Conditiile de fond ale actului juridic

CONDITIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC

1. Generalitati

Prin conditii de fond ale actului juridic intelegem aspectele de fond care se refera la incheierea actului juridic, efectele, executarea, transmiterea si stingerea raportului juridic. Conditiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus), iar daca este vorba de contracte, legii contractului (lex contractus). Asa cum s-a subliniat, legea competenta pentru a reglementa conditiile de fond si efectele contractului se numeste lex contractus[1]. Vom retine ca lex contractus cuprinde totalitatea normelor de drept material ale sistemului de drept ales, dar nu si normele sale conflictuale[2]. Lex contractus este intr-un fel antiteza regulii locus regit actum.

Dintr-un inceput trebuie sa retinem ca, de regula, lex actus sau lex contractus este aleasa de parti prin clauza ellectio juris si este desemnata prin notiunea de lex voluntatis. Daca partile nu recurg la o astfel de alegere, legea aplicabila fondului actului va fi determinata in cadrul unui sistem de drept in functie de criterii obiective. Asadar, lex contractus poate fi lex voluntatis sau o alta regula determinata de lege.

2. Principiul autonomiei de vointa

Se admite - de majoritatea sistemelor de drept - ca partile sa desemneze ele insele, in mod direct, legea aplicabila anumitor raporturi juridice; si aceasta chiar si atunci cand dreptul material ar fi complet si imperativ (exceptie, ordinea publica). Asadar, autonomia de vointa - in dreptul international privat - este acea facultate rezervata partilor unui act juridic de a inlatura dreptul intern normal aplicabil, substituindu-l cu alt drept pozitiv; ea nu reprezinta doar o posibilitate de a acoperi lacunele dreptului intern sau de a deroga de la normele sale dispozitive apeland la norme imprumutate dintr-un drept strain.

Transpusa pe plan international, autonomia de vointa este de fapt o regula conflictuala subiectiva.

Principiul autonomiei de vointa se justifica deoarece:

- un raport juridic trebuie sa fie supus legii locului cu care are cele mai stranse legaturi. Ori, partile sunt cele mai in masura sa indice cu ce lege contractul lor este cel mai intim legat;

- dreptul intern al unor state este adesea neadaptat relatiilor internationale, caz in care un drept strain poate fi administrat mai comod, mai lesnicios;

- el raspunde nevoii de previzibilitate a hotararilor si prin aceasta securitatii dreptului;

- acela care intra in mod frecvent in relatii cu elemente de extraneitate, are interesul de a supune raporturile sale juridice unui drept determinat, de obicei acelasi.

Fara a incerca o retrospectiva istorica trebuie insa sa mentionam, din nou, ca Dumoulin este considerat parintele autonomiei de vointa; aceasta regula s-a dezvoltat cu adevarat doar in secolul al XIX-lea. In Italia, Maneini preia acest concept si il dezvolta in cadrul teoriei sale, fiind apoi preluat si in dispozitiile preliminare ale Codului civil italian din 1942 (art. 25). In Germania, principiul a fost preluat destul de tarziu (1951), dar este categoric fixat. In Franta, o hotarare a Curtii de Casatie din 5 dec. 1910 statua ca "legea aplicabila contractelor, fie in ceea ce priveste formarea lor, fie relativ la efectele si conditiile lor, este aceea pe care partile o adopta" (speta American Trading Company in Journal de droit international, 1912, p. 1152). Legislatia austriaca in materie din 1978 confirma de asemenea aceasta regula. In Anglia, autonomia de vointa este un principiu fundamental al normelor conflictuale engleze (afacerea Vita Food Produets, v. Unus Shipping Co. Ud. -1939); SUA, dupa unele ezitari, a introdus-o in par. 187 Restatement secound (1971). In Elvetia, regula autonomiei de vointa a fost consacrata legislativ in art. 116 LDIP; pana in 1952 dominanta era teoria amputarii conform careia numai efectele contractului erau lasate autonomiei de vointa a partilor.

Conventiile internationale consacra expres principiul autonomiei de vointa: Conventia de la Haga privind vanzarea internationala (1955); Conventia de la Haga privind legea aplicabila regimului matrimonial (1978); Conventia CEE privind legea aplicabila contractelor (1980); Conventia de la Haga cu privire la legea aplicabila contractelor de vanzare internationala de marfuri (1985), etc.

Principiul autonomiei de vointa a fost si criticat. In adevar, s-a spus ca printr-o autonomie de vointa nemarginita partile s-ar putea sustrage legii interne, apeland la o lege straina. Astfel, daca partile unui contract intern, ar crea o legatura cu un element de extraneitate, ele ar beneficia de libertatea recunoscuta in materia contractului international; dar in acest mod, poate, ele se sustrag legii imperative care le-ar dezavantaja[3]

3. Lex voluntatis

Aceasta notiune nu reprezinta altceva decat aplicarea in dreptul international privat a principiului autonomiei de vointa care guverneaza conditiile de fond ale actului juridic civil[4]. Potrivit acestui principiu - asa cum s-a aratat - partile actului pot sa determine nu numai continutul sau, dar pot sa aleaga si sistemul de drept care se va aplica actului lor ca lex causae.

In conceptia Legii nr. 105/1992, lex voluntatis se aplica atat actelor unilaterale cat si celor bilaterale. In adevar, art. 69 alin.1 din lege stabileste: "conditiile de fond ale actului juridic unilateral sunt stabilite de legea aleasa de catre autorul sau", iar art. 73: "contractul este supus legii alese prin consens de parti".

Alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din circumstante. Intelegerea privind incidenta legii aplicabile contractului poate fi modificata prin acordul partilor (art. 76 alin.1 din LDIP). Aceasta modificare convenita ulterior datei incheierii contractului are efect retroactiv (ex tunc); ea insa nu va putea - asa cum statueaza art. 76 alin. 2 din LDIP:

a) sa infirme validitatea formei acestuia, sau

b) sa aduca atingere drepturilor dobandite intre timp de terti.   

Trebuie precizat ca vointa partilor nu se poate manifesta valabil decat in limitele pe care insasi legea le permite; ele, prin vointa lor, nu pot sa creeze efecte juridice peste lege sau in afara legii[5]

Partile insa au posibilitatea sa-si aleaga legea aplicabila si printr-o intelegere constatata printr-un inscris separat de contractul propriu-zis. Clauza contractuala prin care partile aleg legea aplicabila contractului lor principal se numeste pactum de lege utenda (clauza de alegere) sau clauza (conventie) de electio juris. Clauza de alegere a legii aplicabile este ea insasi un contract. In acest sens art. 81 alin.1 din LDIP statueaza: "existenta si validitatea de fond a consimtamantului partilor referitor la legea aplicabila contractului sunt determinate de insasi legea pe care au ales-o". Aceasta inseamna ca validitatea clauzei de alegere va fi apreciata de organul jurisdictional in raport de legea pe care partile au desemnat-o pentru a fi aplicabila contractului lor. Aceasta regula are si exceptii care sunt reglementate in art. 77-79 din LDIP. In alte cuvinte, daca legea aleasa de parti declara nevalabila alegerea convenita, contractul va fi carmuit de legea care rezulta din localizarea obiectiva a acestuia[6]

De subliniat ca cele doua contracte, contractul principal si pactum de lege utenda, pot sa fie supuse unor legi diferite. Primul contract trebuie sa fie permis de legea forului, care arata conditiile si limitele alegerii legii aplicabile contractului, acesta din urma fiind supus legii determinate de parti[7]

Existenta si validitatea de fond a contractului contestat de una dintre parti se determina in conformitate cu legea care i s-ar fi aplicat daca era socotit ca valabil (art. 82 din Legea nr. 105/1992).

Alegerea tacita de catre parti a legii aplicabile contractului lor poate avea loc in cazul in care aceasta alegere rezulta - asa cum am aratat, neindoielnic, fie din cuprinsul contractului, fie din circumstante. Organul de jurisdictie chemat sa statueze va aprecia vointa tacita a partilor dupa indicii subiective, cum ar fi de pilda: referirea partilor in contractul lor la o uzanta aplicabila doar intr-o anumita tara; utilizarea de catre parti in contract a unor institutii juridice specifice numai unui anumit sistem de drept, etc..

In ce priveste momentul exprimarii vointei partilor privitor la legea aleasa, de regula, acest moment se situeaza anterior momentului declansarii litigiului. Totusi, alegerea poate fi facuta si ulterior ivirii litigiului si chiar in fata organului de jurisdictie, insa cel mai tarziu pana la inceperea dezbaterilor in fond[8]

De alta parte, art. 75 din LDIP dispune ca partile pot alege legea aplicabila totalitatii sau numai unei anumite parti a contractului. Partile pot, asadar, sa aleaga pentru o parte a contractului lor o lege a unui stat, iar pentru alte elemente ale contractului o alta lege, a altui stat[9]

Din interpretarea art. 73 din LDIP, care se refera la legea aleasa prin consens de catre parti, pare sa rezulte ca vointa partilor ar fi nelimitata in alegerea legii aplicabile. Totusi, libertatea partilor in alegerea legii aplicabile contractului este limitata. S-a afirmat ca aceste limite sunt de doua feluri, si anume: generale, atunci cand constituie cauze de inlaturare de la aplicare a oricarei legi competente de a guverna un raport juridic in temeiul unei norme conflictuale, si speciale, care constau in exceptii de la principiul libertatii de vointa a partilor in materia contractelor[10]

Referitor la corelatia dintre lex voluntatis si ordinea publica de drept intern, exista un consens in a considera ca partile au posibilitatea de a alege o lege straina ca aplicabila contractului lor chiar daca dreptul intern contine o norma juridica imperativa in materia respectiva. De pilda, s-a decis ca termenele de prescriptie extinctiva din Decretul-lege nr. 167/1958[11], cu toate ca au un caracter imperativ in dreptul intern, nu sunt de ordine publica in dreptul international privat.

In dreptul englez, solutia care cauta sa afle pentru fiecare contract legea sa proprie - the proper law of the contract - are avantajul de a evita scindarea contractului, aplicandu-i o singura lege. Asa cum s-a aratat, localizarea contractului se face astfel: in primul rand se ia in considerare lex voluntatis; in absenta acesteia se cauta vointa implicita, iar daca aceasta nu poate fi aflata se cauta vointa ipotetica; in sfarsit, daca nici acesta nu poate fi descoperita, se va recurge in mod decisiv la lex executionis sau la lex loci contractus[12]

4. Localizarea obiectiva a actului juridic

In situatia in care partile nu au ales legea aplicabila actului juridic ca lex voluntatis, organul de jurisdictie procedeaza la localizarea actului juridic dupa criterii obiective, situandu-l in cadrul unui sistem de drept. Rezulta ca in raport cu lex voluntatis localizarea obiectiva a actului juridic are un caracter subsidiar. In adevar, pentru actele juridice unilaterale, art. 69 alin.2 stabileste ca in lipsa de lege aleasa se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul juridic unilateral este intocmit; pentru contracte, art. 77 alin. 1 statueaza ca in lipsa unei legi alese, contractul este supus legii statului cu care prezinta legaturile cele mai stranse.

Din corelarea celor doua texte rezulta ca aplicarea legii statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse se infatiseaza ca o regula subsidiara atunci cand lex voluntatis lipseste; sau, altfel spus, criteriul principal de localizare obiectiva a actelor juridice este aplicarea legii statului cu care actul juridic are legaturile cele mai intime.

Trebuie retinut ca notiunea de criterii de localizare se deosebeste de cea de indicii de localizare a actului juridic; daca prima notiune presupune elemente principale stabilite de lege, cu ajutorul carora actul juridic este plasat in "zona" unui anumit sistem de drept, a doua presupune elemente secundare care nu sunt statuate in lege, ci sunt opera organului de jurisdictie care extrage din vointa tacita a partilor localizarea actului juridic[13]

Legiuitorul roman a calificat notiunea de "legaturile cele mai stranse" statuand in art. 77 alin. 2 ca "se considera ca exista atare legaturi cu legea statului in care debitorul prestatiei caracteristice are, la data incheierii contractului, dupa caz, domiciliul sau, in lipsa, resedinta ori fondul de comert sau sediul statutar"[14]

Pe de alta parte, ca o particularitate a acestei localizari in alin. 3 al aceluiasi articol se statueaza: "contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosinta temporara asupra unui imobil are legaturile cele mai stranse cu legea statului unde acesta se afla situat"; adica, se va aplica lex rei sitae.

Notiunea de prestatie caracteristica este definita de art. 78 care spune ca prin prestatie caracteristica se intelege:

a) prestatia partii care, in temeiul unui contract translativ, precum vanzarea sau altele similare, instraineaza un bun mobil (de exemplu, vanzatorul, donatorul, etc.);

b) prestatia partii care, in temeiul unui contract de inchiriere sau altele similare, pune la dispozitia unei persoane, pe o durata de timp determinata, folosinta unui bun (locatorul sau comodantul);

c) prestatia indeplinita de mandatar, depozitar, antreprenor si in general, de partea care, in contractele de servicii, o aduce la indeplinire (mandatarul, depozitarul, antreprenorul, transportatorul, etc.);

d) prestatia garantului in contractele de garantie, de cautiune sau altele similare (creditorul gajist, fideiusorul sau orice alt garant).

Din interpretarea art. 78 alin. 2 din LDIP rezulta ca prevederile art. 78, mai sus citate, au caracterul unor prezumtii relative. Aceasta inseamna ca partea interesata poate rasturna aceste prezumtii in masura in care dovedeste ca acel contract are legaturile mai stranse cu legea altui stat decat indica prezumtiile enumerate. Circumstantele sau imprejurarile care dovedesc aceasta legatura vor fi stabilite de organul de jurisdictie (instanta de judecata sau organul arbitral) in functie de indiciile obiective de localizare a contractului, cum ar fi de exemplu: partile isi au domiciliul sau resedinta, fondul de comert ori sediul social in acelasi stat, contractul priveste un imobil, etc.[15]

In orice caz, tendinta inregistrata in jurisprudenta recenta din majoritatea statelor continentale este aceea a supunerii contractului international, in tacerea partilor, legii prestatiei caracteristice[16]. Este ceea ce rezulta si din economia Conventiei unilaterale referitoare la legea aplicabila obligatiilor contractuale, incheiata in cadrul Comunitatii Economice Europene la Roma, la 15 iun. 1980, care acceptand in principiu competenta legii care prezinta legaturile cele mai apropiate cu contractul (Cap. 1, art. 4), presupune ca legatura cea mai semnificativa exista intre contract si tara de sediu a partii obligate sa indeplineasca prestatia caracteristica.

5. Localizarea lex loci actus

Pentru localizarea obiectiva a actelor unilaterale si a contractelor, in subsidiar se aplica legea locului incheierii actului (lex loci actus)[17]

In adevar, din analiza art. 69 din LDIP rezulta ca in lipsa de lex voluntatis (pentru conditiile de fond ale actului juridic unilateral) se aplica legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar daca aceasta lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul a fost intocmit; pentru contracte art. 79 statueaza ca, daca contractul nu poate fi localizat in functie de prestatia caracteristica a uneia dintre parti, atunci el este supus - cat priveste conditiile de fond, ­legii locului unde a fost incheiat (lex loci contractus). Locul incheierii contractului trebuie calificat dupa lex fori. Textul art. 79 alin. 2 arata ca partile aflate in state diferite care au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se considera incheiat in tara domiciliului sau sediului partii de la care a pornit oferta ferma de contractare ce a fost acceptata[18]

6. Accesorium sequitur principale

In conceptia Legii nr. 105/1992 regula este ca actul juridic accesoriu este carmuit de legea care se aplica fondului actului juridic principal. Principiul accesorium sequitur principale nu va primi aplicare daca partile, expres sau tacit, isi manifesta vointa pentru aplicarea actului accesoriu a unui alt sistem de drept decat cel care carmuieste actul principal. Accesorium sequitur principale se aplica deopotriva actelor juridice unilaterale cat si contractelor, cu unele exceptii[19] ( art. 70 ).

7. Lex contractus si retrimiterea

Potrivit art. 85 din LDIP, legea straina aplicabila contractului cuprinde dispozitiile sale de drept material, in afara de normele ei conflictuale. Altfel spus, daca partile au prevazut pentru contractul incheiat un anumit sistem de drept strain sau, in absenta unei astfel de alegeri, organul de jurisdictie plaseaza contractul intr-un astfel de sistem, se vor aplica normele substantiale din acel sistem de drept, cu excluderea normelor sale conflictuale.

Asadar, legea aplicabila contractului exclude retrimiterea. Daca insa legea aplicabila nu este straina, ci romana, atunci trimiterea se va face la intregul sistem de drept roman, retrimiterea fiind posibila[20]

8. Domeniul de aplicare a legii actului juridic cu referire speciala asupra contractului[21]

A. Conditii de fond

a) Capacitatea de a contracta este carmuita de legea nationala a persoanei fizice si respectiv de legea sediului social, in temeiul art. 11 si respectiv 40 din LDIP, iesind din sfera de aplicare a lui lex contractus. Asa cum s-a subliniat si in doctrina, deoarece incapacitatea prevazuta de lex patriae poate sa nu fie cunoscuta cocontractantului, actul este valabil daca potrivit cu lex loci actus persoana era deplin capabila, iar cocontractantul a fost de buna credinta[22]; cu unele exceptii.

b) Consimtamantul este supus legii contractului. Lex contractus va guverna conditiile de fond ale consimtamantului[23]

In ce priveste tacerea, art. 83 statueaza ca "efectele juridice ale tacerii partii care contesta ca si-a dat consimtamantul la un contract sunt supuse legii nationale a persoanei fizice sau legii statutului organic al persoanei juridice in cauza". Asadar, valoarea juridica a tacerii nu depinde de legea contractului. Partile pot insa sa convina ca simpla tacere sa valoreze acceptare.

c) Obiectul si cauza sunt carmuite de lex contractus. Regimul juridic al bunului care constituie obiectul derivat al contractului este carmuit in conformitate cu art. 49 din LDIP - de lex rei sitae. S-a observat in mod judicios ca inserarea in contract a unor clauze care contrazic normele cu caracter imperativ din lex contractus, in principiu, trebuie sa ramana valabile; se va impune insa ca partile sa dovedeasca ca au inteles sa supuna clauzele contractuale unei legi diferite.

d) Sanctiunile nerespectarii conditiilor de fond sunt supuse legii contractului. Asadar, regimul juridic al nulitatii, precum si al prescriptiei extinctive este carmuit de lex contractus.

B. Conditii de forma

Conditiile de forma ale actului juridic si totodata ale contractului, atunci cand forma este ceruta ad validitatem, sunt carmuite, in principiu, de lex contractus. Asa cum am mai aratat, in cazul in care legea aplicabila conditiilor de fond impune, sub sanctiunea nulitatii, o forma solemna, nici o alta lege nu este competenta sa inlature aceasta cerinta (art. 72 din LDIP)[24]

C. Interpretarea contractului

Sub acest aspect, regulile de interpretare a contractului sunt carmuite de lex contractus. In acest sens, art. 80 lit. a statueaza ca legea aplicabila fondului contractului se aplica indeosebi interpretarii naturii sale juridice si a clauzelor pe care le cuprinde. Mentionam ca partile pot defini ele insele in cuprinsul contractului termenii conveniti. Interpretarea unor termeni se va face dupa imprejurari (de exemplu, uzantele in materie, interpretarea data de Incoterms etc.).

D. Efectele contractului

Lex contractus guverneaza in aceasta materie urmatoarele:

- efectele contractului, adica drepturile si obligatiile izvorate din el[25]

- principiile efectelor contractului;

- exceptia de neexecutare si rezolutiunea pentru neexecutarea contractului (art. 80 lit.c);

- riscul contractual (art. 91 lit.e din LDIP)[26]

E. Executarea contractului

Executarea contractului este carmuita si ea de lex contractus. Art. 80 alin.1 lit.b statueaza regula ca legea fondului contractului guverneaza si executarea obligatiilor izvorate din contract. Aceasta norma reglementeaza indeosebi:

- modalitatile de executare a obligatiilor contractuale;

- executarea voluntara; locul si data platii, etc.;

- durata in timp a contractului;

- punerea in intarziere a debitorului;

- invocarea teoriei impreviziunii (rebus sic stantibus)[27] sub acest aspect clauza de impreviziune hardship se va opune legii contractului.

In ceea ce priveste modul de executare a obligatiilor izvorate din contract, acesta trebuie sa se conformeze - potrivit art. 80 alin.2 din LDIP - legii locului de executare[28]. Asadar, sub acest aspect creditorul este obligat sa respecte lex loci executionis sau lex loci solutionis pentru executarea unor sume de bani.

Vanzarile la bursa ca si vanzarile la licitatie publica sunt supuse legii locului unde se afla bursa ori unde are loc licitatia, adica lex loci executionis.

De mentionat ca anterior aparitiei Legii nr. 105/1992, lex loci executionis era considerat ca unul din criteriile principale de localizare a contractului.

F. Legea monedei

In spiritul legii noastre de drept international privat, moneda de plata este definita de legea statului care a emis-o. Efectele pe care moneda le exercita asupra intinderii unei datorii sunt determinate de legea aplicabila datoriei (art. 126 alin.1 si 2). Asadar, lex monetae este carmuita de lex contractus, aceasta din urma putand fi lex voluntatis sau legea stabilita de organul de jurisdictie.

G. Raspunderea contractuala

Aceasta este carmuita de legea contractului. Legea 105/1992 statueaza ca legea aplicabila fondului litigiului se aplica si consecintelor neexecutarii totale sau partiale a obligatiilor izvorate din contract precum si evaluarii prejudiciului pe care aceasta neexecutare l-a cauzat (art. 80 alin.1 lit.c). Aceasta inseamna ca lex contractus se aplica totodata si fortei majore si celorlalte cauze de exonerare de raspundere, evaluarea prejudiciului, daunelor-interese compensatorii si moratorii[29], etc..

H. Stingerea obligatiilor contractuale

Este carmuita de legea contractului. Cesiunea de creanta, potrivit art. 120 din LDIP, este carmuita de lex voluntatis, iar in lipsa ei de legea contractului, a delictului, etc., adica in functie de izvorul creantei cedate. Subrogatia conventionala se supune, in lipsa lui lex voluntatis, legii obligatiei al carei creditor este inlocuit, iar pentru subrogatia legala legiuitorul roman o supune legii in temeiul careia o persoana poate sau trebuie sa dezintereseze pe creditor - art. 121 din lege. Remiterea de datorie si tranzactia sunt supuse lex contractus, iar compensatia, legii creantei careia i se opune stingerea prin compensatie. Novatia si delegatia sunt, de asemenea, guvernate de lex contractus - art. 122 din lege.

Prescriptia actiunii in raspundere contractuala este supusa legii contractului, lege pe care partile au cunoscut-o din momentul incheierii contractului. Asa cum s-a aratat, aceasta solutie este admisa in majoritatea sistemelor de drept, cu exceptia dreptului anglo-saxon[30]. In cadrul acestui sistem prescriptia extinctiva este considerata o institutie de procedura si este carmuita de lex fori, chestiune care este de natura a lega legea aplicabila de hazardul competentei jurisdictionale[31]