Subiecte rezolvate - drept civil

Subiecte rezolvate - drept civil

1.       Nulitatea. Definiție. Trasaturi

Nulitatea este definita ca fiind acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

In esenta, deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu se respecta, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

Nulitatea actului juridic civil poate realiza urmatoarele functii:

-functia preventiva, care consta in efectul inhibitoriu pe care il exercita asupra subiectelor de drept civil, tentate sa incheie actul juridic civil cu neres­pectarea conditiilor sale de valabilitate: stiind ca un act incheiat cu incalcarea legii privind valabilitatea sa va fi lipsit de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate si indemnate sa respecte legea civila;

-functia sanctionatorie; daca prima functie nu si-a dovedit eficienta, intra in actiune aceasta a doua functie, care inseamna tocmai inlaturarea efectelor contrare legii;

-functia de mijloc de garantie a principiului legalitatii; in domeniul acte­lor juridice civile; prin realizarea celor doua functii de mai sus, se asigura respectarea normelor de drept civil care reglementeaza conditiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodata, nulitatea apare ca un mijloc juridic de' asigurare a respecatrii ordinii publice si bunelor moravuri'.

2.       Nulitatea. Definiție. Clasificare

Nulitatea este definita ca fiind acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

In esenta, deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu se respecta, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

Clasificarea nulitatii actului juridic civil

La mai buna conturare a conceptului de 'nulitatea actului juridic civil' serveste si clasificarea nulitatilor.

Criteriile de clasificare si categoriile de nulitati, in functie de aceste crite­rii, sunt urmatoarele:

1)      in functie de natura interesului ocrotit - general ori individual -, prin
dispozitia legala incalcata la incheierea actului juridic civil, nulitatea este de
doua feluri: absoluta si relativa;

2)      in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea est.e tot de doua feluri: partiala si totala

3)      dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si nulitatea virtuala; acestor nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;

4)      dupa felul conditiei de validitate nerespectata, se deosebeste intre: nulitate de fond si nulitate de forma;

5)      dupa modul de valorificare, nulitatile se impart in nulitate judiciara, si nulitate amiabila. intrucat, in principiu, nulitatile presupun darea unei hotarari a unui organ jurisdictional, (fiind, deci, judiciare, iar nu de drept), cazurile de nulitate amiabila fiind rare in practica.

3.       Delimitarea nulitații de rezoluțiune

Delimitarea presupune cunoasterea, mai intai a conceptelor in cauza si, apoi, semnalarea asemanarilor si deosebirilor de regim juridic dintre ele.

Daca nulitatea este lipsirea de efecte a unui act juridic incheiat cu neres­pectarea normelor privind conditiile sale de validitate, rezolutiunea consta in desfiintarea unui contract sinalagmatic, cu executare «no ictu, pentru neexe-cutarea culpabila a obligatiilor de catre una din parti.

Asemanarile dintre nulitate si rezolutiune sunt urmatoarele

ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;

ambele produc efecte retroactive (ex tune);

ambele sunt (in principiu) judiciare (presupunand o hotarare a organului de jurisdictie competent).

Deosebirile dintre nulitate si rezolutiune sunt, in principal, urmatoarele:

o deosebire de ipoteza: daca nulitatea presupune un act nevalabil, rezolu­tiunea presupune un act valabil incheiat;

o deosebire de domeniu sau sfera de aplicare; daca nulitatea se aplica oricarui act juridic civil, rezolutiunea priveste doar contratele sinalagmatice, cu executare uno ictu;

o deosebire privind data cauzelor: daca la nulitate cauzele sunt contem­porane momentului incheierii actului, la rezolutiune cauza - neexecutarea culpabila de catre una dintre parti - este ulterioara momentului incheierii;

prescriptia extinctiva este supusa unor reguli diferite, in ce priveste inceputul ei, in cele doua cazuri

4.       Delimitarea nulitații de reziliere

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

Rezilierea este incetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic; cu . executarea succesiva, pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor de catre una din parti.

Intre nulitate si reziliere exista, in esenta, aceleasi asemanari si deosebiri ca in cazul nulitate-rezolutiune, cu mentiunea ca efectele, de data asta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor - ex nunc

Asemanarile dintre nulitate si rezolutiune sunt urmatoarele

- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civile

- ambele sunt (in principiu) judiciare (presupunand o hotarare a organului de jurisdictie competent).

Deosebirile dintre nulitate si rezolutiune sunt, in principal, urmatoarele:

o deosebire de ipoteza: daca nulitatea presupune un act nevalabil, rezolu­tiunea presupune un act valabil incheiat;

o deosebire de domeniu sau sfera de aplicare; daca nulitatea se aplica oricarui act juridic civil, rezolutiunea priveste doar contratele sinalagmatice, cu executare uno ictu;

o deosebire privind data cauzelor: daca la nulitate cauzele sunt contem­porane momentului incheierii actului, la rezolutiune cauza - neexecutarea culpabila de catre una dintre parti - este ulterioara momentului incheierii;

prescriptia extinctiva este supusa unor reguli diferite, in ce priveste inceputul ei, in cele doua cazuri

5.       Privire comparativa intre nulitate, rezoluțiune și reziliere ca sancțiuni de drept civil

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

Rezolutiunea consta in desfiintarea unui contract sinalagmatic, cu executare «no ictu, pentru neexe-cutarea culpabila a obligatiilor de catre una din parti.

Rezilierea este incetarea - desfacerea - unui contract sinalagmatic; cu . executarea succesiva, pentru neexecutarea culpabila a obligatiilor de catre una din parti.

Intre nulitate si reziliere exista, in esenta, aceleasi asemanari si deosebiri ca in cazul nulitate-rezolutiune, cu mentiunea ca efectele, de data asta, nu sunt retroactive, ci numai pentru viitor - ex nunc

Asemanarile dintre nulitate si rezolutiune sunt urmatoarele

- ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civile

- ambele sunt (in principiu) judiciare (presupunand o hotarare a organului de jurisdictie competent).

Deosebirile dintre nulitate si rezolutiune sunt, in principal, urmatoarele:

o deosebire de ipoteza: daca nulitatea presupune un act nevalabil, rezolu­tiunea presupune un act valabil incheiat;

o deosebire de domeniu sau sfera de aplicare; daca nulitatea se aplica oricarui act juridic civil, rezolutiunea priveste doar contratele sinalagmatice, cu executare uno ictu;

o deosebire privind data cauzelor: daca la nulitate cauzele sunt contem­porane momentului incheierii actului, la rezolutiune cauza - neexecutarea culpabila de catre una dintre parti - este ulterioara momentului incheierii;

prescriptia extinctiva este supusa unor reguli diferite, in ce priveste inceputul ei, in cele doua cazuri

6.       Delimitarea nulitații de caducitate

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

Caducitatea este cauza de ineficacitate constand in lipsirea actului juridic civil de brice efecte datorita intervenirii unor cauze ulterioare incheierii sale si independent de vointa autorului actului. Bunaoara, neacceptarea ofertei de catre destinatarul ei sau predecesul legatarului ori pieirea bunului ce formeaza obiectul legatului cu titlu particular determina caducitatea ofertei, respectiv a legatului.

Nulitatea si caducitatea se aseamana prin aceea ca sunt cauze de ineficacitate dar se deosebesc prin:

ipotezele pe care le presupun: nulitatea presupune un act nevalabil, pe cand caducitatea presupune un act valabil incheiat;

modul de producere a efectelor: daca nulitatea retroactiveaza (ex tune); caducitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nune), intrucat pentru trecut nu s-au produc nici un fel de efecte ale actului;

cauze: daca o nulitate presupune cauze contempPrane incheierii actului, caducitatea presupune o cauza ulterioara incheierii si straina de vointa autorului actului.

7.       Delimitarea nulitații de inopozabilitate

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

Inopozabilitatea este sanctiunea aplicabila in cazul nesocotirii unor cerinte de publicitate fata de terti sau a lipsei ori depasirii puterii de a reprezenta.

Deosebirile dintre nulitate si inopozabilitate sunt, in principal, urmatoarele:

de ipoteze: nulitatea presupune un act nevalabil, pe cand inopozabilitatea presupune un act valabil incheiat;

de efecte:.daca in caz de nulitate, efectele privesc atat partile, cat si tertii, in caz de inopozabilitate efectele actului se produc fata de parti, dar nu se pro­duc fata de terti;

de cauze: la nulitate cauzele sunt contemporane incheierii actului, pe cand inopozabilitatea presupune neindeplinirea unor formalitati ulterioare incheierii lui (ca regula);

modalitati de remediere: nulitatea relativa poate fi 'confirmata', pe cand inopozabilitatea poate fi inlaturata prin 'ratificare' .(in consecinta, termenii 'confirmare' si 'ratificare' nu sunt sinonimi, astfel ca fiecare trebuie folosit la locul si cu intelesul lui).

8.       Nulitatea. Definiție. Cauze de nulitate relativa

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

In esenta, deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu se respecta, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

CAUZE DE NULITATE RELATIVA

Atrag nulitatea relativa a actului juridic civil urmatoarele cauze:

viciile de consimtamant: eroarea, dolul, violenta si leziunea;

lipsa discernamantului in momentul incheieri actului juridic civil²'; 1) actul este incheiat de persoana lipsita de capacitate de exercitiu - a minorului sub 14 ani³ si interzisul judecatoresc -; 2) actul s-a incheiat fara incuviintarea ocrotitorului legal si este lezionar pentru minorul intre 14-18 ani; 3) actul s-a incheiat fara incuviintarea autoritatii tutelare; 4) actul s-a incheiat in lipsa ori cu depasirea puterilor, pentru persoana juridica, precum si nerespectarea unor' incapacitati (instituite pentru protectia unor interese individuale, personale, cum e cea prevazuta de art. 1307 C.civ. - interdictia vanzarii-cumpararii intre soti);

nerespectarea dreptului de preemptiune

9.       Nulitatea. Definiție. Cauze de nulitate absoluta

Nulitatea este acea sanctiune de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.

In esenta, deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu se respecta, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

CAUZE DE NULITATE ABSOLUTA

Atrag nulitatea absoluta a actului juridic civil urmatoarele cauze:

incalcarea regulilor privind capacitatea civila a persoanelor, in cazurile: a) nerespectarii unei incapacitati speciale, impuse, pentru ocrotirea unui interes obstesc, cum este cea stabilita e art. 1309 C.civ.; b) lipsa capacitatii de folosinta a persoanei juridice si nerespectarea principiului specialitatii capacitatii de folosinta potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954;

lipsa totala a consimtamantului, cum este si in cazul erorii - obstacol (error in negotio si error in corpore); aceasta este solutia acceptata, in genera!, atat in doctrina, cat si in practica judiciara', de lege lata; dupa cum mai men­tionat, credem ca, de lege ferenda, ar trebui consacrata, in acest caz, nulitatea relativa (preponderent fiind interesul individual, personal, Iar nu cel general, obstesc);

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- cand lipseste cauza ori ea este ilicita sau imorala;

- nerespectarea formei ceruta ad validitatem;

lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative (art. 58 din Legea nr. 17/1996) sau judiciare (art. 34 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului);

- incalcarea ordinii publice;

- frauda legii;

- incalcarea dreptului de preemptiune al stalului

10.            Regimul juridic al nulitații relative

Prin regim juridic al nulitatii' se inteleg regulile carora este supusa nulita­tea absoluta ori cea relativa. in esenta, regimul juridic al nulitatii priveste.trei aspecte:

1) cine poate invoca nulitatea;

2) cat timp poate fi invocata nulitatea;

3) daca poate fi sau nu acoperita nulitatea, prin confirmare.

Cele trei aspecte primesc rezolvari diferite, dupa cum e vorba de nulitatea absoluta ori de cea relativa. Aceasta face necesara prezentarea, separata, a regimului juridic al nulitatii absolute si apoi regimul juridic al nulitatii relative.

Acest regim juridic se exprima in urmatoarele trei reguli:

a) nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost nesocotit la incheierea actului juridic: inovarea poate fi facuta personal de cel interesat, daca are capacitatea necesara pentru aceasta, dar poate fi facuta si de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exercitiu¹';

b) actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulita­tea relativa trebuie invocata in termenul de prescriptie extinctiv; inceputul prescriptiei acestei actiuni este reglementat in art. 9 din Decretul nr. 167/1958;

c) nulitatea relativa poate fi confirmata, expres sau tacit: confirmarea expresa se realizeaza potrivit art. 1190 C.civ.: 'Actul de confirmarea sau ratifi­carea unei obligatii, in contra careia legea admite actiunea in nulitate, nu este valabil, decat atunci cand cuprinde obiectul, natura obligatiei, si cand face men­tiune de motivul actiunii in nulitate, precum si despre intentia de a repara viciul pe care se intemeia acea actiune'; confirmarea tacita rezulta fie din executarea actului anulabil, fie din neinvocarea nulitatii inauntrul termenului de prescriptie extinctiva.

11.            Regimul juridic al nulitații absolute

Prin regim juridic al nulitatii' se inteleg regulile carora este supusa nulita­tea absoluta ori cea relativa. in esenta, regimul juridic al nulitatii priveste.trei aspecte:

1) cine poate invoca nulitatea;

2) cat timp poate fi invocata nulitatea;

3) daca poate fi sau nu acoperita nulitatea, prin confirmare.

Cele trei aspecte primesc rezolvari diferite, dupa cum e vorba de nulitatea absoluta ori de cea relativa. Aceasta face necesara prezentarea, separata, a regimului juridic al nulitatii absolute si apoi regimul juridic al nulitatii relative.

Regulile in care se exprima regimul juridic al nulitati absolute sunt:

a)  nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes; aceasta inseamna ca pot invoca nulitatea absoluta: partile actului juridic, avanzii-cauza ai partilor, procurorul, instanta din oficiu; reprezentativ pentru ilustrarea sferei celor indreptatiti sa invoce nulitatea absoluta este art. III alin. 2 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991: 'Nulitatea poate fi invocata de primar, prefect, procuror si de alte persoane care justifica un interes legitim, iar solutionarea cererilor este de competenta instantelor judecatoresti de drept comun, care au plenitudine de jurisdictie'¹' - s.n.;

b)  actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi intentata oricand, indiferent de timpul scurs de la data incheierii actului; aceasta regula este expres prevazuta de art. 2 din Decretul nr. 167/1958: 'Nulitatea unui act poate fi invocata -oricand, fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie';

c)  nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa ori tacita; aceasta regula este impusa de natura obsteasca a interesului ocrotit' prin norma a carei incalcare atrage nulitatea absoluta. Atragem atentia ca inadmisi-bilitatea confirmarii nulitatii absolute nu se confunda cu validarea actului prin indeplinirea ulterioara a cerintei legale, nerespectata in momentul incheierii actului (ex. obtinerea autorizatiei administrative, pana.la anularea actului), validare care decurge din conceptia despre nulitate, ca si din regula prevazuta de art.978 C.civ: actus interpretandus est potius ut valeat ,quam ut pereat.

12.            Principiul retroactivitații efectelor nulitații

Acest principiu inseamna regula potrivit careia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor - ex nune - ci si pentru trecut - ex tune -, adica aceste efecte ce suie pana in momentul incheierii actului juridic civil.

Retroactivitatea inseamna, deci, inlaturarea efectelor actului care s-au pro­dus intre momentul incheierii s-au actului juridic civil si acela al anularii efective a actului. in temeiul retroactivitatii efectelor nulitatii se ajunge in situatia in care partile n-ar fi incheiat actul juridic.

Principiul retroactivitatii efectului nulitatii decurge din principiul legalita­tii: restabilirea legalitatii, incalcata la incheierea actului juridic, impune inlatu­rarea efectelor produse in temeiul unui act astfel incheiat.

Prin urmare, acest principiu contribuie la asigurarea ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept sa fie tulburata, insa efectele ce ii aduc atingere sa fie totusi mentinute.

b.       Exceptii de la retroactivitatea nulitatii

Sunt exceptii de la retroactivitate acele cazuri in care, pentru anumite ratiuni, efectele produse intre momentul incheierii actului si acela al anularii sale sunt mentinute. Aceasta inseamna ca efectele nulitatii se produc numai ex nune, iar nu si ex tune.

Constituie asemenea exceptii:   '

mentinerea efectelor produse de un contract cu executare succesiva, cum ar fi contractul de inchiriere ori cel de vanzare cu clauza de intretinere; intr-un asemenea caz, retroactivitatea efectelor nulitatii este obiectiv imposibila (spre exemplu, daca s-a incheiat un contract de inchiriere (locatiune), este imposibil ca folosinta bunului de care a beneficiat (locatarul/chiriasul pana in momentul anularii contractului, sa fie restituita locatorului);

pastrarea fructelor culese anterior anularii de catre posesorul de buna-credinta in temeiul art. 485 C.civ.; in acest caz, neretroactivitatea efectelor nulitatii se intemeiaza pe idea de protectie a posesorului de buna credinta;

13.            Principiul restabilirii situației anterioare

Acest principiu este o consecinta a primului principiu al efectelor nulitatii - retroactivitatea.

Principiul restitutio in integrum este regula de drept potrivit careia tot ce s-a executat la baza unui act anulat trebuie restituit astfel incat partile raportului juridic trebuie sa ajunga in situatia in care acel act nu s-ar fi incheiat. Prin urmare, acest principiu apare ca un mijloc de asigurare a eficientei practice a principiului retroactivitatii.

Restitutio in integrum, ca si retroactivitatea, priveste efectele nulitatii actu­lui juridic inter partes (intre partile raportului juridic), iar nu fata de terti.

De retinut ca, sub aspect procesual, exista doua actiuni (ori capete de cere­re) si anume: 1) o actiune in anularea actului (imprescriptibila ori prescriptibila, dupa caz) si 2) o actiune in restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat, care este prescriptibila.

b.       Exceptii de la restitutio in integrum

Sunt exceptii de la restitutio in integrum acele situatii in care, pentru anu­mite ratiuni, prestatiile efectuate in temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, deci se mentin. De observat ca, prin forta imprejurarilor, exceptiile de la restitutio in integrum sunt, in acelasi timp, si exceptii de la retroactivitatea efectelor nulitatii.

Desigur, este exceptie de la restitutio in integrum, nu numai mentinerea tuturor efectelor actului anulat, ci si mentinerea partiala a lor.

In doctrina si practica sunt considerate exceptii de la restitutio in integrum:

- cazul incapabilului care este tinut sa restituie prestatiile primite numai in masura imbogatirii sale; in acest sens, art. 1164 C.civ. dispune: 'Cand minorii, interzisii sau femeile maritate sunt admisi, in aceasta calitate, a exercita actiune de resciziune in contra angajamentelor lor, ei nu intorc aceea ce au primit, in urmarea acestor angajamente, in timpul minoritatii, interdictiei sau maritajului, decat daca se probeaza ca au profitat de aceea ce li s-a dat'¹'; in acest caz, exceptia este justificata de principiul ocrotirii minorului in raporturile de drept civil, in considerarea lipsei sale de experienta a vietii juridice civile;

- cazul aplicarii principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimanui nu ii este ingaduit sa se prevaleze de propria incorectitudine ori imoralitate pentru a obtine protectia unui drept);

14.            Principiul anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului inițial, primar

Acest principiu priveste efectele nulitatii fata de terti.

EI este atat o consecinta a celorlalte doua principii ale efectelor nulitatii -retroactivitatea si repunerea in situatia anterioara - cat si a unui alt mare principiu de drept si anume: nemo dat quod non habet sau nemoplus juris ad allium transferre potest, quam ipse habet, in sensul ca, daca se dovedeste ca transmitatorul nu putea transmite un drept, deoarece s-a desfiintat titlul sau, prin anularea actului, nici subdobanditorui nu putea dobandi mai mult.

Prin urmare, acest principiu poate fi definit ca acea regula de drept in virtutea careia, anularea actului initial primar atrage anularea si a actului subsecvent, urmator, datorita legaturii sale cu primul.

In practica, aplicarea acestui principiu se concretizeaza si in doua situatii specifice, si anume: 1) in cazul 'actelor autorizate', la anularea si a actului civil care se intemeia pe acea autorizatie; 2) in cazul a doua acte, din care unul este principal, iar celalalt accesoriu, anularea actului principal atrage desfiintarea si a actului accesoriu, prin aplicarea regulii accesorium sequitur principale.

Nici principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis nu se bucura de o consacrare legala intr-un text de principiu sau cu caracter general. Codul' civil face aplicatia lui in materie de ipoteca, art. 1770 dispunand: 'Acei care au asupra unui imobil un drept suspens prin o conditie, sau rezolubil in oarecare cazuri, sau supus la actiune de resciziune, nu pot consimti decat o ipoteca supusa acelorasi conditii sau acelorasi resciziuni'.

b.        Exceptii de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accpientis

Constituie asemenea exceptii cazurile in care, desi se anuleaza actul initial, actul subsecvent este mentinut, datorita anumitor temeiuri sau motive.

Deci, sunt exceptii, de acest fel, cazurile in care se produce resoluto jure dantis, dar nu mai intervine si resolvitur jus accpients.

Mentinerea actului subsecvent, in caz de exceptii de la principiul resoluto jure dantis, se justifica prin doua principii de drept, si anume: 1) principiul ocrotirii bunei-credinte, a subdobanditroului unui bun cu titlu oneros; 2) prin­cipiul asigurarii stabilitatii circuitului civil,,care este o nevoie de ordin general, social.

Vom retine ca exceptii de la principiul resoluto jure dantis, urmatoarele:

cazul aplicarii art. 1909 alin. 1 C.civ., coroborat cu art. 972 C.civ.'⁵, ipoteza practica este urmatoarea: A incheie cu B un cotnract de comodat (imprumut de folosinta); B, comodatar, vinde (desi nu are dreptul s-o faca) bunul' mobil ce face obiectul contractului de comodat, lui C, care este de buna-credinta (nu stie ca B nu este proprietar al mobilului) si intra in posesiunea bunului mobil; apoi contractul de comodat este anulat pentru error in negotio, spre pilda (B a crezut ca A ii doneaza bunul, iar A a avut intentia de a-i da bunul numai cu titlu de comodat). O data anulat contractul dintre A si B, ar urma sa fie desfiintat si cel dintre B si C, iar C, sa fie obligat sa restituie bunul respectiv; cu toate acestea, C se va apara, cu succes, invocand art. 1909 C.civ., potrivit caruia posesorul de buna-credinta al unui bun mobil dobandeste chiar proprietatea bunului;

cazul aplicarii art. 20 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954; dupa ce, in alin. 1, art. 20 prevede: 'Daca cel declarat mort este in viata, se poate cere, oricand,, anularea hotararii prin care s-a declarat moartea', in alin. 2 dispune: 'Cel care a fost declarat mort poate cere, dupa anularea hotararii declarative de moarte, inapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobanditorul cu titlu oneros nu este obligat sa le inapoieze, decat daca se va face dovada ca la data dobandirii stia ca persoana declarata moarta este in viata' (s.n.);

cazul subdobanditorului de buna-credinta si cu titlu oneros al unui imobil; pentru ilustrare, mentionam o solutie a jurisprudentei, in care se precizeaza: 'In principiu, anularea titlului de proprietate al transmitatorului cu titlu oneros al unui bun nu este de natura sa atraga caducitatea actului in ce priveste pe tertul achizitor, in cazul ca acesta este de buna credinta, solutia - care se'prezuma -justificandu-se pe consideratiuni de echitate si utilitate sociala. Numai in cazul in care tertul achizitor, cu titlu oneros, a cunoscut sau, cu diligente minime, putea sa cunoasca nevalabilitatea titlului de proprietate al instrainatorului, deci a fost de rea credinta - ceea ce trebuie dovedit - opereaza regula de drept potrivit careia nevalabilitatea titlului de proprietate al vanzatorului atrage si nulitatea titlului subachizitorului' (s.n.); in speta, obiectul litigiului il forma un teren.

15.            Principiul conversiunii

Conversiunea actului juridic inseamna, in esenta, inlocuirea actului nul, cu un act juridic valabil; in alta exprimare, conversiunea inseamna considerarea manifestarii de vointa ca producatoare a efectelor unui anumit act juridic, chiar daca nu este valabila ca alt act juridic. in doctrina conversiunea este desemnata si prin formula urmatoare: 'principiul potrivit caruia manifestarea unei vointe in cadrul unui act nul poate valora, independent de soarta acelui act, ca alt act juridic'⁰.

In doctrina, conversiunea actului juridic a primit justificari diferite²'.

Consideram ca temeiul conversiunii il reprezinta regula de interpretare logica statornicita de art. 978 C.civ.: actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat.                                                            ,

Pentru a opera conversiunea, sunt necesare urmatoarele conditii: 1) sa existe un element de diferenta intre actul nul si actul valabil; 2) unul din acte sa fie anulat efectiv si total; 3) actul socotit valabil sa intruneasca toate conditiile de valabilitate, iar aceste conditii sa se regaseasca in chiar cuprinsul actului, anulat; 4) din manifestarea de vointa a partilor sa nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii.

Din aplicarea acestor conditii, rezulta ca nu va fi conversiune: 1) cazul in care unele clauze sunt anulate, iar altele mentinute (aici fiind vorba de o nulitate partiala, iar nu de conversiune); 2) actul nu este inca anulat, bucurandu-se de prezumtia de validitate; 3) actul apare ca nul numai datorita denumirii, gresite, date de parti (aici este o problema de calificare, iar nu de conversiune); 4) cazul novatiei; 5) refacerea actului; 6) validarea actului prin confirmare sau prin indeplinirea ulterioara a cerintei legale nerespectate la incheierea actului juridic.

Ca aplicatii ale conversiunii actului juridic mentionam:

- cazul manifestarii de vointa, care, nula ca si vanzare-cumparare valoreaza ca antecontract de vanzare-cumparare;

- cazul in care actul de instrainare este lovit de nulitate, dar este valabil ca revocare a legatului ce avea ca obiect bunul ce forma obiect si al actului de in­strainare anulat²'; acest caz este expres prevazut de art. 923 C.civ. astfel: 'Orice instrainare a obiectului legatului, facuta cu orice mod sau conditie, revoca legatul pentru tot ce s-a instrainat, chiar cand instrainarea va fi nula, sau cand obiectul legat va fi'reintrat in starea testatorului' (s.n.);

- cazul in care mostenitorul instraineaza un bun din masa succesorala; desi actul de instrainare este nul, manifestarea de vointa exprimata in el valoreaza ca acceptare a succesiunii; este cazul prevazut de art. 689 C.civ.: 'Acceptarea poate fi sau expresa sau tacita. Este expresa cand se insuseste titlul sau calitatea de erede intr-un act autentic sau privat; este tacita cand eredele face un act, pe care n-ar putea sa-l faca decat in calitatea sa de erede, si care lasa a se presupune neaparat intentia sa.de acceptare'.

16.            Principiul validitații aparenței in drept

Acest principiu, inlatura nulitatea unui act incheiat intr-o situatie de eroare comuna, obsteasca.

O aplicatie a acestui principiu o gasim consacrata de art. 7 din Legea ' nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civila (M.Of. nr. 282/1996): 'Actele de stare civila intocmite de o.persoana care a exercitat in mod public atributiile de ofiter de stare civila, cu respectarea prevederilor prezentei legi,

sunt valabile, chiar daca acea persoana nu avea aceasta calitate'.

17.            Principiul raspunderii civile delictuale

Principiul il priveste pe incapabilul minor; intre principiul ocrotirii minorului - consacrat de art. 1159 C.civ.: 'Minorul ce face o simpla declaratie ca este fnajor are actiunea in resciziune' - si principiul raspunderii civile delictuale (nemini laedere), are castig de cauza al doilea principiu, care echi­valeaza, practic, cu mentinerea actului anulabil, ca cea mai- buna reparare a ' prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicita a minorului; in acest sens, art. 1162 C.civ. dispune: 'Minorul n-are actiunea in resciziune contra obligatiilor ce rezulta din delictele sau cvasi-delictele sale'.

18.            Efectul prescripției extinctive

Disputa doctrinara cu privire la ce se stinge prin prescriptia extinctiva isi are originea in dispozitiile - contradictorii - ale Codului civil privitoare la acest aspect.

Pe de o parte, art. 1091 C.civ. enumera prescriptia printre modurile de stingere a obligatiilor civile, ca si art. 1837, care dispune ca 'Prescriptia este un mijloc de a se libera de'o obligatie', iar pe de alta parte, art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod se refera la prescriptia actiunilor in justitie. Primele dispozitii lasa sa se inteleaga ca, prin prescriptia extinctiva se stinge obligatia civila, si, pe cale de consecinta, dreptul subiectiv corelativ, pe cand dispozitiile celelalte au in vedere stingerea actiunii injustitie.

Pe baza acestor dispozitii, anterior decretului nr. 167/1958, solutia domi­nanta in doctrina a fost in sensul ca, prin prescriptie, se stinge obligatia civila si dreptul subiectiv, putand face obiectul unei plati voluntare valabile.

Dupa aparitia Decretului nr. 167/1958, desi acest act normativ se refera, in chiar art. 1 alin. 1, la 'dreptul la actiune', iar nu la 'obligatie' ori la 'dreptul subiectiv', controversa cu privire la ce se stinge prin prescriptia extinctiva a conti­nuat, formuland-se doua puncte de vedere, opuse.

Intr-o parere; ramasa izolata, s-a considerat ca prin prescriptie se stinge insusi dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa.' in argumentarea tezei s-a invocat faptul ca este de neconceput supravietuirea dreptului subiectiv civil, de vreme ce se stinge posibilitatea ocrotirii lui pe cale de constrangere statala^.

In cealalta opinie, dominanta, se considera - pe buna dreptate - ca prescriptia stinge doar dreptul la actiune in sens material, iar nu insusi dreptul subiectiv³'.

Argumente in favoarea tezei stingerii prin prescriptia extinctiva numai a dreptului la actiune in sens material.

In esenta, aceste argumente se bazeaza pe interpretarea dispozitiilor legale in vigoare, care au incidenta asupra efectului prescriptiei extinctive.

Intai, este de mentionat argumentul de interpretare gramaticala a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: 'Dreptul la actiune, avand un obiect patri­monial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege' (s.n.); textul nu foloseste termenul dreptul ori expresia dreptul subiectiv, ci formula 'dreptul la actiune'.

La aceeasi solutie ne conduce si folosirea argumentului ele interpretare , logica per a contraria: daca textul foloseste formularea 'dreptul la actiune' inseamna ca nu are in vedere insusi dreptul subiectiv civil.

Un al doilea argument se bazeaza pe interpretarea logica a art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: 'Instanta judecatoreasca sau organul arbitrai poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita'; daca prin implinirea termenului de prescriptie s-ar stinge insusi dreptul subiectiv civil, dispozitia citata - care reglementeaza repunerea in termenul de prescriptie - nu s-ar justifica, deoarece instanta nu ar mai avea ce ocroti; ori textul presupune, ca premisa, ca nu s-a stins dreptul subiectiv prin prescriptie.

Cel de al treilea argument are in vedete interpretarea art. 20 alin. 1 din . Decretul nr. 167/J958: 'debitorul care a executat obligatia dupa ce. dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit' (s.n.). Solutia stingerii numai a dreptului la actiune rezulta atat din interpretarea gramaticala a textului, cat si din valabilitatea platii facute dupa implinirea termenului de prescriptie (daca s-ar fi stins insusi dreptul subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestatiei).

Consecintele juridice ale stingerii, prin prescriptie, numai a dreptului la actiune in sens material Acestea sunt:

supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si a obligatiei civile corelative, dupa cum am precizat la 'natura juridica' a prescriptiei extinctive, dreptul subiectiv si obligatia corelativa sunt transformate, devenind imperfecte, din calitatea pe care o aveau, de a fi perfecte:

imprescriptibilitatea dreptului la actiune in sens procesual; aceasta inseamna ca, desi s-a implinit termenul de prescriptie extinctiva, titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de jurisdictie; daca n-ar avea aceasta posibilitate, nu s-ar putea verifica - jurisdictional - daca prescriptia este sau nu implinita⁰; aceasta consecinta se poate intemeia, in prezent, si pe art, 21 din Constitutie (accesul liber la justitie).

19.            Principiile prescripției extinctive

Efectul prescriptiei extinctive - stingerea dreptului material la actiune - este carmuit de doua principii, consacrate astfel:

art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: 'O data cu stingerea dreptului la actiune' privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii'.

art. 12 din acelasi act normativ: 'in cazul cand un debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare dintre aceste prestatii se stingeprintr-oprescriptie deosebita ' - s.n.

Primul principiu - prescrierea si a actiunii privind un drept accesoriu o data cu prescrierea actiunii privind un drept principal - este, in esenta, o aplicatie a cunoscutului principiu de drept: accesorium sequitur principale. Totodata consacrarea expresa a acestui principiu in materia prescriptiei extinc­tive, inseamna consacrarea implicita a consecintelor ce decurg din el, si anume:

imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescrip­tibilitatea dreptului subiectiv accesoriu¹';

stingerea dreptului la actiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage si stingerea dreptului la actiune privind un drept principal.

Al doilea principiu - stingerea printr-o prescriptie distincta a dreptului la actiune privind fiecare prestatie in cazul obligatiilor cu executare succesiva -isi gaseste aplicatia ori de cate ori debitorul este tinut fata de creditor la prestatii succesive, indiferent de izvorul obligatiei, precum: chirii, dobanzi etc.

20.            Domeniul prescripției extinctive in categoria drepturilor de creanța

Domeniul prescriptiei extinctive inseamna sfera drepturilor subiective civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii.

Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale caror actiuni in justitie se sting prin neexercitarea in termenele de prescriptie stabilite de lege.

Principalul domeniu al prescriptiei extinctive, in categoria drepturilor patri­moniale, il formeaza drepturile de creanta, indiferent de izvorul lor.

Acesta este sensul ce trebuie atribuit prevederii art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: 'Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege' (s.n.).

Caracteristica drepturilor de creanta, de a fi supuse prescriptiei extinctive, rezulta nu numai din textul citat, ci si din dispozitiile care reglementeaza ince­putul prescriptiei extinctive, cuprinse atat in decretul nr. 167/1958 (art.7,8 11 indeosebi), cat si in alte acte normative (art. 1903 si 1904 din Codul civil; art.12 din Legea nr.11/1991etc

Constituie exceptii de la principiul potrivit caruia actiunile personale sunt prescriptibile extinctiv urmatoarele:

actiunea in restituirea depunerilor la Casa de Economii si Consemnatiuni (deci, in raporturile cu C.E.C.);

actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asi­gurarile facultative de persoane (adica, in raporturile cu societatile de asigurari, dar numai daca e vorba de asigurarea facultativa de persoane, iar nu si in asigurarea de bunuri).

21.            Domeniul prescripției extinctive in categoria drepturilor reale

Domeniul prescriptiei extinctive inseamna sfera drepturilor subiective civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii.

Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale caror actiuni in justitie se sting prin neexercitarea in termenele de prescriptie stabilite de lege.

In intelegerea domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama de dispozitia de principiu cuprinsa in art. 21 Decretul nr. 167/1958: 'Dispozitiile decretului de fata nu se aplica drep­tului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superftcie ' (s.n.).

Sunt considerate ca imprescriptibile extinctiv:

actiunea in revendicare imobiliara: desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea, cu succes, a uzucapiunii;

actiunea in revendicare - mobiliara si imobiliara - intemeiata pe dreptul de proprietate publica; solutia se intemeiaza si pe dispozitia art. 1844 C.civ.: 'Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaratie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privata, ci sunt scoase'afara din comert';

actiunea in partaj (adica actiunea prin care se cere impartirea bunurilor aflate in proprietate comuna); solutia e prevazuta de art. 728 C.civ.: 'Nimeni nu poate fi obligat a ramane in indiviziune. Un coerede poate oricand cere impar­teala succesiunii, chiar cand ar exista conventii sau prohibitii contrarii.

Se poate face invoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. Dupa trecerea acestui timp, invoirea se poate reinnoi';

actiunea negatorie prin care proprietarul unui bun cheama in judecata persoana care pretinde ca este titulara a altui drept real asupra bunului respectiv (uzufruct, uz, abitatie, servitute sau superficie), contestand existenta acestuia; in alte cuvinte proprietarul - reclamant solicita instantei incetarea exercitarii de catre parat a unui dezmembramant al dreptului de proprietate.

Dupa cum se poate observa, prin intermediul actiunii negatorii, se apara insusi dreptul de proprietate, astfel incat, sub aspectul prescriptibilitatii sau imprescriptibilitatii, actiunea negatorie se bucura de acelasi regim juridic ca si actiunea in revendicare.

actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de super­ficie; in acest caz, solutia imprescriptibilitatii se justifica prin aceea ca dreptul de superficie presupune un drept de folosinta al superficiarului asupra terenului, dar si un drept de proprietate asupra constructiilor sau plantatiilor, iar dupa cum se stie, actiunea in revendicare imobiliara este imprescriptibila.

Actiuni reale prescriptibile extinctiv sunt de mentionat urmatoarele:

actiunea in revendicare mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata; aceasta solutie rezulta din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 (precitat) cu art. 1890 C.civ.: 'Toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile si pentru care nu s-a defipt (stabilit) un termen de prescriptie, se vor prescrie prin treizeci de ani, iara ca cel ce invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu, si tara sa se poata opune reaua credinta';

actiunea in revendicare mobiliara in cazurile prevazute de: 1) art. 498 C.civ. ('Daca un fluviu sau un rau, navigabil sau nu, rupe deodata o parte mare, si care se poate recunoaste, de pamant, si o lipeste la pamantul unui alt pro­prietar, acea parte ramane a cui a fost pamantul de la care s-a rupt; insa daca se va reclama in termen de un an' - s.n.; in doctrina, acest caz este numit

22.            Termenul general de prescripție extinctiva aplicabil acțiunilor personale

Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de timp, stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept.

Ca orice termen, si termenul de prescriptie are un inceput, marcat de data la care incepe sa curga prescriptia, o durata si un sfarsit, marcat de data impli­nirii termenului de prescriptie extinctiva.

Termenul general de prescriptie, de 3 ani, aplicabil actiunilor personale, care insotesc drepturile subiective civile de creanta

Este general acel termen de prescriptie care-si gaseste aplicatie practica ori de cate ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie.

Termenul de prescriptie extinctiva, avand caracter general, aplicabil rapor­turilor civile obligationale (cele care au in continutul lor drepturi de creanta si indatoririle corelative), este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: 'Termenul prescriptiei este de 3 ani '' (s.n.).

Caracteristica acestui termen, de 3 ani, de a fi termen general de prescrip­tie extinctiva, in domeniul drepturilor de creanta, rezulta din urmatoarele im­prejurari legislative: a) este primul termen prevazut de Decretul nr. 167/1958, dupa ce, in art. 1 alin. ,se dispune: 'Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat in termenul stabilit de lege'; b) in dispozitiile urmatoare din Decret, sunt stabilite termene dero­gatorii de la acest termen, adica termene speciale de prescriptie, tot pentru actiuni intemeiate pe drepturi de creanta, adica actiuni 'personale' (la care ne vom referi in sectiunea urmatoare).

Generic, se poate spune ca acest termen este general in sensul aplicarii lui tuturor actiunilor 'personale ' (intemeiate pe drepturi de creanta) cu exceptia cazurilor pentru care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului obligational: act juridic (unilateral ori bilateral) ori fapt juridic stricto sensu (licit ori ilicit).

In principiu, tot acest termen de prescriptie isi gaseste aplicatie si la pre­tentiile patrimoniale care insotesc o actiune care este sau nu prescriptibila, extinctiv (ex. actiunea in nulitate, actiunea in reductiune, actiunea in rezolutiune sau reziliere etc.)¹.

Avand in vedere dispozitia art. 21 din Decretulhr. 167/1958, generalitatea termenului de 3 ani nu se extinde la actiunile reale care intra sub incidenta Codului civil (in principal).

In fine, nu termenul general de prescriptie, de 3 ani, prevazut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1598, isi va gasi aplicatie in cazul in care printr-o dispozitie expresa, se instituie un termen special, care este tot de 3 ani. Pentru, ilustrarea ipotezei pe care o avem in vedere, citam exemplul art. 67 alin. 2 final din Legea nr. 31/1990: 'Dreptul la actiunea de restituire a dividendelor se prescrie in termen de trei ani de la data distribuirii lor'²⁾.

23.            Termenul general de prescripție extinctiva aplicabil acțiunilor reale prescriptibile extinctiv

Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de'timp, stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept.

Ca orice termen, si termenul de prescriptie are un inceput, marcat de data la care incepe sa curga prescriptia, o durata si un sfarsit, marcat de data impli­nirii termenului de prescriptie extinctiva.

Termenul general de prescriptie de 30 ani, aplicabil actiunilor reale care insotesc drepturile reale principale presriptibile extinctiv

Acest termen general este stabilit de art. 1890 Cod civil in termenii urmatori: 'Toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a deftpt un termen de prescriptie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fara ca cel ce invoca-aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu, si fara sa i se poata opune reaua credinta'(s.n.).

Acest text este aplicabil actiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile si carora nu li se aplica un termen special de prescriptie extinctiva), avand in vedere si prevederea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 care, amintim, dispune: 'Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abiiatiune, servitute si superficie' (s.n.).

Caracterul general al termenului de 30 ani, prevazut de art. 1890 C.civ., rezulta, fara echivoc, si din dispozitia art. 1894 din Codul civil: 'Regulile pres­criptiei relative la alte obiecte decat cele cuprinse in acest titlu si care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispozitiilor acestui.titlu-in.toate cazurile cand sunt contrarii lor' (s.n.). Este o excelenta aplicatie a regulilor: specialia generalibus derogant si generalia specialibus non derogant.

Din chiar formularea art. 1890 C.civ. rezulta ca termenul de prescriptie extinctiva de 30 ani are valoare de termen general adica isi gaseste aplicatia ori de cate ori nu exista un termen special.

Generalitatea termenului de 30 ani nu justifica, desigur! aplicarea lui la ac­tiunile reale care sunt imprescripibile extinctiv (cum sunt cele care cad sub incidenta art. 1844 C.civ.).

Prin urmare, continutul real al generalitatii termenului de prescriptie de 30 ani, prevazut de art. 1890 C.civ., se obtine prin scaderea, din totalul actiunilor reale, a: 1) actiunilor reale imprescriptibile extinctiv si 2) a actiunilor reale supuse unor termene speciale de prescriptie (la care ne vom referi in sectiunea urmatoare).

Practic, termenul de 30 ani se aplica: 1) actiunii in revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate privata; 2) actiunii confesorii (care ar trebui sa cuprinda si ceea ce se cheama vindicatio possesionis sau revendicarea lato sensu).

24.            Regula generala privind inceputul prescripției extinctive

Regula generala privind inceputul prescriptiei dreptului Ia actiune are o dubla consacrare legislativa: in art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 si in art. 1886 C.civ.

Potrivit art. 7 alin. 1: 'Prescriptia incepe sa curga de Ia data cand se naste dreptul la actiune ', iar potrivit art. 1886 C.civ.: Nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere ' - s.n.

Intre cele doua texte nu exista, dupa cate se poate observa, decat o deose­bire de redactare, de formulare, iar nu de fond, de continut.

Regula acesta privind inceputul prescriptiei extinctive era cunoscuta inca in dreptul roman, fiind exprimata in adagiul: actione non natae, nonpraescribitur.

Retinem, in concluzie, ca regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca obiect dreptul Ia actiune¹', este aceasta: prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune.

Care este semnificatia calificarii acestei reguli ca generala? Ca si in alte cazuri asemanatoare, in drept, aceasta semnificatie este data de ideea ca regula isi gaseste aplicarea practica ori de cate ori nu se aplica o regula speciala, edictata pentru un anumit caz particular.

Data fiind varietatea situatiilor juridice pratice, sub aspectul nasterii dreptului la.actiune, ca si multitudinea drepturilor subiective civile, legiuitorul a simtit nevoia instituirii, pe langa o regula generala si a unor alte reguli privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune, care sa tina seama de specificul situatiilor in care se impune problema momentului de la care titularul dreptului la actiune ar putea, efectiv, sa actioneze pentru preintampinarea efectului extinctiv al prescriptiei.

Raportand aceste 'alte reguli' la 'regula generala' privind inceputul pres­criptiei extinctive, urmeaza sa le calificam ca reguli speciale, privind acest inceput.

CONTINUTUL CORELATIEI DINTRE REGULA GENERALA SI REGULILE SPECIALE

In determinarea continutului acestei corelatii trebuie sa pornim de la faptul ca norma art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care instituie, regula generala privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune, este o norma generala; iar normele care instituie celelalte reguli privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune sunt norme speciale.

Plecand de la aceasta premisa, este usor de inteles ca intre regula generala, de o parte, si celelalte reguli, pe de cealalta parte, exista un raport care cade sub incidenta cunoscutelor reguli: generatia specialibus non derogant, respectiv specialia generalibus derogant.

Aceasta inseamna, practic, ca fiecare regula speciala trebuie aplicata doar ipotezei pentru care a fost instituita, fara a fi admisa extinderea aplicarii ei si la alte cazuri.

25.            Inceputul prescripției extinctive in ipoteza dreptului subiectiv civil pur și simplu

PENTRU DREPTUL PUR SI SIMPLU, PRESCRIPTIA DREPTU­LUI LA ACTIUNE INCEPE SA CURGA DE LA DATA NASTERII RAPORTULUI JURIDIC (ART. 7 ALIN. 2 DIN DECRETUL NR. 167/1958)

Aceasta regula speciala este stabilita de art. 7, in alin. 2, astfel: 'In obli­gatiile care urmeaza sa se execute la cererea creditorului precum si in acelea al caror termen de executare nu este stabilit, prescriptia incepe sa curga de la data nasterii raportului de drept' (s.n.).

In practica cazurile ce cad sub incidenta art. 7 alin. 2 au ca izvor actul juri­dic civil; aceasta inseamna ca, in principiu, 'data nasterii raportului de drept' este chiar data incheierii actului juridic.

In corecta intelegere a domeniului de aplicare a acestei reguli speciale tre­buie sa se aiba in vedere: 1) prin expresia 'in obligatiile ce urmeaza sa se execute la cererea creditorului', trebuie sa se inteleaga atat situatia-regula, in care nu exista un termen sau conditie, suspensive,¹ care sa afecteze dreptul subiectiv civil si obligatia corelativa, cat si situatiile in care exista un termen suspensiv, dar este in favoarea creditorului (putand renunta la beneficiul lui, cum e cazul deponentului) sau. exista o conditie, dar este rezolutorie (stiut fiind ca pura est sed sub conditione resolvitur) in sensul ca, ceea ce se datoreaza sub o conditie rezolutorie se datoreaza pur si simplu; 2) prin expresia 'in obligatiile al caror termen de executare nu este stabilit' se intelege situatia obligatiilor in care termenul lipseste cu desavarsire.

In jurisprudenta s-a decis, in aplicarea (si) a regulii speciale pe care o avem aici in vedere, ca ' potrivit dispozitiunilor art. 1576 C.civ., imprumutul este un contract prin care una din parti da celeilalte oarecare catime de lucru, cu indatorire pentru dansa de a restitui tot atatea lucruri, de aceeasi specie si calitate', iar potrivit art. 1584 si 1585 alin. 2 din acelasi cod, imprumutatul este dator sa restituie lucrurile imprumutate la timpul stipulat. Daca acesta nu a fost determinat, termenul de prescriptie se implineste pentru flecare imprumut, in temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dupa 3 ani de la data acordarii fiecarui imprumut, iar nu de la ultimul- act''.

26.            Inceputul prescripției extinctive in ipoteza dreptului afectat de un termen suspensiv sau de o condiție suspensiva

PENTRU DREPTUL. AFECTAT DE UN TERMEN SUSPENSIV ORI DE O CONDITIE SUSPENSIVA, PRESCRIPTIA DREPTU­LUI LA ACTIUNE INCEPE SA CURGA DE LA DATA IMPLI­NIRII TERMENULUI ORI REALIZARII CONDITIEI (art. 7 alin. 3 DIN DECRETUL nr. 167/1958)

Aceasta regula speciala vizeaza ipoteza dreptului subiectiv civil 'afectat de modalitati', in care modalitatea este termenul suspensiv ori conditia suspensiva' (iar nu si rezolutorie, dupa Cum am aratat mai sus). Instituind aceasta regula speciala, art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 dispune: 'Daca dreptul este sub conditie suspensiva sau cu termen suspensiv, prescriptia incepe sa curga de la data cand s-a impluhit conditia'sau a expirat termenul' (s.n.). ' ' Dupa cum se poate observa, textul consacra un aspect concret al efectelor conditiei suspensive si termenului suspensiv, efecte ce se produc eveniente conditione, respectiv eveniente termine.

27.            Inceputul prescripției extinctive in cazul acțiunii in raspundere pentru paguba cauzata prin fapta ilicita

IN CAZUL ACTIUNII IN RASPUNDERE PENTRU PAGUBA CAUZATA PRIN FAPTA ILICITA SI IN CAZURILE ASIMILATE, PRESCRIPTIA INCEPE SA CURGA DE LA DATA CAND PAGUBITUL A CUNOSCUT SAU TREBUIA (ORI PUTEA) SA CUNOASCA PAGUBA SI PE CEL CARE RASPUNDE DE EA, SAU DE LA EXPIRAREA TERMENULUI PREVAZUT DE LEGE (ART. 8 DIN DECRETUL NR. 167/1958 SI ART. 12 DIN LEGEA NR. 11/1991)

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: 'Prescriptia dreptului la actiune in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita, incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca, atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea '.

Dispozitiile alineatului precedent se aplica prin asemanare si in cazul imbogatirii fara just temei' (s.n.).

Potrivit art. 12 din Legea pentru combaterea concurentei neloiale, nr. 11/1991, 'Dreptul la actiune prevazut de art. 9 (care se refera la actiunea in raspundere civila -n.n.) se prescrie in termen de un an de la data la care pagubitul a cunoscut.sau ar fi trebuit sa cunoasca dauna si pe cel care a cauzat-o, dar nu mai tarziu de 3 ani de la data savarsirii faptei' (s.n.).

O reglementare mai nuantata a inceputului prescriptiei, tot pentru incalcarea unui drept civil, dar prin act administrativ ilegal se gaseste in Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care, in art. 5 dispune: 'inainte de a cere instantei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consi­dera vatamat se va adresa pentru apararea dreptului sau, in termen de 30 de zile de la data cand i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevazut la art. 1 alin. 2 (tot 30 de zile - n.n.), autoritatii emitente, care este obligata sa rezolve reclamatia in termen de 30 de zile de la aceasta.

In cazul in care cel care se considera vatamat nu este multumit de solutia data reclamatiei sale, el poate sesiza instanta in termen de 30 de zile de la comunicarea solutiei.

Daca cel ce se considera vatamat in dreptul sau s-a adresat cu reclamatie si autoritatii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile prevazut in alineatul precedent, se calculeaza de la comunicarea de catre acea autoritate a solutiei date reclamatiei.

Sesizarea instantei se va putea face si in cazul in care autoritatea adminis­trativa emitenta sau autoritatea ierarhic superioara nu rezolva reclamatia in termenul prevazut la alin. 1.

In toate cazurile, introducerea cererii la instanta se putea face mai tarziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere ' (s.n.).

Aceeasi lege, in art. 12, prevede ca: 'in cazul in care cel vatamat a cerut anularea actului administrativ, fara a cere in acelasi timp si despagubiri, intin­derea nefiindu-i cunoscuta la data judecarii actiunii de anulare, termenul de prescriptie pentru cererea de despagubiri curge la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoasca intinderea pagubei' (s.n.).

Caracteristica acestei reguli speciale de determinare a inceputului pre­scriptiei extinctive consta in stabilirea unor momente - alternative - de la care poate incepe prescriptia sa curga: a) fie de la momentul subiectiv al cunoasterii pagubei si pe cel care raspunde de ea, b) fie momentul obiectiv (determinat judecatoreste), al datei la care trebuia (ori putea) sa cunoasca aceste elemente, c) fie de la expirarea a 3 ani de la data faptei, in cazul vazut de art. 12 din Legea nr. 11/1991.

Dupa cum rezulta din dispozitiile citate, domeniul de aplicare a acestei reguli este foarte intins, practic, el acoperind atat ipoteza raspunderii civile delictuale, cat si pe cea a raspunderii contractuale¹*.

Dupa cum prevede, expres, alin. 2 al art. 8 din Decretul nr. 167/1958, re­gula aceasta privind inceputul prescriptiei extinctive se aplica, corespunzator, si actiunii izvorata din imbogatirea fara just temei.

In doctrina, acestei actiuni ii sunt asimilate si altele: a) cea bazata pe ges­tiunea de afaceri; b) actiunea revocaiorie (pauliana); c) actiunea 'in restituiri' ca urmare a anularii unui act juridic civil executat, total ori partial.

28.            Inceputul prescripției extinctive in ipoteza acțiunii in declararea in declararea nulitații relative

PRESCRIPTIA ACTIUNII IN DECLARAREA NULITATII RELA­TIVE INCEPE SA CURGA DIN MOMENTE DIFERITE, IN FUNCTIE DE CAUZA DE NULITATE RELATIVA (ART 9 DIN DECRETUL NR. 167/1958)

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958: 'Prescriptia dreptului la actiune in anularea unui act juridic pentru violenta, incepe sa curga de la data cand aceasta a incetat. in caz de viclenie ori eroare sau in celelalte cazuri de anulare, prescriptia incepe sa curga de la data cand cel indreptatit, reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, insa cel mai tarziu la implinirea a 18 luni de la data incheierii actului'.

Prin urmare, cand cauza de anulare este violenta, prescriptia are un singur moment de la care incepe sa curga: data incetarii violentei (deoarece dupa aceasta data, victima violentei poate actiona, prin ipoteza).

Cand anulabilitatea se datoreaza altei cauze, regula speciala privind ince­putul prescriptiei cuprinde doua momente - alternative si de data aceasta - ^i anume: a) momentul subiectiv, al cunoasterii cauzei de anulare, si b) momentul obiectiv, ai expirarii ceior 18 luni de la incheierea actului. De retinut, ca terme­nul acesta, de 18 luni, nu este termen c/e prescriptie, ci are functia de a marca momentul - obiectiv - de la care incepe sa curga prescriptia (cand n-a fost cunoscuta cauza de anulare in intervalul celor 18 luni). De retinut ca, fiind act mortis causa, pentru actiunea in anulabilitatea testamentului, prescriptia incepe sa curga, in principiu, de la data deschiderii succesiunii.

29.            Inceputul prescripției extinctive in ipoteza raspunderii pentru viciile lucrului, lucrarii ori construcției

PRESCRIPTIA DREPTULUI LA ACTIUNE PRIVIND VICIILE ASCUNSE ALE UNUI LUCRU, ALE UNEI LUCRARI ORI ALE UNEI CONSTRUCTII INCEPE SA CURGA DE LA DATA DES­COPERIRII VICIILOR, INSA CEL MAI TARZIU DE LA IMPLI­NIREA TERMENULUI DE GARANTIE PENTRU ACESTE VICII (art. 11 DIN DECRETUL nr. 167/1958)

Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958: 'Prescriptia dreptului.la actiunea privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrari executate, incepe sa curga de Ia data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la impli­nirea unui an de la predarea lucrului sau lucrarii'.

Prescriptia actiunii privind viciile unei constructii, incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea a trei ani de la predare.

Prin dispozitiile prezentului nu se aduce nici o atingere termenelor de garantie, legale sau conventionale', (s.n.).

Pentru mai buna intelegere a regulilor privind inceputul prescriptiei extinctive, prevazute in alin. 1 si ale art. 11, unele precizari sunt necesare.

Mai intai, trebuie observat ca regulile din art. 11 privesc viciile lucrului, lucrarii si constructiei. Deci, ele nu privesc viciile de consimtamant (pentru care exista regula instituita de art. 9, la care ne-am referit mai sus).

Apoi, este de retinut ca art. 11 distinge intre: 1) prescriptie pentru viciile ascunse ah unui lucru transmis sau ale unei lucrari executate (alin. 1); 2) prescriptia pentru viciile constructiei (alin. 2).

In al treilea rand, este de mentionat ca viciile lucrului, lucrarii si construc­tiei sunt de doua feluri: a) aparente - cele care pot fi observate la predare, cu obisnuita atentie a omului; b) ascunse - cele care nu pot fi descoperite la pre­dare, cu mijloace obisnuite, dar a caror cauza este prezenta in momentul predarii uuiiului²'.

Tinand cont de aceasta distinctie, este de observat ca alin. 1 al art. 11 se refera doar la viciile ascunse ale lucrului si lucrarii, iar nu,si la viciile aparente. Cum se explica aceasta 'omisiune'? Explicatia o gasim in art. 1353 C.civ.: 'Vanzatorul nu este raspunzator de viciile aparente si despre care cumparatorul a putut singur sa se convinga'.

Cat priveste constructiile determinate prin Legea nr. 10/1995 privind ca­litatea in constructii (M.Of. nr. 12 din 24 ianuarie 1995) se distinge intre raspunderea proiectantului, specialistului verificator de proiecte atestat, fabri­cantilor si furnizorilor de materiale si produse pentru constructii, executantului, responsabilului tehnic cu executia, dirigintelui de specialitate si expertului tehnic atestat pentru viciile ascunse ale constructiei, ivite intr-un interval de 10 ani de la receptia lucrarii, si raspunderea acestora pentru viciile structurii de rezistenta, pe toata durata de existenta a constructiei, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare si de executie in vigoare la data realizarii ei (art. 29).

Regulile privind inceputul prescriptiei pentru viciile lucrului, lucrarii si constructiei prezinta caracteristica stabilirii - alternative - a doua momente de la care poate incepe sa curga prescriptia: 1) un moment, subiectiv, constand in 'data descoperirii viciilor' si 2) un moment obiectiv, constand in data expirarii termenului de garantie, de 1 an, pentru lucru ori lucrare, si de 3 ani, pentru constructie.

Important de retinut este ca termenul de 1 an, prevazut de alin. 1, si cel de 3 ani, prevazut de alin. 2 din art. 11, nu sunt termene de prescriptie, ci termene de garantie legale, cu caracter subsidiar, in intelesul ca expirarea lor marcheaza momentul obiectiv al prescriptiei numai atunci cand, in speta, nu-si gaseste aplicarea alt termen de garantie, fie el legal, fie conventional. Aceasta solutie se desprinde, neindoielnic din prevederea alin. 3 (final) al art; 11 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, in cazul constructiilor aflate sub incidenta Legii nr. 10/1995 in art.-29 sunt avute in vedere doua termene speciale de garantie si anume un termen determinat (10 ani de la receptia lucrarii pentru viciile ascunse obis­nuite), precum si un termen nedeterminat (pe toata durata de existenta a cons­tructiei pentru viciile structurii de rezistenta).

30.            Suspendarea prescripției extinctive. Noțiune. Cauze

Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitativ prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului-la actiune.

Pentru ca prescriptia sa-si produca efectul sau extinctiv, adica sanctionator este necesar ca, pentru titularul dreptului la actiune, sa existe, pe langa vointa de a actiona, si posibilitatea reala de a actiona, adica de a se adresa organului competent pentru protectia dreptului sau.

' Realitatile vietii demonstreaza ca, in timpul curgerii prescriptiei, pot interveni anumite imprejurari ori cauze care il pun pe titularul dreptului la actiune in imposibilitate - materiala, morala ori juridica - de a actiona.

Daca, pe timpul cat dureaza asemenea imprejurari, prescriptia nu ar fi oprita, adica suspendata, s-ar ajunge Ia situatia in care titularul dreptului la ac­tiune sa i se aplice efectul extinctiv, tara a i se putea imputa pasivitatea ori neglijenta in a actiona; intr-o asemenea situatie, prescriptia ar fi deturnata de la finalitatea sa, nemaiavand caracter real. Tocmai pentru prevenirea producerii unui asemenea neajuns, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescrip­tiei extinctive.

CAUZELE DE SUSPENDARE

a. Forta majora: art. 13 lit.a foloseste 'notiunea de 'forta majora', fara a o defini. In doctrina, ca si in jurisprudenta, se admite, in general, ca forta majora este un eveniment imprevizibil si insurmontabi precum cutremurul de pamant, inundatia si altele asemenea'.

b.       Participarea la fortele armate ale Romaniei, care sunt pe picior de razboi. Din redactarea art. 13 lit.b rezulta ca, intr-o asemenea situatie, trebuie sa fie 'creditorul sau debitorul'; desigur, suspendarea va opera si in ipoteza in care, atat creditorul, cat si debitorul, in acelasi timp, fac parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi.

c.       Reclamatia administrativa. Din redactarea art. 13 lit.c rezulta ca, pentru a opera suspendarea prescriptiei, este necesar ca: 1) reclamatia administrativa prealabila sa aiba ca obiect 'despagubiri ori restituiri' in temeiul unui contrat de transport sau de prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii; 2) sa nu treaca mai mult de 3 luni de la inregistrarea reclamatiei; daca petitionarul primeste raspuns, care nu-i convine, inainte de implinirea celor 3 luni, prescriptia e suspendata numai pana la primirea acelui raspuns, nefavorabil; daca reclamatia ramane nerezolvata, neprimindu-se raspuns in cele trei luni, suspendarea inceteaza iar titularul dreptului la actiune este in drept sa formuleze 'cerere de chemare in judecata' la organul de jurisdictie competent.

d.       Intre ocrotitor si ocrotit, prescriptia e suspendata cat timp socotelile nu au fost date si aprobate. Aceasta cauza de suspendare, prevazuta de alin. 1 al art. 14 din Decretul nr. 167/1958, se aplica raporturilor dintre parinte, tutore ori curator, de o parte, si cel ale carui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal, de cealalta parte (minor, interzis, cel ocrotit prin curatela). Asacum dispune textul, suspendarea opereaza pana la 'darea si aprobarea socotelilor', operatie juridica pe care o realizeaza autoritatea tutelara.

e.       Prescriptia este suspendata: a) cat timp cel lipsit de capacitatea de exercitiu nu are reprezentant legal si b) cat timp cel cu capacitate de exercitiu restransa nu are ocrotitor legal care sa-i incuviinteze actele.

f.        Prescriptia este suspendata in raporturile dintre soti. Din alin. final al art. 14 rezulta, cu claritate, ca prescriptia este suspendata pe durata casatoriei. Este irelevant daca sotii sunt sau nu despartiti in fapt, caci textul nu distinge, astfel ca ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

31.            Efectele generale ale suspendarii prescripției extinctive

Potrivit art. 15 alin. 1: Dupa incetarea suspendarii, prescriptia-isi reia cursul, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare ' - s.n.

Plecand de la aceasta dispozitie legala, este de observat ca intelegerea efectelor generale ale suspendarii prescriptiei cere sa se distinga intre: a) efectul anterior aparitiei cauzei de suspendare; b) efectul pe durata cauzei de suspen­dare; c) efectul ulterior incetarii cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, deoarece timpul scurs intre inceputul prescriptiei si data suspendarii intra in calculul termenului de prescriptie, ori cum prevede art. 15 alin. 1, ' socotindu-se timpul scurs inainte de suspendare'.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie.

Ulterior cauzei de suspendare,-efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat de art. 15 alin. 1 in termenii: 'Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul ' (s.n.).

32.            Efectul special al suspendarii prescripției extinctive

Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel: 'Prescriptia nu se va implini totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exceptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de o luna de la suspendare ' (s.n.).

Se poate observa ca efectul special al suspendarii nu se produce intotdeauna -cum se produc efectele generale, amintite mai sus - ci numai in cazurile in care:

a) pana la implinirea termenului de prescriptie a ramas mai putin de 6 luni, daca termenul de prescriptie, aplicabil este mai mare de 6 luni (spre exemplu, termenul general, de 3 ani);

Termenului de prescriptie, ori cum prevede art. 15 alin. 1, ' socotindu-se timpul scurs inainte de suspendare'.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie.

Ulterior cauzei de suspendare,-efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat de art. 15 alin. 1 in termenii: 'Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul ' (s.n.).

b) pana la implinirea termenului de prescriptie a ramas mai putin de o luna daca termenul de prescriptie aplicabil este mai mic de 6 luni (cum e cel de 60 de zile, prevazut de art. 24 din Decretul nr, 167/1958).

Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta, in prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

In incheierea problemei efectelor suspendarii prescriptiei extinctive mentionam ca acestea se produc de drept organului de jurisdictie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

33.            Intreruperea prescripției extinctive. Noțiune. Cauza

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scursa inainte de aparitia unei cauze interuptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.

Cursul prescriptiei extinctive poate fi modificat nu numai prin suspendare, ci si prin intrerupere. in definitia data am retinut, pe langa aceasta insusire a intreruperii, si efectele juridice ale sale (pe care Ie vom analiza in sectiunea urmatoare).

In intelegerea fundamentului intreruperii prescriptiei extinctive trebuie pornit de la doua premise (prezumtii): pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului, in ceea ce priveste temeinicia pretentiei sale, dedusa din starea sa de pasivitate, si, pe de alta parte, considerarea pozitiei, in fapt, a debi­torului, ca fiind conforma dreptului, bazata pe impotrivirea debitorului.

Ori de cate ori aceste premise nu se mai confirma, inseamna ca producerea efectului prescriptiei extinctive nu se mai justifica.

Premisele mentionate nu se mai justifica ori in cazul in care titularul drep­tului la actiune iese din pasivitate, ori in situatia in care debitorul abandoneaza impotrivirea fata de creditor, prin recunoasterea datoriei sale.

Prescriptia nu este intrerupta, daca s-a pronuntat incetarea procesului, daca cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat, ori daca cel care a facut-o a renuntat la ea' - s.n.

CAUZELE DE INTRERUPERE A PRESCRIPTIEI DREPTULUI LA ACTIUNE

a.       Recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie. in enumerarea facuta de art. 16, prima cauza de intrerupere a prescriptiei este parasirea de catre debitor, a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelativ, in formularea aceasta: 'recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie faciita de cel in folosul caruia curge prescriptia'.

'Recunoasterea', la care exista textul, trebuie sa fie neindoielnica; dar ea poate fi atat expresa, cat si tacita.

b.       Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruptiv, se cere ca:

a) actiunea in justitie sa fie efectiva (adica facuta cu scopul de a fi admisa; retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii);
b) actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva; retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei⁴'. ,

c.         Cea de a treia cauza de intrerupere se refera la prescriptia dreptului de a cere si obtine executarea silita asa incat prezinta interes si utilitate pentru dreptul procesual civil.

34.            Efectele intreruperii prescripției extinctive

Efectele intreruperii prescriptiei extinctive sunt stabilite de art, 17 astfel: 'intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se fi ivit imprejurarea care a intrerupt-o.

Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie,

in cazul cand prescriptia a fost intrerupta printr-o cerere de chemare in ju­decata ori de arbitrare sau printr-un act incepator de executare, noua prescriptie nu incepe sa curga cat timp hotararea de admitere a cererii nu a ramas defi­nitiva sau, in cazul executarii, pana la indeplinirea ultimului act de executare'⁰ (s.n.).

Asa cum rezulta din art. 17 alin. 1 si 2 din Decretul nr. 167/1958, intreru­perea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte:

anterior datei intreruperii, prescriptia este 'stearsa', adica inlaturata, astfel incat, toata prescriptia care a curs intre momentul ei de inceput si data cauzei de intrerupere (recunoastere ori cerere de chemare in judecata) este socotita ca necursa; se poate observa ca, spre deosebire de efectul anterior cau­zei de suspendare (unde prescriptia ramane neatinsa), in cazul intreruperii, efectul anterior este radical, constand in inlaturarea ei;

posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii; prin urmare, dupa ce a operat intreruperea, un nou termen de pre­scriptie incepe sa curga; si sub acest al doilea aspect, intreruperea se deosebeste de suspendare (unde, reamintim, prescriptia isi reia cursul' urmand a se produce si efectul special, daca e cazul); care este felul prescriptiei, dupa obiectul sau, care incepe sa curga dupa ce a operat intreruperea? Raspunsul la intrebare presupune sa deosebim doua ipoteze, in functie de cauza de intrerupere, si anu­me: a) daca intreruperea a operat prin efectul recunoasterii, noua prescriptie este de acelasi fel cu cea inlaturata, adica prescriptia dreptului la actiune (adica o prescriptie de drept civil); b) daca intreruperea a operat prin efectul cererii de chemare in judecata, noua prescriptie are un alt obiect, si anume, dreptul de a cere executarea silita (fiind, deci, o prescriptie de drept procesual civil); daca prescriptia inlaturata a fost de 3 ani sau de un alt termen, noua prescriptie este de 3 ani (potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958).

Mai trebuie retinut ca, daca in cazul intreruperii prin recunoastereefectele se produc instantaneu, in cazul intreruperii prin cererea de chemare in judecata, efectele se produc definitiv, pe data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de admitere a cererii (ceea ce inseamna ca, intre data sesizarii instantei si data ramanerii definitive a hotararii opereaza o intrerupere, dar ,cu titlu provizoriu, mai exact, sub conditia admiterii cererii siramanerii definitive a hotararii).

Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc ope legis (deplin drept, in temeiul legii), organului de jurisdictie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

In fine, in legatura cu intreruperea prescriptiei extinctive, mai este de retinut ca, asa cum s-a precizat si in jurisprudenta, pentru a opera intreruperea, este necesar ca motivul de intrerupere sa intervina pana la implinirea terme­nului de prescriptie. intr-o decizie de speta, Sectia civila a fostului     

35.            Repunerea in termenul de prescripție. Definiție

Pe baza dispozitiilor legale de mai sus, repunerea in termen'poate fi defi­nita ca beneficiul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice, nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este'indreptatit sa solutioneze, in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie. Din aceasta definitie rezulta elementele definitorii ale institutiei repunerii in termen si anume:

mai intai, repunerea in termen este un beneficiu, o favoare recunoscuta de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse actiunii prescriptiei extinctive;

-apoi, repunerea in termen este recunoscuta numai in cazurile si conditiile prevazute de lege, cauzele repunerii in termen fiind enumerate limitativ sau evocate doar in mod generic, dupa caz;

- in sfarsit, in temeiul repunerii in termen, titularii drepturilor subiective sunt in masura sa le valorifice - intr-un cadru judiciar sau extrajudiciar; dupa caz - desi termenul de prescriptie s-ar fi implinit; aceasta insemneaza ca, practic, efectul prescriptiei extinctive este, in aceste cazuri, anihilat, ca si cand nu s-ar fi produs.

Repunerea in termen de drept comun se distinge prin urmatoarele trasaturi¹':

generalitate, in sensul ca art, 19 din.Decretul nr. 167/1958 este de apli­catie generala atat in categoria drepturilor patrimoniale, cat si a celor extrapatri-moniale, care sunt supuse actiunii prescriptiei extinctive;

caracterul exceptional, in sensul e& este admisibila doar in cazurile in care depasirea termenului de prescriptie se datoreaza unor cauze temeinic justlJU cate, neimputabile titularului dreptului material la actiune;

caracterul jurisdictional, repunerea in termen nu opereaza ope legis, ci numai in baza hotararii adoptate de organul jurisdictional competent, adica fie de catre instanta judecatoreasca, fie de catre organul arbitrai, dupa caz.

Spre deosebire de repunerea in termen, reglementata in Decretul nr. 167/1958, repunerea de drept in termenul de prescriptie, prevazuta de legile speciale, se carac­terizeaza prin urmatoarele trasaturi:

-caracter special (opereaza numai in cazurile expres prevazute de lege);

-caracter legal (se produce de drept, prin efectul legii, fara a fi necesara interventia organului jurisdictional).

36.            Capacitatea de folosința a persoanei fizice. Definiție. Caractere juridice

Tinand seama de legislatia civila in vigoare - indeosebi Decretul nr. 31/1954 si Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 - consideram ca, in definitia capacitatii de folosinta a per­soanei fizice este obligatorie retinerea a trei elemente esentiale:

capacitatea de folosinta a persoanei fizice este o parte a capacitatii civile a omului^; -

ea consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii;

aceste drepturi si obligatii sunt civile, iar nu drepturi si obligatii in gene­ral, ceea ce rezulta din art. 1 si 2 din Decretul nr. 31/1954, care recunosc persoa­nei fizice si persoanei juridice drepturile subiective civile, iar nu orice drepturi.

Pe aceste premise, definim capacitatea de folosinta a persoanei fizice ca fiind acea parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii civile.

Constand in aptitudinea omului de a fi titular, purtator de drepturi si obli­gatii civile, capacitatea de folosinta exprima insasi esenta calitatii omului de a fi subiect individual de drept civil'.

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice infatiseaza urmatoarele carac­tere juridice:

legalitate;

generalitate;

inalienabilitate;

intangibilitate;

egalitate si

universalitate.

37.            Inceputul capacitații de folosința a persoanei fizice. Precizați regula și excepția

Regula dobandirii de la data nasterii

Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice - ca regula - este stabilit de art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 astfel: 'Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei '

Prin urmare, ca regula, data nasterii este inceputul capacitatii de folosinta
a persoanei fizice.

Aceasta data se dovedeste, in cele mai multe cazuri, cu actul de stare civila care este 'certificatul de nastere', eliberat in conditiile legii, care are o rubrica speciala consacrata acestui aspect: data nasterii (an, luna, zi), indiferent ca inregistrarea nasterii este 'in termen' ori 'tardiva'.

Potrivit art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954: 'Drepturile copilului sunt recunoscute de la conceptiune, insa numai daca el se naste viu ' - s.n.

Cu privire la capacitatea succesorala a persoanei fizice, art. 654 C.civ. prevede: 'Pentru a succede trebuie neaparat ca persoana ce succede sa existe in momentul deschiderii succesiunii.

Copilul conceput se considera ca exista. Copilul nascut mort este considerat ca nu exista' - s.n

Dispozitiile de mai sus, privind recunoasterea capacitatii de folosinta in fa­voarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C.fam., care reglementeaza 'timpul legal al conceptiunii', astfel: 'timpul cuprins intre a treisuta si a sutaoptzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi' - s.n.

Exceptia.dobandirii capacitatii de folosinta de la conceptiune era cunoscuta si in dreptul roman, fiind exprimata in adagiul infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteste nascut atunci cand e. vorba de drepturile sale).         -

Exceptia pe care o avem aici in vedere se mai numeste, in doctrina, si capacitatea de folosinta anticipata.

Pentru ca exceptia sa-si gaseasca aplicare, este nevoie sa fie intrunite, cu­mulativ, doua conditii, si anume:

sa fie vorba de drepturile copilului (iar nu de obligatii pentru acesta);

copilul sa se nasca viu; legea noastra nu pretinde ca copilul sa fie si viabil. Unele precizari ori sublinieri in legatura cu aceste conditii sunt necesare.

Prima conditie - sa fie vorba de drepturi in favoarea copilului - decurge din insasi natura exceptiei, de a fi o masura de favoare pentru copilul conceput, dar nenascut inca. Daca in timpul sarcinii mamei, sotul acesteia decedeaza, in lipsa prevederii.care ia in considerare, ca subiect de drept, si pe copilul nenascut dar conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie'¹'.

In legatura cu a doua conditie - copilul sa se nasca viu - este de retinut ca legea romana in vigoare nu cere, ca alte legislatii, si conditia viabilitatii.

Pentru a fi considerat nascut viu, este necesar si suficient ca copilul sa fi respirat macar o data (ceea ce se dovedeste prin prezenta aerului in plamani, prin proba numita a docimaziei). Chiar atunci cand a murit imediat dupa nastere, copilului i se intocmesc doua acte de stare civila: actul de nastere si actul de deces²'.

Aceasta a doua conditie trebuie inteleasa si in sensul ca un copil nascut mort este considerat ca nu a dobandit capacitatea de folosinta anticipata; aceasta imprejurare are semnificatia unei conditii rezolutorii. Prin urmare, pe cand capacitatea de folosinta anticipata este conditionata, cea dobandita potrivit regulii - de la nastere - este pura si simpla, neafectata de modalitatea conditiei.

38.            Timpul legal al concepțiunii

REGLEMENTAREA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPTIUNII DE CATRE ART. 61 C. FAMILIEI

Dispozitiile de mai sus, privind recunoasterea capacitatii de folosinta in fa­voarea copilului conceput, trebuie coroborate cu prevederile art. 61 C.fam., care reglementeaza 'timpul legal al conceptiunii', astfel: 'timpul cuprins intre a treisuta si a sutaoptzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi'¹' - s.n.

39.            Conținutul capacitații de folosința a persoanei fizice

Continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este exprimat, sintetic, atat in definitia data, cat si in acest caracter pe care l-am numit 'generalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice'.

Intr-adevar, continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice: consta tocmai in aptitudinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile.;

Dupa cum se poate observa, acest continut se obtine din reunirea a doua laturi: latura activa - aptitudinea omului de a avea drepturi subiective civile.- si latura pasiva - aptitudinea persoanei fizice de a aVea obligatii civile.

Acest continut al capacitatii de folosinta a persoanei fizice il intalnim in toate cazurile, cu exceptia capacitatii de folosinta anticipata (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954), in care caz este cuprinsa doar aptitudinea de a dobandi, drepturi subiective civile, iar nu si obligatii.

In stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie sa se tina seama de anumite reguli sau principii, pe care le sistematizam dupa cum urmeaza:

1)continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice se stabileste prin raportarea la sistemul legislativ al unui stat, in vigoare la un moment dat; in 'sistemul legislativ' amintit se includ nu numai reglementarile nationale, in­terne, ci si reglementarile internationale (Pacte, Conventii internationale privind drepturile civile ale omului) adoptate de un anumit stat;

2)intinderea reala a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se determina numai prin luarea in considerare a ingradirilor acestei capacitati, astfel cum acestea sunt stabilite de legislatia unui stat, la un moment dat

3)pentru stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie avute in vedere nu numai izvoarele specifice ale dreptului civil, ci si actele normative care sunt izvoare specifice pentru alte ramuri de drept, in masura in care se refera la elemente ale continutului acestei capacitati (ex.: Codul penal, Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990), aceasta regula de determinare a continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice trebuie luata in seama mai ales in stabilirea corecta si completa a ingradirilor acestei capacitati;

4)stabilirea continutului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se face cu luarea in considerare numai a aptitudinii omului de afi titular de drepturi si obligatii civile, iar nu si de alta natura, apartinand altor ramuri de drept (precum dreptul constitutional, administrativ, muncii si protectiei sociale, co­merciale, familiei etc);

In concluzie, putem spune ca cele patru reguli de determinare a continu­tului capacitatii de folosinta a persoanei fizice se pot exprima in doua propozitii:

1 - continutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice este dat de aptitu­dinea omului de a avea toate drepturile si obligatiile civile;

2 - in acest continut nu intra drepturile interzise prin ingradirile capacitatii de folosinta si cele apartinand altor ramuri de drept.

In prezentarea sistematizata a continutului capacitatii de folosinta a persoa­nei fizice se poate apela la anumite criterii. Din acestea, doua sunt mai semni­ficative, si anume:

criteriul naturii drepturilor civile: patrimoniale si nepatrimoniale;

criteriul sursei lor legislative, adica cel al actului normativ care '^e consacra; acest criteriu poate fi disjuns in: consacrarea interna (nationala) si consacrarea internationala (pacte, conventii) a drepturilor civile si a obligatiilor civile.

40.            Declararea judecatoreasca a morții

a.       Sediul materiei

Declararea judecatoreasca a mortii - precedata sau nu de declararea dispa­ritiei - este reglementata atat prin norme de drept substantial ori materia! -art. 16-21 din Decretul nr. 31/1954 -, cat si prin norme de drept procesual -art. 36-43 din Decretul nr. 32/1954.

b.       Notiune

Expresia 'declararea judecatoreasca a mortii' este folosita in doua sensuri.

intr-un prim inteles, expresia desemneaza institutia juridica avand aceasta denumire si cuprinde ansamblul normelor mentionate mai sus ('sediul materiei').

in cel de al doilea sens, expresia indica mijlocul juridic de stabilire a ince­tarii capacitatii de folosinta, cand nu-i posibila constatarea mortii fizice, direct.

c.       Justificare

In esenta, institutia declararii judecatoresti a mortii este justificata de ne­voia, social-juridica, a clarificarii situatiei persoanei disparute, despre care nu se mai stie daca este sau nu in viata.

intr-o asemenea clarificare este interesata societatea insasi, dar sunt intere­sate si persoanele cu care cel disparut se afla in raporturi de familie, precum si in raporturi civile (creditorii, mostenitorii).

Iesirea din starea de incertitudine ce planeaza asupra disparutului presu­pune declansarea mecanismului juridic al declararii judecatoresti a mortii.

d.       Feluri

In stabilirea felurilor declararii judecatoresti a mortii trebuie pornit de la prevederile art. 16 din Decretul nr. 31/1954: 'Cel care lipseste de la domiciliul sau poate fi declarat disparut prin hotarare judecatoreasca, putandu-se institui curatela, daca a trecut un an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata.

Cel astfel declarat disparut poate fi declarat mort, de asemenea prin hotarare judecatoreasca, daca de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata au trecut patru ani. Declararea mortii nu poate fi insa hotarata mai inainte de implinirea unui termen de sase luni de la data afisarilor extrasului de pe hotararea prin care s-a declarat disparitia.

Cel disparut in cursul unor fapte de razboi, intr-un accident de cale ferata, intr-un naufragiu sau intr-o alta imprejurare asemanatoare care indreptateste a se presupune decesul, poate fi declarat mort, fara a se mai declara in prealabil disparitia sa, daca a trecut cel putin un an de la data imprejurarii in care a avut loc disparitia'.

Din continutul acestui articol deducem existenta a doua feluri de situatii in care intervine declararea judecatoreasca a mortii, si anume:

declararea judecatoreasca a mortii precedata de declararea judecato­reasca a disparitiei; aceasta este situatia-regula;

declararea judecatoreasca a mortii neprecedata de declararea dispari­tiei, in cazuri exceptionale; aceasta este situatia-excepfie,

41.            Situația comorienților și codecedaților

Articolul 21 din Decretul nr. 31/1954 reglementeaza situatia juridica a comorientilor, adica a persoanelor care au murit in aceeasi imprejurare, fara a se putea stabili ca una a supravietuit alteia, situatie care prezinta interes in special in materie succesorala, deoarece, potrivit art. 654 alin. (1) C. civ., are capacitate succesorala (poate veni la mostenire) numai cel care exista (este in viata) in momentul deschiderii succesiunii.

In cazul in care mai multe persoane au murit in aceeasi imprejurare, fara sa se poata stabili daca una a supravietuit alteia, ele sunt socotite ca au murit deodata.

Prezumtia mortii concomitente instituite de art. 21 din Decretul nr. 31/1954 isi gaseste aplicare atat in cazul in care moartea persoanelor respective a fost constatata in mod direct, cat si in cazul cand ar fi vorba de declararea mortii pe cale judecatoreasca.

Legea nu acopera si situatia persoanelor care au murit in imprejurari diferite, dar produse in acelasi timp, fara a se putea stabili care dintre ele a murit mai inainte (situatia codecedatilor). Se admite ca si in aceasta situatie se aplica, pentru identitate de ratiune, regula inscrisa in art. 21 din Decretul nr. 31/1954 deci urmeaza a se considera ca persoanele in cauza au murit deodata.

42.            Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice. Noțiune. Caractere juridice

Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice se bucura atat de o definitie legala - continuta in art, 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 - cat si de definitii date in literatura de specialitate.

Potrivit art. 5 alin. 3: 'Capacitatea de exercitiu este capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asuma obligatii, savarsind acte juridice' (s.n.).

Definitia capacitatii de exercitiu a persoanei fizice nu trebuie sa omita aspecte esentiale, precum: 1) corelatia capacitatii de exercitiu cu notiunea de gen, 'capacitatea civila' a omului; 2) capacitatea de exercitiu presupune incheierea de acte juridice civile, iar nu a oricaror acte juridice (din alte ramuri de drept); 3) incheierea de acte juridice civile trebuie sa se refere nu numai la exercitarea de drepturi si asumarea de obligatii civile, ci si la doban­direa de drepturi subiective civile si executarea obligatiilor civile.

Pe aceste premise, vom defini capacitatea de exercitiu a persoanei fizice ca acea parte a-capacitatii civile a omului care consta in aptitudinea acestuia de a dobandi si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile.

Caractere juridice ale capacitatii de exercitiu a persoanei fizice:

legalitatea;

generalitatea;

inalienabilitatea;

intangibilitatea;

egalitatea.

Legalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice inseamna ca institui­rea, stabilirea continutului precum si incetarea sunt de domeniul exclusiv al legii, aceste aspecte nefiind de domeniul vointei individuale.

Generalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice se refera la conti­nutul acesteia si consta in aptitudinea omului de a dobandi si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea oricaror acte juridice civile, cu exceptia celor oprite prin lege.

Gradul de generalitate difera, dupa cum e vorba de capacitatea de exercitiu deplina ori de capacitatea de exercitiu restransa (dupa cum vom arata in sectiunile urmatoare).

Inalienabilitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este consacrata, expres, in art. 6 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 astfel: 'Nimeni nu poate re­nunta nici in tot si nici in parte la capacitatea de exercitiu'.

Deci, nu e admisibila renuntarea la capacitatea de exercitiu, dupa cum aceasta capacitate nu poate forma obiectul unei instrainari sau cesiuni.

Intangibilitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este stabilita in acelasi art 6 alin. 1 (ca si Intangibilitatea capacitatii de folosinta) in termenii urmatori: 'Nimeni nu poate fi lipsit, in tot sau in parte, de capacitatea de exercitiu, decat in cazurile si conditiile stabilite de lege' (s.n.).

Egalitatea capacitatii de exercitiu a persoanei fizice este stabilita, in co­mun, cu egalitatea capacitatii de folosinta - indiferent de rasa, sex, nationalitate, religie, opinie politica, ori alta opinie sau alta imprejurare -, de art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, de Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului sau de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

43.            Lipsa capacitații de exercițiu a persoanei fizice

PREVEDERILE art. 11 alin. 1 DIN DECRETUL nr. 31/1954

Potrivit textului: 'Nu au capacitate de exercitiu:

a)minorul care nu implinit varsta de paisprezece ani;

b)persoana pusa sub interdictie' (s.n.).

De retinut ca aceasta enumerare este limitativa. Prin urmare, nu exista, potrivit dreptului civil roman, si alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exercitiu.

Mai precizam ca, in materie testamentara, limita este de 16 ani, iar nu de 14 ani, deoarece art. 806 C.civ. dispune: 'Minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici intr-un fel'

In materie contractuala civila, lipsa capacitatii de exercitiu este consacrata ' si de pct. 1 si 2 ale art. 950 C.civ.: 'Necapabili de a contracta, sunt:

1. Minorii;

2. Interzisii'.

PREVEDERILE ART. 11 ALIN,. 2 DIN DECRETUL NR. 31/1954

Potrivit textului: 'Pentru cei ce nu au capacitate de exercitiu actele juridice se fac de reprezentantii lor legali'.

Art. 11 alin. 2 trebuie coroborat cu:

art. 105 alin. 1 C.fam.: 'Parintii au dreptul si indatorirea de a administra bunurile copilului lor minor si de a-l reprezenta in actele civile, pana la data la care el implineste varsta de paisprezece ani' - s.n.;

art. 124 alin. 1 C.fam.: 'Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta in actele civile, insa numai pana la data cand acesta implineste varsta de paisprezece ani' - s.n.;

art. 147 C.fam.: 'Regulile privitoare la tutela minorului care nu a implinit varsta de paisprezece ani se aplica si in cazul tutelei celui pus sub interdictie, in masura in care legea nu dispune altfel' - s.n.; deci, interzisul judecatoresc este reprezentat de tutore.

Dupa cum vom arata in capitolul urmator, in anumite cazuri, reprezentarea legala este realizata de curatorul celui lipsit de capacitatea de exercitiu.

Acte juridice civile permise celui lipsit de capacitate de exercitiu.

Cu toate ca legea civila nu prevede expres,'asemenea acte - permise celui lipsit de capacitatea de exercitiu -, totusi, doctrina si jurisprudenta admit, constant, solutia valabilitatii actelor incheiate de o asemenea persoana, daca e vorba despre:

acte de conservare, care prin definitie, nu pot fi vatamatoare, indiferent cine Ie face (majorul, minorul ori interzisul); asemenea acte sunt: somatia, punerea pecetilor, inscrierea unui privilegiu sau a unei ipoteci in registrul de publicitate, intreruperea unei prescriptii (prin cererea de chemare in judecata, nu si prin recunoastere);

acte marunte, care se incheie zilnic, pentru nevoile obisnuite ale traiului (cumparare de rechizite scolare, dulciuri si altele asemenea).

Incetarea starii juridice a lipsei capacitatii de exercitiu

Pentru minor, lipsa capacitatii de exercitiu inceteaza fie prin implinirea varstei de 14 ani (cand dobandeste capacitatea de exercitiu restransa), fie prin moarte.

Pentru interzisul judecatoresc, lipsa capacitatii sale de exercitiu inceteaza fie prin ridicarea interdictiei, fie prin moarte.

44.            Capacitatea de exercițiu restransa a persoanei fizice

Textul, de principiu, care reglementeaza capacitatea de exercitiu restransa este cel al art. 9 din Decretul nr. 31/1954: 'Minorul care a implinit varsta de paisprezece ani are capacitatea de exercitiu restransa.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restransa se incheie de catre acesta cu incuviintarea prealabila a parintilor sau a tutorelui' (s.n.).

Capacitatea de exercitiu restransa este aptitudinea minorului de 14-18 ani de a dobandi si exercita drepturi civile si de a-si asuma si executa obligatii civile prin incheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Prin urmare, caracteristicile definitorii ale capacitatii de exercitiu restranse sunt urmatoarele:

apartine numai minorilor cuprinsi intre 14 si 18 ani;

consta in aptitudinea unui astfel de minor de a-si exercita drepturile civile si a-si asuma obligatii civile prin incheierea,personal, a unor acte juridice civile;

realizarea ei presupune incheierea, personal, numai a anumitor acte juridice civile (dupa cum vom arata intr-un alt paragraf § 3).

MOD DE DOBANDIRE: IMPLINIREA VARSTEI DE 14 ANI

Trebuie precizat ca pentru a functiona regula dobandirii capacitatii de exer­citiu restranse la implinirea varstei de 14 ani, este necesar ca pana la aceasta varsta minorul sa nu fi fost pus sub interdictie judecatoreasca''. Daca minorul a fost pus sub interdictie, iar aceasta se ridica in intervalul 14-18 ani, capacitatea de exercitiu restransa va incepe pe data ridicarii interdictiei.

Continutul capacitatii de exercitiu restranse se plaseaza intre aceste doua extreme. De aici consecintele urmatoare:

- nu vor intra in specificul continutului capacitatii de exercitiu restranse acele acte juridice civile care se incheie, valabil, de minorul sub 14 ani, acte care, a fortiori, pot fi incheiate de minorul care a implinit 14 ani;

nu intra in continutul acestei capacitati nici actele care sunt_; interzise, cu desavarsire, minorului intre 14-18 ani, dar pe care le poate incheia, valabil, majorul,.,

In acelasi timp, specificul continutul capacitatii de exercitiu restranse-nu poate face abstractie de doua insusiri de baza ale acestei capacitati: l),ea in­seamna posibilitatea incheierii de acte juridice personal de catre minorii.de 14-18 ani; 2) desi incheie personal actele sale juridice civile, minorul de 14-18 ani are nevoie de anumite incuviintari prealabile.

Pentru determinarea continutului capacitatii de exercitiu restranse apare ca utila clasificarea actelor juridice civile prin raportarea lor la minorul de 14-18 ani. O asemenea clasificare cuprinde urmatoarele categorii;

-acte juridice civile pe care minorul de 14-18 ani le incheie valabil, personal si singur, fara vreo incuviintare prealabila (acte de conservare, acte marunte, depozitul special la CEC etc.);

acte juridice civile pe care le incheie personal, dar cu incuviintarea prea­labila, fie numai a ocrotitorului legal, fie cu incuviintare dubla: a ocrotitorului legal si a autoritatii tutelare;

acte juridice civile interzise minorului (pe care nu le poate incheia chiar daca ar exista incuviintare): donatii, garantarea unor obligatii)

Capacitatea de exercitiu restransa inceteaza in urmatoarele cazuri:

la implinirea varstei de 18 ani, cand se dobandeste deplina capacitate de exercitiu;

daca femeia se casatoreste inainte de 18 ani (de la 16 ani, iar in anumite conditii, chiar de la 15 ani), cand, de asemenea, ea dobandeste deplina capaci­tate de exercitiu;      .

daca minorul este pus sub interdictie judecatoreasca (ceea ce il face sa devina lipsit de capacitate de exercitiu, total);

prin moarte (cand inceteaza si capacitatea de folosinta).

45.            Capacitatea de exercițiu deplina a persoanei fizice

Deplina capacitate de exercitiu a persoanei fizice poate fi definita ca aptitudinea omului de a dobandi si exercita drepturile civile si de a-si asuma si executa obligatiile civile prin incheierea - personal si singur - a tuturor actelor juridice civile.

Din definitie rezulta ca insusirea capacitatii de exercitiu de a fi deplina rezida in trei caracteristici: a) actele juridice civile se incheie personal (iar nu prin reprezentant legal; ca in cazul lipsei capacitatii de exercitiu); desigur, chiar in cazul in care omul cu deplina capacitate de exercitiu incheie actul juridic civil prin reprezentare, aceasta este o reprezentare conventionala izvorata din con­tractul de mandat, pe care-l incheie personal; b) actele juridice civile se incheie singur (fara vreo incuviintare prealabila); c) persoana cu capacitate deplina de exercitiu poate incheia toate actele juridice civile (fara a-i fi interzise unele acte, cum e cazul minorului cu capacitate de exercitiu restransa);

Data la care se dobandeste deplina capacitate de exercitiu este stabilita de art. 8 din Decretul nr. 31/1954 in termenii urmatori: 'Capacitatea deplina de exercitiu incepe de la data cand persoana devine majora.

Persoana devine majora la implinirea varstei de optsprezece ani.

Minorul care se casatoreste dobandeste, prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu' (s.n.).

Continutul capacitatii de exercitiu de­pline:

caracterul juridic numit 'generalitatea capacitatii de exercitiu' evoca tocmai acest aspect: aptitudinea generala si abstracta a persoanei fizice de a incheia toate actele juridice prin care dobandeste ori exercita drepturi subiective ' sau isi asuma ori executa obligatiile civile;

definitia capacitatii de exercitiu depline a persoanei fizice exprima, sintetic, tocmai continutul ei: aptitudinea omului de a incheia, personal si sin­gur, orice act juridic civil, prin care dobandeste ori exercita un drept subiectiv civil sau isi asuma ori executa o obligatie civila.

Cazuri de incetare a capacitatii de exercitiu depline:

o data cu incetarea capacitatii de folosinta (adica prin moarte); . - prin punerea sub interdictie judecatoreasca;

prin anularea (desfiintarea) casatoriei, inainte ca femeia sa fi implinit 18

ani;

-in cazul casatoriei putative, daca femeia a fost de buna-credinta la in­cheierea casatoriei, iar hotararea de anulare ramane irevocabila inainte ca ea sa fi implinit 18 ani; intelegerea acestui caz presupune mentionarea dispozitiei

46.            Ocrotirea parinteasca

Definitie: prin ocrotirea parinteasca se intelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului in care drepturile si indatoririle cu privire la persoana si bunurile minorului se exercita, respectiv se indeplinesc de catre parintii sai.

De mentionat ca, sub aspect juridic, notiunea de 'parinti' cuprinde atat pe parintii firesti (de sange), cat si pe parintii adoptatori..

Ca natura juridica, ocrotirea parinteasca este o institutie juridica de natura complexa, in sensul ca ea apartine dreptului familiei, mai ales in ceea ce priveste persoana minorului, dar apartine si dreptului civil, indeosebi cu privire la bunurile minorului, dupa cum apartine si altor ramuri de drept, precum dreptui procesual civil, dreptul muncii si securitatii sociale etc.

Principiile ocrotirii parintesti:

- drepturile parintesti trebuie exercitate in interesul copilului (art. 4 alin. 1 si art. 97 alin. 2 C.fam.);

parintii au aceleasi drepturi si obligatii fata de copiii lor minori (art. 1 alin. 3 si art. 97 alin. 1 - prima parte, C.fam.);

parintii au aceleasi drepturi si obligatii fata de copiii lor minori indiferent ca sunt din casatorie, din afara casatoriei ori din adoptie (art. 63 si 97 alin. 1 -partea a doua - din C.fam. si art. 44 (3) din Constitutie);

parintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului si nici copilului asupra bunurilor parintelui, in afara de dreptul la mostenire si la intretinere (art. 106 C.fam.); acest principiu este numit si principiul independentei patrimoniale;

-exercitarea ocrotirii parintesti se realizeaza sub controlul societatii, indeosebi al statului (art. 108 C.fam.).

MODALITATI DE EXERCITARE

Regula este cea a exercitarii ocrotirii parintesti de catre ambii parinti.

in acest sens, art. 98 alin. 1 C.fam. prevede: 'Masurile privitoare la per­soana si bunurile copiilor se iau de catre parinti, de comun acord' - s.n.

Exceptia o constituie, exercitarea ocrotirii parintesti de catre unul din parinti.

Referindu-se la aceasta, art. 98 alin. 2 C.fam., dispune ca: 'Daca unul din parinti este mort, decazut din drepturile parintesti, pus sub interdictie sau, din orice imprejurare, se afla in neputinta de a-si manifesta vointa, celalalt parinte exercita singur drepturile parintesti' - s.n.

Anumite particularitati ale exercitarii ocrotirii parintesti exista in caz de divort, incredintare a copilului unei terte persoane, incredintare a copilului unei institutii de ocrotire.

Ocrotirea parinteasca are, in continutul ei, doua laturi: personala si patrimoniala.

Latura personala priveste ocrotirea persoanei copilului.

Latura patrimoniala se refera la: a) administrarea bunurilor si reprezen­tarea minorului sub 14 ani in actele juridice civile; b) incuviintarea actelor juridice civile ale minorului de 14 ani.

Pentru neexercitarea ori exercitarea necorespunzatoare a drepturilor parin­testi si pentru neindeplinirea ori indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor parintesti, parintii raspund potrivit legii.

Raspunderea parintilor priveste ambele laturi ale ocrotirii (personala si patrimoniala).

In functie de consecintele faptei lor negative, raspunderea parintilor poate imbraca forma raspunderii penale, contraventionale, de dreptul familiei sau civila.

47.            Tutela minorului

Prin tutela minorului se intelege mijlocul juridic de ocrotire a minorului lipsit de ocrotirea parinteasca.

Sub aspect terminologic, semnalam ca expresia 'tutela minorului' este folosita cu doua intelesuri: a) de mijloc juridic de ocrotire (sensul din 'defi­nitie'); b) institutie juridica, adica totalitate de norme care o alcatuiesc; ca na­tura, aceasta institutie are caracter mixt, in sensul ca este atat de drept civil, cat si de dreptul familiei'.

Caractere juridice

Daca pentru minorul lipsit de ocrotire parinteasca, tutela se infatiseaza ea mijloc de ocrotire, pentru tutore ea se prezinta ca o sarcina. Prin urmare, e vorba de caracterele juridice ale sarcinii tutorelui.

Sintetic, tutela minorului are urmatoarele caractere:

legalitate, in sensul ca: instituirea tutelei, cazurile de deschidere, proce­dura de numire a tutorelui, continutul ocrotirii prin tutela si incetarea tutelei minorului sunt stabiiite de lege, prin norme imperative;

obligativitate; acest caracter este continut in art. 118 C.fam., care dispune: 'Cel numit tutore nu poate refuza aceasta sarcina'; existenta unor cazuri in care sarcina tutelei poate fi refuzata, prevazute de art. 118 alin. 2, reprezinta exceptia, care confirma regula, principiul;

gratuitatea; consacrand acest caracter, art. 121 alin. 1 C.fam. prevede ca 'Tutela este o sarcina gratuita'; gratuitatea tutelei este de natura, iar nu de esenta ei.

personalitatea; acesta inseamna ca tutela este strict personala, fiind instituita in considerarea persoanei tutorelui, adica este intuitu personae; in consecinta, ea trebuie exercitata personal de catre tutore, iar nu prin altcineva.

Tutela minorului este carmuita de urmatoarele principii:

- tutela se exercita exclusiv in interesul minorului; in acest sens, art. 114 C.fam. prevede: 'Tutela se exercita numai in interesul minorului';

autonomia patrimoniala; art. 125 C.fam. 'trimite' la art. 106 care, dupa cum se stie, contine principiul independentei patrimoniale dintre minor si parinte; deci: nici minorul nu are vreun drept asupra bunului tutorelui, dupa cum nici tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului;

tutela se exercita sub un permanent control; in acest sens, art. 136 C.fam. prevede ca 'Autoritatea tutelara va exercita un control efectiv si continuu asupra modului in care tutorele isi indeplineste indatoririle sale cu privire la persoana si bunurile minorului, dispozitiile art. 108 alin. 2 fiind aplicabile'.

48.            Interdicția judecatoreasca. Noțiune. Condiții de fond necesare punerii sub interdicție judecatoreasca

Interdictia judecatoreasca este masura de ocrotire, de drept civil, care se ia de catre instanta fata de persoana fizica lipsita de discernamantul necesar pentru a se ingriji de interesele sale datorita alienatiei sau debilitatii mintale, constand in lipsirea de capacitate de exercitiu si instituirea tutelei. Din definitie rezulta trasaturile caracteristicile ale interdictiei:

este o masura de ocrotire, de drept civil (prin aceasta asemanandu-se cu ocrotirea parinteasca, tutela si curatela);

este judecatoreasca: numai instanta are competenta de a hotari punerea alienatului ori debilului mintal sub interdictie (prin aceasta, interdictia se deose­beste de tutela si curatela, care se instituie de autoritatea administrativa.

Conditiile de fond cerute pentru ca o persoana sa poata fi pusa sub inter­dictie judecatoreasca rezulta din redactarea art. 142 C.fam.: 'Cel care nu are discernamant pentru a se ingriji de interesele sale, clin cauza alienatiei ori debilitatii mintale, va fi pus sub interdictie' - s.n.

Trei sunt conditiile de fond necesare pentru punerea sub interdictie:

persoana sa jie lipsita de discernamant;

cauza lipsei de discernamant sa fie alienatia ori debilitatea mintala; continutul notiunilor 'alienatie mintala'' si 'debilitate mintala' este stabili de medicul de specialitate;

lipsa discernamantului sa nu-i permita persoanei sa se ingrijeasca de interesele sale; luarea masurii de ocrotire care este punerea sub interdictie judeca-torasca, se justifica tocmai' prin aceea ca persoana nu se poate ingriji de interesele sale in cadrul circuitului civil, datorita lipsei de discernamant; fiind o stare de fapt, indeplinirea acestei conditii poate fi dovedita prin orice mijloc de proba.

49.            Efectele punerii sub interdicție judecatoreasca

Punerea sub interdictie judecatoreasca produce doua efecte:

lipsa de capacitate de exercitiu si

instituirea tutelei interzisului.

a. Lipsirea de capacitate de exercitiu

Se stie ca, potrivit art. 11 din Decretul nr. 31/1954, in afara de minorul sub 14 ani, este lipsita de capacitate de exercitiu si 'persoana pusa sub interdictie'.

De la data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti, cel pus sub interdictie este prezumat a nu avea discernamant, cu caracter de continuitate.

Efectul imediat al punerii sub interdictie - lipsirea de capacitate de exer­citiu - se manifesta diferit, in functie de capacitatea pe care o avea persoana la data punerii sub interdictie, dupa cum urmeaza:

daca pusul sub interdictie este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de ca­pacitatea de exercitiu nu se produce de la data ramanerii definitive si irevocabile a hotararii (caci el este, oricum, lipsit de capacitatea de exercitiu, datorita varstei), ci de la data cand va implini 14 ani;

daca pusul sub interdictie este un minor intre 14 si 18 ani, se trece de la capacitatea de exercitiu restransa la lipsa capacitatii de exercitiu;

in celelalte cazuri, persoana cu deplina capacitate de exercitiu devine o persoana lipsita de capacitatea de exercitiu.

Asa cum prevede alin. 2 al art. 11, cel lipsit de capacitate de exercitiu in­cheie actele juridice civile prin reprezentantul sau legal.

b.       Tutela interzisului judecatoresc

Potrivit art. 145 alin. 1 C.fam.: 'Hotararea judecatoreasca de punere sub interdictie ramasa definitiva (irevocabila, - n.n.) va fi comunicata de instanta judecatoreasca autoritatii tutelare, care va desemna un tutore'.

Potrivit art. 147 C.fam.: 'Regulile privitoare la tutela minorului care nu a implinit varsta de paisprezece ani se aplica si in cazul tutelei celui pus sub interdictie, in masura in care legea nu dispune altfel'.

Art. 148 C.fam. prevede ca 'Tutorele celui pus sub interdictie este in drept sa cara inlocuirea sa dupa trei ani de la numire'.

Continutul ocrotirii interzisului prin tutela este stabilit astfel de art. 149 C.fam.: 'Tutorele este dator sa ingrijeasca de persoana celui pus sub interdictie, spre a-i grabi vindecarea si a-i imbunatati conditiile de viata; in acest scop, se vor intrebuinta veniturile si, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdictie'.

c.        Data producerii efectelor punerii sub interdictie

In aceasta privinta, dispozitiile art. 144 C.fam., prevad ca 'Interdictia isi produce efectele de la data cand hotararea a ramas definitiva (irevocabila, - n.n.).

50.            Identificarea persoanei fizice. Numele. Noțiune. Caractere juridice

Prin 'Identificarea persoanei fizice' intelegem individualizarea omului in raporturile juridice civile.

Este cert ca individualizarea omului nu se realizeaza numai in raporturile de drept civil, ci in toate celelalte raporturi juridice in care el apare ca titular de drepturi si obligatii.

Consecinta care decurge din aceasta imprejurare este aceea ca - in calitate de institutie juridica, adica totalitatea de norme care reglementeaza individua­lizarea omului in toate raporturile juridice la care el participa - identificarea persoanei fizice este o institutiei juridica complexa.

Numai o parte din aceasta institutie complexa apartine dreptului civil, si anume aceea formata din normele de drept civil care reglementeaza mijloacele de individualizare a omului in raporturile civile. Obiectul preocuparilor noastre, din acest capitol, il constituie tocmai aceasta parte a institutiei complexe care este 'identificarea persoanei fizice'.

Identificarea omului este o necesitate generala si permanenta. Este o necesitate generala pentru ca individualizarea omului se realizeaza in toate raporturile juridice la care participa, adica in toate ramurile de drept.

Este, insa, si o necesitate permanenta, intrucat omul, de la nastere pana la moarte, participa incontinuu la cele mai diferite raporturi civile (si nu numai civile).

Mai trebuie subliniat ca necesitatea identificarii persoanei fizice este atat de ordin general, obstesc, cat si de ordin personal, individual.

Necesitatea individualizarii este de ordin general, obstesc, in sensul ca societatea insasi are interesul ca fiecare component al ei sa poata fi identificat in multiple raporturi juridice la care participa.

Totodata, aceasta nevoie este si de ordin personal sau individual, pentru ca fiecare om, in calitatea sa de participant la diversitatea raporturilor de drept, este direct interesat sa se poata individualiza in aceste raporturi.

Cum este stiut, raportul juridic are trei elemente constitutive: subiecte, con­tinut si obiect. Stabilirea, in concret, a primului element implica, necesarmente, individualizarea ori identificarea subiectului de drept civil.

51.            Stabilirea și modificarea numelui de familie

Stabilirea numelui de familie este reglementata in art. 2 alin. 1 din Decretul nr. 975/1968 cu privire la nume si in art. 62 si 64 din Codul familiei.

Potrivit art. 2 alin. 1: 'Numele de familie se dobandeste prin efectul filia­tiei'* in conditiile prevazute de Codul familiei' - s.n.

Art. 62 C.fam. prevede: 'Copilul din casatorie ia numele de familie comun al parintilor.

Daca parintii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. In acet caz, numele copilului se va stabili prin invoiala parintilor si se va declara, o data cu nasterea copilului, la serviciul de stare civila. in lipsa unei asemenea invoieli, autoritatea tutelara de la domiciliul copilului va hotari, ascultand pe parinti, daca copilul va purta nu­mele unuia dintre ei sau numele lor reunite'.

Art. 64 C.fam. dispune: 'Copilul din afara casatoriei dobandeste numele de familie al aceluia dintre parinti fata de care filiatia a fost mai intai stabilita.

In cazul in care filiatia a fost stabilita ulterior si fata de celalalt parinte, instanta judecatoreasca va putea da incuviintarea copilului sa poarte numele acestuia din urma. ,

In cazul in care copilul a fost recunoscut in acelasi timp de ambii parinti, se aplica dispozitiile art. 62 alin. 2'.

De observat ca numai alin. 1 si 3 ale art. 64 reglementeaza ipoteza de sta­bilire a numelui de familie, alin. 2 reglementand un caz de modificare a numelui de familie.

Legalitatea numelui de familie se manifesta si in ceea ce priveste modi­ficarea lui. in acest sens, sunt de mentionat urmatoarele dispozitii:

art. 12 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954: 'Schimbarea in orice fel a nu­melui de familie sau a prenumelui nu este ingaduita decat in cazurile si conditiile stabilite de lege ' (s.n.);

art. 2 alin. T din Decretul nr. 975/1968: 'Numele de familie se modifica drept urmare, a schimbarii starii civile, in conditiile prevazute in Codul familiei' (s.n.).

Deci modificarea numelui de familie este determinata - generic - de schim­bari intervenite in starea civila a persoanei.

'Modificarea' numelui de familie trebuie net delimitata, deosebita de 'schimbarea pe cale administrativa' a numelui de familie, care se datoreaza altor cauze si este supusa altui regim juridic:

Schimbarile de stare civila, care determina ori pot detennina modificarea numelui de familie, pot fi grupate (avand in vedere succesiunea lor normala) astfel:

schimbari in filiatia persoanei fizice;

schimbari generate de adoptie;

schimbari determinate de institutia casatoriei.

52.            Procedura schimbarii numelui pe cale administrativa

Conditiile si procedura schimbarii numelui de familie pe cale adminis­trativa sunt stabilite de Decretul nr. 975/1986 cu privire la nume.

Prin 'schimbarea numelui de familie pe cale administrativa' se intelege inlocui­rea numelui de familie cu alt nume de familie, la cerere, prin decizie administrativa.

Dreptul de a cere schimbarea numelui pe cale administrativa este recunoscut ■ persoanei fizice de catre art. 2: 'Numele se poate schimba pe cale administrativa'.

Procedura schimbarii numelui de familie (ca si a prenumelui) pe cale admi­nistrativa se declanseaza printr-o cerere in acest sens.

' Pot cere schimbarea numelui pe calea administrativa cetatenii romani si apatrizi. Majorul formuleaza personal si singur cererea.

Pentru minor, cererea se face de parinti, sau, cu aprobarea autoritatii tute­lare, de tutore. Daca minorul a implinit 14 ani, cererea se semneaza si de el. Pentru interzisul judecatoresc cererea se face de tutore, cu incuviintarea auto­ritatii tutelare. Schimbarea numelui de familie al minorului se cere o data cu schimbarea numelui de familie al parintilor sau, pentru motive temeinice, se­parat, in cazul in care sotii s-au invoit sa poarte in timpul casatoriei un nume de familie comun, pentru schimbarea acestui nume este necesar consimtamantul celuilalt sot. Schimbarea numelui de familie al unuia dintre soti nu implica schimbarea numelui de familie al celuilalt sot.

Cererea se depune la serviciul public comunitar local de evidenta a persoa­nelor de la primaria de domiciliu. Ea trebuie motivata si insotita de urma­toarele acte: copii certificate ori legalizate de pe certificatele de stare civila: actul ce contine consimtamantul celuilalt sot (daca e cazul); orice alte acte pe care solicitantul le considera necesare motivarii cererii sale.

Cererea de schimbare a numelui se publica, in extras, prin grija si pe cheltuiala solicitantului, in Monitorul Oficial al Romaniei, partea a III-a cu unele exceptii.

In termen de 30 de zile de la publicare, orice persoana poate face opozitie la cererea de schimbare a numelui, in scris si motivat, care se depune la aceeasi primarie.

Cererea de schimbare a numelui de familie, impreuna cu actele insotitoare si opozitiile (daca sunt) se inainteaza de catre primarie, prin organele de politie. Inspectoratul National pentru Evidenta Persoanelor (INEP) din subordinea Ministerului Administratiei Publice.

Competenta solutionarii cererii apartine acestui organ (INEP).

Potrivit art. 12 (mod. prin O.G. nr. 84/2001): 'Inspectoratul National pentru Evidenta Persoanelor, verificand daca sunt indeplinite toate conditiile prevazute de lege si apreciind temeinicia cererii, precum si a opozitiilor facute, va da o decizie motivata, dupa caz, de admitere sau de respingere a cererii, in termen de 60 de zile de la primirea dosarului' (s.n.).

Decizia de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie se trans­mite, in copie (si in numar suficient de exemplare) primariei la care s-a inregis­trat cererea. Aceasta trebuie sa instiinteze, de indata, pe solicitant. Dupa depu­nerea, de catre solicitant, a dovezii platii taxei de timbru, primaria elibereaza o copie a deciziei de admitere a cererii de schimbare a numelui de familie.

Decizia de schimbare a numelui se inscrie, prin mentinere, pe marginea actului de nastere (art. 15).

Efectele schimbarii numelui Se produc de la data efectuarii inscrierii, prin mentiune; de la aceasta data, solicitantul va purta numai numele obtinut prin decizie.

Dovada schimbarii numelui se face cu decizia de admitere a cererii, sau cu certificatul eliberat pe baza acestei decizii (art. 16).

Decizia de respingere a cererii se comunica solicitantului de catre INEP. Aceasta decizie poate fi contestata, in termen de 30 de zile. Competenta solutionarii contestatiei apartine Ministerului Administratiei Publice.

O noua cerere de schimbare a numelui de familie se poate face daca au in­tervenit motive noi ori au incetat cauzele care au dus la admiterea unei opozitii.

53.            Retranscrierea numelui de familie

Potrivit textului, persoana al carei nume de familie a fost inregistrat in actele de stare civila tradus in alta limba decat cea materna ori cu ortografia altei limbi, poate cere inscrierea, prin mentiune, pe aceste acte, a numelui de familie retradus sau cu ortografia limbii materne, atat Ia rubricile privind pe titular, cat si la cele privind pe parintii sai.

Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar local de evidenta a persoanelor de la primaria in pastrarea careia se afla registrele de stare civila si se aproba de primar.

Pe baza acestei aprobari, se efectueaza mentiunea pe marginea actelor de stare civila respective.

Efectele aprobarii se extind asupra copiilor minori, iar cand sotii au un nu­me de familie comun, si asupra celuilalt sot (daca acesta isi da consimtamantul).

Inscrierile retranscrierii numelui se comunica organului local al politiei in raza caruia domiciliaza cel in cauza.

In caz de respingere a cererii, petitionarul poate face plangere la judecatoria locului sau de domiciliu, in termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei.

In caz de admitere a cererii de retranscriere, orice persoana interesata poate face contestatie la judecatoria locului sau de domiciliu in termen de an de zile de la admiterea cererii.

54.            Domiciliul persoanei fizice. Noțiune. Caractere juridice. Tipuri

Prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc avand aceasta semnificatie juridica.

Fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este insotit de caracterele juridice ale unui asemenea drept: opozabilitate erga omnes, inaliena­bilitate, imprescriptibilitate, personalitate si universalitate.

La aceste caractere - generale si comune pentru toate atributele de identi­ficare - trebuie adaugate caracterele juridice specifice, si anume stabilitatea, unicitatea si obligativitatea.

Stabilitatea caracterizeaza domiciliul de drept comun si pe cel legal (iar nu si domiciliul conventional), art. 13 si 14 din Decretul nr. 31/1954, precum si art. 25 alin.l din Legea nr. 105/1996 desemneaza acest caracter juridic specific al domiciliului prin formula 'locuinta statornica'. Prin acest caracter, domi­ciliul se deosebeste fata de resedinta persoanei fizice.

Unicitatea domiciliului se exprima in ideea urmatoare: la un moment dat, persoana fizica are un singur domiciliu (de drept comun ori legal). Daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, numai una are valoare juridica a domiciliului si anume cea principala, asa cum dispune art. 13 din Decretul nr. 31/1954 si art. 24 alin. 2 din Legea nr. 105/1996.

Unicitatea domiciliului, astfel precizata, nu exclude coexistenta domici­liului de drept comun cu cel conventional, dupa cum nu exclude nici schimbarea domiciliului (in decursul timpului, persoana fizica poate avea mai multe domi­cilii, succesiv).

Obligativitatea domiciliului este caracterul ce decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualitate, in spatiu, a persoanei, in care este interesata si societatea, iar nu numai titularul; situatiile de exceptie - nomazii si vagabonzii - nu infirma, ci confirma regula, care este tocmai obligati-vitatea domiciliului.

FELURILE DOMICILIULUI

In functie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:

domiciliul de drept comun (numit si 'voluntar');

domiciliul legal;

domiciliul conventional (numit impropriu si 'ales').

Aceasta este principala clasificare a domiciliului, pe care o vom avea in vedere in paragrafele urmatoare.

In functie de teritoriul statului pe care se afla, se distinge domiciliul in tara (Romania) fata de domiciliul in strainatate¹*.

Dupa succesiunea lor, putem vorbi de vechiul (fostul) domiciliu si domi­ciliul actual al persoanei fizice.

In fine, din punctul de vedere al sotilor, se poate distinge situatia regula -aceea a domiciliului conjugal comun - fata de situatia de exceptie - aceea a domiciliilor separate.

55.            Organele competente sa efectueze inregistrari de stare civila

Au competenta sa efectueze inregistrari de sare civila urmatoarele organe: - consiliile judetene si autoritatile administratiei publice locale ale muni­cipiilor, sectoarelor municipiului Bucuresti, oraselor si comunelor prin ofiterii de stare civila (din art. 2 al Legii nr. 119/1996 rezulta ca aceste organe au doua importante atributii de stare civila: 1) tin registrele de stare civila; 2) efectueaza inregistrarile de stare civila);

-primariile locului de coborare sau debarcare, pentru nasterea ori decesul care ar avea loc in tren, pe o nava ori aeronava, in timpul unei calatorii in interiorul tarii;

comandantul navei, in cazul in care nasterea, casatoria ori decesul are loc pe o nava in timpul unei calatorii in afara granitelor tarii; la sosirea in tara, comandantul este obligat sa inainteze o copie certificata de pe inregistrarea efec­tuata, prin capitania portului de inscriere a navei, la primaria sectorului 1 Bucuresti;

comandantul aeronavei, pentru nasterea ori decesul care are loc pe aero­nava, in timpul calatoriei in afara granitelor tarii; la sosirea in tara, comandantul aeronavei are obligatia sa_; inainteze un extras de pe carnetul de drum, prin comandantul de aeroport, la primaria sectorului 1 Bucuresti;

reprezentantii diplomatici ori consulari ai Romaniei: acestia sunt in drept sa efectueze inregistrari de stare civila privitoare la cetatenii romani aflati in strainatate, precum si la apatrizi

56.            Reguli generale privind inregistrarile de stare civila

Ca reguli generale, sunt de retinut urmatoarele:

inregistrarile de stare civila se fac pe baza unei declaratii, facute perso­nal, in scris sau verbal, cu exceptia cazurilor in care, potrivit legii, ele se fac din oficiu (art. 5 din Legea nr. 119/1996);

inregistrarile facute de o persoana necompetenta, care a exercitat public atributia de delegat de stare civila, raman valabile, chiar daca aceasta persoana nu avea, in realitate, aceasta calitate (art. 7); este consacrarea regulii error com-munis facit jus^!>;

in caz de refuz, la cererea partii, primaria va inainta, de indata, lucrarile care privesc cauza, judecatoriei, care Va hotari de urgenta (art. 10);

inregistrarile se fac in limba romana, folosindu-se alfabetul latin (art. 5 alin. 3);,

anularea, rectificarea sau completarea unei inregistrari de stare civila se poate face numai in temeiul unei hotarari judecatoresti ramase irevocabile (art. 57); instanta se pronunta la cererea persoanei interesate, autoritatii adminis­tratiei publice locale, consiliului judetean sau parchetului, pe baza cercetarilor efectuate de politie si a concluziilor procuroruluj (competenta apartine instantei de la domiciliul sau sediul reclamantului);

pe baza inregistrarilor din registrele de stare civila se elibereaza, numai celui indreptatit, un certificat original constatator; duplicatele certificatelor se elibereaza numai in conditiile legii; in certificatele de stare civila nu vor fi preluate titlurile de noblete, chiar daca au fost inscrise in unele acte de stare civila'; nimeni nu poate retine certificatele de stare civila ale altor persoane; se pot retine numai copii legalizate sau copii certificate de prezentator; este interzis sa se faca mentiuni, stersaturi ori adaugiri, de orice fel, pe certificatele originale sau pe duplicate, in afara de cazurile prevazute expres de lege (art. 6, 11-12, 51).

57.            Reconstituirea și intocmirea ulterioara a actelor de stare civila

Regimul juridic al actelor de stare civila mai cuprinde, pe langa regulile privind inregistrarea lor, initiala (de care ne-am ocupat mai sus), si regulile privind reconstituirea si intocmirea ulterioara. .

Cazurile 'de reconstituire si de intocmire ulterioara, in conditii derogatorii, sunt prevazute de art. 16, respectiv art. 52-53 din Legea nr. 119/1996, astfel:

art. 52: 'Reconstituirea actelor de stare civila se poate face, la cerere, daca: a) registrele de stare civila au fost pierdute sau distruse, in totalitate ori in parte; b) actul de stare civila a fost intocmit in strainatate si nu poate fi procurat certificatul ori extrasul de pe acest act' (s.n.);

art. 53: 'intocmirea ulterioara a actelor de stare civila se poate cere daca: a) intocmirea actului de nastere sau deces a fost omisa, desi au fost depuse actele necesare intocmirii acestuia; b) intocmirea actului de casatorie a fost omisa, desi a fost luat consimtamantul sotilor de catre ofiterul de stare civila' (s.n.);

Procedura reconstituirii si intocmirii ulterioare a actelor de stare civila este administrativa (iar nu judecatoreasca), fiind reglementata in art. 54-55 din Lege si art. 97-100 din Metodologie. Cererea impreuna cu actele doveditoare se depun Ia autoritatea administratiei publice locale, in concret, la primaria com­petenta sa intocmeasca actul sau la primaria de domiciliu al persoanei interesate (in cazul prevazut de art. 52 lit. b). Solutionarea cererii se face in termen de 30 de zile prin dispozitie a primarului care se comunica solicitantului in termen de 10 zile de la emitere. in caz de respingere a cererii, dispozitia poate fi contestata de petitionar (sau orice persoana interesata, dupa cum precizeaza art. 99 alin. 2 din Metodologie) la instanta judecatoreasca in a carei circumscriptie teritoriala isi are sediul autoritatea emitenta (art. 54 alin. 2), adica, in speta, la judecatorie.

58.            Acțiunile de stare civila. Noțiune. Clasificare

Prin 'actiuni de stare civila' se inteleg acele actiuni in justitie'* care au ca obiect elemente ale starii civile a persoanei fizice.

Clasificare

1) Dupa obiectul ori finalitatea lor, actiunile de stare civila se impart in:

actiuni in reclamatie de stat;

actiuni in contestatie a& stat;

actiuni in modificare de stat.                 . ■

Actiunea in reclamatie de stat este acea actiune prin care se urmareste obtine altei stari civile decat cea de la data intentarii actiunii; in aceasta categorie intra: actiunea in stabilea maternitatii (art. 52 C.fam,); actiunea in stabilirea paternitatii copilului in afara casatoriei (art. 60 C.fam.).

Actiunea in contestatie de stat este acea actiune prin care se urmareste inlaturarea unei stari civile, pretins nereale, si inlocuirea ei cu alta, pretins reala, adevarata. Sunt actiuni de acest fel: actiunea in tagaduirea paternitatii copilului din casatorie', actiunea in contestarea recunoasterii de maternitate si de paterni­tate, actiunea in contestarea filiatiei din casatorie, actiunea in anularea: casa­toriei, adoptiei si recunoasterii de filiatie.

Actiunea in modificare de stat este acea actiune prin care se urmareste o schimbare, doar pentru viitor, in starea civila a persoanei, cea anterioara fiind necontestata. Sunt asemenea actiuni cea de divort (art. 37-44 C.fam.), cea in desfacerea adoptiei.

2) Dupa sfera persoanelor indreptatite sa le exercite, actiunile de stare civila se impart in:

actiuni ce pot fi pornite numai de catre titularul starii civile, cu exclu­derea altor persoane (din care fac parte: actiunea de divort, actiunea in anula-bilitatea casatoriei);

actiuni ce pot fi intentate de titular, reprezentantul legal si procuror (din care fac parte: actiunea in stabilirea maternitatii, actiunea in stabilirea paterni­tatii, actiunea in desfacerea adoptiei);

actiuni ce pot fi intentate de orice persoana interesata (precum: actiunea in contestarea recunoasterii, ds maternitate ori de paternitate, actiunea in contestarea filiatiei din casatorie, actiunea in nulitate absoluta a casatoriei ori a adoptiei).

3) In' fine, dupa corelatia lor cu prescriptia extinctiva, actiunile de stare
.civila se impart in:        -

actiuni imprescriptibile, care formeaza regula;

actiuni prescriptibile, care formeaza exceptia, si anume: actiunea in anulabilitatea casatoriei, adoptiei ori recunoasterii de filiatie, actiunea in tagada paternitatii, actiunea in stabilirea paternitatii copilului din afara casatoriei'.

59.            Proba starii civile

Instituind aceasta regula, art, 22 din Decretul nr. 31/1954, prevede ca 'Starea civila se dovedeste cu actele intocmite sau cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila.

Certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila, au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre' - s.n.

Legea nr. 119/1996 contine, in art. 13 un text similar: 'Starea civila se do­vedeste cu actele intocmite in registrele de stare civila, precum si cu certificatele de stare civila eliberate pe baza acestora'. in plus, in lege se mai precizeaza si faptul ca pentru tot ceea ce reprezinta constatari personale ale ofiterului de stare civila, actele de stare civila fac dovada pana la constatarea falsului prin hotarare judecatoreasca definitiva, iar pentru celelalte inscrieri pana la proba contrara (art. 14). Se observa ca art. 14 face aplicatia regulii generale privind forta probanta a inscrisurilor autentice prevazute de art. 1173-1 174 C.civ.

EXCEPTIA DOVEDIRII STARII CIVILE PRIN ALTE MIJLOACE DE PROBA

Reglementand aceasta exceptie, art. 24 din acelasi decret nr. 31/1954 prevede ca: 'Starea civila se va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de lege daca:

a) nu a existat registrul de stare civila;

b) registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in tot sau in parte;

c)        intocmirea actului de stare civila a fost omisa;

d)      procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta'. Un text
similar, nu identic, este cuprins si in Legea nr. 119/1996 (art. 16).

Se poate observa ca, in esenta, starea civila se poate dovedi cu alte mij-. loace de proba decat actele si certificatele de stare civila in cazurile in care poate interveni reconstituirea ori intocmirea ulterioara, in conditii derogatorii, a actelor de stare civila.

Doctrina si jurisprudenta au mai precizat ca dovada starii civile poate fi facuta cu alte mijloace de proba, decat actele de stare civila, si atunci cand se urmaresc alte efecte (patrimoniale ori nepatrimoniale) decat cele de stare civila.

60.            Persoana juridica. Definiție. Clasificare

61.            Elementele constitutive ale persoanei juridice

Reamintim ca, potrivit textului, este persoana juridica 'orice organizatie care are o organizatie de sine statatoare si un patrimoniu propriu, afectat reali­zarii unui anume scop in acord cu interesul obstesc' (s.n.).

Din aceasta dispozitie, de principiu, rezulta ca sunt trei elemente constitu­tive ale calitatii de persoana juridica, si anume:

o organizare de sine statatoare, adica proprie;

un patrimoniu propriu, adica distinct;

un scop propriu, determinat si in acord cu interesul general, obstesc.

62.            Inființarea persoanelor juridice. Definiție. Moduri de inființare

63.            Capacitatea civila de folosința a persoanei juridice. Noțiune. Caractere juridice

64.            Inceputul capacitații de folosința a persoanei juridice

65.            Incetarea capacitații de folosința a persoanei juridice

66.            Sancțiunea nerespectarii regulilor referitoare la capacitatea de folosința a persoanei juridice

67.            Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice. Definiție. Inceput. Conținut

68.            Sancțiunea nerespectarii regulilor referitoare la capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

69.            Reorganizarea persoanei juridice. Noțiune. Formele reorganizarii

Reorganizarea este definita ca fiind operatiunea juridica ce cuprinde cel putin doua persoane juridice si care produce efecte creatoare, modificatoare ori de incetare a lor.

Dupa cum se poate observa, in esenta reorganizarii sunt doua elemente definitorii: 1) ea antreneaza cel putin doua persoane juridice; 2) ea presupune efecte creatoare, modificatoare ori extinctive, care pot fi intalnite toate ori in parte, in functie de formele reorganizarii.

Formele reorganizarii sunt enuntate - generic si analitic - in art. 40-42 din Decretul nr. 31/1954.

Potrivit art. 40: 'Persoana juridica inceteaza a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare '. .

Iar potrivit art. 4.1: 'Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de catre o alta persoana sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o persoana juridica noua.

Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau, astfel, fiinta'.

Art. 42 prevede: 'Persoana juridica nu inceteaza a avea fiinta in cazul in care o pare din patrimoniul ei se desprinde si se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, fiinta' - s.n.

Din aceste dispozitii rezulta ca reorganizarea cunoaste doua forme:

comasarea si

divizarea.

Larandul ei, comasarea se realizeaza in una din urmatoarele doua forme:

absorbtie ori -fuziune.

Tot astfel, divizarea poate imbraca una din urmatoarele doua forme:

- divizarea totala ori

- divizarea partiala.

70.            Efectele reorganizarii persoanei juridice

Asa cum 'infiintarea' si (dupa cum se va vedea) 'incetarea' persoanei juri­dice nu inseamna efecte numai pentru dreptul civil - ci si pentru alte ramuri de drept: administrativ, financiar, comercial, procesual, muncii s.a. - tot astfel si reorganizarea produce efecte de drept civil si pentru alte ramuri de drept.

Reglementarea generala a efectelor reorganizarii se gaseste in Decretul nr. 31/1954

O parte din dispozitiile care alcatuiesc aceasta reglementare generala a fost prezenta in primele doua paragrafe de mai sus; e vorba de prevederile cuprinse in art. 40, 41, 42 si 46 din Decretul nr. 31/1954.

Celelalte dispozitii sunt cuprinse in:

art. 47: 'Patrimoniul persoanei juridice care a incetat de a avea fiinta prin divizare se imparte in mod egal intre persoanele juridice dobanditoare, daca prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o alta proportie.

in cazul in care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde si se transmite la o singura persoana juridica existenta sau care ia astfel fiinta, impartirea patrimoniului se face in proportia partii desprinse si transmise.

in cazul in care partea desprinsa se transmite la mai multe persoane juri­dice existente sau care iau astfel fiinta, impartirea patrimoniului intre persoana juridica de la care s-a facut desprinderea si persoanele juridice dobanditoare se va face potrivit dispozitiilor alineatului 2, iar intre persoanele juridice dobandi­toare, impartirea partii desprinse se va face potrivit dispozitiilor alineatului 1, care se vor aplica in mod corespunzator' (s.n.).

art. 48: 'Persoanele juridice care dobandesc bunuri prin efectul divizarii raspund fa$ de creditori pentru obligatiile persoanei juridice care a incetat de a avea fiinta prin divizare, proportional cu valoarea bunurilor dobandite, stabilita la data dobandirii, daca prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevazut altfel. in cazul organizatiilor cooperatiste sau al oricaror organizatii obstesti, raspunderea nu poate fi decat proportionala cu valoarea bunurilor dobandite.

Dispozitiile alineatului precedent se aplica si persoanelor juridice care au dobandit bunuri ca urmare a desprinderii si transmiterii unei parti din patrimo­niul altei persoanei juridice' (s.n.).

art. 49: 'Transmiterea drepturilor si obligatiilor, iu caz de fuziune, ab­sorbtie, divizare, precum si de desprindere si transmitere, privind persoane juri­dice supuse inregistrarii, se indeplineste, atat intre parti cat si fata de cel de-al treilea, numai prin inregistrarea operatiunii si pe data acesteia.

in ceea ce priveste celelalte persoane juridice, nesupuse inregistrarii, trans­miterea drepturilor si obligatiilor, in cazurile prevazute de alineatul precedent, se indeplineste atat intre parti cat si fata de cel de al treilea, numai pe data aprobarii, de catre organul competent, a inventarului, a bilantului contabil in vederea predarii-primirii, a oricaror alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum si a evidentei contractelor in curs de executare, care trebuie sa cuprinda si repartizarea tuturor contractelor in conditiile art. 50 alin. 2' (s.n.).

art. 50: 'Divizarea, precum si desprinderea si transmiterea nu se vor putea inregistra decat daca se vor prezenta aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44°, inventarul, bilantul contabil intocmit in vederea pre­darii-primirii sau oricare alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, pre­cum si evidenta contractelor in curs de executare, care trebuie sa cuprinda si repartizarea tuturor contractelor.

Contractele se vor repartiza astfel incat executarea fiecaruia dintre ele sa se faca de o singura persoana juridica dobanditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe persoane juridice se va putea face numai daca impartirea executarii lui este cu putinta. in toate cazurile, in ce priveste transmiterea drep­turilor si obligatiilor, se va face aplicatia art. 47 si 48'ⁿ (s.n.).

b. Reglementarea speciala a efectelor reorganizarii

in Legea societatilor comerciale nr. 31/1990, republicata, in art. 236-238 si 243, sunt stabilite unele reguli speciale, care privesc efectele comasarii, dintre care mentionam: 1) cerinta depunerii la oficiul registrului comertului si publi­carii in Monitorul Oficial a proiectului de fuziune sau de divizare; 2) producerea efectelor fuziunii sau divizarii din momentul inmatricularii in registrul comer­tului a noii societati sau a ultimei dintre ele, ori, dupa caz, al inscrierii mentiunii privind majorarea capitalului social al societatii absorbite; 3) posibilitatea credi­torilor de a face opozitie, la instanta, impotriva fuziunii sau absorbtiei decise de societatea al caror debitor este.

Dispozitii asemanatoare (nu identice) se gasesc in Legea nr. 36/1991 (art. 67-68 - precitate) in ce priveste fuziunea societatilor agricole.

De asemenea, in cazul reorganizarii organizatiilor cooperatiste, hotararea privind fuziunea si divizarea organizatiilor cooperatiste se inmatriculeaza la registrul comertului, in conformitate cu prevederile art. 10, si 86 din Legea nr. 109/1996 sau a art. 222 din O.U.G. nr. 97/2000, dupa caz, cu mentiunea ca in ambele ipoteze procedura de reorganizare cuprinde mai multe etape similare cu cele care trebuie parcurse si la societatile comerciale.

71.            Dizolvare persoanelor juridice. Noțiune. Cauze

72.            Efectele dizolvarii. Lichidarea

73.            Transformarea persoanei juridice

74.            Atributele de identificare a persoanei juridice