Evolutiile politice ulterioare din U.R.S.S. si unele probleme constitutionale

Evolutiile politice ulterioare din U.R.S.S. si unele probleme constitutionale

Mai multe probleme juridice (de Drept Constitutional) s-au ridicat cu prilejul loviturii de stat esuate din Uniunea Sovietica din 18 august 1991. Autorii acesteia au dat publicitatii un document transmis de Agentia TASS in care se arata ca vicepresedintele Uniunii Sovietice Ghenadi Ianaev si-a asumat prerogativele de presedinte al U.R.S.S in conformitate cu articolul 127 pct.7 din Constitutie, 'in legatura cu imposibilitatea exercitarii de catre Mihail Sergheevici Gorbaciov, din motive de sanatate, a prerogativelor de presedinte al U.R.S.S.'.

Lovitura de stat din 18 august 1991

Declaratia conducerii provizorii sovietice preciza ca 'venind in intampinarea cerintelor categoriilor largi ale populatiei cu privire la necesitatea adoptarii celor mai ferme masuri pentru prevenirea alunecarii societatii spre o catastrofa nationala, pentru asigurarea legalitatii si ordinii', s-a instituit starea exceptionala in unele localitati din U.R.S.S. pe o durata de 6 luni, incepand de la 19 august 1991, ora 4 (ora Moscovei)^[1]

Declaratia mentiona, totodata, si constituirea unui organism special - Comitetul de stat pentru starea exceptionala in U.R.S.S. (C.S.S.E.) in competenta caruia revenea 'conducerea tarii si realizarea eficienta a regimului de stare exceptionala'. Din componenta acestui comitet faceau parte: O.D.Baklanov - prim vicepresedinte al Consiliului de Aparare al U.R.S.S.; V.A.Kriucikov - presedintele K.G.B.; V.S.Pavlov - prim-ministru al U.R.S.S.; B.K.Pugo - ministrul afacerilor interne al U.R.S.S.; V.A. Starodubtev - presedintele Uniunii Taranesti din U.R.S.S.; A.I.Tiziakov - presedintele Asociatiilor intreprinderilor de stat si obiectivelor din industrie, constructii, transporturi si comunicatii ale U.R.S.S.; D.I.Iazov - ministrul apararii al U.R.S.S. si G.I.Ianaev - presedintele U.R.S.S.

Declaratia mai preciza ca 'deciziile C.S.S.E. al U.R.S.S. sunt obligatorii, pentru a fi indeplinite neabatut de catre toate organele puterii si de conducere, de catre persoanele cu functii de conducere si de catre cetateni pe intreg teritoriul U.R.S.S.'^[2]

Ilegalitatea masurilor anticonstitutionale

Intr-o declaratie a Presedintelui, a Prezidiului Parlamentului si a Guvernului Republicii Moldova, emisa imediat dupa aceste evenimente, a fost contestata baza juridica a inlaturarii de la putere a presedintelui Mihail Gorbaciov. S-a reamintit ca in conformitate cu prevederile articolului 127 punctul 6 din Constitutia sovietica 'presedintele U.R.S.S. are dreptul de imunitate si poate fi destituit numai de catre Congresul de deputati ai poporului din U.R.S.S. In caz de incalcare de catre el a Constitutiei U.R.S.S. si a legilor U.R.S.S., o asemenea hotarare poate fi adoptata cu cel putin doua treimi de voturi din numarul total al deputatilor, de catre Congresul deputatilor poporului din U.R.S.S. la initiativa a insusi Congresului sau a Sovietului Suprem al U.R.S.S., tinandu-se seama de avizul Comitetului pentru supravegherea constitutionala al U.R.S.S.'.

S-a mai mentionat ca, in conformitate cu articolul 127 punctul 4 din aceeasi Constitutie, 'vicepresedintele U.R.S.S. indeplineste din insarcinarea Presedintelui U.R.S.S. unele imputerniciri ale lui si inlocuieste presedintele U.R.S.S. in lipsa acestuia si daca el nu are posibilitatea sa-si exercite obligatiile'.

Totodata, s-a atras atentia asupra faptului ca, in conformitate cu punctul 15 al articolului 127/3 din Constitutia U.R.S.S. si cu articolul 2 din Legea U.R.S.S. cu privire la regimul juridic al starii exceptionale, Presedintele U.R.S.S. 'in interesul asigurarii cetatenilor U.R.S.S., previne despre instituirea starii de urgenta in unele localitati, iar in caz de necesitate, o introduce la cererea sau cu consimtamantul Prezidiului Sovietului Suprem ori al organului suprem al puterii de stat al republicii unionale respective. Numai daca lipseste un asemenea consimtamant, el va introduce starea exceptionala, prezentand imediat hotararea adoptata spre aprobare Sovietului Suprem al U.R.S.S.'.

Analizand evenimentele survenite la Moscova in noaptea de 18 spre 19 august 1991, autoritatile legitime ale Moldovei au ajuns la concluzia ca acestea nu au reprezentat altceva 'decat un act de uzurpare a puterii de stat, savarsit prin incalcarea Constitutiei si a legilor U.R.S.S.'^[3]

Esecul loviturii de stat si implicatiile sale pe planul vietii politice

Dupa esecul loviturii de stat si restabilirea lui Mihail Gorbaciov in functia de presedinte al U.R.S.S., fostii demnitari care au organizat lovitura de stat au fost arestati si deferiti justitiei.

Problemele legate de esecul loviturii de stat au format obiectul unor furtunoase dezbateri in cadrul Sovietului Suprem al U.R.S.S. si apoi al Congresului Deputatilor Poporului. Dupa indelungate dezbateri, Congresul Deputatilor Poporului - convocat in sesiune extraordinara - a aprobat structura interimara a tarii, valabila pana la votarea noii Constitutii. Problemele esentiale ale politicii interne si externe au trecut in competenta unui Consiliu de Stat, alcatuit din presedintii republicilor unionale si Presedintele U.R.S.S. Functia de vicepresedinte al tarii a fost desfiintata, in cazul indisponibilitatii Presedintelui organul care urma sa exercite atributiile acestuia fiind Consiliul de Stat. Puterea legiuitoare uma sa revina in viitor Sovietului Suprem bicameral, alcatuit dintr-o camera superioara, Consiliul Uniunii (format din deputati apartinand precedentului Congres al Deputatilor Poporului) si una inferioara, Consiliul Republicilor (alcatuit din 54 de deputati rusi si 20 de deputati din fiecare dintre celelalte republici si cate unul din fiecare regiune autonoma nerusa). Problemele economice treceau in competenta unui Consiliu Economic inter-republican.

Asa cum observa Andrei Graciov, M.S.Gorbaciov a fost nevoit sa accepte dizolvarea Congresului Deputatilor Poporului, creat de el insusi, in 1990. 'Despre acest prim si ultim parlament al Uniunii se spun lucruri putin magulitoare si in cea mai mare parte justificate. Ales intr-un mod care abia poate fi calificat ca semi-democratic, fara experienta si fara traditie, lipsit de notiunile cele mai elementare asupra procedurilor democratice, ingreunat de o structura cu doua etaje, complet deplasata (Congresul Deputatilor Poporului si Sovietul Suprem) el se aseamana in acelasi timp cu un club dezlantuit, aproape anarhist si cu Starile Generale din ajunul Revolutiei franceze'^[4]

Cu toate ca U.R.S.S. inceta sa mai existe in forma sa anterioara, urmand sa se transforme, pe baza liberului consimtamant, intr-o uniune de state suverane, Legea cu privire la organele puterii de stat si ale administratiei U.R.S.S. in perioada de tranzitie transfera de fapt intreaga putere Consiliului de Stat, organ tranzitoriu dar cu largi imputerniciri si ale carui decizii aveau caracter obligatoriu. Foarte importanta era si Rezolutia adoptata de Congres prin care 'se aproba in fond' masurile decurgand din Declaratia presedintelui U.R.S.S. si a liderilor celor 10 republici (care si-au manifestat dorinta sa ramana in Uniune), prin care se solicita atat urgentarea definitivarii si semnarii Tratatului privind Uniunea Statelor Suverane, dar se stipula si necesitatea 'sprijinirii tendintei republicilor spre recunoasterea lor ca subiect de drept international'.

Comunitatea economica

La 1 octombrie 1991 a avut loc in capitala Kazahstanului, Alma Ata, intrunirea liderilor din 13 republici. A fost adoptat, dupa opt ore de negocieri, de catre 12 republici (Letonia refuzand sa se ralieze) textul unui Comunicat prin care partile se angajau, in principiu, sa incheie un tratat de comunitate economica intre state suverane. S-a renuntat - datorita opozitiei presedintelui Moldovei, Mircea Snegur - la semnarea unui document cu caracter politic care ar fi continut, printre altele, angajamentul republicilor de a pastra actualele frontiere dintre ele pe o perioada de 50 de ani^[5]

Principalele prevederi ale tratatului economic erau urmatoarele: proprietatea privata si libertatea de intreprindere vor sta la baza dezvoltarii economice; libera circulatie a marfurilor si fortei de munca pe teritoriul republicilor semnatare; instituirea unei banci interstatale de emisiune, cu rolul de a emite moneda comunitara, in locul Bancii Centrale a U.R.S.S.; angajamentul de a fixa cota fiecarei republici in datoria externa (ce depaseste 60 miliarde dolari); comunitatea urma sa faca parte din F.M.I. si alte organisme similare, fiecare stat component putand cere si aderarea sa la aceasta organizatie internationala, in nume propriu^[6]

Au suscitat critici unele prevederi ale noului tratat, ca de pilda articolul 2 care prevedea printre altele ca partile 'renunta la orice actiuni ce pun in pericol traducerea in fapt a acestui Tratat in ansamblu sau a unor dispozitii aparte ale acestuia'. S-au ridicat obiectii si in legatura cu vasta arie a problemelor prevazute in articolul 5 in legatura cu care statele vor promova o 'politica coordonata', cu prevederile articolului 6 referitoare la 'prosperitatea unionala' si 'datoria interna a U.R.S.S.'^[7]

De la U.R.S.S. la Comunitatea Statelor Independente

Ca urmare a unei noi reuniuni a reprezentantilor republicilor ce a avut loc la Novo-Ogarievo, langa Moscova, s-a anuntat, la 14 noiembrie 1991, ca fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) nu mai exista, numele viitorului stat confederal fiind 'Uniunea Statelor Suverane'^[8]. S-a anuntat, totodata, suspendarea Constitutiei sovietice, urmand sa subziste pe viitor numai Constitutiile republicilor, Tratatul unional si Declaratia privind drepturile omului, adoptata de Congresul Deputatilor Poporului al U.R.S.S., desfasurat la inceputul lunii septembrie 1991^[9]

Evolutiile ulterioare au fost insa mai rapide decat s-ar fi crezut, noua structura de stat 'Uniunea Statelor Suverane' - creata din initiativa lui Mihail Gorbaciov - avand o viata scurta. La 8 decembrie 1991, la Minsk, reprezentantii celor mai mari republici - Rusia, Belarus si Ucraina - au pus bazele 'Comunitatii Statelor Independente', asociatie de state suverane, a carei constituire dadea o lovitura de gratie fostei Uniuni a Statelor Suverane. In zilele care au urmat s-a produs o erodare accelerata a vechilor structuri unionale, pe fundalul afirmarii independentei republicilor. Parlamentul rus a decis nationalizarea bunurilor Sovietului Suprem al U.R.S.S., in virtutea suveranitatii Rusiei asupra tuturor bunurilor care se gasesc pe teritoriul sau.

In ziua de 21 decembrie 1991, la Alma-Ata, conducatorii a 11 republici foste sovietice au adoptat un Protocol prin care isi exprimau acordul cu documentele semnate la Minsk^[10]. Au fost perfectate urmatoarele structuri institutionale ale Comunitatii Statelor Independente: a) Consiliul sefilor de state, organ suprem al Comunitatii Statelor Independente, abilitat sa aprobe documente esentiale pentru C.S.I. si sa le modifice, presedintia acestui organism fiind asigurata prin rotatie de conducatorii republicilor participante; b) Consiliul sefilor de guverne, ale carui functii urmau sa fie precizate si a carui conducere urma, de asemenea, sa fie asigurata prin rotatie; c) mai multe comitete pentru o serie de  probleme importante, precum afacerile externe, apararea, economia, finantele, protectia sociala a populatiei, transporturi si comunicatii.

La Alma-Ata s-a mai stabilit ca in cadrul Comunitatii Statelor Independente nu va mai exista o cetatenie unica, fiecare stat avand propria sa cetatenie.

Mihail Gorbaciov, care initial a dezaprobat hotararile de la Minsk, unde fusesera puse bazele Comunitatii Statelor Independente (actiune despre care nu fusese consultat de catre cele trei republici) a sfarsit prin a-si da demisia, in ziua de 25 decembrie 1991, pe fundalul desavarsirii procesului de transferare catre Rusia a prerogativelor fostei U.R.S.S. Astfel, Rusia a preluat locul de membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. pe care il detinea fosta U.R.S.S.; a preluat controlul asupra serviciului republican de securitate, asupra localurilor ministerelor unionale; a preluat arhivele fostei K.G.B. etc.

La 30 decembrie 1991, la Minsk, s-au intrunit din nou sefii statelor comunitare, cu care prilej au semnat 15 documente comune in domenii de interes reciproc, printre care transporturile, aviatia civila, repartizarea proprietatilor sovietice in strainatate si ajutoarelor alimentare, paza frontierelor, cercetarea spatiului cosmic s.a.

In ceea ce priveste Comunitatea Statelor Independente, convenita prin intelegerile de la Minsk, din 8 decembrie 1991 si Alma-Ata din 21 decembrie 1991, consideram necesar sa precizam ca aceasta ultima structura reprezinta mai curand o forma de organizatie internationala decat un stat federal, deoarece se mentin numai anumite prerogative politice si militare la nivelul comunitatii, statele membre dispunand de o larga posibilitate de a participa la viata internationala, inclusiv de a incheia acorduri si legaturi internationale. Dupa cum se arata, de altfel, in mod expres, in Acordul cu privire la crearea Comunitatii Statelor Independente, semnat la Minsk, la 8 decembrie 1991, 'Inaltele Parti Contractante vor garanta indeplinirea obligatiilor internationale ce decurg pentru ele din tratatele si acordurile fostei U.R.S.S.' (art.12)^[11]. La randul sau, Declaratia de la Alma-Ata, din 21 decembrie 1991, precizeaza si ea ca 'odata cu infiintarea Comunitatii Statelor Independente, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste isi va incheia existenta'. Membrii Comunitatii vor garanta 'in conformitate cu prevederile lor constitutionale, indeplinirea obligatiilor decurgand din tratatele si intelegerile fostei U.R.S.S.'^[12]

Evolutia relatiilor dintre fostele republici sovietice

Intre membrii noii comunitati s-au manifestat inca de la inceput puternice divergente in legatura cu situatia fortelor armate conventionale, Rusia sustinand ideea unei armate unice a Comunitatii, plasata sub comandament comun; alte republici, printre care Ucraina, refuzand sa accepte ideea de a-si plasa armata - chiar temporar - sub un comandament unic. Divergentele in problemele militare au continuat, manifestandu-se si in cadrul noii intalniri la nivel inalt care a avut loc la Minsk, la 14 februarie 1992. Nici cu acest prilej nu s-au putut gasi solutii definitive in legatura cu soarta fostei armate sovietice^[13]. Intre Rusia si Ucraina au izbucnit puternice controverse in legatura cu flota Marii Negre, care a fost revendicata in mod egal de ambele state. In final, o parte a flotei a ramas sub controlul Comunitatii, iar o parte sub control ucrainean. Pentru a-si demonstra vocatia de putere 'riverana' Marii Negre, Rusia a luat initiativa repunerii in discutie a hotararii lui N.S.Hrusciov din anii '60 de a transfera Peninsula Crimeea sub controlul Ucrainei. Aceasta propunere a fost contestata de Ucraina, care s-a pronuntat pentru pastrarea integritatii teritoriului sau, opunandu-se oricaror eventuale restituiri catre Rusia sau alte republici.

Trebuie mentionat ca in legatura cu Crimeea se ridica interesante probleme juridice, deoarece partea rusa a sustinut ca nu au fost respectate, in 1954, formele procedurale de transfer al acestui teritoriu (pe atunci regiune) de la Federatia Rusa catre Ucraina, forme prevazute de Constitutia U.R.S.S. care era in vigoare la data respectiva. Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de partea rusa, ar fi fost necesare o Declaratie a Sovietului Suprem al Ucrainei, acordul Federatiei Ruse si, numai pe aceasta baza, o hotarare a Sovietului Suprem al U.R.S.S. In consecinta, situatia juridica a Crimeei ar trebui sa constituie obiectul unor negocieri intre intre cele doua tari, pozitie sprijinita de Ministerul de Externe al Federatiei Ruse^[14]

Disputa juridica dintre Rusia si Ucraina a luat sfarsit prin tratatul incheiat la 28 mai 1997 referitor la impartirea fostei flote sovietice din Marea Neagra intre cele doua tari si tratatul din 31 mai 1997 prin care Rusia a recunoscut apartenenta Crimeei la Ucraina, dar beneficiind de un statut de autonomie.

Cele patru republici nucleare (Rusia, Ucraina, Belarus si Kazahstan) au acceptat, cel putin temporar, solutia unui comandament unic in ceea ce priveste armele nucleare, indepartand astfel temerile unor oameni politici din Occident care vedeau in disparitia U.R.S.S. riscul proliferarii armelor nucleare in fostele republici componente ale acesteia.

Procesul destramarii U.R.S.S. - proces inevitabil daca ne gandim la artificialitatea modului in care Uniunea a fost constituita si la gravele neintelegeri care s-au manifestat latent timp de decenii, pentru a apare la suprafata odata cu procesul prabusirii comunismului - lasa nesolutionate o serie de probleme de Drept Constitutional. Daca prin disparitia U.R.S.S. a devenit de mult caduca orice idee privind o 'constitutie unionala', se cer in schimb a fi clarificate o serie de probleme ale convietuirii statelor ce faceau parte din fosta U.R.S.S. Nu sunt inca suficient de clare contururile raporturilor economice, situatia cetateniei (sau a dublei cetatenii) pentru unii din resortisantii fostei U.R.S.S., modul concret in care se va face preluarea activului si pasivului fostei Uniuni Sovietice, situatia fortelor armate etc. Este cert ca toate constitutiile statelor ce fac parte din Comunitatea Statelor Independente - sau majoritatea lor - vor trebui sa fie revizuite cu timpul, deoarece fusesera adoptate in epoca anterioara. Este necesar sa fie perfectata o retea de acorduri de colaborare intre republici, sa se stabileasca pe de o parte modalitatile de colaborare cu tarile care au iesit definitiv din Comunitate (republicile baltice), cat si cu cele care accepta o participare limitata. Trebuie observat ca nici profilul Comunitatii Statelor Independente nu a fost pe deplin conturat nici pana astazi, el urmand sa fie definitivat prin gasirea unor forme si modalitati de cooperare care sa satisfaca interesele republicilor, sa solutioneze probleme juridice dificile si care sa excluda pentru totdeauna orice tendinte 'hegemoniste' din partea unora sau altora din parteneri.

Integrarea fostelor republici sovietice in viata internationala

O analiza a evolutiilor survenite atesta faptul ca integrarea fostelor republici sovietice in ordinea juridica internationala s-a produs in mod diferentiat. Ucraina si Belorusia beneficiau inca de la terminarea celui de al doilea razboi mondial de statutul de state independente, cand au devenit membre ale O.N.U.^[15]. Pentru aceste state nu se punea deci problema de a redobandi o personalitate internationala pe care o aveau. In schimb, pentru alte foste republici sovietice a fost necesara acceptarea lor de catre comunitatea internationala ca membre ale O.N.U., dupa ce au semnat in prealabil declaratii de acceptare a obligatiilor prevazute in Carta. Astfel, au devenit membre ale O.N.U. cu titlu individual urmatoarele republici foste sovietice: Armenia (la 2 martie 1992), Azerbaidjan (la 2 martie 1992), Georgia (la 31 iulie 1992). Kazahstan (la 2 martie 1992), Kirghistan (la 2 martie 1992), Letonia (la 17 septembrie 1991), Lituania (la 17 septembrie 1991), Moldova (la 2 martie 1992), Tadjikistan (la 2 martie 1992), Turkmenistan (la 2 martie 1992) si Uzbekistan (la 2 martie 1992).

Este de remarcat insa ca spre deosebire de practica fostelor republici iugoslave, care s-au prevalat - pentru a asigura continuitatea unor angajamente internationale - de semnarea si ratificarea unor tratate de catre statul predecesor, fostele republici sovietice, au inteles sa devina parte la o serie de intelegeri internationale prin aderare, fara a se prevala de semnatura fostei Federatii sovietice. Asa, de pilda, Letonia a devenit parte, la 14 aprilie 1992, prin aderare la Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale; Lituania a aderat la acest instrument international la 20 noiembrie 1991, iar Estonia la 21 octombrie 1991. Azerbaidjan a aderat la 13 august 1992 la Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. Moldova a aderat la 26 ianuarie 1993 la Conventia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor etc. Spre deosebire, deci, de statele apartinand fostei Federatii iugoslave, fostele republici sovietice au inteles inca de la bun inceput sa devina parti in nume propriu la o serie de angajamente internationale, tocmai din dorinta de a sublinia noua lor suveranitate.

Referindu-ne la marele numar de tratate la care era parte fosta Uniune Sovietica, trebuie sa precizam ca printr-o instiintare din 24 decembrie 1991 Presedintele Federatiei Ruse a notificat Secretarului General al O.N.U. ca pe viitor calitatea de membru in O.N.U. a fostei U.R.S.S. va fi continuata de Federatia Rusa. Ulterior, Guvernul Federatiei Ruse a informat Secretarul General ca Federatia Rusa isi mentine intreaga responsabilitate pentru toate drepturile si obligatiile U.R.S.S. decurgand din Carta O.N.U. si tratatele multilaterale depuse la Secretarul General, solicitand ca numele 'Federatia Rusa' sa fie folosit peste tot in cadrul Natiunilor Unite in locul denumirii de 'U.R.S.S'. In legatura cu acest aspect mai trebuie mentionat ca nu a fost pusa in discutie de nimeni participarea Federatiei Ruse ca stat succesor al fostei U.R.S.S. in organele O.N.U. - inclusiv calitatea sa de membru permanent al Consiliului de Securitate - si de parte la toate intelegerile internationale la care figura fosta U.R.S.S. De notat insa ca in ceea ce priveste calitatea Federatiei Ruse de succesoare a fostei federatii, aceasta a suscitat dificultati in special in ce priveste repartitia bunurilor apartinand fostei federatii si prevalenta unor drepturi patrimoniale.

In principiu, printr-un acord semnat la Minsk la 30 decembrie 1991, fostele republici sovietice au fost de acord cu constituirea unui Consiliu al federatiei, precum si cu principiul ca, in ceea ce priveste proprietatea in strainatate a fostului stat sovietic, fiecare republica are dreptul la o cota parte 'fixata in mod just'. In acest scop, o Comisie de stat incerca sa defineasca criteriile de repartizare.

Nu mai putin importante pentru solutionarea acestor complexe probleme sunt si tratatele incheiate de Rusia cu unele foste republici sovietice in care se precizeaza regimul proprietatii unei parti pe teritoriul celeilalte, reorganizarea relatiilor bilaterale, dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile apartinand fostei armate sovietice etc.^[16], enuntandu-se de regula principiul negocierii unor solutii in problemele referitoare la succesiune^[17]

Noile evolutii politice in Rusia.

Asa cum s-a aratat in paragrafele precedente, criza fostei U.R.S.S. in perioada anilor '90 a dus la afirmarea tot mai puternica a republicilor unionale in detrimentul structurilor federative. De altfel, inca la referendumul din 17 martie 1991, majoritatea republicilor unionale votasera pentru transformarea U.R.S.S. intr-o federatie de republici egale in drepturi (Uniunea Republicilor Sovietice Suverane).

Prabusirea regimurilor comuniste din Europa de rasarit, dizolvarea C.A.E.R. si a Tratatului de la Varsovia au accentuat tot mai puternic procesul dizolvarii fostelor structuri de putere ale U.R.S.S. Rusia, principala republica unionala din componenta U.R.S.S., a adoptat in noiembrie 1990 o Declaratie de suveranitate, iar in alegerile generale din iunie 1991, Boris Eltin a fost ales, prin vot universal, Presedintele acestei republici. Esecul puciului organizat de fortele conservatoare in august 1991 impotriva lui Gorbaciov a intarit pozitia fortelor reformatoare. P.C.U.S. a fost interzis, iar republicile unionale si-au proclamat independenta. Ele au stabilit, pe baza de acorduri, noi relatii intre ele, ca succesoare ale fostei U.R.S.S. - care si-a incetat oficial existenta la 25 decembrie 1991^[18]

Desprinderea fostelor republici unionale din structurile federale nu a fost insa un proces lipsit de dificultati. In majoritatea republicilor au avut si au inca loc confruntari intre fortele democratice si cele conservatoare. In Rusia, dupa ce presedintele Eltan l-a desemnat in fruntea Guvernului pe Viktor Cernomardin si a adoptat o politica de reforme, s-au inregistrat puternice confruntari intre Presedinte si Guvern pe de o parte, si  Parlamentul conservator, condus de Ruslan Hasbulatov, caruia i se raliase si vicepresedintele de atunci, Alexandr Rutkoi. Un referendum, desfasurat la 25 aprilie 1993, a aprobat insa cu 58,7% pozitia si politica presedintelui Eltin. Ca urmare a ascutirii confruntarilor intre reformisti si conservatori, printr-un Decret prezidential au fost dizolvate, la 21 septembrie 1993, Congresul Deputatilor Poporului si Sovietul Suprem, stabilindu-se o noua consultare electorala pentru 11-12 decembrie 1993. Parlamentul a refuzat insa sa accepte Decretul prezidential pe care l-a declarat nul, proclamandu-l pe Alexandr Rutkoi presedinte al Rusiei care, la randul sau, il destituie pe Eltin si pe o serie de membri ai Guvernului. Confruntarea dintre cele doua tabere ameninta sa se transforme intr-un conflict armat, conducatorii Parlamentului care au ocupat propria cladire chemand populatia Moscovei la ocuparea Kremlinului. Interventia in forta a armatei si a trupelor Omon a dus la arestarea lui Hasbulatov si Rutkoi si la preluarea pozitiilor detinute de rebeli^[19]

Noua Constitutie a Rusiei, aprobata prin referendum la 12 decembrie 1993 cu 60% din voturi, a creat un nou cadru pentru activitatea politica si statala. Alegerile parlamentare desfasurate in aceeasi zi cu referendumul pentru aprobarea noii Constitutii nu au reusit insa sa stabileasca un raport clar intre fortele politice.

Pe plan extern, Rusia a aderat la 22 iunie 1994 la Parteneriatul pentru pace si a incheiat retragerea trupelor sale din Germania, Estonia si Letonia. Cu toate acestea, secesiunea proclamata de Republica Autonoma Cecenia (parte componenta a Rusiei, care isi proclamase in 1991 in mod unilateral independenta fata de Moscova alegandu-l ca presedinte pe generalul Djohar Dudaev) a creat serioase dificultati. Incepand din anul 1994 izbucneste un adevarat razboi in aceasta republica, intre fortele armate ruse si fortele cecene. In martie 1995, Generalul Dudaev a abandonat, dupa lupte grele, capitala Groznii, dar luptele au continuat in zonele muntoase ale Republicii Cecene. In iunie 1996, presedintele Eltin a semnat un decret potrivit caruia retragerea trupelor ruse din Cecenia - solicitata de opinia publica - urmeaza sa se incheie pana la data de 1 septembrie 1996.

Dupa alegerile pentru Duma de Stat din 17 decembrie 1995 care au confirmat victoria stangii, atribuind Partidului Comunist 160 de locuri din 450^[20], alegerile prezidentiale din 17 iunie 1996 au oferit prilejul unei noi confruntari intre fortele politice. Principalii protagonisti ai confruntarii electorale au fost Boris Eltan, presedintele reformator, si Ghennadi Ziuganov, candidatul Partidului Comunist, care isi propusese, printre altele, 'reinfiintarea celulelor de partid din intreprinderi' si refacerea fostei U.R.S.S. Printre candidati la functia suprema in stat s-au numarat, de asemenea, Grigori Iavlinski, reformator, sustinut de coalitia Iabloko ('Marul'), generalul Alexandr Lebed, fostul comandant al Armatei a 14-a din Transnistria, nationalistul Vladimir Jirinovski, adept al restabilirii prestigiului si dominatiei puterii rusesti, si Mihail Gorbaciov, ultimul presedinte al U.R.S.S.

Primul tur de scrutin i-a situat in fruntea candidatilor pe Boris Eltin, cu 34,80% din voturi, si pe Ghennadi Ziuganov, cu 32,31%^[21]. Au mai obtinut 14,38% generalul Lebed, 7,42% Grigori Iavlinski si 5,97% Vladimir Jirinovski.

Al doilea tur de scrutin s-a desfasurat la 3 iulie 1996. Victoria a revenit lui Boris Eltin cu 38.936.208 voturi (53,70%), in timp ce Ghennadi Ziuganov a obtinut numai 29.301.089 voturi (40,41%). S-au mai inregistrat 3.543.642 voturi (4,86%) impotriva ambilor candidati, iar prezenta la vot se considera ca ar fi fost de 73.000.000 alegatori (67%)^[22]

Victoria obtinuta de presedintele Eltin in cel de al doilea tur de scrutin s-a datorat, printre altele, sprijinului obtinut de doi dintre fostii sai contracandidati - Iavlinski si Lebed; acesta din urma a fost de altfel numit imediat, dupa primul tur de scrutin, secretar al Consiliului Securitatii Nationale. Potrivit comentariilor de presa, generalului Lebed - promovat in aceasta noua functie - i se atribuie indepartarea din conducerea militara sovietica a trei generali, considerati 'duri': Pavel Graciov, fost ministru al apararii, Alexandr Korjakov, seful garzii prezidentiale, si Barsukov, seful Serviciului de Securitate.

Coexistenta presedintelui Boris Eltan cu un Parlament dominat de fortele de stanga a creat insa serioase probleme de coabitare, pentru solutionarea carora, dupa cum vom arata in partea finala a acestui capitol (1.1.9.10), au fost preconizate chiar anumite modificari constitutionale. Insusi presedintele a demisionat, in final, din motive de sanatate, la 31 decembrie 1999, desemnandu-si succesorul in persoana lui Vladimir Putin.

Vladimir Putin a devenit initial presedinte interimar al Rusiei, la 31 decembrie 1999, pentru ca la alegerile prezidentiale anticipate din 26 martie 2000 sa fie ales cu o majoritate de 52,5% din voturile exprimate. El a fost reales in martie 2004, dispunand de un sprijin al majoritatii deputatilor din Duma de Stat.