|
|
|
Evaziunea fiscala
Conceptul de evaziune fiscala cuprinde si lamureste totalitatea
procedeelor licite si/sau ilicite prin care, total sau partial, materia
impozabila poate fi sustrasa de la obligatiile stabilite prin legislatia
fiscala
Pentru a recurge la stratageme variate de evitare a fiscului,
contribuabilul poate urma mai multe ratiuni, intrucat evaziunea este o
rezultanta logica a mai multor imprejurari.
A. Pe de o parte, ar fi legislatia fiscala insasi, plina de lacune,
inadvertente si prevederi echivoce, a caror combinare abila favorizeaza
scoaterea veniturilor, sau a oricaror alte bunuri, de sub incidenta impunerii.
Alteori, prevederi legislative explicite stipuleaza neimpozitarea in anumite
conditii, contribuabilul urmand doar sa atinga acele conditii expres
prevazute de lege. Lipsa de prevedere sau de pricepere a legiuitorului se
dubleaza uneori cu metodele defectuoase de aplicare a legii de catre
aparatul insarcinat cu colectarea si evidentierea veniturilor publice.
Aceasta ar fi calificata drept evaziune licita, intrucat contribuabilii au la
indemana felurite mijloace de exploatare a insuficientelor legislative si pot
evita fiscul in mod "legal".
Astfel au stat lucrurile in primii ani dupa decembrie 1989, cand s-au
prevazut prin lege conditii exprese de scutire de la plata impozitului pe
profit la acele societati comerciale infiintate in anumite domenii de
activitate sau cu functionarea in zone declarate defavorizate. Tot in seria
prevederilor explicite se pot include si amnistierile fiscale ale unor firme, ca
fapte care, prin ele insele, au stimulat psihologia evazionista nativa a
foarte multor platitori de impozite.
In ideea de a explora si de a exploata fiecare lacuna a legislatiei
fiscale, in tarile cu economii traditional democrate si dezvoltate
planificarea impozitelor este un demers de maxim interes in programarea
afacerilor.
Desigur au existat destule controverse privitoare la caracterul etic al
practicilor de evitare a fiscalitatii, chiar daca ar fi legale. Raspunsul la o
astfel de dilema a fost formulat in 1947 de catre un judecator federal21 intro
cauza fiscala:
"Mereu si mereu tribunalul a subliniat ca nu este nimic sinistru
ori reprobabil in faptul ca cineva isi conduce afacerile incat sa
mentina impozitele cat mai scazute posibil. Toata lumea procedeaza
asa, bogati si saraci deopotriva; si toti o fac corect, pentru ca nimeni
nu este dator sa plateasca pentru prestatiile publice mai mult decat
se cere prin lege: impozitele sunt prelevari impuse cu forta, si nu
contributii voluntare. A pretinde mai mult, in numele moralei este,
mai degraba, o ipocrizie".
Singura solutie de contracarare este o legislatie atent elaborata si cu
aplicarea in sarcina unui aparat riguros si responsabil, deoarece
inventivitatea contribuabilului poate sa se desfasoare nestingherita in
impact cu larghetea legiuitorului sau cu abuzurile birocratilor din sistemul
fiscal.
Pe de alta parte, o fiscalitate impovaratoare apasa greu asupra
oricarei materii impozabile si, practic, "o pune pe fuga". Insasi natura
umana este tentata sa ia in consideratie cu prioritate interesul propriu, si
abia apoi interesul general, in virtutea unei logici implacabile a
contribuabilului, pe care legiuitorul este obligat s-o cunoasca si sa
procedeze in consecinta: "voi plati doar ceea ce nu pot sa nu platesc!". O
foarte ampla literatura incrimineaza excesul de fiscalitate si sustine ca
impozitele mari risca sa ucida gaina care face ouale de aur!.
B. In categoria actelor si faptelor care reprezinta evaziune ilicita se
inscriu practicile de sustragere frauduloasa de la plata obligatiilor fiscale,
prin disimularea sau mistificarea obiectului impozabil, sau prin falsificarea
unor documente si acte doveditoare privind veniturile sau activitatile
contribuabilului. Violarea cu rea-credinta a prevederilor legale este un
fenomen profund antisocial, datorita afectelor nocive cauzate de
micsorarea veniturilor statului si, implicit, de prejudicierea sanselor de
acoperire a unor cheltuieli de ordin social si economic.
Datorita consecintelor nefaste pe care le provoaca in legislatiile tarilor
dezvoltate acest gen de evaziune este asimilata tuturor incalcarilor grave
de lege prin care se aduce atingere vietii persoanei si societatii in
ansamblu. De aceea, este salutara asocierea evaziunii fiscale cu
criminalitatea, deoarece reprezinta unul din numeroasele motive ale
subdezvoltarii economice si sociale.
Totusi, in lume se gasesc numeroasele teritorii si legislatii fiscale cu
totul permisive in materie de impunere, locuri supranumite "oaze" sau
"paradisuri" fiscale, unde sunt dirijate profiturile sau veniturile realizate in
zone cu fiscalitate mai ridicata. Retine in mod deosebit atentia faptul ca
din primele mari 25 se banci din lume, 20 si-au deschis filiale si activeaza
prin acestea - in insule punctiforme si cu o populatie relativ scazuta, dar
foarte "primitoare" sub aspectul fiscalitatii si al confidentialitatii
operatiunilor bancare.
Numeroase analize si institutii cu vocatie internationala au dezbatut
problema miilor de miliarde de eurodolari care circula in lume cu regim de
capital migrator sau vagabond, insa numai dupa tragicele evenimente din
New York s-au si intreprins primele masuri de identificare si blocare a
sumelor fabuloase cu provenienta oculta si cu destinatii criminale.
In Romania postdecembrista fenomenul evazionist a insotit eforturile
de reconversie la economia de piata alaturi de alte racile, la fel de nocive,
dar tipice brustei liberalizari a societatii dupa deceniile de oprimare.
Analizele oficiale apreciaza, cel putin pentru ultimii 2 -3 ani, o evaziune
fiscala cuprinsa intre 15% si 32% fata de PIB si respectiv, fata de bugetul
general consolidat al statului.
Insa, potrivit estimarilor din raportul Trezoreriei SUA pentru tara
noastra, aceste cifre sunt mult mai mari si ele se coroboreaza cu alti
indicatori relevanti ai starii economice si sociale deteriorate pe care o are
natiunea ca intreg. Pe langa numeroasele "inlesniri" si favoruri oficiate prin
acte normative echivoce sau permisive, multi ani evaziunea fiscala a fost
stimulata prin lipsa oricaror sanctiuni fata de marii datornici la bugetul
statului. Acest fapt a coexistat cu "vigilenta" fata de intarzierile neglijabile,
insa drastic penalizate, ale altor agenti economici pe baza unui tratament
injust aplicat in materie de proprietate.
Combaterea evaziunii in tara noastra se afla inca departe de a fi
calificateaa ca activitate matura si trebuie corelata - mai mult ca in orice al
domeniu - cu dinamica economiei reale, cu evolutia legislativa si
institutionala, cu insasi restructurarea mentalitatilor si compartimentelor.
1. Impozitele directe
Cea mai veche forma de impunere, practicata cu mult inaintea epocii
moderne, o constituie impozitele directe si ele se stabilesc pe obiective
materiale sau activitati, precum si pe venit sau avere. Odata cu
dezvoltarea economica ce a insotit revolutia industriala, impozitele reale
(obiective) au inceput treptat sa fie inlocuite de impozitele personale
(subiective), ca efect al urbanizarii prin cresterea populatiei, precum si
datorita miscarilor revendicative ale populatiei active pentru
individualizarea obligatiilor fiscale.
Primele decenii din secolul XX cunosc o amploare deosebita a
cheltuielilor publice, fapt care obliga statul la abordarea unor noi surse de
acoperire a necesarului de mijloace banesti, si astfel, pe langa impozitele
directe traditionale, au fost instituite impozitele indirecte, mai dificil de
detectat sau de respins, insa mai extinse, pentru ca sunt asezate pe
consumuri, pe vanzari de marfuri sau prestari de servicii, in plus fiind si
camuflate in preturi.
1.1. Impozitele reale s-au aplicat inca din perioada
premonopolista si s-au extins considerabil pe masura dezvoltarii
economico-sociale.
Impozitul funciar reprezinta cea mai raspandita modalitate de
impunere, datand din vremea cand pamantul era considerat elementul de
baza al bogatiei si prosperitatii; criteriile de asezare a acestui impozit erau
exclusiv exterioare, fara legatura cu amplasamentul sau calitatea
suprafetelor, si nicidecum cu capacitatea de plata a proprietarului. Un
progres important in stabilirea impozitului funciar l-a constituit introducerea
cadastrului , o complexa inventariere si inregistrare a tuturor terenurilor,
clasificate pe categorii de calitate a solului, a amplasarilor in localitati, cu
mentionarea veniturilor probabile, precum si a contribuabililor proprietari,
impreuna cu bunurile acestora.
Impozitul pe cladiri devine o forma mai cuprinzatoare de impunere pe
averea imobiliara mai cu seama in zonele urbane; luarea in considerare
tot a unor criterii exterioare (de exemplu, numarul si marimea incaperilor,
al usilor sau ferestrelor, marimea curtii sau suprafata construita etc.) nu a
asigurat relevanta si nici o imagine completa asupra obiectului impozabil;
de aici, si inechitatile frecvente cauzate de acest impozit.
Impozitul pe activitatile industriale a fost instituit odata cu aparitia si
dezvoltarea atelierelor, manufacturilor si fabricilor, pe masura expansiunii
comertului si meseriilor; au fost luate in calcul noi criterii, potrivit noilor
realitati, insa tot exterioare, pentru ca aprecierea materiei impozabile
continua sa ignore capacitatea de plata a contribuabililor (de exemplu:
natura firmei, forta motrice utilizata in productie, tipul en gros/en detail al
activitatii etc).
Impozitul pe capitalurile banesti a fost o consecinta a dezvoltarii
relatiilor bancare si de credit, precum si o urmare fireasca a expansiunii
diverselor operatiuni cu hartii de valoare; si in aceste situatii criteriile de
evaluare a obiectului impozabil s-au referit tot la elemente de suprafa ta; de
exemplu, nivelul dobanzii platite de debitor sau a celei incasate de
creditor; in plus, rafinamentul operatiunilor de evidenta contabila favorizau
adesea mistificarea declaratiilor, fapt care a determinat un scazut
randament fiscal si destula usurinta pentru sustrageri de la plata acestor
impozite.
Impozitele reale au cunoscut treptat un declin ireversibil, continuand
sa se mai stabileasca in zone subdezvoltate economic, bazate pe
exploatatii de tip agricol. Considerarea elementelor prezumate ale
obiectului impozabil a determinat prejudicierea, in primul rand, a veniturilor
mici si mijlocii, comparativ cu cele mari. Aceste motive le justifica
randamentul fiscal din ce in ce mai nesemnificativ, la care se adauga si
posibilitatea de evaziune de la plata lor, prin posibilitatile de omitere
partiala a materiei impozabile.
Caracterul regresiv, inechitatile si frecventele posibilitati de frauda sau
abuzuri au constituit neajunsuri tot mai evidente si hotaratoare ale acestei
categorii de impozite, motive care au determinat initierea unor noi formule
de constituire a veniturilor statului.
1.2. Impozitele personale s-au aplicat in forme incipiente
incepand cu ultimele decenii ale secolului XIX, cand continua crestere a
cheltuielilor publice a determinat includerea in sistemul de impunere si a
categoriilor sociale a caror unica sursa de venit o reprezenta propria
munca. Caracterul progresist si flexibil al acestor impozite s-a bazat si pe
obligativitatea introducerii unor limite de venit minim neimpozabil, precum
si pe feluritele inlesniri si deduceri acordate corespunzator contribuabililor
cu probleme familiale sau cu venituri precare.
Radicalizarea miscarilor sociale de la sfarsitul secolului XIX au impus
accelerarea impunerii personale, in sensul obligativitatii de a se lua in
calcul capacitatea contributiva a platitorilor, dupa numarul persoanelor
aflate in intretinere, datoriile fata de banci, precum si dupa marimea
propriu-zisa a veniturilor sau averii.
Diferentierea sarcinii fiscale dupa astfel de criterii marcheaza
adoptarea impozitelor personale si inlocuirea treptata a cotelor
proportionale cu cele progresive.
Impozitele personale cuprind: impozitul pe venitul persoanelor fizice si
juridice, precum si impozitul pe avere (propriu-zisa, pe circulatia si pe
sporul averii).
A. Impozitul pe venit a fost instituit in acea faza de evolutie
economica a societatii in care veniturile diferitelor clase si categorii sociale
au devenit suficient de diferentiate si cand, totodata, s-a impus o stricta
delimitare intre persoanele fizice si persoanele juridice.
a. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice are ca subiecti acele
persoane fizice domiciliate / rezidente intr-un stat, cu surse de venit pe
teritoriul acelui stat.
In mod uzual, de exonerari la plata acestui impozit beneficiaza:
suveranii si familiile regale, diplomatii straini acreditati (cu conditia
reciprocitatii), militarii si institutiile publice, precum si persoanele fizice ce
obtin venituri sub minimul impozabil.
Impozitul pe venit este o impunere individuala: se impoziteaza acea
cota de venit care ramane dupa efectuarea unor scazaminte prevazute de
lege, cum ar fi: cheltuielile efectuate cu tot ciclul de productie, dobanzile
platite pentru creditele acordate, sumele prelevate ca fond de rezerva sau
fond de dezvoltare, primele de asigurare, cotizatiile de boala, accidente,
somaj, pierderile din anii precedenti, si cele din calamitati.
Deci: Venitul impozabil = Venitul brut - Scazaminte.
Stabilirea impozitului pe veniturile persoanelor fizice se efectueaza
prin doua sisteme distincte in practica fiscala:
1. principiul impunerii separate - poate fi: fie impozit unic pe venit,
dar diferentiat dupa natura venitului, fie mai multe impozite,
pentru fiecare venit din aceeasi sursa;
2. principiul impunerii globale - este cel mai frecvent mod de
impozitare, este aplicat in SUA si statele vest europene si
consta in cumularea veniturilor obtinute din mai multe surse de
catre o persoana fizica, dupa care urmeaza impozitarea acestei
sume de venituri in mod global.
Impunerea separata este mai avantajoasa, deoarece ia in
consideratie in mod diferentiat veniturile persoanelor fizice; impunerea
globala prezinta dezavantaje prin consecintele progresivitatii logice a
datoriilor de plata.
Practic, cea mai aplicata metoda de calcul a impozitului pe veniturile
persoanelor fizice consta in aplicarea cotelor proportionale sau progresive
pe transe (numarul si nivelul acestor transe variind de la stat la stat).
Accentuarea procesului inflationist conduce la marirea nominala a
veniturilor realizate de persoanele fizice, in plan fiscal aceasta
determinand o continua adaptare a mecanismului de impunere, prin
recalcularea periodica a transelor de venit in functie de evolutia indicelui la
preturile bunurilor si serviciilor principale.
Incasarea impozitelor pe veniturile provenite din salarii, dobanzi sau
rente are loc prin stopaj la sursa.
Celelalte categorii de venituri ale persoanelor fizice se impoziteaza
distinct si se platesc direct de catre contribuabili, dupa instiintarea lor
asupra debitului din registrul de rol.
Tendinta actuala arata ca impozitele asezate pe veniturile persoanelor
fizice manifesta o pondere crescatoare in totalul sumelor inscrise in buget,
fata de impozitele asezate pe veniturile persoanelor juridice.
In Romania situatia prezinta o serie de particularitati.
Impozitul pe salariile individuale inlocuieste din 1991, impozitul pe
fondul total de salarii, iar calcularea se face in cote progresive compuse
(intre 6% si 45%) aplicate asupra veniturilor lunare din salariu.
Veniturile minime neimpozabile sunt recalculate periodic, functie de
evolutia indicelui de salariu mediu si al indicelui preturilor cu amanuntul la
bunurile de consum. Practica inregistreaza cote progresive de impozitare,
care variaza intre 10% si 40%.
Tendinta amplu mediatizata este ca impozitul total sa nu depaseasca
45% din venitul impozabil, dar in realitate, suma prelevarilor si a altor
nenumarate forme de impunere depaseste deseori aceasta cota.
Din anul 2000 impunerea separata a fost inlocuita cu impunerea
globala, bazata pe declaratia anuala a contribuabilului asupra tuturor
veniturilor obtinute si a cheltuielilor aferente, cu valori variabile semestrial
pentru mai multe deduceri. Un pas avansat il constituie impunerea in cot a
unica de impozit (16%), pe venit, menita sa suprime evaziunea, munca la
negru si, totodata, pentru a stimula eforturile generatoare de venituri.
b. Impozitul pe venitul persoanelor juridice
Modul de impunere a persoanelor juridice poate fi identic sau diferit de
cel al persoanelor fizice, in raport de numerosi factori ce tin atat de
organizarea sistemului fiscal national, cat si de organizarea firmelor ca
societati de persoane sau de capitaluri.
In Romania se aplica Legea 31/1991, modificata si republicata, privind
organizarea societatilor comerciale, si potrivit careia, exista:
societati comerciale in nume colectiv;
societati comerciale in comandita simpla;
societati comerciale in comandita pe actiuni;
societati comerciale pe actiuni;
societati comerciale cu raspundere limitata.
Cele mai frecvente sunt societatile comerciale pe actiuni; la care
obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, iar actionarii
raspund in limita numarului de actiuni pe care le detin.
Profitul se repartizeaza in cote corespunzatoare sub forma de
dividende sau ramane la dispozitia firmei pentru constituirea fondurilor; din
aceasta repartizare rezulta urmatoarele modalitati de impunere:
1. impunerea profitului total si, apoi, se impoziteaza profitul
individualizat in dividende - reprezinta forma clasica de
impunere aplicata si in unele tari vest-europene, astfel ca
profitul individual ajunge sa fie dublu impozitat;
2. impozitarea doar a dividendelor, restul fiind exonerat -
reprezinta o formula prin care este stimulata plasarea de capital
in noi investitii;
3. impozitarea doar a profitului ramas societatii, nu si dividendelor
- acest lucru este o incalcare a principiului echilibrului fiscal
pentru ca de fapt ii exonereaza actionari;
4. impozitarea separata a dividendelor, urmata de impozitarea
asupra restului profitului.
Baza de calcul vizand impunerea rezulta din bilant, la care potrivit
prevederilor legale, se mai poate adauga si:
- soldul stocurilor (soldul din anul precedent + intrarile din
productie - iesirile);
- veniturile din castigurile de capital;
- dobanzile la conturile curente;
- veniturile din dobanzile la creditele acordate;
- diferite venituri din chirii si activitati diverse etc.
In mod analog, schema de impozitare a venitului la persoanele
juridice respecta urmatoarea formula:
Venitul impozabil = Veniturile brute - Scazamintele
prevazute prin lege
unde, pozitia de scazaminte se compune din: cheltuielile de productie,
dobanzile platite, prelevarile la fonduri speciale, pierderile din anii
precedenti si din anul curent, prelevari pentru scopuri social - culturale
s.a.
Conditiile si limitele acestor scazaminte sunt prevazute diferit de la o
legislatie la alta. Calcularea se face prin cote proportionale, corectate
anual si fixate in baza declaratiei intocmite de firme.
In Romania sunt persoane juridice toate firmele cu activitate si
gestiune economica care dispun de autonomie financiara.
Pana in 1991 impozitul era proportional cu volumul profiturilor
obtinute, iar de la 1.01.1995 s-a trecut la un impozit unic de 38% pentru
toate categoriile de agenti economici. Din ianuarie 2001 s-a generalizat
cota unica de 25% a impozitului pe profitul societatilor comerciale,
prevazandu-se diferite si diferentiate inlesniri pentru investitii si productie.
Ramane notabila exonerarea de la "plata impozitului agricol" care
constituie un sprijin real pentru lucratorii din agricultura, data fiind absenta
unui suport accesibil si viabil din sistemul de credit pentru acest sector.
Pentru stimularea investitorilor straini in economia romaneasca
legislatia a prevazut frecvente si consistente facilitati si, chiar exonerari, de
la plata impozitului pentru perioade intre 6 luni si 5 ani. Aceleasi facilitati si
exonerari au fost acordate si pentru investitiile autohtone in activitati
productive, sau in scopuri ecologice, mergandu-se pana la scutiri de peste
50% din sarcina fiscala.
Structura stimulentelor si exonerarilor fiscale variaza insa de la o
legislatie la alta, conditionata de numerosi factori conjuncturali si de
politica generala.
B. Impozitul pe avere reprezinta o categorie de impozite care a fost
si este instituita in stransa legatura cu dreptul personal de proprietate
asupra unor bunuri mobile / imobile.
Practica fiscala uzuala retine mai multe forme de impozitare a averii:
a. Impozitele asupra averii propriu-zise - pot fi stabilite pe avere si
platite din venitul rezultat, sau pot fi asezate pe avere si platite din
substanta acesteia - se intalnesc foarte rar, exceptional chiar; de exemplu
impozitele pe averea dobandita in razboi au fost aplicate si platite o
singura data, in timpul sau la terminarea unei situatii de conflict; o
varietate asemanatoare s-ar mai putea institui, mai cu seama in contextul
exploziei de averi controversate din prezent . Ca varietati ale acestui
impozit, se poate mentiona:
impozitul pe proprietati imobiliare, asezat pe terenuri si cladiri,
cand baza de impunere este data de valoarea de achizitie
declarata, cotele de impozit fiind in general scazute; impozitul
funciar (terenuri) se aplica pentru a influenta modul de folosinta
a fondului funciar; ca regula, impozitul pe proprietati imobiliare
este un impozit neelastic la procesul inflationist si de aceea
poate fi regresiv, deoarece permite subevaluarea masei
impozabile;
impozitul pe activul net, vizeaza toata averea mobila si imobila,
putand oricand sa afecteze persoane fizice sau juridice, in
functie de prevederile legale din fiecare tara.
Se mai pot supune impozitarii: patrimoniul agricol si forestier, fondul
funciar, bunurile mobile sau imobile angajate in activitatea comercial a sau
in exercitarea profesiei libere etc., din care se deduc scazamintele legale.
Cotele de impozitare a averii propriu-zise pot fi: proportionale
(Germania, Olanda, Austria), sau progresive (Danemarca, Elvetia,
Suedia).
b. Impozitele pe circulatia averii - pot fi instituite la transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile / imobile de la o persoan a
la alta, mai frecvente fiind:
impozitul pe succesiune, cand se impoziteaza averea mostenita, iar
impunerea poate fi globala / separata (pe partea aferenta fiecarui
mostenitor); cotele de impunere sunt progresive, in functie de gradul de
rudenie dintre mostenitori; are un randament fiscal scazut pentru ca
permite facilitati platitorilor sau plata in rate, fapt ce determina o micsorare
a impozitului in conditiile deprecierii monetare datorate inflatiei; in cazul
succesiunii imobiliare, masa impozabila poate fi lesne subevaluata; acest
impozit se refera numai la circulatia averii intre persoanele fizice;
impozitul pe donatie, uneori practicat pentru a se evita, in timpul vietii,
plata impozitului pe succesiune; impozitul se plateste in cote progresive de
catre donatar, adica de catre persoana care primeste donatia respectiva.
Intreaga categorie de impozite descrisa mai sus vizeaza circulatia
averii cu titlu gratuit; pentru circulatia averii cu titlu oneros, care prevede
un pret sau orice alta forma de contraechivalent, sunt prevazute
reglementari corespunzatoare pentru impozitarea operatiunilor de vanzare
- cumparare bunuri mobiliare si/sau imobiliare.
c. Impozitele asupra cresterii averii - se bazeaza pe plusul de
valoare dobandita de unele bunuri in decursul unei perioade de timp, cum
ar fi:
impozitul pe plusul de valoare imobiliara - porneste de la sporul de
valoare al unor bunuri imobiliare (cladiri, terenuri), spor dobandit in
intervalul dintre momentul de cumparare si momentul de (re)vanzare,
surplus pentru care proprietarul nu a efectuat o cheltuiala in acest scop;
subiectul impozabil este vanzatorul bunurilor respective, iar obiectul
impunerii este eventuala diferenta de pret intre vanzare si cumparare, mai
ales in cazul unor eventuale cheltuieli de modernizare ale propriet atii; in
realitate, sunt numeroase imprejurari in care valoarea unor bunuri
imobiliare poate creste: extinderea infrastructurii langa sau in incinta,
dezafectarea terenurilor agricole pentru constructii, executarea unor lucrari
edilitare suplimentare, cum ar fi canalizarea, racordarea la gaz, la
electricitate, etc.
impozitul pe sporul de avere dobandit pe timp de razboi - vizeaza
averea dobandita ca atare; de exemplu: "impozitul pe supraprofitul de
razboi", care s-a aplicat in Franta, Italia, Anglia si SUA dupa cel de-al
doilea razboi mondial; aceste modalitati sporadice de impunere au un
randament fiscal scazut, deoarece exista suficiente cai de sustragere, iar
plata lor se facea intr-o moneda deja depreciata.
Asadar, impozitele directe lovesc periodic o materie impozabila cu
caracter permanent sau care se reinnoieste in mod regulat. Ele lovesc
insasi averea existenta, detinuta, pe cea in curs de obtinere sau deja
primita, dar si venitul, in absenta caruia nici realizarea consumului ori a
economisirii nu ar fi posibila insa, n-ar fi posibila, ce-i drept, nici
impunerea! Motivele se afla in raportul direct dintre subiectul impozitului si
sursa impunerii.
Intrucat tinta lor finala vizeaza veniturile si puterea de cumparare,
impozitele directe reprezinta un mijloc eficient de limitare a acestor doua
principale categorii financiare, iar consecintele se extind si asupra
investitiilor si economisirii, fapt care, in final, modifica insusi raportul
cerere-oferta pe piata.
Faptul ca se preteaza la o personalizare ridicata face din fiscalitatea
directa tinta numeroaselor dispute, proteste si reactii de respingere, dar si
a numeroaselor fraude. Carentele acestea, precum si sporirea cheltuielilor
publice au motivat eforturile statului pentru formule noi si mai eficiente de
procurare a fondurilor publice.
