Fixarea pretului curent sau de perioada foarte scurta si determinarea echilibrului de piata

Fixarea pretului curent sau de perioada foarte scurta si determinarea echilibrului de piata

Pretul curent sau pretul de echilibru al pietei se formeaza la un moment dat si este valabil o perioada foarte scurta. El rezulta din intalnirea curbelor ofertei si cererii, care se pot prezenta in doua ipostaze:

a) in cazul cand vanzatorii si cumparatorii se afla sub influenta exclusiva a rationalitatii economice, curbele ofertei si cererii sunt liniare, de tip clasic;

b) purtatorii ofertei si cererii pot fi insa si partial rationali, asupra lor manifestandu‑se mai mult sau mai putin influenta mediului, adica a unor circumstante care nu‑i mai determina sa urmareasca in mod exclusiv maximizarea utilitatii. In acest caz, fie curba ofertei, fie cea a cererii, fie amandoua, nu vor mai avea forma clasica, a unei linii, ci se vor prezenta ca niste curbe ‑ suprafete, a caror latime va reflecta o influenta mai mare sau mai mica a mediului.

1. Cand agentii economici se afla sub influenta exclusiva a rationalitatii, se pleaca de la ideea ca pretul de echilibru este cel care realizeaza echilibrul cantitatilor oferite si cerute.

In fig. 6.1. punctul A marcheaza intersectia curbelor cererii si ofertei, proiectia lui pe axa preturilor fiind P_e, iar pe axa cantitatilor fiind Q_e. Segmentul OP_e reprezinta pretul momentan care permite egalarea cantitatii oferite cu cantitatea ceruta, ambele reprezentate prin segmentul OQ_e.

Daca pretul s‑ar fixa pe piata la nivelul OP₁, inferior lui OP_e, cumparatorii ar fi stimulati sa ceara o cantitate OQ_c (Punctul Q_C fiind proiectia pe abscisa a intersectiei cu curba cererii a orizontalei trasate prin P₁), dar s‑ar constata ca pe piata nu exista decat o oferta egala cu OQ_B, inregistrandu‑se o penurie sau un excedent de cerere egal cu segmentul Q_BQ_C. Unii dintre cumparatori, dispusi sa plateasca pretul pietei, nu‑si vor putea achizitiona bunul respectiv. De aceea, dorind sa‑si procure bunul, cumparatorii vor ajunge, printr‑un proces de incercari succesive, la pretul OP_e care asigura ca dorintele de cumparare sa coincida cu cele de vanzare. Piata va ajunge in echilibru. Presiunea pretului este indreptata de jos in sus, asa cum o indica si sensul sagetii din fig. 6.1.

Daca, dimpotriva, pretul ar fi initial la nivelul OP₂, superior celui de echilibru, cantitatea oferita ar fi OQ_E, mare, fiindca pretul ridicat ii avantajeaza pe vanzatori. Ei insa vor constata ca nu au cumparatori suficienti, deoarece acestia sunt descurajati. Cantitatea ceruta la pretul OP₂ nu este decat OQ_D, astfel incat, de aceasta data, apare un surplus sau un excedent de oferta egal cu Q_DQ_E. Pentru ofertanti, o asemenea situatie nu este avantajoasa deoarece, nevanzandu‑si marfa, acestia nu‑si pot recupera cheltuielile de productie, nu‑si pot relua productia, cresc cheltuielile lor cu stocarea si pastrarea ofertei excedentare, iar, daca sunt perisabile, bunurile se pot chiar deprecia sau degrada total. De aceea, dorind sa‑si vanda marfa cu care au venit pe piata, vanzatorii vor fi nevoiti sa‑si reduca treptat pretul, de asemenea prin tatonari succesive, pana cand ajung la nivelul OP_2, pentru care cererea egaleaza oferta lor. Presiunea pretului, asa cum se observa in fig. 6.1, va fi orientata de aceasta data de sus in jos, in sensul diminuarii sale.

Aceasta este descrierea modelului teoretic. In practica, unii agenti economici, cumparatori sau vanzatori, fie ca nu vor avea rabdarea sa parcurga toate incercarile necesare, fie ca nu au toate informatiile necesare, vor incheia contracte la niveluri de pret care‑i dezavantajeaza. In acest caz insa iesim din schema concurentei perfecte, care presupune transparenta perfecta, adica o cunoastere de catre fiecare a intentiilor tuturor celorlalti. Un astfel de mecanism de fixare a pretului momentan si de realizare a echilibrului pietei poate fi intalnit intr‑o forma apropiata la bursa de valori, unde cursul titlurilor si cantitatilor corespunzatoare oferite si cerute sunt afisate continuu.

Cand curba ofertei nu este normala, continuu crescatoare fata de pret, ci repliata, ca in fig. , pot exista doua puncte de echilibru, A si B, carora le corespund doua preturi de echilibru, OP_e1 si OP_e2, si doua cantitati de echilibru, OQ_A si OQ_B. Alegerea intre cele doua preturi va depinde de circumstante exterioare pietei, cum ar fi interventiile guvernamentale, ceea ce ne indeparteaza de ipotezele concurentei perfecte.

In concluzie, pe o piata cu concurenta perfecta, aflata sub influenta exclusiva a rationalitatii, pretul de echilibru stabilit pe termen foarte scurt sau instantaneu este cel care egaleaza cererea si oferta la cel mai mare volum al cantitatilor vandute si cumparate.

2. Cand oferta sau/si cererea sunt influentate de mediu, se pot distinge urmatoarele cazuri:

a) Atat ofertantii cat si purtatorii cererii sunt sub influenta exclusiva a mediului, rationalitatea lor disparand. Intr‑o asemenea situatie totul depinde de circumstantele momentului. Nimic nu mai este previzibil. Tranzactiile se pot incheia si derula la orice nivel de pret si la orice cantitate.

b) Ambele componente ale mecanismului pietei, cererea si oferta sunt partial sub influenta mediului si partial sub influenta rationalitatii. Ele vor fi reprezentate prin curbe ‑ suprafete, ca in fig. 6.3.

Intersectia lor nu va mai fi un punct, ci o suprafata ABCD, hasurata pe grafic. Pretul de echilibru al pietei va oscila intre OP₁ si OP₂, nivelul sau efectiv depinzand de influentele pe care le va exercita mediul asupra partenerilor de schimb. Lui ii va corespunde si o cantitate de echilibru situata intre OQ₁ si OQ₂.

c) Oferta este sub influenta exclusiva a rationalitatii, iar cererea este partial influentata de mediu. In acest caz curba ofertei se reprezinta printr‑o curba liniara clasica, iar curba cererii printr‑o curba ‑ suprafata, ca in fig, 6.4. 

Intersectia celor doua curbe va fi de aceasta data arcul AB, a carui proiectie pe ordonata este P₁P₂, intervalul pe care oscileaza pretul de echilibru al pietei, iar pe abscisa este Q₁Q₂, intervalul pe care oscileaza cantitatea de echilibru. Avand in vedere faptul ca ofertantul este perfect rational, acesta se va stradui sa obtina pretul care i­i este cel mai favorabil (adica nivelul cel mai ridicat) si sa vanda la acest pret cantitatea cea mai mare. De aceea, pretul de echilibru va tinde spre OP₁, iar cantitatea de echilibru spre OQ₂. O asemenea situatie are un corespondent real apropiat in cazul vanzarilor cu amanuntul, cand vanzatorul, prin modul cum isi prezinta marfa, cum asigura deservirea si cum trateaza pe cumparator, il poate convinge pe acesta sa achizitioneze un anumit  bun la pretul convenabil vanzatorului, fara a‑si fi facut toate calculele legate de maximizarea utilitatii sale. (Adica fara sa se gandeasca daca sumei cedate vanzatorului nu i‑ar fi putut gasi o alta intrebuintare, pentru procurarea altui bun, care i‑ar fi asigurat o satisfactie mai mare).

d) Situatia simetrica celei precedente: cererea este sub influenta exclusiva a rationalitatii, iar oferta este partial influentata de mediu. Intersectia acestor doua curbe va fi arcul AB, cu proiectiile corespunzatoare pe axa pretului si pe cea a cantitatii, conform fig. 6.5.

De aceasta data cumparatorul rational va fi cel care va cauta sa‑l convinga pe vanzator sa incheie tranzactia in conditii favorabile primului: pretul de echilibru va avea tendinta sa se fixeze la nivelul OP₂ (cel mai mic), iar cantitatea de echilibru va tinde spre OQ₂ (cea mai mare).

Un corespondent real al acestei situatii este cazul cand lucratorii, neorganizati, isi vand forta lor de munca intreprinderilor care, urmarind realizarea obiectivului lor esential ‑ maximizarea profitului total - vor cauta sa incheie contractele de munca la niveluri ale salariului cat se poate de joase (tinzand spre OP₂).

3. Surplusul vanzatorului si al cumparatorului

Inainte de a ajunge pe piata si de a derula efectiv tranzactiile, vanzatorii si cumparatorii isi fac propriile lor calcule, anticipeaza diverse niveluri posibile ale preturilor si cantitatilor pe care le vor negocia. Unii cumparatori, in functie de intensitatea nevoilor lor, ar fi dispusi sa‑si procure anumite cantitati dintr‑un bun oarecare la preturi chiar mai mari decat cel de echilibru, la care va avea loc tranzactia efectiva pe piata. Unii vanzatori, in functie de conditiile lor de productie sau de intensitatea dorintei de a vinde mai repede, ar fi dispusi sa ofere anumite cantitati dintr‑un bun chiar la preturi mai mici decat cel de echilibru, care se va fixa pe piata ca rezultat al tensiunii dintre cererea totala si oferta totala. Multitudinea nivelurilor de pret si cantitati pe care agentii economici sunt dispusi sa le ia in considerare pe piata rezulta din tabelul  de mai jos:

Tabelul  Determinarea numerica a surplusului

cumparatorilor si vanzatorilor

Ajunsi pe piata, toti cumparatorii si vanzatorii vor constata ca din confruntarea cererii si ofertei lor totale rezulta pretul de echilibru de 80 u.m./buc., indiferent de anticiparile pe care si le‑a facut fiecare. In acest caz, cumparatorii care erau dispusi anterior sa cumpere 60 mii buc. chiar la pretul de 240 u.m./buc. isi procura aceasta cantitate la pretul de echilibru al pietei, de 80 u.m./buc., realizand o economie la cheltuielile lor de consum de 60(240-80) = 9600(mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 1 din fig. 6.6.

La pretul de 220 u.m./buc. cumparatorii erau dispusi, inaintea fixarii pretului de echilibru al pietei, sa achizitioneze 100 mii buc., in care sunt, desigur, incluse si cele 60 mii buc. pentru care ar fi oferit un pret de 240 u.m./buc.. Pentru diferenta de 100 mii - 60 mii = 40 mii buc. cumparatorii, achizitionand‑o la acelasi pret de echilibru, de 80 u.m./buc., realizeaza o economie la cheltuielile lor de consum de 40(220-80) = 5600 (mii u.m.), corespunzator dreptunghiului 2 din fig. 6.6. La pretul de 200 u.m./buc., cumparatorii erau dispusi sa achizitioneze 150 mii buc., in care sunt incluse si cele 100 mii buc. pentru care ar fi acceptat sa plateasca chiar un pret mai mare. De aceea economiile lor obtinute la nivelul pretului de 200 u.m./buc. reprezinta (150 - 100)(200 - 80) = 6000 (mii u.m.), corespunzator dreptunghiului 3 din fig. 6.6. Continuand calculul acestor economii realizate de cumparatori pentru urmatoarele niveluri de pret superioare celui de echilibru, obtinem datele din tabelul , coloana 4 si suprafetele 1,2,3,4,5,6,7,8 din fig. 6.6. In total, fata de suma pe care erau dispusi sa o plateasca pentru achizitionarea bunului respectiv, efectuand tranzactiile nu la preturile mai mari, anticipate de ei, ci la pretul de echilibru fixat pe piata, cumparatorii au realizat economii la cheltuielile lor de consum de 42.900 mii u.m.. Acestea reprezinta surplusul cumparatorilor. Surplusul cumparatorilor reprezinta, deci, economiile realizate de cumparatori la cheltuielile lor de consum ca rezultat al diferentei intre preturile pe care le‑ar fi acceptat sa le plateasca pentru procurarea unui anumit bun si pretul de echilibru la care s‑au incheiat tranzactiile efective cu bunul respectiv.

In mod similar se determina si surplusul vanzatorilor. Astfel, inaintea fixarii pretului de echilibru pe piata produsului tranzactionat, existau vanzatori dispusi sa vanda 100 mii buc. la pretul de 20 u.m./buc. Vanzandu‑l insa la pretul de echilibru de 80 u.m./buc., ei obtin un venit suplimentar de 100(80 - 20) = 6000 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 9 din figura 6.6. La pretul de 40 u.m./ buc. vanzatorii erau dispusi sa ofere 350 mii buc., in care sunt incluse si cele 100 mii pe care le‑ar fi vandut la pretul de 20 u.m./buc. Venitul suplimentar obtinut prin efectuarea tranzactiilor la pretul de echilibru este de (350 - 100)(80 - 40) = 10.000 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 10 din fig. 6.6. In fine, la pretul de 60 u.m./buc. o parte dintre vanzatori ar fi fost dispusi sa ofere 560 mii buc., care includ si cele 350 mii pe care le‑ar fi vandut  la un pret si mai mic. Vanzandu‑le pe toate insa la pretul de echilibru, vanzatorii realizeaza un venit suplimentar de (560 - 350)(80 - 60) = 4200 (mii u.m.), corespunzator suprafetei dreptunghiului 11 din fig. 6.6. Venitul suplimentar total obtinut de vanzatori prin desfacerea productiei lor pe piata la pretul de echilibru, fata de incasarile pe care le‑ar fi realizat daca o vindeau la preturile pe care erau dispusi sa le accepte inaintea ajungerii pe piata, reprezinta surplusul vanzatorilor. In exemplul nostru el se ridica la suma de 20.200 mii u.m.

Spre deosebire de surplusul cumparatorilor, care apare ca economii la cheltuielile lor de consum fata de previziuni subiective, surplusul vanzatorilor constituie un castig veritabil, determinat pe o baza obiectiva ‑ costul de productie. Acest surplus ii va stimula pe producatorii vanzatori sa‑si mareascaproductia, astfel incat oferta totala pe piata va spori. Daca cererea nu va creste cu aceeasi intensitate, pretul de echilibru va tinde sa scada, ceea ce va avea ca efect si diminuarea surplusului vanzatorilor. Rezulta deci ca pretul de echilibru al pietei este instabil. Cresterea stabilitatii lui poate avea loc prin realizarea unui nou echilibru, in interiorul fiecarei intreprinderi, intre pretul de vanzare format pe piata si costul de productie propriu.

4. Mecanismul fixarii pretului stabil de perioada scurta

si al realizarii echilibrului firmei

Firma luata in considerare, una din numeroasele intreprinderi care produc si vand un anumit bun omogen, este de dimensiuni atat de mici incat, prin variatii ale ofertei sale individuale, nu poate determina o variatie semnificativa a ofertei totale de pe piata produsului respectiv astfel incat sa induca o modificare a pretului de echilibru momentan, fixat conform mecanismului descris anterior. De aceea, un astfel de agent economic este un 'price‑taker', adica pentru el pretul de vanzare este o variabila exogena, data, de care trebuie sa tina seama in deciziile pe care le ia pentru realizarea obiectivului sau ‑ maximizarea profitului total.

Intr‑o abordare statica, in care nu se ia in considerare timpul cu toate modificarile ce pot surveni, induse de diferiti factori economici sau extraeconomici, firma, informata asupra pretului de vanzare la care‑si va putea valorifica productia, nu are alta posibilitate de adaptare decat modificarea cantitatii pe care o produce. Situandu‑se intr‑o perioada scurta de timp, ea nu poate varia cantitatea produsa decat prin modificarea volumului factorului munca utilizat, singurul factor variabil. Volumul factorului capital, indeosebi al utilajelor, ramane neschimbat. Ca urmare, in dimensionarea cantitatii produse pentru a obtine profit total maxim, firma va compara mereu venitul sau incasarea sa marginala cu costul marginal.

Venitul sau incasarea marginala reprezinta suma obtinuta de firma pentru ultima unitate vanduta din productia sa. Cum ne situam in  conditiile concurentei perfecte, cand pretulpietei nu poate fi influentat de variatia ofertei individuale a firmei, venitul marginal este de fapt identic cu pretul de vanzare. Aceasta inseamna ca, pentru produsul firmei, curba cererii este perfect elastica, adica este o dreapta orizontala cu axa cantitatilor, identificandu‑se cu dreapta care marcheaza nivelul pretului de vanzare format prin mecanismul echilibrarii pietei (dreapta PM din fig. 6.7.).

Costul marginal, dupa cum stim, este imputabil sau aferent ultimei unitati produse din bunul respectiv. El nu contine decat costuri variabile, deoarece costurile constante sunt imputabile primelor unitati produse.

Realizarea echilibrului firmei, adica ajungerea in situatia in care profitul total devine maxim posibil, este asigurata de tendinta spontana de egalizare a costului marginal si a pretului de vanzare. Pentru a demonstra aceasta conditie luam in considerare doua ipoteze:

4.1. Sa presupunem mai intai ca pretul de vanzare este superior minimului costului total mediu. Pretul de vanzare este pretul de echilibru al pietei, format pe graficul din stanga din fig. 6.7., a carui ordonata are aceleasi unitati de masura ca si graficul din dreapta, in timp ce abscisa exprima oferta si cererea totala de pe piata pe graficul din stanga si, la o scara mult mai mica, productia oferita doar de catre una din numeroasele firme foarte mici, pe graficul din dreapta. Repetam, firma ale carei curbe de cost mediu total si marginal sunt reprezentate pe graficul din dreapta isi va gasi punctul de echilibru optand pentru un output (cantitate produsa) care‑i maximizeaza profitul total. Sa vedem cum:

Initial, volumul productiei firmei ar putea fi cantitatea O'Q₁. In acest caz, ridicand o perpendiculara pe abscisa in punctul Q₁, putem determina situatia costurilor, incasarilor si rezultatelor financiare ale firmei: costul marginal, adica al ultimei unitati produse din bunul 'X', este segmentul Q₁A; incasarea marginala, adica pretul incasat pentru aceasta ultima unitate, este Q₁C, egal cu pretul pietei OP_e; costul mediu total este Q₁B > Q_1­A, ceea ce inseamna ca, asa cum ne reamintim de la teoria producatorului, productia O'Q₁ corespunde unei faze a productiei inca ineficiente (productivitatea medie si cea marginala sunt crescatoare). Pentru ultima unitate produsa se obtine un profit egal cu segmentul AC, iar profitul mediu este egal cu segmentul BC.

Desigur, firma continua sa creasca productia, ajungand la cantitatea O'Q₂, unde costul marginal devine egal cu minimul costului mediu total Q₂F, inregistrand profitul mediu maxim. Din punctul Q₂, ambele curbe, ale costului marginal si costului mediu, sunt crescatoare, ceea ce inseamna ca le corespund curbe descrescatoare ale productivitatii medii si marginale si ne aflam intr‑o faza eficienta a productiei. Profitul total maxim nu a fost inca obtinut. Chiar daca, sporind productia in continuare, peste cantitatea O'Q₂, profitul aferent fiecarei unitati suplimentare produse se diminueaza, profitul total continua sa creasca. Pana cand? Pana productia ajunge la cantitatea O'Q₃, cand costul marginal egaleaza pretul de vanzare. Deci, pentru ultima unitate produsa din cantitatea O'Q₃, nu se mai obtine profit, dar nici pierderi. Pentru toate celelalte unitati produse s‑a obtinut insa profit, astfel incat profitul total maxim este egal cu profitul mediu GH multiplicat cu cantitatea produsa O'Q₃, care este egala cu segmentul G'G. Putem scrie deci ca: profitul total maxim = G'G x GH, ceea ce inseamna, geometric, aria dreptunghiului G'GHP hasurata pe figura 6.7.

Daca firma ar continua sa‑si mareasca productia pana la cantitatea 0'Q₄, pentru toate unitatile produse peste cantitatea O'Q₃ s‑ar inregistra pierderi, astfel incat suprafata HKL ar fi pierderea totala, care ar diminua profitul reprezentat de suprafata dreptunghiului G'GHP. Cand productia ar ajunge la cantitatea O'Q₅, costul mediu ar deveni egal cu pretul de vanzare, ceea ce inseamna ca firma ar inregistra profit zero.

De aceea, prin incercari succesive, echilibrul firmei se realizeaza pentru cantitatea O'Q₃, la care pretul de vanzare este egal cu costul marginal.

Am precizat ca, in conditiile concurentei perfecte, firma fiind de mici dimensiuni (una din foarte multe firme care asigura oferta totala pe piata), nu poate influenta nivelul pretului de echilibru al  pietei. Nimeni insa nu‑i impune acest pret. Firma are libertatea deplina sa practice orice nivel de pret doreste. Dar, daca va cere un pret mai mare decat cel de echilibru, cumparatorii rationali si perfect informati nu vor cumpara produsul la acest pret, orientandu‑se spre alte firme vanzatoare. Daca isi va vinde produsele la un pret inferior celui de echilibru, de exemplu la O'P', cantitatea produsa va trebui reajustata la O'Q₆ (care restabileste egalitatea dintre pretul de vanzare O'P' si costul marginal Q₆N), iar profitul total rezultat, NR x RR', adica suprafata dreptunghiului R'RNP', nu va mai fi la fel de mare ca atunci cand s‑a practicat pretul de echilibru al pietei O'P.

Ca urmare, in concluzie, daca firma doreste maximizarea profitului sau total, va trebui sa ajunga, in urma unui proces de tatonari succesive, la urmatoarea situatie:

· Sa‑si stabileasca volumul productiei la cantitatea de echilibru O'Q₃, care asigura realizarea egalitatii:

Costul marginal = Pretul de vanzare

denumita si conditia de echilibru al firmei in situatia de concurenta perfecta;

 Sa‑si vanda productia la pretul de echilibru al pietei.

4.2. In ipoteza ca pretul de vanzare ar fi inferior minimului costului total mediu, oricare ar fi volumul productiei la care s‑ar opri firma, incasarile ei totale obtinute prin vanzarea productiei la pretul pietei nu ar putea acoperi cheltuielile efectuate. S‑ar parea ca nu exista alta solutie decat inchiderea intreprinderii. Daca insa aceasta situatie a fost provocata de o conjunctura nefavorabila trecatoare, firma isi poate propune sa supravietuiasca, incercand sa reduca la minimum pierderile. Pentru aceasta este necesara si cunoasterea nivelului costurilor variabile.

Daca pretul de vanzare, adica pretul de echilibru al pietei (OP), este superior minimului costului mediu variabil (Q₁A), ca in fig. 6.8., optand pentru calitatea OQ₂, la care se asigura egalitatea Pret de vanzare = Cost marginal, firma reuseste sa‑si acopere din incasarile obtinute totalitatea costurilor variabile, obtinand si un surplus (reprezentat de suprafata hasurata a dreptunghiului D'DBP) din care‑si poate recupera o parte din costurile fixe angajate de obicei la inceput. Recuperarea restului costurilor fixe poate fi amanata pana la depasirea conjuncturii nefavorabile de pe piata.

Procedand astfel, firma va inregistra pentru productia OQ₂ pierderi echivalente cu suprafata dreptunghiului PBFG, dar acestea vor fi mai mici decat in cazul inchiderii, cand nu  ar mai putea recupera decat foarte putin din valoarea utilajelor, a cladirilor, pentru care cheltuielile au fost efectuate inainte de punerea in functiune a intreprinderii.

Daca insa conjunctura se inrautateste iar pretul de vanzare coboara si sub minimul costului mediu variabil Q₁A, firma nu‑si mai poate asigura incasarile necesare acoperirii cheltuielilor cu plata salariilor si cu achizitionarea materiilor prime, materialelor, combustibilului pentru fabricatie. Ea este nevoita sa‑si inceteze activitatea, sa se inchida. De aceea minimul costului mediu variabil este denumit punct de inchidere a firmei.

Functionarea intreprinderii in situatia evidentiata de fig. 6.8. nu poate fi continuata pe o perioada prea lunga. Exista urmatoarele variante de evolutie pe termen scurt:

· Situatia cea mai favorabila pentru firma: conjunctura se imbunatateste. Piata se reinvigoreaza, cererea se relanseaza, determinand ridicarea nivelului pretului de echilibru peste minimul costului mediu total al firmei, care redevine rentabila;

 Nefiind semnale ale depasirii conjuncturii nefavorabile, intreprinzatorul isi vinde firma, care, achizitionata de altcineva, la un pret foarte scazut, inregistreaza apoi costuri fixe mai mici, ceea ce poate determina ca, in continuare, curba costului mediu total sa coboare sub pretul de vanzare;

· Intreprinzatorul schimba profilul de fabricatie al firmei, orientandu‑se spre producerea unor bunuri a caror piata este in expansiune. Acest caz, presupunand modificarea si achizitionarea de noi utilaje, iese din cadrul perioadei scurte in care ne este plasata aici analiza;

· Intreprinzatorul poate lua legatura cu patronii altor firme din aceeasi ramura, aflate intr‑o situatie similara, reusind sa‑si fixeze impreuna o strategie de influentare a pietei in sensul cresterii pretului de echilibru. Si aceasta varianta iese din cadrul analizei de aici deoarece nu s‑ar mai respecta ipotezele concurentei perfecte.

Abordarea statica nu este justificata decat din ratiuni simplificatoare, didactice, pentru intelegerea mecanismelor prezentate. Piata este insa intr‑o continua miscare, evolutie, sub impactul influentei unei multitudini de factori, putin predictibila si greu de cuantificat. In optiunile lor, agentii economici constientizeaza faptul ca este necesar sa compare nu costul marginal si pretul pietei din momentul adoptarii deciziilor lor, ci nivelurile previzibile a se realiza in viitor, cand vor ajunge pe piata. Ei se vor stradui ca, plecand de la constatarile pe care le ofera realitatea momentului in care iau deciziile, sa adopte acele masuri care sa asigure egalitatea intre costul marginal ex‑ante si pretul de echilibru al pietei ex‑ante, adica anticipate a se realiza. Pentru aceasta este necesara o analiza cauzala, care este specifica abordarii dinamice a studierii proceselor si tendintelor pietei, dar care este greu accesibila micilor intreprinzatori, confruntati cu insuficienta informatiilor si uneori cu o slaba cultura economica.

De aceea este necesar ca, in concluzie, sa privim realizarea egalitatii dintre costul marginal si pretul de vanzare, care este conditia infaptuirii echilibrului firmei, doar ca tendinta, posibila de atins avand in vedere ca anticiparile sunt mereu rectificate in functie de rezultatele constatate. Desigur, perioadele de recesiune, de criza economica, de socuri ale cresterii preturilor unor materii prime de baza, de declansare a inflatiei sau de reforme radicale nu sunt de natura a favoriza realizarea echilibrului firmei. Sa nu uitam insa ca problema a fost tratata in conditiile ipotezelor restrictive ale concurentei perfecte, sub forma doar a unui model teoretic.

5. Realizarea echilibrului ramurii sau fixarea pretului

stabil de perioada lunga

Perioada lunga este cea in care toti factorii de productie variaza. Producatorii au posibilitatea sa‑si modifice marimea capacitatii de productie, infiintand noi uzine, sectii sau ateliere sau, dimpotriva, inchizand unele dintre acestea. In felul acesta este influentata marimea ramurii, prin care se intelege totalitatea firmelor ce produc un acelasi bun sau o anumita clasa de bunuri. Situandu‑ne in cadrul concurentei perfecte, ipoteza omogenitatii perfecte a bunurilor ne impune sa consideram ramura ca fiind formata din firme care produc si ofera pe piata un singur bun, identic, indiferent de producator.

De aceasta data vom vedea cum se interconditioneaza echilibrul pietei cu echilibrul firmei si cu cel al ramurii in procesul stabilirii pretului de vanzare. Pentru inceput, vom folosi din nou abordarea statica, facand abstractie de procesele concrete in cadrul carora evolueaza ramura. Echilibrul ei se realizeaza de asemenea pe baza adaptarii prin cantitati, in functie de situatia pietei si de costurile intreprinderilor componente existente sau nou create. Se demonstreaza ca, prin crearea, extinderea sau inchiderea unor firme, se ajunge la o oferta totala a ramurii din a carei interactiune cu cererea totala a pietei rezulta un pret de vanzare ce tinde sa egaleze minimul costului mediu al asa‑numitelor intreprinderi marginale. Acestea sunt firmele care dispun de conditiile cele mai putin favorabile, astfel incat obtin bunul respectiv la costuri mai ridicate. Productia lor este insa necesara pentru satisfacerea cererii.

Pentru a demonstra conditia realizarii echilibrului ramurii vom lua si de aceasta data in considerare doua ipoteze:

5.1. Situatia in care in ramura exista si se creeaza firme identice, cu aceleasi curbe ale costurilor, conform fig. 6.9. de mai jos:

Trebuie sa raspundem la doua intrebari: cate intreprinderi de acelasi tip se mai pot infiinta in cadrul ramurii? Ce efect va avea asupra nivelului pretului pietei infiintarea noilor intreprinderi? Pe piata (graficul din stanga), intersectia cererii si ofertei totale da initial pretul de echilibru OP_ei, caruia ii corespunde o cantitate de echilibru al pietei initiala OQ_ei. Daca am presupune ca in ramura exista 100 de intreprinderi, segmentul OQ_ei este egal cu 100 de segmente 0'Q₀ (0Q₀ fiind cantitate de echilibru initiala a firmei, fixata pentru realizarea conditiei de echilibru al firmei, Pret de vanzare = Costul marginal). Facem abstractie de posibilitatea ca intreprinderile sa stocheze o parte din productie sau sa aduca pe piata bunuri produse intr‑o perioada anterioara si stocate. La pretul de echilibru OP_ei = 0'P₀ firmele din ramura sunt foarte avantajate. Ele isi vand productia la pretul 0'P₀ = Q₀C, dar fiecare unitate de produs le costa, in medie, Q₀D'. Sa ne reamintim ca in costul economic sunt incluse remuneratiile tuturor factorilor de productie utilizati. Astfel, fiecare din cele 100 de firme obtine un adevarat superbeneficiu CD, care stimuleaza intreprinzatorii din ramura sau din afara ei sa infiinteze noi firme.

Ne aflam in situatia concurentei perfecte, asa ca nimic nu‑i impiedica sa faca acest lucru. Sa presupunem ca se vor mai infiinta n firme. Care va fi efectul asupra pietei? Daca, avand in vedere ipoteza atomicitatii cererii si ofertei, variatia productiei unei firme nu putea avea o influenta semnificativa asupra ofertei totale, astfel incat sa modifice pretul de echilibru al pietei, de aceasta data, cresterea semnificativa a numarului de intreprinderi care aprovizioneaza piata va determina sporirea ofertei totale. De aceea, curba ofertei totale de pe piata se deplaseaza pe graficul din stanga al fig. 6.9., de la stanga spre dreapta. Daca cererea ramane neschimbata, acest fapt provoaca diminuarea pretului de echilibru al pietei pe masura ce noi firme intra in ramura si suplimenteaza oferta totala cu productia lor. In aceeasi masura, fiecare firma, mentinand egalitatea dintre pretul de vanzare si costul marginal (pentru a‑si asigura echilibrul), va observa ca superbeneficiul ei, CD, se diminueaza treptat pana cand devine nul in punctul E. Aceasta se intampla atunci cand pretul de vanzare ajunge la nivelul OP_ef = O'P₁ = Q₁E; Q₁E este minimul costului mediu total. Sageata din suprafata CDE indica sensul  de miscare al segmentului CD, intre curba costului marginal, pe care coboara pretul spre nivelul Q₁E, si curba costului mediu total pe care alunecam spre punctul ei de minim.).

Cand curba ofertei totale de pe piata ajunge sa intersecteze curba cererii totale in punctul B, iar noul pret de echilibru devine egal cu minimul costului mediu total al fiecarei firme din ramura, superbeneficiul, incitatorul care a determinat infiintarea de noi intreprinderi, dispare. Daca acestea vor continua sa intre in ramura si sa suplimenteze astfel oferta de pe piata, curba ofertei totale va glisa mai departe pe curba cererii, spre dreapta, dincolo de punctul B, astfel incat pretul de echilibru al pietei va deveni inferior minimului costului mediu total al firmelor, provocandu‑le pierderi. Unele nu vor putea supravietui si‑si vor inceta activitatea, ceea ce va determina diminuarea ofertei totale de pe piata si deplasarea curbei acesteia in directie inversa, spre stanga, pana ajunge din nou in punctul B, restabilind astfel echilibrul ramurii.

Deci, se poate concluziona ca, pe termen lung, echilibrul se stabileste atunci cand se realizeaza egalitatea:

Pretul de vanzare = minimul costului mediu total = costul marginal

Firmele isi vor fixa productia la un nivel optim, care corespunde costului mediu cel mai scazut, adica celor mai bune conditii de fabricatie; in ramura se va instala de asemenea un numar optim de intreprinderi, deoarece productia lor, fixata la nivel optim, corespunde folosirii celei mai eficiente a resurselor umane si materiale. Am presupus curbele costurilor nemodificate, la fel ca si curba cererii totale de pe piata. Daca insa ar surveni cresteri in unele elemente componente ale costurilor, curbele acestora s‑ar deplasa in sus, dar mecanismul nu s‑ar schimba. Punctul B₁, de intersectie al curbelor cererii si ofertei totale in situatia de echilibru pe termen lung, ar fi si el undeva mai sus pe curba cererii, corespunzator noului minim al curbei costului mediu total. Daca ar avea loc modificari in marimea cererii totale, in sensul cresterii sau in sensul diminuarii, pretul de echilibru de lunga perioada ar fi mai ridicat, respectiv mai coborat, fara insa ca mecanismul fixarii lui sa se modifice.

5.2. A doua ipoteza pe care o luam in considerare in continuare se refera la o situatie mai apropiata de realitate, cand in ramura exista numeroase firme, dar nu identice. Unele dintre ele dispun de conditii mai avantajoase: sunt favorizate de o pozitie mai buna fata de sursele de aprovizionare sau de pietele de desfacere; beneficiaza de o sursa de aprovizionare mai ieftina; dispun de procedee tehnologice mai avansate, de o anumita inventie care le permite realizarea unui nivel mai ridicat al productivitatii etc. Ca urmare, curbele costurilor lor vor fi mai coborate. Celelalte firme dispun de conditii mai putin favorabile, iar unele chiar de cele mai nefavorabile. Ultimele sunt denumite intreprinderi marginale. Pentru simplificare, vom presupune ca in ramura exista numai doua tipuri de firme: cele care dispun de conditii avantajoase ‑ sa le numim inframarginale ‑ si cele cu conditii mai nefavorabile, dar a caror productie este necesara pentru satisfacerea cererii totale de pe piata ‑ intreprinderi marginale. Ipoteza insa nu este completa: mai trebuie sa presupunem ca noile firme care vor intra in ramura, atrase de acelasi superbeneficiu, nu pot reproduce conditiile de productie avantajoase ale intreprinderilor inframarginale si, de aceea, vor avea curbe ale costurilor mai ridicate, asa cum se observa din fig. 6.10.

La pretul initial de echilibru al pietei, P_ei, toate firmele isi vor determina volumul productiei care le permite realizarea echilibrului lor, egaland pretul de vanzare si costul marginal. Astfel, firma inframarginala isi fixeaza cantitatea O'Q₁, iar cea marginala cantitatea O'Q'₁. Ambele tipuri de firme obtin acel superbeneficiu stimulator al infiintarii de noi intreprinderi, CD, respectiv, C'D'. Intrucat am presupus ca firme de primul tip, inframarginale, nu se mai pot infiinta, in ramura se creeaza firme de al doilea tip, a caror productie determina cresterea ofertei totale pe piata si deplasarea curbei ei spre dreapta, pana cand intersecteaza curba cererii in punctul B, la care se fixeaza pretul de echilibru de perioada lunga. Acesta este egal cu minimul costului mediu total al firmei marginale. Deci, pe masura ce creste numarul firmelor marginale nou infiintate in ramura, oferta totala de pe piata creste, pretul momentan al  pietei scade, iar superbeneficiul C'D' (care incitase crearea noilor firme) se diminueaza pana devine nul la nivelul P_e al pretului de echilibru. Crearea de noi intreprinderi inceteaza. Ramura si‑a realizat echilibrul. P_e devine pretul stabil de perioada lunga.

Firmele inframarginale vor continua sa obtina un superbeneficiu egal cu FG, care imbraca natura unei rente de producator, rezultata din faptul ca aceste intreprinderi sunt detinatoare ale unor avantaje ce nu mai pot fi reproduse.

In concluzie, in fiecare ramura, printr‑un proces de creare sau disparitie a firmelor, pretul de vanzare pe termen lung tinde sa ajunga la nivelul costului mediu minim al firmelor cel mai putin favorizate, numite intreprinderi marginale.

Desigur, demonstratia putea fi mai complicata daca se lua in considerare faptul ca infiintarea de noi firme determina cresterea cererii de factori de productie si scumpirea lor, ceea ce are consecinte pe planul costurilor. Curbele costurilor s‑ar fi urcat pentru toate firmele, dar mecanismul ar fi fost acelasi. Fiindca ar fi crescut si minimul costului mediu, pretul de vanzare pe termen lung s‑ar fi fixat la un nivel mai ridicat.

La o eventuala modificare a cererii totale pe piata, situatia firmelor din ramura se poate schimba: cand cererea scade, firme din categoria celor inframarginale, avantajate, pot deveni marginale, daca pretul de vanzare scade pana la nivelul minimului costului lor mediu total. Dimpotriva, daca pe piata cererea creste (toate celelalte conditii ramanand neschimbate), creste pretul de vanzare, ceea ce permite intrarea in ramura a unor firme cu conditii de productie si mai nefavorabile decat ale fostelor intreprinderi marginale. In acest caz, noile firme vor intra in categoria intreprinderilor marginale, iar fostele intreprinderi marginale devin astfel inframarginale. Concluzia desprinsa pe baza analizei statice efectuate mai sus isi mentine insa valabilitatea.

Si in cazul fixarii pretului stabil de lunga perioada sau al determinarii echilibrului ramurii este necesara o abordare dinamica a acestor procese. Economia este intr‑o perpetua miscare: se modifica mereu, in sus sau in jos, preturile produselor finite, ale materiilor prime, ale nivelului salariilor si ratei dobanzii etc. De aceea, intreprinzatorii nu se hazardeaza sa infiinteze noi firme decat daca au convingerea ca raportul  favorabil pe care‑l constata in prezent intre pretul de vanzare si costurile productiei lor se va mentine si in viitor, macar pe o perioada suficienta de timp pentru a‑si putea recupera investitiile angajate. Pentru a adopta decizia de a investi, ei vor lua in calcul, asa cum demonstra John Maynard Keynes, raportul dintre eficacitatea marginala a capitalului si rata dobanzii. Eficacitatea marginala a capitalului reprezinta o rata sperata a profitului pentru investitiile suplimentare dorite a fi efectuate, un randament scontat al capitalului investit. Acesta depinde de o multitudine de factori. Unii sunt mai usor cuantificabili, dar nu foarte riguros, cum ar fi volumul actual al utilajelor din ramura si gradul lor de uzura, cantitatile solicitate in prezent de catre cumparatori etc., iar altii, mai greu previzibili, cu cat vizeaza un viitor mai indepartat: evolutia probabila a cererii aflata sub influenta preferintelor si veniturilor consumatorilor; variatiile probabile ale salariilor, determinate de evolutia starii de spirit a lucratorilor, de gradul lor de organizare si de puterea de negociere a sindicatelor; reactiile altor agenti economici, incitati sau descurajati sa‑si extinda capacitatea de productie; evolutia de ansamblu a conjuncturii economice; perspectivele legate de evolutia inflatiei; asteptarile agentilor economici privind evolutia politicii economice promovate de catre guvern etc. Cu unii dintre acesti factori iesim insa din cadrul modelului teoretic al concurentei perfecte.

Rata dobanzii este influentata, la randul sau, in esenta, de oferta de lichiditati, adica masa monetara in circulatie, si cererea de moneda, explicata de J.M. Keynes prin preferinta agentilor economici pentru lichiditate.

Teoria economica de inspiratie keynesista sustine ca intreprinzatorii continua sa investeasca atat timp cat eficacitatea marginala a capitalului este superioara ratei dobanzii. Desigur ca in acest fel concluziile reiesite din abordarea dinamica se indeparteaza de cele ale abordarii statice, dar, in esenta, rationamentul se bazeaza in cele din urma pe acelasi raport intre preturile de vanzare si costurile firmelor componente ale ramurii.

Sa reamintim, in incheiere, ca in acest capitol sunt prezentate rationamentele specifice concurentei perfecte, ca ele dau continut doar unui model teoretic, pe care il putem considera doar un cadru de referinta necesar pentru intelegerea mai riguroasa a realitatii vietii economice, mult mai complicate si mai complexe. Dupa ce, in capitolul urmator, va fi prezentat monopolul, situatie aflata la polul opus concurentei perfecte, studierea continutului si mecanismelor concurentei imperfecte ne va permite o mai mare apropiere de aceste realitati.

Concepte de baza

Probleme de discutat

1.     Cum se poate aprecia gradul de competitie al unei piete?

2.     Ce este concurenta pura si perfecta?

3.     Ce inseamna 'fluiditatea' pietei?

4.     Ce este perioada foarte scurta in analiza mecanismului de formare a pretului de echilibru al pietei?

5.     Cum se realizeaza echilibrul pietei in ipoteza agentilor economici aflati sub influenta exclusiva a rationalitatii?

6.     Cum se formeaza pretul momentan si care este mecanismul realizarii echilibrului pietei atunci cand agentii economici sunt partial influentati de mediu si partial se afla sub influenta rationalitatii?

7.     Ce reprezinta surplusul cumparatorilor si cum se formeaza?

8.     Ce reprezinta surplusul vanzatorilor si cum se formeaza?

9.     De ce, in conditiile concurentei perfecte, venitul sau incasarea marginala coincide cu pretul de vanzare?

10.  Cum se realizeaza echilibrul firmei in conditiile concurentei perfecte?

11.  Daca pretul de vanzare scade sub costul mediu total al unei firme, aceasta isi mai poate continua activitatea in conditiile concurentei perfecte?

12.  Care este mecanismul fixarii pretului stabil pe termen lung si al realizarii echilibrului ramurii in conditiile concurentei perfecte?