Ce este o corporatie transnationala? Delimitari conceptuale

Ce este o corporatie transnationala? Delimitari conceptuale

Cei mai puternici si mai dinamici agenti economici de pe glob sunt societatile transnationale, forta acestora fiind determinata de volumul urias de bunuri si servicii derulat de companiile grupate sub aceasta denumire generica. Fie ca sunt denumite corporatii transnationale, companii multinationale sau firme internationale, in sensul cel mai larg, ele definesc acele firme ce isi desfasoara activitatea dincolo de granitele unei tari, considerata tara de origine, prin unitati "de productie", controlate intr-o masura mai mare sau mai mica de "compania mama".

In literatura de specialitate au existat si exista preocupari de diferentiere a acestor termeni utilizati cel mai adesea ca sinonime. Astfel, companiile multinationale sunt considerate a fi acele firme de tip holding, cu o anumita pondere a activitatii derulata dincolo de granitele tarii de origine prin unitati operative[1], fiecare dintre acestea avand responsabilitati in ceea ce priveste adaptarea produsului si a strategiei la caracteristicile pietei pe care actioneaza. Diferenta dintre companiile multinationale si cele globale este data de faptul ca, in timp ce o firma multinationala isi formuleaza strategia bazandu-se pe diferentele dintre pietele pe care actioneaza, cele globale merg pe standardizarea produselor si a operatiunilor, ca in cazul McDonalds[2].

Unii dintre autori[3] utilizeaza notiuni ca societati multidomestice sau multilocale pentru a defini o corporatie multinationala, subliniindu-se astfel actiunea unei intreprinderi pe mai multe piete (multidomestic), prin intermediul filialelor, fiecare dintre acestea functionand conform specificului local (multilocal).

O companie multinationala sau transnationala mai poate fi definita si ca acea companie care combina obtinerea de economii de scara (ca urmare a integrarii in piata globala si actiunea simultana pe mai multe piete) cu o reactie prompta la elementele mediului in care filialele isi desfasoara activitatea.

Din perspectiva oamenilor de afaceri, o companie transnationala este rezultatul fuziunii dintre doua sau mai multe firme, de dimensiuni comparabile, cu sediul in tari diferite.

Japonezii definesc o companie transnationala printr-un termen imprumutat din agricultura, dochakuka[4], care inseamna localizare globala si care semnifica adaptarea metodelor si tehnicilor de operare la conditiile locale.

Richard Robinson[5] considera ca exista distinctii importante intre diverse niveluri atinse de o companie in evolutia sa. El identifica patru tipuri de firme care opereaza pe piata mondiala, si anume: companii internationale, companii multinationale, companii transnationale si companii supranationale.

Intreprinderea internationala este o societate ale carei operatiuni internationale sunt conduse de un grup "leader", care ia in considerare toate strategiile posibile pentru a intra pe noi piete, inclusiv calea investitiilor directe. Acesta este stadiul primar al transformarii unei firme intr-o societate transnationala.

Intreprinderea multinationala este o firma in cadrul careia fie datorita structurii organizatorice, fie politicilor adoptate, operatiunile cu exteriorul sunt considerate a avea aceeasi importanta ca cele nationale. In consecinta, pentru atingerea obiectivelor stabilite, resursele sunt distribuite fara a tine cont de granite. Deciziile strategice sunt influentate de nationalitatea proprietarilor capitalurilor, iar centrul de decizie apartine unei singure nationalitati. Este situatia in care piata externa ocupa un rol important in activitatea firmei, cifra de afaceri realizata peste granita detine o pondere la fel de importanta ca cea realizata in interiorul granitelor.

Intreprinderea transnationala este o intreprindere multinationala, condusa si controlata de catre persoane sau de catre alte intreprinderi, de o alta nationalitate. In acest caz, deciziile sunt libere de influentele nationale.

Intreprinderea supranationala este o intreprindere transnationala, legal denationalizata, cu scopul de a se sustrage cadrului juridic si al sistemului fiscal dintr-o tara. Notiunea de societate supranationala mai este asimilata si organizatiilor internationale, ca Fondul Monetar International sau Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare.

Ca o continuitate a acestei opinii, Keegan[6] aprecia ca intre o companie internationala, una multinationala si una globala exista diferente semnificative din punct de vedere al modului de orientare catre piata externa, al managementului, al opticii de marketing, al strategiei de utilizare a resurselor financiare si umane.

O companie multinationala reprezinta, in viziunea lui Keegan[7], un stadiu din evolutia unei firme de la nivelul de companie domestica catre cel de companie globala. Pana la stadiul de companie globala, o firma este mai intai de toate o firma domestica, ale carei actiuni se concentreaza in exclusivitate pe piata interna.

Cel de-al doilea stadiu este al firmei internationale. O companie internationala are caracteristici distincte. Desi ea se apropie foarte mult de firma domestica, cel mai adesea o firma internationala isi creaza un compartiment care se ocupa de afacerile pe care le deruleaza cu strainatatea. O firma internationala nu are filiale in afara tarii de origine, iar afacerile internationale pe care le deruleaza sunt fie un raspuns la un semnal al pietei externe (de exemplu, un raspuns la o cerere de oferta), fie o urmare a unei situatii conjuncturale de pe piata interna (nevoia de a plasa un surplus conjunctural de productie). Dezvoltarea productiei are in vedere exigentele si tendintele pietei interne si nu ale pietei internationale, iar produsele ce urmeaza a fi valorificate in strainatate sunt similare celor destinate pietei domestice.

Cel de-al treilea stadiu in evolutia unei corporatii este cel al companiei multinationale. O firma multinationala se concentreaza pe valorificarea diferentelor dintre pietele internationale. Dezvoltarea productiei are in vedere satisfacerea exigentelor pietelor pe care activeaza, adaptand produsele specificului fiecareia dintre ele. Filialele, cel mai adesea sub forma societatilor mixte, sunt responsabile pentru crearea necesitatilor de finantare in vederea dezvoltarii activitatii pe piata respectiva. Tipul specific de management al companiilor multinationale este managementul descentralizat, acordandu-se o larga autonomie filialelor.

Cel mai inalt grad de dezvoltare al unei companii este cel al companiilor globale. Acestea au ca obiectiv descoperirea similaritatilor existente pe piata mondiala si atenuarea diferentelor existente pe aceasta. Firmele globale folosesc ca strategie de marketing atat extinderea, cat si adaptarea, crearea sau standardizarea gamei de produse. Managementul caracteristic este cel integrat si interactiv, corespunzator orientarii geocentrice a acestor firme, bazat pe transmiterea deciziilor de jos in sus sau de sus in jos si schimbul lateral de informatii, rapoarte si experienta intre diferite filiale. Intre companiile globale se practica aliantele strategice, respectiv intelegeri pe termen lung ce vizeaza anumite aspecte, cum ar fi cercetarea comuna sau dezvoltarea de parteneriate in ceea ce priveste comercializarea produselor. Resursele financiare ale unei companii globale sunt orientate acolo unde este nevoie, fara a mai tine cont de provenienta lor, ca in cazul unei firme multinationale.

Cea mai cunoscuta definitie data societatii transnationale este cea data de John Dunning, considerat de catre multi specialisti drept "parintele transnationalelor" si care considera transnationala "o firma care se angajeaza in investitii straine directe si care detine si controleaza activitati creatoare de valoare in mai mult de o tara"[8]. Aceasta definitie este preluata, de altfel, si de organisme ca OCDE sau UNCTAD. Natiunile Unite considera societatea transnationala drept acea intreprindere ce detine si controleaza productia in afara tarii in care opereaza, intr-o maniera care ii permite sa valorifice oportunitatile globale pe care le ofera piata mondiala.

Din punct de vedere tehnic, o companie transnationala este o intreprindere ce are ca obiect fundamental obtinerea de profit si care actioneaza pornind de la doua caracteristici fundamentale, si anume: este implicata in suficient de multe activitati in afara tarii de origine, astfel incat sa depinda din punct de vedere financiar de activitatea din strainatate, iar deciziile manageriale se bazeaza pe elemente ce tin de contextul global sau regional in care actioneaza.

In literatura anglo - saxona[9] sunt intalniti foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist. Astfel:

• O corporatie transnationala este o corporatie publica (public company) atunci cand actiunile sale sunt tranzactionate bucata cu bucata la bursa sau prin intermediul caselor de brokeraj, cumparatorii devin actionari si acestia pot fi atat persoane particulare, cat si alte firme sau institutii, ca banci, companii de asigurari, sau fonduri de pensii. O corporatie transnationala este privata (privat company) atunci cand actiunile acesteia nu sunt tranzactionate public (firme ce apartin unor familii sau grupuri de persoane)
• Compania mama (parent company) este compania care controleaza, detine autoritatea asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridica sau nu (subsidiaries or branches) si care sunt reunite sub acelasi "acoperis", fie ca aceasta (compania mama) detine toate sau doar o parte din actiunile filialelor.
• O companie multinationala are actionari (shareholders sau stockholders) precum si parteneri (stakeholders). Acestia din urma sunt clienti, angajati, furnizori, distribuitori, agentii guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine in contact in derularea afacerilor sale.

Indiferent de denumire, termenul generic pe care il vom folosi in continuare va fi cel de corporatii sau societati transnationale. Atunci cand ne referim la fenomenul corporatist, avem in vedere nu doar cele mai mari companii din lume, care, intr-adevar, detin o forta uriasa in economia mondiala, ci si la asa numitele corporatii de marime mica si medie. Se apreciaza ca astazi sunt in jur de 64 000 de corporatii transnationale, care actioneaza prin intermediul a 870000 de filiale, raspandite pe tot cuprinsul globului. Acestea realizeaza o treime din exporturile mondiale, o zecime din PIB-ul mondial si asigura peste 50 de milioane de locuri de munca[10].

Istoricul societatilor transnationale

Inceputul afacerilor internationale se pierde in negura timpului. Marturii evidente ale unui comert international intense exista inca de acum 5 000 de ani. Vechii egipteni, grecii, fenicienii faceau afaceri cu strainii. Ei intalneau multe obstacole, pe care le mai intalnim si astazi (diferente de limba, cultura, obiceiuri, dificultati de transport, diverse reglementari), dar, cu toate acestea, dorinta de a prospera si de a se dezvolta a surmontat toate dificultatile.

Originile corporatiilor transnationale sunt strans legate de marile descoperiri geografice si de colonizarea lumii de catre Anglia si Olanda, urmate mai apoi de Spania, Franta sau Portugalia. Incepand cu secolul XVI si continuand pana in secolul XIX, firme cum ar fi Compania Indiilor de Est au desfasurat activitati comerciale in Africa, America sau Asia.

Adevarata scanteie care a dat aripi fenomenului corporatist, asa cum il cunoastem noi astazi, a reprezentat-o dezvoltarea capitalismului si revolutia industriala, care au permis cresterea fara precedent pana atunci a productivitatii muncii si, implicit, a productiei. Tehnologia performanta a permis dezvoltarea tehnicilor de stocare a marfurilor si reducerea duratei transporturilor, ceea ce a dus la reducerea costurilor si impulsionarea activitatilor cu strainatatea.

La mijlocul secolului XIX, 'Singer'[11] construia o fabrica de masini de cusut in Scotia. De-a lungul secolului XIX si inceputul secolului XX, cautarea asidua de resurse minerale, petrol, precum si presiunea pentru protejarea sau dezvoltarea pietei au facut ca multe companii din Statele Unite si Europa Occidentala sa inceapa sa desfasoare activitati peste granita. Doua treimi din investitiile acestor companii au fost facute in Asia, America Latina, Africa si Orientul Mijlociu. In aceasta perioada se formeaza corporatiile transnationale din domeniul petrochimic si alimentar. Fuziunile si achizitiile repetate au determinat aparitia monopolurilor si oligopolurilor in industrii ca cea petrochimica sau alimentara. Compania americana United Fruit Company controla 90% din importul de banane in SUA in 1899, iar Royal Dutch Shell detinea 20% din productia ruseasca de petrol, la inceputul primului razboi mondial[12].

In perioada interbelica cererea de resurse naturale a stimulat fuziunile dintre marile firme, activitatea transnationalelor americane inflorind, in vreme ce investitiile europene au cunoscut declinul. In aceeasi perioada, in Japonia se formeaza asa numitele « zaibatsu » (Mitsui si Mitsubishi), ele fiind, in fapt, corporatii gigant ce lucrau in colaborare cu guvernul japonez, avand pozitie de oligopol in sectoarele cheie ale economiei japoneze: industrie, finante si comert. Firmele transnationale vestice au continuat extinderea, tarile gazda facand de multe ori concesii importante acestora. Marile companii ofereau toate serviciile pe care guvernele nu le puteau asigura, cum ar fi serviciile de educatie, sanatate etc. Aceasta dependenta de capitalul strain parea ca este acceptata de gazde, dar nationalismul si dezvoltarea economica au inceput sa ia amploare.

Investitiile in strainatate au fost dominate in primele doua decenii postbelice de corporatiile americane, simtindu-se insa si prezenta celor europene si japoneze. Dupa cel de-al doilea razboi mondial s-a inregistrat o mare cerere de bunuri si servicii, fapt care a alimentat dezvoltarea afacerilor internationale. Actiunile de amploare initiate de guvernul american, ca planul Marshall, menit sa ajute la reconstructia economiilor europene si japoneze, au incurajat S.U.A. sa priveasca spre exterior, iar firmele din aceasta tara sa aiba o perspectiva globala. In plus, firmele americane aveau capital pentru a investi. Corporatiile multinationale au devenit un fenomen american. Investitiile straine americane au crescut de la 12 mld. USD in 1950, la aproape 80 mld. USD in 1970. In anii '50, bancile din Statele Unite, Europa si Japonia au inceput sa investeasca sume enorme in actiuni, incurajand fuziunile si concentrarile de capital. Remarcabilele progrese realizate in domeniul transporturilor, tehnicii de calcul si comunicatiilor au accelerat internationalizarea investitiilor si comertului, noile metode de publicitate ajutand societatile transnationale sa dobandeasca noi segmente de piata. Toate aceste influente combinate au condus la consolidarea oligopolistica a pozitiei societatilor transnationale in comertul mondial. Daca in 1906 erau doua sau trei companii cu active de peste 500 milioane dolari SUA, in 1971 erau 333 de astfel de corporatii, din care o treime aveau active ce depaseau un miliard de dolari, iar 70% din comertul mondial din afara lagarului comunist era controlat de firmele transnationale[13]. De altfel, proliferarea corporatiilor transnationale a fost evidenta in ultimul sfert de veac: de la 7 000 de companii in 1970, la peste 60 000 astazi.

Incepand cu 1970, pentru societatile transnationale se prefigureaza o perioada cand o parte din vraja internationalizarii se epuizeaza. Aceasta a fost combinata cu cresterea ostilitatii guvernelor gazda fata de investitiile straine, ceea ce a dus la o perioada de dezinvestire. Ostilitatea era indreptata mai ales asupra companiilor americane, poate datorita succesului repurtat de catre acestea, dar si datorita neluarii in calcul de catre firmele americane a specificului mediului cultural al tarilor gazda. Intre 1970-1975 companiile americane si-au vandut aproape 10% din filiale, iar numarul de noi filiale create au fost in scadere.

In contrast cu evolutia firmelor americane, firmele japoneze au inregistrat succese substantiale in procesul de internationalizare si de comercializare a produselor lor pe piata internationala. De la mijlocul anilor 70 pana la mijlocul anilor 80, s-a inregistrat un reviriment al investitiilor straine in America. Din 1975 pana in 1983 investitiile americane in afara granitelor au crescut cu 83%, in timp ce investitiile straine in America au crescut cu 280%.

Potrivit acestei evolutii, se pot identifica mai multi participanti in definirea universului societatilor transnationale[14].

Astfel, pana in 1955 se poate vorbi de doi participantii, si anume: de firma si universul sau imediat : clienti, furnizori, proprietari. Acest stadiu este caracterizat de o anumita simplitate, ca urmare a consensului existent intre acesti doi parteneri. Este perioada de dominare absoluta a americanilor in domeniul tehnologiei, masinilor, produselor de larg consum si managementului, cu exporturi americane in crestere continua si apoi, ca urmare a inaspririi barierelor vamale, cu investitii directe. Japonezii, ca si europenii, se aflau in plina reconstructie si nu puteau reprezenta concurenti de temut. In acelasi timp, companiile americane aveau un foarte bun management, constituind avangardele dezvoltarii tehnologice si manageriale. Celelalte companii au copiat firmele americane; de altfel, multe din metodele moderne de management japonez de astazi sunt, de fapt, adaptari ale celor americane din anii '50.

Multe din actualele tari in dezvoltare nu-si cucerisera inca independenta, iar legislatia privind investitiile straine era in faza de formare. Acest lucru s-a tradus intr-o libertate de miscare foarte mare din partea marilor firme, care actionau intr-un spatiu putin ingradit. Din punct de vedere al personalului, firmele multinationale preferau personal specializat (mai ales pentru functiile importante) din tara de origine.

In perioada 1955-1970 apare un al treilea participant important, si anume guvernul tarii gazda. Tarile in dezvoltare isi cuceresc rand pe rand independenta politica si devin din ce in ce mai preocupate de suveranitatea lor, sensibil amenintata de corporatiile gigant. In acest scop sunt elaborate politici referitoare la investitiile straine directe care sa apere interesele statului national. Firmele nu mai pot tine cont doar de obiectivele lor sau al constituentilor lor comerciali, trebuie sa tina cont acum si de obiectivele de dezvoltare ale guvernelor tarilor gazda. Relatiile dintre firme si statele nationale devin tot mai complexe si tot mai importante in deciziile firmelor.

Pe de alta parte, tarile europene si Japonia s-au refacut din punct de vedere economic, iar companiile din aceste tari devin tot mai puternice. Pentru companiile americane aceasta prezenta in spatiul economic international inseamna o concurenta din ce in ce mai puternica, mai ales pentru faptul ca aduc noi viziuni atat in ceea ce priveste managementul, dar si in cea ce priveste formarea personalului, tehnologii etc.

In anii 70 , si pe fondul puternicei crize petroliere, creste importanta guvernelor de origine, al patrulea participant la universul societatilor transnationale. Daca in celelalte faze relatiile dintre marile firme devenite transnationale si guvernele tarilor de origine erau cat se poate de convergente, in acest stadiu incep sa apara contradictiile, ca urmare a recunoasterii faptului ca internationalizarea firmelor are efecte negative in tara de origine asupra somajului, comertului, etc. Mediul economic international devine tot mai complex, iar companiile transnationale incep sa evalueze implicatiile activitatii lor asupra diferitelor componente ale acestuia, precum si implicatiile asupra propriilor afaceri. Ca o consecinta a complexitatii relatiilor ce s-au nascut intre companiile transnationale, tarile de origine si tarile gazda, la nivelul comunitatii internationale au fost initiate demersuri menite sa formeze un cod de conduita unanim acceptat de catre partile implicate, cu scopul de reglementa divergentele tot mai accentuate dintre cei implicati.

Guvernele de origine se implica acum in politica de investitii internationale, impulsionand sau restrangand aceste investitii, in conformitate cu interesele sale nationale. De exemplu, o firma americana (participantul 1) poate gasi un partener strain (participantul 2) si poate ajunge la o intelegere avantajoasa cu el, pe care guvernul gazda (participantul 3) o gaseste acceptabila si la care guvernul american (participantul 4) poate avea obiectii.

Urmeaza un nou stadiu, si anume acela al participantilor multipli. Acest stadiu este considerat un stadiu multifactor. Aceasta si datorita faptului ca alaturi de companiile transnationale, constituentii sai, guvernele tarilor gazda si al tarilor de origine au aparut o serie de alti participanti, cum ar fi grupurile religioase, etnice, agentii internationale si altele care reclama atentie din partea marilor firme[15]. Fiecare participant in acest stadiu a castigat in experienta si si-a imbunatatit tehnicile de abordare a mediului international. Companiile transnationale provin astazi nu doar din tarile dezvoltate, ci si din tari in dezvoltare, ceea ce demonstreaza o data in plus atat perspectivele pe care le ofera piata internationala, dar si amenintarile pe care le ascunde.

Acest stadiu incorporeaza diferite grupuri de interese, care au putere politica, iar firmele pot fi afectate in activitatea lor, daca nu tin cont de ele. Poate cel mai recent exemplu in acest sens il constituie grupurile ecologiste, ale caror interese si forta politica au obligat firmele sa incorporeze in strategiile lor problemele legate de protectia mediului ambiant. Caracteristica acestui stadiu este complexitatea deosebita, ca si fragilul echilibru, balanta putand fi adesea schimbata in functie de evenimentele ce au loc in lume.

Piata societatilor transnationale

Mediul de actiune al societatilor transnationale este un mediu intern, unul domestic, unul strain si unul international.

Mediul, in general, presupune acele forte care influenteaza dezvoltarea si activitatea unei firme. Fortele ce definesc mediul unei firme sunt, cel mai adesea, forte necontrolabile[16]. Acestea dau dimensiunea riscului in activitatea oricarei intreprinderi si sunt externe acesteia, cum ar fi competitia, variabilele economice, socio-economice, financiare, legale, culturale, tehnologice, etc. Printre fortele asupra carora o firma are controlul se numara, de regula, factorii interni ai corporatiei, cum ar fi factorii de productie (capital, resurse umane) sau elemente ce tin de organizarea firmei (ca productia sau marketingul). Elementele ce pot fi controlate de catre firma alcatuiesc mediul intern al firmei. Celelalte formeaza mediul extern.

Mediul extern este extrem de complex. In cazul unei corporatii transnationale, mediul extern este unul domestic, autohton, respectiv acele elemente necontrolabile ce actioneaza in tara de origine a firmei, mediul strain, determinat de acei factori ce tin de tarile in care firma actioneaza prin intermediul filialelor si mediul international, care reprezinta interactiunea dintre mediul strain si cel domestic, precum si relatiile dintre filiale, atunci cand filiala dintr-o tara are relatii cu o alta filiala situata intr-o a treia tara. Mediul international este, in ultima instanta, "spatiul" de manevra al societatilor transnationale.

Atunci cand ne referim la mediul international, il privim cel mai adesea prin prisma internationalizarii firmei. Motivatiile internationalizarii sunt extrem de complexe. O prima motivatie ar constitui-o cautarea de noi piete. Se poate spune ca firma atinge un asemenea grad de dezvoltare, incat piata interna devine insuficienta si extinderea pe terte piete se arata a fi solutia cea mai buna. Un alt motiv, specific corporatiilor ce actioneaza in special in sectorul primar, il reprezinta cautarea de noi surse de aprovizionare cu materii prime sau surse mai ieftine de aprovizionare.

Forta de munca mai ieftina este un al motiv pentru care o firma isi extinde activitatea dincolo de granitele tarii de origine, iar aceasta motivatie nu este deloc de neglijat, avand in vedere ca foarte multe dintre marile companii ce actioneaza in domeniul fabricarii bunurilor electrocasnice, de exemplu, si-au delocalizat, practic, industria, in tari precum China sau Taiwan.

Nici actiunile statelor gazda, de a atrage si a incuraja investitiile straine, nu sunt de neglijat. Caderea comunismului a adus, poate, cea mai mare oferta, concentrata in timp si spatiu, pentru investitii.

Multe dintre societatile transnationale care isi au sediul in tari dezvoltate isi extind activitatea dincolo de granitele nationale, ca urmare a existentei unei puternice concurente pe piata locala. Exigentele mai reduse pe anumite piete pot constitui o motivatie pentru internationalizare.

Ocolirea de bariere vamale, exploatarea diferentelor existente in nivelurile de impozitare din diferite tari, prelungirea duratei de viata a produsului, exploatarea avantajului tehnologic pe care il detine firma la un moment dat, oportunitatile oferite de o infrastructura performanta, toate acestea si inca multe altele pot constitui motive de internationalizare a firmelor.

Care sunt pietele spre care se indreapta investitorii straini? Cea mai mare parte a investitiilor straine directe se indreapta catre tarile dezvoltate, dar tarile in dezvoltare au un potential si o atractivitate din ce in ce mai ridicata. Traditional, piata corporatiilor transnationale este dominata de triada America de Nord (SUA si Canada), al carei lider de necontestat este SUA, UE si Japonia.

SUA este, inca, cea mai competitiva economie a lumii, chiar daca in ultimii ani evenimentele petrecute in economia mondiala ii determina pe unii analisti sa fie mai sceptici in ceea ce priveste suprematia americana in viitor. SUA este o tara ce a devenit mit datorita libertatilor individului, sistemului bazat pe piata, optimismului, spiritului de aventura, asumarii riscului, egalitatilor de sansa si democratiei. Visul american este, poate, cel mai de succes "produs" vandut de America; atunci cand ai cu adevarat ceva de spus, in orice domeniul, nu poti obtine consacrarea decat in SUA!

Avantajele pe care le ofera piata americana nu sunt deloc de neglijat. Dimensiunea pietei, privita atat din perspectiva numarului de consumatori, cat si din cea a puterii lor de cumparare, tendinta societatii americane spre consum, infrastructura moderna, acces la un sistem eficient si performant de telecomunicatii, patria tehnologiei ultraavansate, apropierea de pietele de capital, bogatia in resurse naturale si umane, coroborate cu ceea ce numeam spirit de aventura si dorinta de consacrare, fac din piata americana dezideratul oricarei companii. Nu trebuie sa uitam ca cele mai multe dintre marile corporatii isi au sediul in SUA.

Cu toate acestea, piata americana ascunde o multitudine de reglementari "paralele", rezultate din modelul administrativ al tarii. Fiecare stat are propriile legi, care se suprapun peste cele federale si uneori sunt extrem de birocratice. La impozitele federale se adauga impozite locale, care nu de putine ori au un nivel destul de ridicat. In anumite domenii, capitalul ce poate fi detinut de o firma straina este limitat, iar accesul la resurse de finantare poate deveni extrem de greoi pentru companii care nu sunt americane. Multe dintre firmele straine se asociaza cu parteneri locali pentru a surmonta, astfel, dificultatile.

Uniunea Europeana este acum, din perspectiva extinderii, una dintre cele mai largi piete ale lumii. Ca si in cazul SUA, consumatorii de pe aceasta piata au o mare putere de cumparare, iar investitiile straine reprezinta un mijloc de a ocoli barierele tarifare, dar mai ales netarifare, ce functioneaza la granitele Uniunii. Capitalul strain nu intampina dificultati administrative, iar garantarea repatrierii capitalurilor si a profiturilor este oferita de fiecare tara.

Politica in domeniul concurentei constituie cel mai important element de mediu din perspectiva corporatiilor straine ce actioneaza pe piata europeana. Principalele domenii de actiune ale politicii concurentiale in UE sunt[17]:

eliminarea acordurilor restrictive privind concurenta si a abuzurilor de pozitie dominanta. Intelegerile intre firme ce stabilesc preturile pe piata sunt interzise, iar Comisia Europeana a luat atitudine impotriva Microsoft, pentru incalcarea regulilor concurentei, respectiv "abuz de pozitie dominanta";

controlul fuziunilor firmelor, ceea ce inseamna ca orice concentrare ce depaseste un anumit nivel trebuie supusa aprobarii Comisiei (daca intreprinderile deruleaza o cifra de afaceri mai mare de 250 milioane de euro in interiorul UE si peste 5 milioane de euro in plan global trebuie sa supuna atentiei Comisiei orice fuziune sau achizitie),

liberalizarea sectoarelor economice cu statut de monopol si deschiderea lor catre concurenta, ca cel al telecomunicatiilor, gaze, electricitate, transport feroviar, monitorizarea subventiilor acordate de catre stat.

Japonia este, ca si celelalte piete, extrem de competitiva, cu o dimensiune importanta si exigente ridicate din partea consumatorilor. Sub aspect cultural, diferentele fata de celelalte piete sunt mult mai mari. Daca inclinatia pentru consum este specifica pentru consumatorii americani, economisirea este caracteristica celor japonezi. Spiritul de sacrificiu, loialitatea fata de companie, mobilitatea redusa a angajatilor si structura paternalista a firmelor japoneze constituie tot atatea diferente fata de celelalte piete ale tarilor dezvoltate. Piata japoneza este dominata de companiile japoneze, iar patrunderea pe aceasta piata nu este deloc usoara. Majoritatea firmelor ce aleg ca destinatie Japonia, aleg un parteneriat cu o firma locala pentru a face fata mai usor problemelor de mediu cu care se confrunta.

In ceea ce priveste tarile in dezvoltare, acestea continua sa creasca din punct de vedere al atragerii de fluxuri de investitii straine. Mult mai eterogene decat tarile dezvoltate, atat din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, cat si cultural, majoritatea acestora se inscrie in sfera de influenta a celor dezvoltate. Astfel, America Latina este preponderent in sfera SUA, Asia se afla la confluenta intereselor Japoniei, dar si a SUA, Africa in cea a Uniunii Europene.

Fata de tarile Triadei, tarile in dezvoltare se deosebesc prin faptul ca sunt intr-o masura mult mai mare tari gazda si nu tari de origine. Acest fapt influenteaza in primul rand politicile privind investitiile straine directe, facilitatile de care se bucura investitorii straini fiind direct proportionale cu "nevoia de investitii" a tarii respective.

O alta diferenta deriva tocmai din eterogenitatea deosebit de mare a tarilor ce formeaza acest grup. Se detaseaza ca importanta China, care la nivelul anului 2002 a fost cel mai mare receptor de investitii straine directe, urmata de celelalte economii din Asia de sud est, India si tarile latino americane. O situatie aparte au tarile din fostul bloc comunist, dat fiind faptul ca din mai 2004, 8 dintre ele au devenit membre ale UE, iar celelalte se afla puternic legate de Uniunea Europeana, ca urmare a perspectivei valului doi de extindere, asteptat in 2007.

Rusia se afla undeva la granita dintre tarile dezvoltate si cele in dezvoltare. Din punct de vedere politic, Rusia incearca sa ramana unul dintre cei mai importanti actori, iar mostenirea arsenalului armatei sovietice o ajuta in acest demers; din punct de vedere economic, desi confruntata cu foarte multe probleme, Rusia se impune in special datorita resurselor sale naturale extraordinare (in special gaze si petrol), dar si a unei piete importante, din perspectiva numarului de locuitori si mai ales a cresterii exigentelor consumatorilor rusi.

Tarile cele mai sarace, ceea ce inseamna majoritatea statelor africane si a celor in Asia centrala beneficiaza mult prea putin de efectele pozitive ale investitiilor marilor firme. Catre aceste tari se indreapta cele mai mici fluxuri de investitii straine, motivele tinand, in ultima instanta, de saracia acestor tari. Cele care au resurse naturale sunt printre putinele care prezinta interes pentru marile corporatii ce actioneaza in domeniu respectiv. Restul tarilor se pare ca au pierdut pentru moment posibilitatea de a capta din acele efecte de antrenare pe care le produce asupra unei economii internationalizarea firmelor dincolo de granitele tarii de origine. Situatia grava in care acestea se afla va fi analizata mai pe larg intr-un alt capitol.

Raporturi intre structurile unei societati transnationale

Din perspectiva structurii societatilor transnationale[18] se poate identifica structura introvertita, cand activitatea este orientata prioritar spre interior, investitiile in tara de origine depasind pe cele din strainatate si structura extravertita, cand accentul este pus pe activitatea externa. In general, firmele din tarile cu o piata interna mare si care reusesc sa se impuna pe propria piata au o structura introvertita. Cele care au ca tara de origine tari mici, se orienteaza catre piata internationala, iar ponderea activitatii derulata in strainatate este preponderenta.

Evolutia ascendenta pe care o parcurge o societate in dezvoltarea sa economica implica o schimbare de conceptie in ceea ce priveste organizarea si strategia de afaceri. Rezultatele financiare bune determina o reorganizare si o reevaluare a directiilor de actiune ale firmei in cauza. Atingerea unui anumit nivel de prosperitate economica si depasirea spatiului de activitate national imping firma pe calea transformarilor structurale, acestea parcurgand in functie de nivelul de dezvoltare mai multe etape de organizare.[19]

A) Strategia comerciala si faza filialei releu. Compania transnationala renunta in acest prim stadiu de dezvoltare la exporturi si prefera sa le inlocuiasca cu delocalizarea productiei in tara de destinatie a acestora. Filialele nou create sunt o copie fidela a companiei mama si reproduc in totalitate sau partial produsele realizate la sediul central. Aceasta reprezinta, practic, o prelungire a activitatii firmei centrale, activitati care se modifica intr-o oarecare masura datorita mediului local si preferintelor consumatorilor.

Acest tip de organizare este definit cel al filialelor releu, datorita dependentei aproape absolute fata de politica comerciala a companiei mama. Relatia filiala-firma mama se manifesta atat la nivelul productiei cat si la nivel administrativ. Strategia productiva si tipurile de produse sunt realizate la nivel central si apoi introduse la nivelul filialei pe baza unui plan strict. Din punct de vedere administrativ, filiala se afla sub puterea de decizie a directiei de conducere generala a companiei.

Daca firma inregistreaza performante economice bune, iar filialele se multiplica, acest tip de organizare devine inadecvata. Conducere generala este obligata de noile constrangeri ale mediului extern sa realizeze o imbunatatire in plan administrativ.

B) Strategia productiva si filiala atelier. In expansiunea economica ce depaseste granitele tarii, firmele se orienteaza de la strategia comerciala la o strategie productiva. Reevaluarea strategiei productive si dezvoltarea unei noi conceptii in acest tip de activitate se bazeaza pe avantajele oferite de spatiul de implementare. Descoperirea surselor de rentabilitate si eficienta economica in tara gazda constituie premisa realizarii unor produse performante. Materiile prime ieftine si usor de procurat, precum si mana de lucru ieftina devin atractii pentru marile firme, care isi stabilesc planurile de productie in functie de aceste surse de profit. Etapa de dezvoltare pe care o parcurge firma duce la un nou tip de structura organizationala. Numarul mare de filiale si gradul de specializare diferit pe produse sau pe parti componente, face necesara o abordare administrativa in doua directii, si anume:

organizarea pe grupe de produse, care este foarte des intalnita, atunci cand intreprinderea are o productie foarte diversificata. Se creeaza divizii pe produse, care sunt subordonate directiei de conducere generala si care au ca responsabilitate gestionarea productiei si distributiei produselor respective in intreaga lume. Subdiviziile geografice sunt subordonate diviziilor pe produse, fiecare subdivizie geografica are raspunderea distributiei produsului creat la nivel de filiala pe o anumita zona sau tara,

organizarea pe zone geografice, care este mai des intalnita atunci cand nomenclatorul de produse nu este asa de dezvoltat,

strategia de dezvoltare a activelor intangibile, ceea ce corespunde unei abordari preponderente a sectorului tertiar de catre marile firme.

Pornind de la aceasta prezentare, relatiile dintre societatea mama si filialele sale graviteaza in jurul a doua mari tipuri de conducere, si anume conducerea centralizata si conducerea descentralizata.

Conducerea centralizata exprima relatii de inegalitate intre firma mama si filiale, prin care firma mama dirijeaza in mod autoritar intregul, planificand intreaga gama de activitati. Acest tip etnocentric de organizare este explicabil in parte datorita dificultatilor si problemelor complexe pe care le ridica problemele de externalitate. Provocarilor mediului extern li se poate raspunde prin autoritate si spirit de sinteza, folosindu-se tehnica planului imperativ. Deciziile privind organizarea la nivel global a activitatii filialelor se iau de catre directia de conducere centrala a companiei, care vizeaza maximizarea rezultatelor economice in ansamblu. Filialele nu au libertatea de decizie asupra utilizarii veniturilor lor si, mai mult decat atat, firma mama ia hotararile in ceea ce priveste existenta filialelor, respectiv daca o filiala care nu are rezultate satisfacatoare ramane sau nu in activitate.

Strategia de conducere descentralizata se afla in partea opusa centralizarii, acordand mai multa libertate de actiune companiilor afiliate. In acest model de organizare firma mama va acorda din ce in ce mai multa autonomie filialelor.

In legatura cu conducerea unei firme de dimensiuni foarte mari care desfasoara activitati complexe pe mai multe piete, se cunosc trei tipuri de atitudine, care se grefeaza pe tipurile de conducere descrise anterior, si anume: etnocentrica, policentrica si geocentrica. Acestea sunt reflectate de produsul cheie al firmei si de deciziile functionale si geografice luate.

Atitudinea de tip etnocentric sau orientarea catre tara de origine se intalneste la orice tip de companie, dar mai ales la cele cu filiale de dimensiuni foarte mari. In tabelul nr. 3.1. este prezentata oglindirea etnocentrismului in procesul managerial din tara de origine si filiale. Intr-o firma condusa in forma etnocentrica, cerintele si nivelurile de performanta atat in ceea ce priveste produsele cat si angajatii sunt cele din tara firmei mama. De asemenea, in ceea ce priveste fluxurile de comunicare, sfaturile, propunerile, directivele pleaca de la centru. Directorii de filiale exprima identitatea firmei, asociind-o cu nationalitatea centrului. Caracteristic etnocentrismului este faptul ca pentru posturile de conducere importante din toata lumea sunt angajate numai persoane din tara de origine.

Orientarea spre tara gazda sau policentrismul este aceea care pleaca de la premisa ca exista diferente foarte mari intre cultura tarii gazda si tara de origine, de aceea sunt preferati localnicii, care inteleg mai bine specificul tarii lor. Centrul considera ca un control financiar sustinut este suficient pentru a mentine controlul asupra filialei. Cu toate ca independenta filialelor este mai ridicata, in ceea ce priveste politica de personal, este cunoscut faptul ca un director din tara gazda nu poate, totusi, aspira la o pozitie similara in tara de origine a firmei mama.

Ce-a de-a treia orientare este orientarea spre piata mondiala, respectiv geocentrismul. In cadrul acestui tip de conducere, se cauta cei mai buni oameni, indiferent de nationalitate, pentru a rezolva problemele companiei, oriunde in lume. Directorii generali incearca sa construiasca o organizatie in care filialele nu numai ca au un personal de cea mai buna calitate, dar filiala respectiva trebuie sa devina un lider in exportul produselor pe care le realizeaza, aducand in acest fel noi beneficii firmei, noi metode, cunostinte si tehnologii avansate. Scopul geocentrismului este o abordare mondiala atat la centru, cat si in filiale. Filialele nu sunt nici sateliti, nici firme independente, ci parti ale unui intreg, care se concentreaza atat asupra unor obiective internationale, cat si locale, fiecare aducandu-si contributia la cresterea competitivitatii generale. Geocentrismul implica un efort de colaborare intre filiale si centru pentru a stabili standardele universale ale productiei, pentru a dezvolta initiativa locala, pentru a lua decizii cheie cu privire la noi produse, noi fabrici, noi investitii. Echipa manageriala este formata din sefii filialelor.

In cazul fiecarui tip de conducere se exercita o serie de presiuni, care determina mutatii ce transfera autoritatea decizionala dintr-o sfera in alta. In cazul tipului de conducere centralizat, filiala este lipsita total de autonomie. Presiunea administrativa duce la lipsa de motivare a personalului, drept pentru care performantele la nivel local nu sunt satisfacatoare, iar capacitatile manageriale prefera sa migreze la alte companii. Lipsa motivatiei locale si neincurajarea imaginatiei lucratorilor duce implicit la o risipa de resurse. Daca aceste inconveniente grefeaza in mod substantial asupra dezvoltarii companiei, firma mama va acorda din ce in ce mai multa autonomie filialelor, ajungandu-se in conditii teoretice la deplasarea raportului centru-filiala in zona conducerii descentralizate.

In cazul geocentrismului filiala se bucura de o autonomie deplina. Cu toate acestea, si in acest caz exista o serie de probleme: se neglijeaza planul global, supraevaluand capacitatile manageriale locale, apar unele dublari de functii, se obtin rezultate financiare slabe, neexploatand oportunitatile la nivel mondial. Astfel, sediul central va fi nevoit sa reduca treptat din autonomia filialei in cauza. Raportul dintre conducerea centralizata si cea descentralizata apare ca un cerc vicios. In realitate, insa, nu se ating acesti poli opusi. Managerii incearca sa gaseasca solutia optima, mergand deseori pe o linie de conducere mediana, care doreste sa armonizeze obiectivele de interes local cu cele de interes global. In acest sens, unii teoreticieni[20] considera ca se poate alcatui o grila care sa evidentieze presiunile si factorii care actioneaza impotriva unei linii normale de conducere si care fac munca managerului mult mai dificila.

Tabelul nr. 6.2. Factori ce exercitata presiuni in favoarea unei linii normale de conducere

Sursa: Michael Z. Brooke, H.Lee Remmers - "The strategy of multinationals enterprise", Prentice Hall, New York, 1980, p.127

Tabelul anterior prezinta sintetic factorii ce influenteaza un tip de conducere sau altul. In practica, managerii se confrunta cu situatii specifice care pot simplifica sau dimpotriva pot creste dificultatea procesului decizional. De exemplu, o tehnica de ultima ora necesita o exploatare la nivel global, implica o strategie internationala in care firma mama sa controleze punctual orice activitate in care sunt implicate aceste cunostinte de ultima ora. Daca compania detine filiale cu o activitate autonoma de succes, este foarte greu de impus acestor filiale o strategie centralizata si un plan imperativ. Rezolvarea acestor conflicte intre nivelul local de conducere si cel global de conducere a fost solutionat in parte de managementul matricial, pus la punct de firma ABB. In virtutea acestui sistem, managerul local raporteaza actiunile sale la doi sefi, respectiv unui conducator regional (global), care este responsabil pentru un produs sau pentru o functie anume, si unui conducator pe o anumita zona geografica. Practic, acest tip de conducere este unul in care se combina organizarea pe responsabil de produse cu cea pe responsabil pe arie geografica. Matricea este destinata spargerii diviziilor regionale si functionale, face ca oamenii sa se gandeasca la mai mult decat la o directie si sa coopereze, dispunand de un flux mai bogat de informatii. Dar nici managementul matricial nu inlatura orice problema. Inconvenientele acestuia tin de intarzieri in luarea deciziilor, pierdere de timp si birocratie, concurenta nestimulativa dintre manageri, greutatea de a satisface doi sefi.

Abordarea regionala a pietelor prezinta numeroase avantaje, dar poate genera si pierderi. Neacordandu-se o mai mare independenta filialelor, nu se pot valorifica avantajele unei companii la nivel global. Se creaza paralelisme, generatoare de costuri, care ingreuneaza aparatul administrativ. Aceasta experienta a determinat marile companii sa redescopere abordarea globala. Dar si strategia globala prezinta neajunsuri, cum ar fi neabordarea eficienta a pietelor locale. Se pune problema care ar fi solutia acestor dificultati si cum se poate realiza o mixtura ideala intre strategia globala si cea locala. Avand in vedere ca multe companii au optat din nou pentru o abordare globala a pietelor internationale, ramane de solutionat satisfacerea in conditii performante a pietelor locale. In acest context, o politica performanta de comunicare si de personal reprezinta cheia succesului. Prin promovarea comunicarii la toate nivelurile manageriale, precum si prin stimularea feed-back-ului, se poate accesa o piata locala printr-o strategie globala. Politica de personal are ca principala tendinta inlocuirea cantitatii prin calitate. Reducerile de personal sunt completate de preocuparea pentru imbunatatirea nivelului calitativ ale performantelor manageriale. In acest scop, multe companii promoveaza programe de educatie in cadrul firmei, iar cele care au resurse financiare mai importante isi permit sa trimita salariatii la reputate scoli de afaceri. Educarea la locul de munca si in centre externe de pregatire vizeaza dezvoltarea multidimensionala a capacitatii manageriale. Dupa ce au parcurs aceasta perioada de pregatire si odata angajati pe post, managerii beneficiaza si de alte avantaje. Remuneratiile materiale considerabile sunt dublate de asa numitele "business trips". Globalizarea strategiilor a castigat din nou teren printre marile firme, dar cu alte mijloace. Un aparat administrativ suplu, flexibil, in care este stimulata comunicarea si un management pregatit sa faca fata oricaror situatii, sunt scopurile de ultima ora ale marilor firme transnationale.

In concluzie, se poate aprecia ca managerii companiilor transnationale se confrunta cu probleme extrem de complexe, ale caror solutii nu sunt date de retete teoretice, ci de intuitia conducatorilor si de cultura organizationala a intreprinderii.

Relatiile societatilor transnationale cu statele natiune

Compararea societatilor transnationale cu natiunile nu reprezinta o figura de stil. Aceasta relatie poate fi privita din trei puncte de vedere, si anume: relatiile cu tarile de origine, relatiile cu tarile gazda si raportul stat - corporatie in conditiile in care forta economica si influenta marilor corporatii depaseste puterea economica a multor state, unele dintre ele chiar dezvoltate. Pentru a ramane si a actiona ca o entitate, o firma transnationala trebuie sa coordoneze si sa controleze activitatile sale in medii diverse si sa adopte decizii care pot fi benefice sau nu pentru tarile respective.

Relatiile cu tarile de origine

Cele mai mari si mai multe companii transnationale provin din tarile Triadei: SUA, Japonia si Uniunea Europeana. Performantele acestor economii, infrastructura moderna, avansul tehnologic si spiritul antreprenorial, sustinut de o economie de piata si o democratie ce a permis dezvoltarea si punerea in practica a ideilor novatoare au facut din aceste tari mediul cel mai prielnic pentru aparitia si dezvoltarea fara precedent a fenomenului corporatist. In ierarhia celor mai mari companii, doar doua tari din categoria celor in dezvoltare se regasesc ca si tari de origine a celor mai mari firme.

Relatiile cu tarile de origine sunt, in cea mai mare parte relatii de parteneriat. Prin extinderea dincolo de granitele propriei tari, marile firme duc cu ele valorile culturale, obiceiurile de consum ale tarii de origine. McDonalds, Coca Cola sau Levi s reprezinta in ultima instanta America si visul american intr-o alta maniera. Universalizarea limbii engleze se datoreaza intr-o foarte mare masura corporatiilor americane si britanice, care au "fortat" consumatorii sa invete limba produselor pe care le consumau sau doreau sa le consume. Coca Cola l-a inventat pe Mos Craciun in costum rosu, iar astazi nimeni nu-si poate imagina un altfel de Mos Craciun[21].

Beneficiile tarilor de origine nu se rezuma la exportul de imagine. Transnationalele repatriaza sume importante din tarile gazda, investesc sume foarte mari in componenta de cercetare dezvoltare, care ramane cel mai adesea cantonata in tarile de origine Astfel, conform surselor OCDE, in anul 1999, cheltuielile brute pentru cercetare dezvoltare, ca pondere in PIB, efectuate de sectorul intreprinderilor, era de 3% in Suedia, 2% in Japonia, 2% in SUA, 1,7% in Germania, 1,4% in Franta, 1,3% in Marea Britanie.

Daca avem in vedere ca o firma se internationalizeaza abia atunci cand atinge un anumit grad de maturitate pe piata interna, maturitate ce reprezinta un anumit nivel al concentrarii capitalului, o gama de produse de calitate ridicata, un management performant, capabil sa-si asume riscuri in mediul international, se poate trage concluzia ca expansiunea corporatiilor este expresia competitivitatii economiilor tarilor de origine, acel atribut esential al competitivitatii natiunilor de care vorbea Michael Porter.

Interesele corporatiilor corespund cel mai adesea cu cele ale tarilor de origine. Prin internationalizarea firmelor, fiecare tara isi extinde, practic, influenta in tara sau zona respectiva. Prin intermediul corporatiilor, tarile de origine controleaza, practic economiile multor tari. Se aprecia ca la inceputul anilor 90 peste 60% din industria canadiana era controlata de companiile americane. Si daca se face comparatia cu tari in dezvoltare, dependenta economiilor acestor tari de marile firme este si mai mare[22].

Exista, insa, situatii cand relatiile nu mai sunt atat de cordiale. Divergentele pornesc tocmai de la ceea ce inseamna, in fapt, o companie transnationala. Interesele acesteia pot fi si sunt destul de des diferite de interesele tarilor de origine. Cele mai multe dintre "neintelegeri" pleaca de la internationalizarea firmei si ceea ce implica aceasta internationalizare pentru statul de origine.

Multe dintre firme renunta in a-si concentra atentia asupra deschiderii de noi unitati de productie in tara de origine in favoarea celor din tarile gazda, mai ales daca acestea din urma ofera avantaje importante din perspectiva costului fortei de munca, al impozitelor sau al preturilor la materiile prime. Acest lucru inseamna creare de locuri de munca in afara tarilor de origine si, implicit, o presiune sporita din partea guvernelor ca urmare a somajului. In perioadele de recesiune, multe dintre marile companii recurg chiar la reduceri de personal in tarile de origine, dat fiind faptul ca aici sunt platite si cele mai mari salarii. O astfel de situatie este una potential conflictuala, multe state de origine adoptand masuri care sa limiteze exportul de capital, daca acesta se dovedeste a avea consecinte negative pe piata muncii sau a incasarilor bugetare.

Multe dintre societatile transnationale isi realizeaza marea parte a cifrei de afaceri dincolo de granitele propriei tari. Acest lucru inseamna impozite mai mici pentru tarile de origine, iar daca statele gazda au politici de atrage a profiturilor realizate de firmele straine prin reinvestirea acestora, si sumele repatriate catre tara de origine pot fi mai reduse. Impozitele mai reduse inseamna venituri ale statului mai mici, ceea ce poate avea efect asupra politicilor sustinute de catre stat: educatia, asistenta sociala, asistenta sanitara etc.

Un alt aspect delicat in relatiile dintre tarile de origine si corporatiile transnationale il reprezinta diferenta dintre interesul national, asa cum este el perceput de catre tarile de origine si interesul firmei. O companie urmareste obtinerea de profit pentru a mentine si a creste increderea investitorilor in actiunile firmei. Anumite piete sau afaceri pot aparea, din aceasta perspectiva, extrem de atractive pentru managerii unei corporatii internationale, dar atitudinea guvernului tarii de origine fata de guvernul tarii gazda respective poate fi una negativa. Cele mai elocvente exemple in acest sens sunt cazurile firmelor de armament, care pot castiga sume uriase din comertul cu tarile aflate in conflict. Nu putine sunt cazurile in care arme fabricate de o companie se afla in dotarea ambelor tabere, chiar daca atitudine tarii de origine sete favorabila doar uneia dintre parti. O alta situatie este cea in care anumite tari impun embargou economic altei tari (SUA Cubei sau, pana de curand, Libiei). Pentru companiile americane, aceste potentiale piete sunt excluse nu din ratiuni ce tin de profitabilitatea afacerilor, ci din ratiuni politice, dictate de interese nationale. De altfel, SUA interziceau afaceri cu produse de inalta tehnologie cu orice tara potential inamica, ce ar putea incorpora componente ale produselor respective in productia de armament.

Relatiile companiilor transnationale cu tarile gazda

Intre activitatile companiilor transnationale si concentrarea pietei exista, de regula, o relatie pozitiva. Extinderea firmelor dincolo de granitele propriei tari implica internationalizarea firmei intr-un mediu ce apartine atat tarilor dezvoltate, cat si tarilor in dezvoltare.

Indiferent daca tarile gazda sunt tari dezvoltate sau tari in dezvoltare, efectele pozitive pe care le au implantarile in strainatate asupra acestora sunt urmatoarele:

• cresterea numarului locurilor de munca,
• cresterea volumului exporturilor si a productiei interne, mai ales daca tara de implantare are o pozitie strategica si poate constitui o baza pentru exportul si in regiune,
• transformarea si innoirea industriala in tara gazda, prin modernizarea productiei, transfer de tehnologie, crearea de noi ramuri industriale etc.,
• cresterea veniturilor, ca urmare a salariilor platite angajatilor, dar si a cresterii veniturilor incasate de catre stat, din impozite,
• noi practici de management, instruirea personalului si ridicarea nivelului de calificare a fortei de munca,
• cresterea concurentei, cu efect asupra reducerii costurilor, introducerea produselor noi, cresterea calitatii si perfectionarea tehnicilor de vanzare,
• efectul de antrenare asupra intregii economii, ca urmare a antrenarii si celorlalte ramuri din economie la producerea bunului respectiv.

Efectele pozitive ale implantarilor firmelor in strainatate, din perspectiva tarilor gazda, sunt demonstrate, de altfel, de politicile de sustinere si atragere a investitiilor straine directe promovate de acestea, in special din partea tarilor in dezvoltare. In cazul tarilor in tranzitie, de exemplu, volumul investitiilor straine a constituit si inca mai constituie un criteriu de apreciere a eficientei economiei respective.

Cu toate aceste efecte pozitive, in relatia dintre tarile gazda si cele de origine apar deseori tensiuni. Se impune, totusi, o precizare. Impactul implantarii societatilor transnationale pe anumite piete depinde in mod esential de nivelul de dezvoltare al mediului economic al acestora. Pe pietele dezvoltate, intrarea de noi firme contribuie la cresterea concurentei si la o scadere a concentrarii productiei. Acest lucru se datoreaza faptului ca firmele locale, fiind puternice, reusesc sa faca fata concurentei, crescand productivitatea si ridicandu-se eficienta de ansamblu a economiei. In tarile mai putin avansate tendinta de concentrare creste, firmele locale fiind prea putin puternice pentru a opune o rezistenta reala marilor companii. Se instaureaza pozitia de monopol a companiei transnationale, care nu are efecte benefice asupra dezvoltarii de ansamblu a societatii.

Intrarea unei noi companii pe o piata afecteaza numarul competitorilor de pe aceasta piata si partea acestora din piata unui produs. Pentru a proteja agentii economici interni, in multe state (cum ar fi Japonia) implantarea unei corporatii straine nu se poate realiza decat prin asocierea cu un partener local. Pe alte piete, cum ar fi cea americana, desi este considerata una dintre cele mai libere piete din lume, accesul la capital sau alte facilitati in anumite state sunt mult mai usor de obtinut daca se realizeaza un parteneriat cu o firma locala.

Impactul si implicatiile marilor firme asupra tarilor gazda depinde de mai multi factori, cum ar fi:

numarul si marimea operatiunilor efectuate de companiile transnationale fata de competitorii din tara gazda. Marimea filialelor straine ale companiilor transnationale este adesea mai mare decat a competitorilor nationali, atat in tarile dezvoltate, cat mai ales in tarile in dezvoltare. Tendinta marilor firme de a efectua investitii succesive pentru a largi capacitatile de productie ale filialelor lor, achizitionarea competitorilor locali pot influenta concentrarea pietei;

reactia firmelor din tara gazda la intrarea unei mari firme poate fi una defensiva, concretizata fie in combinarea operatiunilor acestora cu nou venita, fie in formarea de societati mixte pentru a valorifica si potenta avantajele ambilor parteneri. Dar poate fi si o reactie de adversitate, datorita faptului ca firma transnationala, prin agresivitatea competitiei pe care o impune, poate determina parasirea pietei de catre cei care nu reusesc sa se adapteze la noile standarde impuse. In cazul in care este introdus un nou produs, se poate astepta ca firma straina sa detina monopolul asupra acestuia, daca firmele autohtone nu au capacitatea de a asimila noua tehnologie impusa de fabricare respectivului produs sau de a atrage alte firme straine care sa realizeze produsul respectiv,

performanta concurentiala a societatilor transnationale fata de cea a firmelor locale data de faptul ca filialele straine, ca si componente ale sistemului societatilor transnationale, sunt cu mult mai eficiente si productive decat concurentii lor. Acestea ar putea avea efecte diferite asupra concentrarii si a puterii firmelor transnationale pe pietele respective. Efectul pozitiv, ca urmare a cresterii concurentei, se poate materializa in imbunatatirea performantelor firmelor locale, a calitatii produselor, a diversificarii productiei etc. Pe de alta parte, insa, de cele mai multe ori, marile companii se implanteaza acolo unde concurenta locala este mai slaba, determinand, nu de putine ori, preluarea controlului ramurii respective,

crearea de locuri de munca de catre societatile transnationale este, in destul de multe cazuri, mai degraba un mit decat realitate. Aplicand principiul eficientei, multe companii recurg la disponibilizari masive, atunci cand patrunderea pe piata respectiva s-a realizat prin preluarea unei companii locale. Exemplele sunt multiple; in cazul tarilor din fostul lagar comunist, supradimensionarea cu personal din perioada comunista a determinat reduceri masive de personal cand diverse societati au fost preluate de companii multinationale[23].

In multe tari in dezvoltare, societatile transnationale sunt acuzate de practici neloiale, ca mecanismul preturilor de transfer[24]. Prin mecanismul preturilor de transfer, marile corporatii obtin beneficii[25]:

v    prin reducerea impozitelor platite guvernelor tarii gazda si transferarea castigurilor din tarile cu impozitare ridicata catre tari cu impozitare redusa,

v    prin transferul fondurilor din tarile unde se asteapta o depreciere valutara, reducandu-si astfel expunerea la risc,

v    prin manipularea acestui mecanism pentru a transfera fondurile de la o filiala catre compania mama sau un paradis fiscal, atunci cand repatrierea profiturilor este restrictionata de guvernele tarii gazda,

v    prin utilizarea acestui mecanism pentru a reduce taxele vamale platite, respectiv, prin facturarea marfurilor la export si la import in functie de sistemul de impunere la frontiera practicat in tarile filialelor.

Si in ceea ce priveste aportul investitiilor efectuate de societatile transnationale sub forma tehnologiei, tarile in dezvoltare apreciaza ca spre ele nu este indreptata cea mai avansata tehnologie. De asemenea, cercetarea - dezvoltarea este foarte rar cantonata in tarile in dezvoltare, iar societatile transnationale actioneaza mai degraba in sensul sustinerii "migratiei creierelor" decat in dezvoltarea unei piete care sa absoarba atat produse din ce in ce mai performante , cat si cadre din ce in ce mai calificate.

Si in ceea ce priveste protectia mediului ambiant sunt opinii mai degraba critice la adresa societatilor transnationale. Atitudinea marilor corporatii se rezuma la declaratii, multe dintre ele fiind acuzate de neglijenta si chiar violarea reglementarilor de protectie a mediului, mai ales in tarile care nu au capacitatea de a monitoriza corespunzator incalcarea acestor legi.

Actionand dincolo de granitele geografice ale tarilor de origine, societatile transnationale devin cetateni corporatisti in tarile in care deruleaza activitatile productive, de marketing sau de alt tip. De altfel, in ultimele decenii au crescut preocuparile atat din partea analistilor, cat si din partea societatii civile de a privi mai atent la practicile firmelor transnationale si de a veghea la respectarea drepturilor cetatenilor, a valorilor morale ale societatilor in care actioneaza. Tot mai des se vorbeste despre responsabilitatea sociala a corporatiilor, respectiv despre capacitatea societatilor transnationale de a indeplini sau de a depasi in mod constant asteptarile de natura etica, legala si comerciala pe care respectiva corporatie le are. The World Business Council for Sustainable Development considera ca marile corporatii trebuie sa-si asume un angajament ferm de a urma un comportament etic si de a contribui la dezvoltarea economica a tarii pe teritoriului careia actioneaza, prin ridicarea standardului de viata al angajatilor, al comunitatii locale si al societatii in ansamblul sau.

Numeroase organizatii guvernamentale si mai ales neguvernamentale urmaresc indeaproape comportamentul marilor firme, realizand clasamente cu cei mai putin responsabili cetateni corporatisti[26].

Raportul societati transnationale - stat. Universul corporatiilor transnationale

64.000 de societati transnationale, 870.000 de filiale, 53.000.000 de angajati. Acesta este universul corporatiilor transnationale, acestea sunt cei activi si mai dinamici agenti economici de pe glob! Repartitia pe glob a acestora este urmatoarea:

Europa Occidentala continua sa fie sursa de origine pentru cele mai multe dintre societatile transnationale, in timp ce cea mai mare parte a filialelor societatilor transnationale sunt repartizate in tarile in dezvoltare. Aceasta repartitie este in stransa legatura cu dinamismul economic al zonei Asiei de sud est, unde sunt implantate peste jumatate din filialele corporatiilor transnationale.

Clasamentele realizate de diverse institutii au in vedere mai multe criterii de clasificare. UNCTAD, in Raportul asupra investitiilor straine, una dintre cele mai ample monografii anuale privind fluxurile de investitii straine si situatia corporatiilor transnationale, ierarhizeaza corporatiile dupa volumul activelor detinute in strainatate, dupa indicele de transnationalitate sau dupa volumul vanzarilor. In viziunea UNCTAD, principalele notiuni utilizate sunt:

Active in strainatate, ce reprezinta active din afara tarii de origine, atat tangibile cat si intangibile, asa cum apar in bilantul contabil al filialelor. Activele in strainatate dau dimensiunea cantitativa a fortei investitionale a unei corporatii transnationale, iar ponderea mai ridicata a acestora in strainatate poate fi expresia atat a unei concurente deosebite pe piata de origine a firmei, cat si o atractivitate mult mai ridicata a mediului strain comparativ cu cel autohton (din perspectiva facilitatilor oferite, a costurilor sau a pietei).

Vanzari in strainatate, care reprezinta suma vanzarilor nete (vanzari brute, din care se scad taxa pe valoarea adaugata si alte taxe) realizate de filiale. In anumite cazuri, pot include exporturi efectuate de catre societatea mama catre filiale. Vanzarile in strainatate exprima, de asemenea, gradul de concentrare al firmei catre piata interna sau externa. In general, societatile transnationale care au ca origine tari mari, au vanzari in strainatate mai reduse decat cele care provin din tari mici.

Angajati in strainatate, respectiv numarul de angajati cu contract de munca sau cu contract partial de munca (full time sau part time) ce functioneaza la nivelul filialelor. Numarul de angajati in strainatate este in stransa legatura cu volumul activelor din strainatate al societatii transnationale, dar depinde si de natura activitatii firmei si de diferentele existente in ceea ce priveste costul fortei de munca in diferite tari. Firmele care incorporeaza munca de calificare medie sau redusa intr-o proportie ridicata, vor fi mult mai atrase sa investeasca in tarile cu costuri ale fortei de munca reduse, ceea ce va ridica ponderea salariatilor straini in totalul personalului respectivei companii.

Indicele de transnationalitate (transnationality index), ce se calculeaza ca o medie a trei rate, si anume: ponderea activelor in strainatate in totalul activelor, ponderea vanzarilor din strainatate in totalul vanzarilor, ponderea angajatilor din strainatate in totalul angajatilor. Acest indicator exprima, in ultima instanta, interesul companiei pentru tara de origine comparativ cu cel pentru piata internationala. O valoare ridicata a acestui indicator poate reflecta o atractivitate redusa a mediului de afaceri a tarii de origine, mai ales daca este acompaniata cu un volumul redus al investitiilor straine atrase, dar si o concurenta foarte ridicata pe piata tarii de origine. Indicele de transnationalitate nu ia in calcul dimensiunea pietei interne si nici nu permite sa se faca distinctia intre companiile ce investesc in cateva tari sau in intreaga lume.

Indicele de extindere a retelei (network - spread index) exprima dimensiunea transnationalitatii si reprezinta numarul de tari gazda in care s-a implantat societatea. Un indice de extindere a retelei ridicat presupune costuri de implantare ridicate pentru companie, dar si o buna cunoastere a pietei internationale si o valorificare a avantajelor oferite de piata internationala. Indicele nu reflecta, totusi gradul de implicare al companiei in tara gazda, dimensiunea cantitativa a investitiilor realizate in strainatate. Pentru a putea fi comparat cu indicele de transnationalitate, care este un procent, indicele de extindere a retelei se calculeaza ca pondere a tarilor in care firma are filiale in totalul tarilor in care ar putea avea filiale. Numarul potential de tari in care ar putea avea filiale este de fapt numarul total de tari care receptioneaza sau sunt sursa de investitii, minus 1 (mai putin tara de origine). La nivelul anului 2002, erau 193 de tari angrenate in fluxurile de investitii.

Covarsitoarea majoritate a societatilor transnationale au ca origine tari dezvoltate. In topul celor mai puternice 100 de corporatii, SUA este prezenta cu 27 companii, Franta cu 14, Germania cu 13, Marea Britanie cu 12, Japonia cu 7. Sunt prezente si tari dezvoltate mici, ca Finlanda, Elvetia, Olanda, ceea ce demonstreaza faptul ca existenta unei piete interne mari a tarii de origine nu este o conditie sine qua non pentru aparitia societatilor transnationale. Dintre tarile in dezvoltare, doar Coreea de Sud, Mexic si China (Hong Kong) au reusit sa patrunda in top 100. In clasamentul celor mai mari 100 de societati transnationale, dupa volumul activelor detinute in strainatate, conform Raportului privind investitiile straine pe anul 2004, conducea compania General Electric, urmata de compania britanica de telecomunicatii Vodafone (care, de altfel, a condus timp de 2 ani in clasamente) si Ford Motor Company. Dupa volumul vanzarilor, cea mai mare companie a fost, la nivelul anul 2002, Wall - Mart, urmata de Exxon, General Motors, British Petroleum si Royal Dutch Shell. In ceea ce priveste indicele de transnationalitate, cel mai ridicat nivel al acestui indicator se regaseste nu in cazul celor mai mari firme, ci al celor de dimensiuni mai reduse (din punctul de vedere al volumului activelor straine sau al vanzarilor). La nivelul anului 2002, cel mai ridicat indice de transnationalitate se inregistra in cazul companiei NTL Inc., din SUA (99,1%), din domeniul telecomunicatiilor, doar a 82-a firma in ceea ce priveste activele straine, urmata de Thomson Corporation, din Canada, in domeniul media, cu un indice de 97,9% si Holcim AG, din Elvetia, in domeniul materialelor de constructii (companie prezenta si in Romania), cu un indice de 95,5%. Dintre companiile situate in top 10, cel mai ridicat indice de transnationalitate il are Vodafone, cu un indice de 84,5%, urmata de British Petroleum, cu 81, 3% si Total Fina Elf, cu 74,9%.

Tabelul nr. 6.4. Clasamentul celor mai mari 10 societati transnationale (milioane dolari SUA)

Sursa: realizat de autor dupa XXX - "Globalization and Development. Facts and Figures", UNCTAD, 2004 si XXX - "World Investment Report 2004", UNCTAD, 2004

Fenomenul corporatist a incetat sa mai fie specific doar tarilor dezvoltate. Tot mai multe companii nu numai ca sunt din ce in ce mai atrase sa investeasca in tari in dezvoltare, dar corporatiile din aceste tari devin ele insele firme transnationale. Putine sunt, insa, companiile care pot rivaliza cu top 100, dar afirmarea lor este din ce in ce mai impetuoasa. Diferenta dintre primele societati transnationale din tarile dezvoltate si cele in dezvoltare este cam de unu la cinci: cea mai mare dintre companiile transnationale din tarile in dezvoltare are active in strainatate de 5 ori mai mici decat omoloaga sa, General Electric, iar Wall Mart realizeaza o cifra de afaceri tot de cinci ori mai mare decat vanzarile companiei Samsung Electronics. In fruntea listei companiilor din tarile in dezvoltare conduc tarile din Asia de Sud Est, intarind faptul ca aceasta zona este cea mai dinamica regiune a globului. In primele 50 de companii ce au ca origine tari in dezvoltare, doar 5 sunt din Africa de Sud, 2 din Europa Centrala si de Est, restul apartin Asiei de Sud Est si Americii Latine si Caraibelor.

Tabelul nr. 6.5. Clasamentul celor mai mari 5 societati transnationale(milioane dolari SUA)

Sursa: realizat de autor dupa XXX - "Globalization and Development. Facts and Figures", UNCTAD, 2004 si XXX - "World Investment Report 2004", UNCTAD, 2004

Un fenomen recent il reprezinta transnationalitatea in cazul tarilor din Centrul si Estul Europei. Aparitia societatilor transnationale in aceasta regiune este indisolubil legata de caderea comunismului. Marile companii din aceste tari nu se ridica la nivelul atins de societatile transnationale din tarile dezvoltate, nici chiar la acela al tarilor in dezvoltare. Cea mai mare companie din fostele tari comuniste este Lukoil, o companie rusa ce activeaza in domeniul extractiei, rafinarii si distributiei petrolului. Lukoil este de departe cea mai mare dintre companiile transnationale din tarile est europene, cu active in strainatate de 5 ori mai mari decat urmatoarea clasata, Novoship.

In ceea ce priveste raportul de forte dintre societatile transnationale si statele natiune, un studiu realizat de Corporate Watch in 2000 evidentia cateva aspecte ce sintetizeaza forta pe care companiile transnationale o au si o exercita in economia mondiala. Iata cateva dintre concluziile studiului[27]:

din cele 100 de entitati economice ale lumii, 51 sunt corporatii si doar 49 economii nationale (comparatia are in vedere volumul vanzarilor, in cazul corporatiilor si PIB-ul, in cazul tarilor). Acest fapt inseamna ca General Motors este mai puternic decat Danemarca, Daimler - Crysler decat Polonia, Royal Dutch Shell decat Venezuela, IBM decat Singapore si Sony decat Pakistan,

cresterea economica a natiunilor este similara celei a corporatiilor, in perioada 1983 - 1999, vanzarile cumulate a primelor 200 de societati transnationale au crescut cu 25%, iar produsul global mondial cu 27,5%,

vanzarile primelor 200 corporatii sunt mai mari decat produsul tuturor economiilor nationale, mai putin primele 10 state ale lumii,

desi detin 27,5% din activitatea economica mondiala, primele 200 de societati transnationale angajeaza doar 0,78% din forta de munca globala, iar in timp ce profiturile lor au crescut cu 362,4% in perioada 1983 - 1999, forta de munca angajata a crescut cu doar cu 14,4%. Cel mai mare angajator privat, Wall - Mart (cu peste 1 300 000 de angajati) este cunoscut pentru practicile sale antisindicale si pentru faptul ca majoritatea angajatilor are contracte partiale de munca (part - time jobs) astfel incat obligatiile companiei catre salariati sa fie cat mai mici,

forta companiilor este determinata si de capacitatea acestora de a influenta deciziile politice nu doar in tarile gazda, fata de care multe dintre cele mai mari corporatii sunt adevarati giganti, dar si in tarile de origine. 94 din primele 200 de firme ale lumii au birouri in capitala mondiala a lobby-ului, Washington DC, DCs K Street corridor. Recent, guvernul american a permis ca reprezentanti ai marilor corporatii, ca AT&T si IBM sa se alature delegatiei oficiale pentru negocieri in domeniul comertului electronic in cadrul FTAA, ce urmeaza a se finaliza in anul 2005[28].

Este evident ca pozitia societatilor internationale in economia mondiala este foarte puternica si ca aceasta confruntare cu statele natiune in planul fortei economice este una reala. Globalizarea economiei face ca interdependenta dintre toti agentii economici sa creasca si raporturile de forte sa devina din ce in ce mai complexe.

GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

Globalizarea inseamna, insa, si multe oportunitati.

- Mobilitatea capitalurilor conduce la cresterea accesului la fonduri, ceea ce, pe termen lung, poate conduce la o diminuare a diferentelor dintre state.

- Internationalizarea productiei, introducerea progresului tehnic, reducerea costurilor de transport contribuie la scaderea costurilor de productie, ceea ce permite reducerea preturilor bunurilor si serviciilor si cresterea accesului populatiei la bunuri mai ieftine.

- Reglementarile internationale in materie de libera circulatie a marfurilor faciliteaza accesul din ce in ce mai larg catre piete. Taxele vamale au cunoscut o reducere continua in ultimii ani, la majoritatea produselor industriale si multe dintre tarile in dezvoltare si-au schimbat orientarea din tari predominant exportatoare de produse primare in tari exportatoare de produse prelucrate.

- Sporirea concurentei conduce la sporirea eficientei, ceea ce are efecte benefice asupra productiei, diversitatii de bunuri si servicii, la difuziunea cunostintelor, a progresului  si, in final, la cresterea productivitatii si satisfacerea cat mai buna a cerintelor consumatorilor.

Statul si globalizarea

Unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare il reprezinta rolul statului in acest context. Indatoririle traditionale ale statului s-au modificat sub impactul transformarilor economice si sociale pe care le impune noul tip de relatii internationale care se nasc. Mai este statul la fel de puternic ca acum o jumatate de secol? Mai poate statul sa-si indeplineasca atributiile clasice?

Statele, actionand in virtutea ideologiei neoliberale si adaptandu-se procesului de globalizare, a trecut de la pozitia statului strategic, al statului dezvoltarii, la statul competitional.

Ipostazele clasice ale statului au suferit transformari destul de puternice, in incercarea de a face fata provocarilor lansate de cresterea interdependentelor internationale si a agravarii unora dintre probleme, care s-au transformat in probleme globale.

Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfasurare a activitatii economice. Statul era aparatorul dreptului de proprietate, cel care veghea la pastrarea unui spatiu de stabilitate monetara, la standardizarea anumitor structuri (cum ar fi unitati de masura etc.)

Statul este de asemenea, producator distribuitor. Acest rol este reflectat de intreprinderile publice, de serviciile de transport asigurate de catre stat, de implicarea sa in sistemul financiar si bancar. De asemenea, rolul de redistribuitor constituie un alt aspect important al rolului statului. Statul se implica in redistribuirea veniturilor prin activitati ce tin de mentinerea sau cresterea bunastarii generale, actionand pentru sustinerea claselor defavorizate, prin finantarea asistentei sanitare, asistentei sociale etc.

Fenomenul de globalizare a impus modificarea tuturor acestor ipostaze sub care statul se implica in societate. Rolul sau de regulator s-a transformat mai degraba intr-un rol de manipulator, dat fiind faptul ca multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupari internationale. Dreptul de copyright, sistemul evitarii dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale si financiare sunt in mare parte reglementate la nivel international, statului revenindu-i sarcina de a implementa la nivel national reglementarile internationale si de a le manipula in asa fel incat transpunerea nationala sa ofere maximum de avantaje. Si in domeniul cursului de schimb statul este mai degraba un manipulator decat un regulator, dat fiind faptul ca trecerea la cursurile flotante si globalizarea pietelor financiare il obliga sa intervina mai ales in creionarea acelor politici care sa gestioneze tendintele manifestate in plan international.

In ceea ce priveste ipostaza de producator, competitia a fortat statul sa functioneze pe principiile economiei de piata. Poate ca aici este cea mai relevanta schimbare in ceea ce priveste trecerea de la statul strategic, al dezvoltarii catre statul competitional. Criza proprietatii publice a determinat masive privatizari in perioada anilor '80 si '90 in multe tari dezvoltate, iar in ceea ce priveste tarile foste comuniste, nicicand nu a fost o oferta de privatizare mai mare si mai concentrata. Industrii, altadata considerate strategice si privite ca definind "taria" statului, au fost privatizate pentru ca au devenit extrem de costisitoare. Pana in anii '80, putini sunt cei care ar fi privit cu ochi buni privatizarea industriei aeronautice, a industriei siderurgice, a constructiei de drumuri, constructiilor navale sau a chimiei. Astazi, aceste industrii se mai afla in proprietatea statului in foarte putine tari dezvoltate si chiar multe dintre tarile in dezvoltare au recurs la trecerea lor in proprietate privata.

Internationalizarea firmelor si a capitalurilor a facut din ce in ce mai dificila apartenenta la un anumit stat a marilor firme. Substituirea importurilor, considerata in anii '60 sau '70 o optiune ce tinea de dezvoltarea unei tari si de consolidare a independentei sale economice, a devenit o strategie din ce in ce mai putin aplicata, tot mai multe state imbratisand orientarea catre export, legand din ce in ce mai mult economia lor de economia globala.

Astazi s-a incetatenit tot mai mult ideea ca statul este un agent economic ineficient, de aceea rolul sau trebuie sa cada mai degraba pe realizarea unui climat investitional favorabil pentru corporatiile internationale, pe sustinerea cercetarii, implicare in cresterea gradului de calificare a fortei de munca, decat pe acela de producator activ.

Si in ceea ce priveste rolul de redistribuitor, globalizarea a impus anumite modificari. Multe dintre aspectele ce tin de bunastarea generala sau de existenta claselor defavorizate au devenit probleme globale. Saracia este considerata a fi cea mai grava dintre problemele globale, iar comunitatea internationala reclama actiuni globale pentru lupta impotriva saraciei. In aceeasi categorie sunt incluse si problemele legate de mediu, reglementarile internationale punand statul in ipostaza de implementare a politicilor necesare atingerii parametrilor conveniti in cadrul conferintelor internationale (cum ar fi protocolul de la Kyoto sau alte reglementari asemanatoare). Chiar si in domeniul fortei de munca, considerata drept cea mai putin globalizata dintre pietele internationale, intelegerile dintre firme, nevoia de a adopta practici mai flexibile de angajare sau alte masuri ce decurg din crearea acelui climat favorabil atragerii de investitii straine constituie exemple de redefinire a pozitiei statului sub influenta fenomenului de globalizare.

Intrebarea care revine ca un lait motiv este daca statul va disparea. In opinia noastra, statul se afla la ora redefinirii atributiilor sale, atributii ce determina actiuni specifice fiecarei tari in parte, in functie de gradul ei conectare la lumea globala. Masura in care o natiune este conectata la lumea globala reprezinta o problema care a intrat in atentia specialistilor abia la inceputul acestui mileniu, existand preocupari privind calcularea unui indicator care sa reflecte cat mai fidel gradul de globalizare a unei economii. Un astfel de indicator este cel calculat de Foreign Policy Magazine, numit indicele globalizarii, care este un indicator compozit, multidimensional, ce include in componenta sa patru dimensiuni: dimensiunea politica, care determina gradul de angajare politica internationala a statului (nr. de prezente in organizatii internationale, participari la misiuni de mentinere a pacii ale ONU, numar de ambasade straine gazduite de fiecare tara), componenta tehnologica, ce reflecta gradul de conectare la tehnologia informatiei a fiecarei tari in parte (nr. de utilizatori internet, nr. de gazde internet, gazde internet sigure), componenta personala, ce priveste miscarea (in mare parte fizica) a populatiei in lume (turism international, trafic telefonic international, transferuri transfrontaliere) si componenta integrationista, ce determina gradul de interdependenta al economiei respective ce celelalte tari (fluxurile comerciale, de investitii straine directe, de investitii de portofoliu, plati externe). Intr-un clasament realizat pentru 62 de natiuni, acest indice plasa pe primul loc, drept cea mai globalizata natiune, Irlanda[29].

Dincolo de aceste aspecte, fenomenul globalizarii este unul contemporan noua. Ne modeleaza atitudinile, asa cum noi ii putem influenta evolutia. Ramane la latitudinea noastra si la indemana propriei inteligente sa nu-l scapam de sub control. Asa cum aprecia si Kofi Annan -

"Daca nu putem sa facem ca globalizarea sa lucreze pentru toti, in final, ea nu va lucra pentru nimeni!" Globalizarea ar trebui sa conduca la crestere economica, echitate, securitate, educatie, regandirea cadrului institutional international, transparenta, protejarea mediului, o mai buna guvernare globala, care sa asigure o mai larga distribuire a oportunitatilor, un mediu propice cresterii economice echilibrate si includerea celor marginalizati.

Aparitia si dezvoltarea aranjamentelor economice regionale, concomitent cu adancirea procesului de globalizare sunt doua forte dinamice si uneori contradictorii care definesc economia mondiala contemporana. Desfasurarea concomitenta a globalizarii si regionalizarii a generat o economie mondiala din ce in ce mai interdependenta.

Procesul de regionalizare se desfasoara concomitent cu procesul de globalizare a economiei. Ambele tendinte, globalizarea si regionalizarea, determina diversificarea relatiilor dintre entitati economice (in special state si corporatii), facand sa se atenueze, cel putin din punct de vedere economic, rolul granitelor nationale.

Procesul de regionalizare presupune ca tot mai mult statele nationale isi bazeaza relatiile reciproce pe relatii integrative tot mai stranse, cu grade diferite de complexitate. Adancirea tendintei de integrare s‑a bazat tot mai mult pe aparitia unui numar din ce in ce mai mare de grupari regionale integrationiste, pe proliferarea relatiilor regionale dintre state.

Regionalismul actual este expresia ordinii economice mondiale aflata la ora redefinirilor. Tot mai multe state din diferite regiuni ale lumii si cu niveluri de dezvoltare economica diferite isi reunesc eforturile pentru realizarea unei dezvoltari economice durabile.

Dezvoltarea relatiilor comerciale si cooperarea internationala, ca si intensificarea procesului de integrare la scara regionala constituie o necesitate obiectiva, luand in considerare urmatoarele elemente definitorii:

potentialul material, financiar si uman care poate fi antrenat prin cooperare in circuitul national, regional si mondial de valori;

proximitatea geografica, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate intre dimensiunile economice, politico‑diplomatice si cultural‑umane, amplificate de afinitatile spirituale;

gruparile regionale preferentiale, precum si uniunile vamale si zonele de liber schimb cresc acumularea nationala si regionala, avand efecte pozitive asupra schimburilor comerciale in cadrul gruparilor, precum si asupra locului tarilor membre in comertul international.

Tendinta de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinata de actiunea mai multor factori, atat de natura endogena, cat si exogena.[30]

Factorii endogeni sunt rezultatul evolutiilor care s‑au petrecut in interiorul unor tari sau grupari de tari deja constituite:

dificultatile economice cu care s‑au confruntat tarile ca urmare a crizei energetice, si care a avut ca efect constientizarea faptului ca exista potential de crestere insuficient valorificat;

optiunile fundamentale de politica economica similare, conceptia comuna despre dezvoltare;

politicile de liberalizare a comertului intreprinse de multe tari in dezvoltare, proces care va facilita liberalizarea accentuata in vederea unei viitoare integrari cu statele industrializate.

Ca factori exogeni mentionam:

modalitatea de acoperire a riscurilor potentiale determinate de evenimente care se petrec fie in zona, fi in alte zone;

incercari de a compensa, printr‑o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi datorate din ingustarea unor piete extraregionale, ca urmare tot a unor procese integrationiste;

dorinta de stabilitate politica si de intarire a sistemelor democratice.

Formele pe care le imbraca integrarea economica regionala sunt determinate de multitudinea de relatii care se stabilesc intre doua sau mai multe state care‑si conjuga eforturile spre atingerea unui obiectiv comun. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date, in principal, de axa verticala, cea a adancimii gradului de integrare si cea orizontala, respectiv numarul de state membre. Gruparile integrationiste existente astazi, chiar daca au obiective diferite sau grad de institutionalizare inegal (elemente ce caracterizeaza intensitatea procesului de integrare), sunt grupari deschise, ce permit aderarea de noi state, in conditiile stabilite de fiecare acord in parte. Analiza diverselor forme de integrare are in vedere in principal axa verticala, respectiv intensitatea procesului integrativ. Principalele forme de integrare, in functie de intensitatea procesului integrativ sunt: zone de liber schimb, uniunea vamala, piata comuna, uniunea economica, uniunea monetara si uniunea politica.

Zona de liber schimb se compune din natiuni care au decis sa elimine progresiv taxele vamale si restrictiile cantitative din calea liberei circulatii a produselor originare din aceste tari si sa-si promoveze politica comerciala proprie fata de tarile terte.

Un exemplu, in acest sens, il constituie AELS (Asociatia Europeana a Liberului Schimb) infiintata prin Conventia de la Stocholm, din 4 ianuarie 1960, din care mai fac parte astazi Norvegia, Elvetia, Lichtenstein si Islanda. Alt exemplu, mai recent, este intrarea in vigoare (la 1 ianuarie 1994) a NAFTA (Acordul de Liber Schimb Nord American) semnat intre Canada, SUA si Mexic.

Un nivel superior zonei de liber schimb il reprezinta uniunea vamala. Intr-o uniune vamala, statele semnatare realizeaza reducerea si apoi eliminarea barierelor tarifare si a restrictiilor cantitative din cale schimburilor lor comerciale si, in plus, decid inlocuirea progresiva a propriilor politici comerciale cu o politica comerciala comuna, care se traduce prin punerea in practica a unui tarif vamal extern comun.

MERCOSUR (Piata comuna a Americii Latine) ale carei tari membre (Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay) au decis punerea in practica a unui tarif extern comun la 1 ianuarie 1995, reprezinta o ilustrare mai recenta a unei uniuni vamale.

Uniunea vamala conduce la o integrare mai puternica decat zona de liber schimb, deoarece ea cere tarilor participante elaborarea unei politici comerciale comune. Ori, orice initiativa in materie de politica comuna constituie un pas catre uniunea economica. In alt sens, intr-o zona de liber schimb, de eliminarea taxelor vamale intre parteneri nu profita decat marfurile originare din aceasta zona, pentru a evita ca un produs care provine din afara sa nu se exporte intr-o tara in care taxa vamala este mai scazuta pentru ca apoi sa intre liber in celelalte. Intr-o uniune vamala, o marfa este taxata o singura data la oricare dintre frontierele externe si nu i se pot aplica alte taxe daca traverseaza o frontiera interna. Uniunea vamala permite, astfel, libera circulatie a tuturor marfurilor intr-un spatiu comercial tarifar omogen. Ea constituie o baza de pornire pentru realizarea unei piete comune.

Piata comuna este superioara uniunii vamale, realizand comertul liber cu servicii, libera circulatie a persoanelor si capitalurilor si libera stabilire a resortisantilor din tarile partenere (libera circulatie a factorilor de productie). In plus, eliminarea obstacolelor vamale din cale liberei circulatii a marfurilor, poate duce la reducerea obstacolelor netarifare, ceea ce conduce cu siguranta la armonizarea normelor tarifare si tehnice si a fiscalitatii indirecte asupra produselor.

Chiar daca tratatul de la Roma din 1957 prevedea instaurarea unei piete comune, aceasta nu s-a realizat decat prin impulsul dat prin Actul Unic European (1986).

Uniunea economica adauga caracteristicilor pietei comune, armonizarea politicilor economice si sociale.

Politica agricola comuna (PAC) instituita in 1962 este exemplul cel mai elaborat de politica sectoriala din cadrul CEE.

Uniunea monetara fata de uniunea economica presupune o moneda comuna, care sa circule intre tarile membre si o politica monetara unitara, comuna, pentru tarile membre.

Exemplul cel mai recent il constituie uniunea monetara in Europa, prin introducerea monedei unice EURO, precum si crearea Bancii Centrale Europene, responsabila de stabilirea coordonatelor de politica monetara in tarile care au aderat la moneda unica.

Uniunea economica totala implica o completa unificare a economiilor implicate si o politica comuna in cele mai importante domenii.

In fine, cel mai inalt stadiu al integrarii este reprezentat de uniunea politica, ce implica, pe langa o politica externa si de securitate comuna, o cetatenie comuna, o constitutie comuna si un guvern comun.

Pana astazi, cel mai inalt grad de integrare este atins de Uniunea Europeana, care est in faza de uniune economica si monetara, dar care si-a propus si realizarea uniunii politice.

Toate formele de integrare implica un permanent dialog intre statele participante cu privire la procedurile de armonizare a intereselor, obtinerea consensului, elaborarea si aplicarea noilor forme de conduita economica. Prin urmare, cu cat este mai inalt stadiul de integrare, cu atat devine insuficienta armonizarea institutionala si se dovedeste necesara transferarea unor abilitati decizionale de la nivel national la nivel unional.

In economia mondiala exista zeci de asocieri regionale, diferind intre ele prin diversitatea obiectivelor sau gradul de institutionalizare.

Conform datelor OMC, au fost notificate peste 200 de acorduri comerciale regionale, de tipul uniunilor vamale, zonelor de comert liber sau alte tipuri de aranjamente preferentiale; mai mult de 150 fiind astazi in functiune. Se asteapta ca pana in anul 2007, numarul acordurilor regionale negociate sa creasca la 300. Structura acestor acorduri este deosebit de complexa si multe tari fac astazi parte din mai multe acorduri. In general tarile mici, in dezvoltare, sunt implicate in mai multe blocuri comerciale(media fiind de 3 acorduri). Pentru aceste tari, sperantele sunt mai mari din partea regionalizarii decat din partea globalizarii. Trecerea de la apologia strategiei de substituire a importurilor la cea a pietelor mari regionale, care poate asigura o protectie sporita, concomitent cu un acces la un numar tot mai ridicat de consumatori constituie una din principalele motivatii ale optiunii acestor tari. Comertul international constituie un factor mult mai important in cadrul dezvoltarii economice pentru tarile mici decat pentru tarile mari. De aceea, pentru acestea, regionalizarea constituie o modalitate mai eficienta de integrare in economia globala.

Cele mai multe intelegeri de acest tip sunt intre tarile dezvoltate, in special cele europene (60%), tarilor in dezvoltare revenindu-le o parte mai mica (15%). Restul sunt intelegeri ce implica ambele categorii de tari.

Gruparile integrationiste regionale sunt extrem de diferite si sub aspectul motivatiilor ce determina tarile sa initieze astfel de acorduri. Impulsionarea comertului dintre statele, cel mai adesea, vecine, accesul la o piata de desfacere mai mare sau la o sursa de aprovizionare ce poate deveni mai ieftina, compensarea deficitului sau excedentului de forta de munca (in functie de gradul de integrare) pot constitui cateva dintre motivatiile economice. Multe dintre tari sunt animate si de interese politice. Apartenenta la o grupare integrationista poate oferi garantii de securitate deloc de neglijat. Afinitatile culturale, istorice reprezinta, de asemenea, motivatii ce pot sta la baza consolidarii unor acorduri regionale. Surmontarea unor dificultati legate de distanta dintre parteneri si dorinta de a impulsiona schimburilor comerciale dintre state, ca urmare a eliminarii taxelor vamale, a reprezentat o motivatie pentru tarile insulare, in special, in dorinta acestora de a compensa cheltuielile de transport foarte ridicate ce constituie un serios obstacol in cresterea comertului exterior.

Acordurile comerciale variaza destul de mult in ceea ce priveste gradul de institutionalizare. Majoritatea se bazeaza pe concesii comerciale reciproce, existand, in acest sens un forum pentru negocieri, dar frecventa acestora difera de la caz la caz. Mecanismele de rezolvare a diferendelor comerciale prevad in mod frecvent negocieri bilaterale, numai cateva aranjamente au prevazut crearea unei instante multinationale care sa arbitreze in cazul aparitiei unui dezacord intre statele membre. Multe dintre acordurile comerciale preferentiale sunt mai ambitioase in ceea ce priveste angajamentele comparativ cu punerea in aplicare a prevederilor acestora.

Si din punct de vedere institutional exista deosebiri semnificative intre diversele acorduri regionale. Gruparile din Asia si Pacific, spre exemplu, sunt mai putin institutionalizate decat cele din America Latina sau America de Nord. In general, gradul de institutionalizare este direct proportional cu profunzimea integrarii. Cea mai institutionalizata grupare este Uniunea Europeana, in Asia Pacific, neexistand nici o uniune vamala, nu este nevoie de o structura institutionala pentru negocierea cu alte state din afara acordului.

Gruparile integrationiste regionale si subregionale aparute dupa cel de‑al doilea razboi mondial au urmarit armonizarea politicilor lor economice, asigurand, in functie de gradul de integrare, libera circulatie a produselor, serviciilor, capitalurilor si a fortei de munca. Prin constituirea acestora, tarile lumii si, in special, tarile in dezvoltare au urmarit sa‑si potenteze eforturile in vederea cresterii economice sustinute, sa contracareze efectele relatiilor externe inechitabile si sa lichideze subdezvoltarea.

Europa reprezinta exemplul cel mai semnificativ al acestui proces de regionalizare a economiilor nationale, respectiv Uniunea Europeana este cea mai avansata pe calea punerii in practica a unui aranjament de integrare regionala. Succesul dobandit aici a oferit motivele imitarii si copierii acestui fenomen si in alte parti ale lumii.

Primul val de regionalizare a comertului international a debutat la inceputul anilor '50 in Europa, prin crearea Comunitatii Europene, a continuat in Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau, pur si simplu, din ratiuni de imitare a marilor metropole, si s‑a extins in America Centrala si de Sud, Asia de Sud‑Est si Orientul Mijlociu. Specifica acestei perioade a fost dorinta de a dinamiza schimburile intraregionale. Acest val de regionalism reprezinta inceputul unui proces de mare complexitate.

Al doilea val de regionalizare a comertului international a debutat la mijlocul anilor '80, perioada in care SUA a devenit principalul actor. In aceasta perioada CEE a pus bazele pietei interne unice. In acelasi timp, dupa semnarea si incheierea unor acorduri de liber schimb bilaterale cu Israel si Canada, SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord‑american, concretizata in crearea NAFTA. Vechile uniuni vamale sau zonele de liber schimb din Africa, Asia si America Latina au fost revizuite sau au fost completate cu altele noi. Noi dimensiuni ale colaborarii se inregistreaza in Piata Comuna a Americii Centrale si in ASEAN. In partea de sud a Americii Latine a fost creata Piata Comuna a Sudului (MERCOSUR), intr‑o regiune in care existau si alte grupari integrationiste regionale.

Ultimele evenimente arata ca procesele integrationiste au capatat un nou impuls si noi dimensiuni. Largirea fara precedent a Uniunii Europene, eforturile sustinute ale SUA de a pune bazele unei zone de liber schimb la nivelul celor doua Americi constituie dovezi ale dinamismului regionalismului. Privit din perspectiva economica, procesul de integrare regionala a inregistrat o dinamica ascendenta datorita, in special, a urmatoarelor evenimente[31]:

cresterea posibilitatii obtinerii de efecte de creare de comert, cresterea rolului in negocierile internationale si scaderea costurilor de distributie;

incapacitatea organizatiilor internationale, in special a Organizatiei Mondiale a Comertului, de a solutiona cu succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral, ducand la reanalizarea rolului gruparilor integrative regionale in construirea unui sistem de comert liber global.

S‑a demonstrat ca aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare[32] de comert prin instituirea unui tratament comercial preferential intre participanti, in raport cu tertii. Pe de alta parte se sustine ideea ca aranjamentele comerciale regionale promoveaza ideea de comert liber si consolideaza prin aceasta conduita comerciala multilaterala, cel putin, prin doua cai: pe de o parte, crearea de comert, si pe de alta parte, adancirea integrarii contribuie atat la dinamica interna, cat si la dinamica externa a liberalizarii globale.

Apoi, partizanii ideii de regionalizare subliniaza faptul ca, de cele mai multe ori, aceasta determina numeroase efecte de antrenare. Chiar si in cazul tarilor cu o economie similara, exista premise pentru dezvoltarea de noi industrii si de intarire a celor existente, ca urmare a accesului la o piata de desfacere sau de aprovizionare mai mare.

In fine, adeptii regionalismului apreciaza ca acesta are, mai degraba, efecte pozitive pe termen mediu si lung, chiar daca, pe termen scurt, apar si unele efecte negative pentru anumiti participanti. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate, adancirea procesului de integrare pana la stadiul de uniune economica si monetara, au facut practic imposibile conflictele intre tarile participante astazi la UE. De asemenea, Argentina si Brazilia folosesc MERCOSUR pentru a pune capat rivalitatilor istorice dintre ele. Unul dintre dezideratele centrale ale APEC vizeaza transformarea acestei zone de liber schimb intr-o ancora de stabilitate economica si geopolitica si ca liant institutional intre posibilele diferende intre China, Japonia si alte tari din regiune.

Analiza efectelor blocurilor comerciale regionale poate fi analizata si pe cateva directii, cum ar fi:

v    efectele de creare de comert. Liberalizarea schimburilor in cadrul blocului comercial regional are efecte de creare de comert, permitand surselor de aprovizionare ieftine sa le inlocuiasca pe cele mai putin eficiente. Efectele de creare de comert sunt cu atat mai mari, iar cele de deturnare de comert cu atat mai mici cu cat: comertul dintre state era mai puternic inaintea constituirii blocului, partenerii au un nivel de dezvoltare mai ridicat si o economie cat mai diversificata, apropierea preturilor produselor comercializate in interiorul gruparii fata de preturile mondiale este mai mare, nivelul taxelor vamale inaintea formarii gruparii era mai ridicat, tarile au dimensiuni mari, nivelul taxelor extragrupare este mai redus.

v    Veniturile din taxele vamale. Reducerea sau eliminarea taxelor vamale determina dezvoltarea altor alternative (TVA) pentru a compensa reducerile incasarilor bugetare. Implicarea in astfel de acorduri implica restructurarea sistemului vamal si fiscal, ceea ce in multe cazuri presupune o armonizare a acestor sisteme intre membri gruparii, cu efecte benefice, dar si cu costuri pe termen scurt.

v    Investitiile straine directe. In general, efectele sunt benefice, pentru ca acordurile comerciale regionale presupun o piata mai mare, un cadru legislativ armonizat, elemente favorizante investitiilor.

v    Concurenta. Blocurile comerciale regional induc o crestere a concurentei, ceea ce are efect asupra cresterii eficientei si eliminarii monopolurilor. De asemenea, se creaza premise pentru aparitia economiilor de scara, acces liber la o piata mai mare, pentru initierea de reforme economice, cu efecte directe asupra cresterii concurentei, pentru integrarea la nivel de firma (asa cum s-a intamplat in cazul NAFTA). De cealalta parte, instituirea unor bariere pentru cei din afara gruparii, are efect de reducere a concurentei.

Acordurile comerciale regionale constituie, totodata, sursa pentru numeroase controverse. Dat fiind numarul lor foarte mare, volumul semnificativ al fluxurilor comerciale care intra sub incidenta lor, gruparile cu caracter integrationist suscita dezbateri din ce in ce mai aprinse. Principalele aspecte aduse in discutie se concentreaza pe:

beneficiile si costurile pentru statele membre, comparativ cu promovarea globalizarii si neimplicarea in acorduri regionale,

efectele asupra statelor nemembre ale unor astfel de grupari,

masura in care astfel de acorduri submineaza sistemul comercial multilateral creat sub egida OMC,

masura in care reglementarile OMC cu privire la crearea si functionarea acestor acorduri sunt adecvate situatiei internationale actuale,

diferentele in capacitatea de negociere in cadrul OMC dintre diferitele grupari cu caracter integrationist, pe de o parte si tarile membre OMC si gruparile regionale, pe de alta parte.

Proliferarea blocurilor comerciale regionale poate conduce la scaderea credibilitatii OMC, dat fiind faptul ca acestea constituie derogari de la principiile liberalizarii comertului[33]. Implicarea in acorduri regionale s-a facut concomitent cu participarea la GATT sau OMC. Se poate pune problema care mai este rostul demersurilor organizatiei, din moment ce exceptia devine mai puternica decat regula. In plus, nu exista prevederi OMC, care sa impuna sanctiuni acelor blocuri regionale care nu respecta prevederile organizatiei in materie de impunere tarifara si netarifara. Unii specialisti considera ca riscul de a ajunge la un comert intre blocurile comerciale regionale, neinteresate de participarea la negocieri privind liberalizarea comerciala globala, nu este deloc atat de indepartat pe cat pare. Blocurile comerciale regionale satisfac cerintele anumitor grupuri de interese, care, ajungand la o anumita suficienta, nu mai manifesta nici un fel de interes pentru liberalizare. De altfel, din tarile membre OMC, doar Mongolia nu face parte din nici un acord regional, 97% din comertul mondial este derulat de state ce sunt membre in cel putin o grupare integrationista (fata de 70% in 1990), iar cele trei mari grupari (UE, NAFTA si APEC) detin 70% din comertul mondial. In plus, cresterea fortei blocului in comertul international poate face dificila exercitarea vreunei presiuni in cazul in care tendinta catre protectionism devine evidenta[34].

Forta unora dintre gruparile integrationiste depaseste cu mult aspectele economice, atat in sens pozitiv, cat si negativ. Atractia determinata de Uniunea Europeana a avut puternice implicatii in procesul electoral din Ucraina, de exemplu, si a dominat toate obiectivele politice din ultimul deceniu si jumatate ale tarilor foste comuniste, in dorinta acestora de a deveni membre UE; incercarea de realizare a unei vaste zone de liber schimb la nivelul celor doua Americi a trezit numeroase sentimente anti-americane, care a condus la un blocaj in negocierile dintre state si la tensionarea relatiilor dintre unele tari latino-americane.

In concluzie, tendinta de regionalizare, manifestata prin crearea si perfectionarea de grupari cu caracter integrationist este dincolo de o realitate, un fenomen dinamic, cu profunde implicatii la nivel economic, politic si social.