Persoana fizica - subiect individual al raportului juridic

Persoana fizica - subiect individual al raportului juridic

Orice fiinta umana este subiect de drept din momentul nasterii sale, iar in cazurile prevazute de lege, si inainte de nastere, cunoscuta exceptie pentru "infans conceptus", ori de cate ori aceasta este in interesul lui (quotien de cires comonodies ajitur).

Cel declarat disparut si cel declarat mort nu mai sunt persoane si, de aici, consecinta in ce priveste neparticiparea lor la viata juridica. Asadar, orice fiinta umana este titulara de drepturi si obligatii, avand calitatea de subiect de drept, ceea ce inseamna incheierea de acte juridice, dobandirea calitatii de parte intr-un litigiu (proces) si altele.

A. Capacitatea juridica a persoanei fizice - conditie esentiala pentru a deveni subiect de drept

Pentru a dobandi calitatea de subiect de drepturi si obligatii intr-un raport juridic concret, persoana fizica trebuie sa aiba capacitate juridica - conditie esentiala pentru a avea calitatea de parte sau subiect al acestuia. Capacitatea juridica[1] reprezinta aptitudinea persoanei de a avea drepturi si obligatii si de a le exercita incheind personal si singura acte juridice.

Ea prezinta doua laturi (aspecte) distincte, si anume:

B. Capacitate de folosinta

Capacitatea este, asa cum scria Niboyet,[2] "o institutie cu aspecte foarte diverse"[3]

Problema capacitatii presupune referiri la doctrina si legislatia civila, in special, deoarece ea constituie dreptul comun pentru alte ramuri de drept din sistemul dreptului roman. Intregirea aspectelor complexe pe care le presupune acest subiect, impune trimiteri la domeniul dreptului familiei, al dreptului muncii sau alte domenii de drept, de care apartine raportul juridic in discutie.

Mai mult, legea distinge intre capacitatea persoanei fizice si a persoanei juridice, intre capacitate si stare, intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. Capacitatea juridica prezinta importanta teoretica si practica deosebita.

In ceea ce priveste importanta reala a acestei probleme, este cazul sa amintim ca practica nu inseamna numaidecat si numai practica instantelor judecatoresti. Noi acordam termenului de practica un sens mult mai larg si totodata mult mai conform cu realitatile lumii contemporane. Actele juridice valabile se incheie numai de persoane capabile[4]. Din cauza aceasta problema capacitatii, sub ambele ei aspecte, de capacitate de folosinta si de capacitate de exercitiu este subiacenta: se pune (de cele mai multe ori) implicit numai cu prilejul incheierii tuturor actelor juridice, adica cu prilejul nasterii, stingerii, modificarii sau transformarii drepturilor.

Cum relatiile economice interne si externe, ca si relatiile de alta natura dintre persoanele fizice si persoanele juridice se traduc printr-un imens numar de acte juridice, ele presupun o vasta arie de interese si de raporturi sociale umane. Este drept, pe de alta parte, ca regula este astazi in materia discutata, capacitatea persoanelor; incapacitatea este exceptia. De obicei, cei care incheie intre ei un act juridic sau se prezinta in fata unei autoritati pentru a incheia un act juridic, sunt capabili si lucrul acesta de cele mai multe ori este evident sau apare evident.

Dificultatile nu apar decat in caz de contestatii. Pentru ca incapacitatea este exceptia, ne explicam de ce procese sau situatii litigioase privind capacitatea nu apar frecvent. Dar sa nu confundam practica dreptului cu litigiul, cu procesul. Procesul este un accident nedorit de nici unul din partenerii la activitatea juridica. Dar accidentul este evitat numai printr-o buna cunoastere a regulilor in materie si a problemelor delicate care se pot ivi. Iata in ce consta importanta practica a capacitatii persoanei in domeniul dreptului: nu in numarul de litigii in care se pune problema, ci in faptul ca nu exista act juridic incheiat intre persoane fizice, intre persoane fizice si juridice sau intre persoane juridice intre ele, care sa nu puna implicit problema capacitatii, pentru ca fara capacitate actul este nul sau anulabil.

C) Capacitatea de exercitiu este a doua latura a capacitatii juridice si intocmai ca si capacitatea de folosinta, ambele reglementate expres in prevederile inscrise in Decretul nr. 31 din 30.01.1954, cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice.

1. Capacitatea de folosinta este aptitudinea generala a persoanei de a dobandi drepturi si obligatii, intr-un raport juridic concret si echivaleaza cu insasi personalitatea omului.

Prevederile art. 5 alin 1 din Decretul nr. 31/1954 arata in mod expres aceste doua laturi ale capacitatii juridice a persoanei: de folosinta si de exercitiu. Varietatea si multitudinea raporturilor juridice la care o persoana fizica sau juridica poate participa, indreptatesc afirmatia ca fiecare dintre cele doua "aspecte ale capacitatii juridice are, pentru a spune asa, doua dimensiuni: una generala, alta speciala. Mai exact, alaturi de cele doua forme generale ale capacitatii (de folosinta si de exercitiu), intalnim numeroase capacitati speciale, in baza unui mare numar de raporturi si de institutii juridice fata de care se pune o chestiune speciala de capacitate".[5]

Capacitatea de folosinta (generala) a persoanei fizice echivaleaza cu personalitatea sa si reprezinta, deci, posibilitatea omului de a participa la viata juridica, dobandind drepturi si obligatii, intr-un raport juridic concret. Inceputul acestuia arte loc la nasterea persoanei si inceteaza la moartea ei.

In mod exceptional, art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, recunoaste capacitatea anticipata de folosinta a persoanei fizice inainte de nastere, de la conceptie. In dreptul roman era cunoscuta prezumtia legala, pastrata si in dreptul nostru actual, conform careia copilul conceput dar nenascut poate dobandi numai drepturi.

Capacitatea de folosinta nu poate fi ingradita decat cu caracter:

limitat;

de sanctiune;

de protectie a unor anumite categorii de persoane.

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea de a incheia personal acte juridice prin care se dobandesc, se pierd (se sting), se transfera sau se modifica drepturi sau de a asuma personal obligatii in numele propriu.

Trebuie sa observam de la inceput ca termenul de "capacitate" este folosit cu mai multe sensuri, asa incat, daca dorim sa aducem precizari si nuantari, trebuie, de multe ori, sa adaugam circumstantieri ulterioare. Capacitatea se refera la mai multe notiuni care nu au o natura cu totul omogena, desi totul deriva dintr-o idee fundamentala comuna.

In dreptul roman, ca si in dreptul comparat, se distinge intre indivizi capabili si incapabili sa incheie personal actele juridice prin care dobandesc sau prin care isi asuma obligatii.

Distinctia intre persoane capabile si incapabile este bazata pe gradul de maturitate fizica sau psihica, pe gradul de sanatate mintala a indivizilor. Capacitatea nu este o problema care sa apara doar accidental, cu ocazia unui proces in care se discuta capacitatea cuiva, ci este o realitate inerenta pentru eficacitatea juridica a actului sau faptului juridic. Actul sau faptul juridic savarsit de o persoana care nu are capacitate este nul, anulabil sau faptul juridic nu produce aceleasi consecinte, ci altele, dupa caz si dupa legislatie. Capacitatea este legata de viata actului juridic, cum este legata viata de oxigen. Exista, deci, o problema a capacitatii numai atunci cand nu gasim in fata unui caz de lipsa de capacitate de exercitiu. Precizam ca problema capacitatii nu se pune numai in termeni de proces sau numai cu ocazia procesului si nici macar ca se pune numai in termeni de incapacitate. Capacitatea este totdeauna necesara si cerinta aceasta insoteste toate actele juridice (contract, testament sau alte acte juridice).

Notiunea de capacitate ne ajuta sa intelegem, in primul rand, care este fundamentul acordarii capacitatii generale de exercitiu si in al doilea rand, pe ce baza i se limiteaza unui individ sau i se retrage capacitatea de capabil.

Incapacitatea generala de exercitiu[6] presupune o cauza naturala, permanenta sau de durata, cauza legata de varsta (in cazul capacitatii persoanelor fizice), legata de persoana juridica (cum ar fi ca este o persoana juridica straina pentru Romania); in cazul indivizilor, minoritatea si alterarea facultatilor mintale.

In privinta dimensiunii speciale a capacitatii de exercitiu a persoanelor, constatam, din analiza fundamentului diferitelor capacitati speciale indicate de lege, ca cele mai multe dintre ele se refera la majoratul special al minorului in conditiile expres prevazute de lege. Altele, dimpotriva, vizeaza persoanele deplin capabile, dar care, pentru indeplinirea unor acte determinate, urmeaza sa obtina o abilitate speciala.

In sfarsit, unele dintre acestea sunt modalitati ale incapacitatilor generale de folosinta (cum ar fi: incapacitatea medicului de a primi prin acte intre vii sau prin testament, de la bolnavii sai, anumite bunuri).

Capacitatea este o aptitudine, o calitate potentiala care se poate realiza in conexiune cu alte institutii juridice (succesiune, contracte, familie etc.).

In doctrina italiana s-a apreciat ca situatiile capacitatilor speciale sunt "exceptii la principiul incapacitatii minorului in raport cu indeplinirea anumitor acte (ca testamentul sau contractul de munca si tine cont de natura si de exigentele actelor mentionate."[7]

Mai mult, s-a mers pe ideea distinctiei dintre capacitatile fundamentate pe necesitatea capacitatii de exercitiu deplina a minorului, in legatura cu unele acte juridice precis determinate in lege, dar, totodata, pe sublinierea capacitatii datorate unor restrictii de la capacitatea generala de exercitiu, daca nu se indeplineste conditia unei autorizatii cerute de lege[8]

Si in dreptul roman exista cazuri de capacitati speciale de exercitiu care au ca fundament minoritatea, dar, o dispozitie legala, in anumite conditii permite comportarea acestora in viata juridica, ca si majorii[9]

Anticipandu-se astfel asupra capacitatii depline, minorii de o anumita varsta pot incheia unele acte juridice, derogandu-se in mod exceptional de la regimul juridic al incapacitatilor. Pe de alta parte, sunt reglementate in lege unele situatii in care un subiect de drept nu poate incheia un anume act juridic decat in prezenta unei autorizatii speciale. Asa fiind, daca in cazul minorilor capacitatile speciale prevazute de lege maresc posibilitatea de participare la viata juridica, in cea de a doua situatie efectele sunt incapacitati speciale.

In dreptul nostru, capacitatea speciala sau "majoratul special", cum este denumit in doctrina straina,[10] rezulta din cuprinsul unor dispozitii legale care permit, prin reglementare expresa, indeplinirea unor acte juridice de catre incapabili.

Capacitatea de a incheia o casatorie[11] nu reprezinta un caz de capacitatea speciala, ci o modalitate a incapacitatilor generale.[12]

Si pentru ca uneori, unul dintre subiectele raportului juridic care ia nastere in situatii speciale poate fi un incapabil, ne aflam in cazuri de exceptie de la regula generala a celor lipsiti de capacitate de exercitiu sau au o capacitatea restransa.

In principiu, persoanele total incapabile (minorul sub 14 ani si alienatul si debilul mintal)[13] actioneaza prin reprezentantii lor legali;

persoanele cu capacitate de exercitiu restransa incheie personal acte juridice dar numai asistate de reprezentantul legal (parinte sau, dupa caz, tutore) care sa le incuviinteze actele.

Capacitatea de exercitiu a persoanei fizice reprezinta, asadar, aptitudinea acesteia de a exercita drepturi si obligatii, incheind, personal si singura, acte juridice. Participarea subiectului individual de drept la un raport juridic este conditionata de varsta si discernamant, in raport de dezvoltarea bio-psihica, care il confera.

Sub acest aspect, legea prevede mai multe trepte de varsta, corespunzatoare experientei de viata acumulata de om in evolutia sa si care il fac apt sa inteleaga consecintele faptelor si actelor sale. Aceste trepte de varsta sunt:

minorul sub 14 ani care este lipsit total de capacitate de exercitiu, incat nu participa personal la viata juridica, doar prin reprezentant;

minorul aflat la varsta cuprinsa intre 14-18 ani si care are capacitate de exercitiu restransa, care ii permite participarea la viata juridica dar numai asistat de reprezentantul legal (parinte sau, dupa caz, tutore) care ii incuviinteaza actele suplinind lipsa lui de experienta de viata;

persoana de 18 ani are capacitate de exercitiu deplina (majoratul civil) si participa personal si singura la exercitiul drepturilor si asumarea de obligatii, incheind acte juridice.

Art. 11 din Decretul nr. 31/1954 reglementeaza urmatoarele categorii de incapabili total sau general, care sunt lipsite de capacitate de exercitiu:

minorul sub 14 ani;

alienatul si debilul mintal pus sub interdictie printr-o hotarare judecatoreasca, denumit si incapabil judecatoresc, care este afectat de o grava maladie psihica ce ii aboleste discernamantul, indiferent de varsta sa biologica. Pentru aceste persoane, care nu participa personal la viata juridica, exercitiul drepturilor, asumarea obligatiilor si incheierea actelor juridice se realizeaza prin reprezentantul legal, parinte sau tutore.

Spre deosebire de aceste persoane, minorul aflat la varsta cuprinsa intre 14-18 ani avand capacitate de exercitiu restransa, participa personal la activitatea juridica, dar nu singur, ci asistat de reprezentantul legal, care ii incuviinteaza in prealabil actele juridice.

a)      Numele

Numele este cuvantul sau grupul de cuvinte prin care se individualizeaza o persoana prin grai sau prin scris. Este un mijloc de identificare a persoanei. Numele se compune din doua elemente distincte: numele de familie si prenumele. Numele de familie este destinat sa deosebeasca pe membrii unei familii de membrii celeilalte familii. Prenumele deosebeste intre ei pe membrii aceleiasi familii sau pe membrii diferitelor familii care poarta acelasi nume1.

b)     Domiciliul

Domiciliul este locul unde o persoana isi are locuinta sa statornica sau principala (art. 13 Decret nr. 31 /1954). Persoanele juridice isi au domiciliul acolo unde este sediul administratiei lor.Sediul persoanei juridice se stabileste potrivit actului de infiintare sau de statutul acelei persoane.Determinarea precisa a domiciliului are insemnatate atat din punct de vedere al interesului general, cat si din punct de vedre al stabilitatii raporturilor civile.

De domiciliu se leaga presupunerea ca persoana, ca subiect de drepturi si obligatii, este prezenta totdeauna intr-un anumit loc.

Felurile domiciliului. Domiciliul poate fi liber sau de fapt, legal sau necesar; ales.

Libertatea de alegere a domiciului - cu exceptiile prevazute de legile speciale - constituie manifestarea unui atribut al personalitatii. Libertatea de a circula si de a se aseza oriunde pe teritoriul tarii este recunoscuta si asigurata oricarui cetatean.

Legea stabileste in anumite cazuri domiciliul persoanei asfel :

Minorul are domiciliul la parintii sai, sau la acela dintre parinti la care locuieste statornic (art. 13 din Decretul nr. 31/1954).

Copilul incredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane isi are domiciliul tot la parintii sai (art. 14 din Decretul nr. 31/1954).

Domiciliul persoanei puse sub interdictie este la reprezentantul sau legal.

In cazul in care s-a instituit o curatela asupra bunurilor celui care a disparut, acesta din urma are domiciliul la curator.

Cei chemati la mostenire au domiciliul la custode sau curator, in masura in care acestia ii reprezinta(art. 15 din Decretul nr. 31/1954).

Domiciliul ales. Legiuitorul ingaduie, ca pentru anumite acte sau operatii juridice, sa se poata deroga de la domiciliul de fapt, partile putandu-si alege un domiciliu special, care se numeste domiciliu ales. In realitate, domiciliul ales se reduce la o conventie, prin care partile inteleg sa deroge de la efectele juridice normale ale domiciliului. Alegerea domiciliului este astfel speciala actului sau procesului la care se refera.

Resedinta este locul unde o persoana isi are o asezare vremelnica. Spre deosebire de domiciliul, resedinta nu este supusa unei reglementari legale in ceea ce priveste determinarea ei, putandu-se schimba cu fiecare deplasare a persoanei respective. Efectele resedintei sunt cu totul reduse. In mod exceptional se recunosc unele efecte si anume:

resedinta tine loc de domiciliu ori de cate ori acesta nu este cunoscut;

declaratia de casatiorie se va putea face de catre viitorii soti la primaria teritoriala de la resedinta unuia din ei;

unele categorii de persoane, ca studentii, militarii, pot fi actionati pentru plata locuintei, sau a altor debite, la instanta judecatoreasca de la resedinta lor.

In unele situatii, se impune declararea judecatoreasca de disparitie sau de moarte a unei persoane.

A.    Reguli cu privire la declararea disparitiei unei persoane.

Cel care lipseste de la domiciliul sau poate fi declarat disparut prin hotarare judecatoreasca, daca a trecut un an de la data ultimelor stiri din care rezulta ca era in viata (art. 16 din Decretul nr. 31/1954).

Disparitia prelungita a unei persoane creeaza o stare de incertitudine cu privire la drepturile si obligatiile sale. Persoana absenta poate figura ca debitor sau creditor in diferite raporturi de obligatii ori poate fi titulara a diferitelor drepturi cu caracter personal.

Chiar interesele persoanei disparute, ale persoanelor cu care a avut raporturi juridice, precum si interesele statului, cer inlaturarea acestei stari de instabilitate.

Din aceste motive legea creeaza prezumtia mortii persoanei care absenteaza de indelungata vreme si despre care nu se afla nici o stire.

B.     Reguli cu privire la declararea judecatoreasca de moarte a unei persoane.

Declararea judecatoreasca de moarte a unei persoane cuprinde doua faze :

Faza declararii disparitiei persoanei

Faza declararii mortii persoanei disparute

Cel declarat disparut in conditiilemai sus aratate poate fi declarat mort prin hotarare judecatoreasca daca au trecut patru ani de la data ultimei stiri din care rezulta ca era in viata(art. 16 din Decretul nr. 31/1954).

Pentru ca o persoana sa fie declarata moarta, este insa necesar ca in prealabil sa fi fost declarata disparuta si sa se fi implinit sase luni de la data disparitiei sale.