in alte cazuri de forta majora.
Necesarul de imprumuturi externe se determina pe baza strategiei privind datoria publica externa, in limita plafonului de credite externe si de indatorare externa, propusa de Guvern si aprobata de Parlament, iar derularea operatiunilor privind realizarea angajamentelor de datorie publica externa se efectueaza de catre Ministerul Finantelor care, in acest scop, incheie conventii cu bancile comerciale si cu beneficiarii imprumuturilor contractate. Rambursarea ratelor scadente si plata dobanzilor, spezelor si comisioanelor aferente angajamentelor de datorei publica externa se realizeaza din resursele cu aceasta destinatie prevazute in bugetul de stat, in bugetul local si in bugetul propriu al beneficiarului de imprumut, dupa caz.
Ministerul de Finante, prin organele sale de control specializate, exercita controlul folosirii resurselor imprumutate, potrivit destinatiilor aprobate, iar pe langa acestea, are urmatoarele atributii
Elaboreaza strategia atragerii si utilizarii capitalului disponibil pe piata interna si externa;
Actioneaza pentru aplicarea prevederilor oricaror legi vizand contractarea imprumuturilor de stat
Elaboreaza si propune Guvernului proiecte de acte normative in domeniul imprumuturilor de stat;
Incheie, in numele statului, contracte de imprumut de pe piata financiara interna; analizeaza, avizeaza si participa la negocierea contractarii sau garantarii de imprumuturi externe
Asigura, impreuna cu Banca Centrala, resursele necesare rambursarii imprumuturilor;
Urmareste evolutia creditului si a dobanzii pe piata financiara si face propuneri de conversiune a datoriei publice;
Informeaza Guvernul, Parlamentul si organismele internationale cu care are incheiate intelegeri in acest sens asupra evolutiei si utilizarii imprumuturilor de stat si a datoriei publice;
Organizeaza si tine evidenta tuturor angajamentelor de plata interne si externe asumate prin contracte, acorduri, conventii si alte instrumente juridice si urmareste executia acestor angajamente;
Supravegheaza utilizarea imprumuturilor generatoare de datorie publica conform destinatiei aprobate;
Angajeaza si reprezinta statul in relatiile cu persoanele fizice si juridice, precum si in fata instantelor judecatoresti, in domeniul imprumuturilor de stat;
Evalueaza riscurile financiare decurgand din garantarea imprumuturilor externe, oportunitatea si conditiile de emitere a garantiei;
Tine evidenta garantiilor acordate si urmareste ca angajamentele decurgand din acordarea de garantii sa nu afecteze credibilitatea financiara a statului pe plan international;
Controlul datoriei garantate de catre stat
Ministerele de Finante ar trebui sa fie responsabile numai pentru imprumuturile contractate direct de catre guvern(stat). In mod ideal, intreprinderile de stat ar trebui sa se imprumute independent. Aceste intreprinderi deseori nu pot obtine credite decat daca acestea sunt garantate de catre stat. Asadar, guvernele trebuie sa stabileasca proceduri si criterii pentru emiterea de garantii ale statului. Acestea sunt foarte importante intrucat, daca intreprinderile se vor afla in imposibilitatea returnarii creditului contractat, acesta va trebui platit din bugetul statului.
Proiectele de finantat ale intreprinderilor vor trebui, in consecinta, sa fie analizate cu atentie si in amanunt, pentru a se vedea daca vor fi capabile sa genereze profitul anticipat. De asemenea, va fi necesara studierea situatiei financiare a intreprinderii, deoarece, in timp ce proiectul poate parea realizabil, profitabilitatea si situatia lichiditatilor intreprinderii ar putea fi insa mult prea slabe pentru a sustine rambursarea creditului.
O alta metoda pentru asigurarea mijloacelor financiare ale intreprinderii este aceea prin care Ministerul de Finante contracteaza imprumuturi in nume propriu din care apoi acorda credite intreprinderilor de stat in aceleasi conditii ca ale imprumuturilor initiale. Pentru asigurarea finantarii externe a intreprinderilor private sunt intemeiate fondurile de dezvoltare. Adeseori agentii guvernamentale ale statului imprumuta in nume propriu, dupa care acorda intreprinderilor private credite in moneda locala.
O a treia cale este aceea prin care Ministerele de Finante emit acte normative prin care agentii economici, care beneficiaza de imprumuturi externe cu garantia statului, platesc o cota de participare la un fond de risc constituit ca sursa extrabugetara pentru acoperirea cazurilor de imposibilitate de plata. Aceasta cota este calculata si perceputa in moneda locala, intr-un anumit procent din valoarea creditului extern contractat(de obicei intre 0,5 si 5%).
Controlul datoriei private
Autoritatile guvernamentale ale statelor trebuie sa aiba in atentie, de asemenea, imprumuturile externe contractate de agentiile neguvernamentale ale sectorului public si cele contractate de catre sectorul privat. Din punctul de vedere al mecanismului de control se pot distinge trei situatii diferite:
Procesul de atragere a resurselor externe are loc in afara sistemului de reglementare a operatiunilor valutare, fara nici un fel de control sau inregistrare
Procesul mentionat nu are nici o restrictie, dar inregistrarea centralizata a acestor credite este obligatorie
Autorizarea in prealabil a efecturarii unor astfel de imprumuturi.
Procedurile de autorizare
Autorizarea in prealabil a imprumuturilor este cea mai indicata deoarece implica protejarea pe termen lung a echilibrului balantei de plati. Acest procedeu are insa un inconvenient major, si anume, daca o companie trebuie sa-si supuna intentiile de imprumut extern unei unitati administrative guvernamentale, aceasta isi poate pierde flexibilitatea in reactiile fata de conditiile pietei, slabindu-si competitivitatea . Aceasta problema devine deosebit de acuta, daca intre momentul supunerii spre aprobare si aprobarea propriu-zisa se afla un interval mare de timp. De aceea, este necesar un raspuns prompt la cererile de autorizare. O alta dificultate se ridica in fata intreprinderilor cand grupul guvernamental de aprobare solicita justificarea proiectului de activitate ce se doreste sa fie finantat, o astfel de solicitare putand fi interpretata drept un amestec al statului in afacerile intreprinderilor, desi fondurile publice nu sunt implicate. De aceea, criteriul de autorizare trebuie sa fie legat de consideratii privind balanta de plati externe si conditiile existente pe pietele internationale de capital, astfel incat sa nu se impovareze in viitor fluxurile de plati externe, iar intreprinderile sa poata beneficia de imprumuturi externe la cel mai mic cost posibil, cand conditiile sunt favorabile pe pietele internationale de capital. Acest procedeu se aplica cu succes la ora acutala in cateva tari care au cunoscut o crestere economica accelerata in ultimii ani: Finlanda, Coreea, Turcia si Indonezia.
Inregistrarea imprumuturilor sectorului privat
Unele tari permit indatorarea sectorului privat fara o aprobare prealabila dar impun totusi ca imprumuturile sa fie inregistrate. Aceasta este tipic pentru tarile care nu realizeaza un control valutar al tranzactiilor de cont curent dar care au restrictii la tranzactiile de capital. Autoritatile previn in acest fel iesirile de capital mascate in plati ale serviciului datoriei. In consecinta, toate cererile pentru plati ale serviciului datoriei trebuie verificate cu schema de rambursare inaintata spre autorizare autoritatii valutare.
Tarile care cer inregistrare insista, de asemenea, ca platile de serviciu al datoriei sa fie autorizate inaintea remiterii.
