|
|
|
Structura personalitatii - temperament, aptitudini, caracter. Unitatea si dinamica lor. Perspective noi in abordarea structurii personalitatii.
Structura personalitatii include:
-Subsistemul de orientare al personalitatii: motive, interese, aspiratii, inclinatii, convingeri, idealul de viata;
-Subsistemul bioenergetic al personalitatii: temperamentul;
-Subsistemul instrumental al personalitatii: deprinderi, priceperi, obisnuinte, aptitudini si capacitati, creativitatea si potentialul creativ;
-Subsistemul relational valoric si de autoreglare: caracterul.
M. Zlate enumera urmatoarele laturi ale personalitatii organizate, ierarhizate si interdependente din perspectiva carora se poate realiza o analiza intrapsihica a personalitatii:
-temperamentul, reprezentand latura dinamico - energetica a personalitatii;
aptitudinile ce reprezinta latura instrumentala a personalitatii;
-caracterul, ca latura relational-valorica si de reglaj a personalitatii.
Intr-o clasificare mai recenta acestora, teoreticienii mai adauga:
-inteligenta ca latura rezolutiv-productiva a personalitatii si
-creativitatea ca latura transformativ-constructiva a personalitatii.
Componentele personalitatii interactioneaza, se organizeaza si se relationeaza reciproc, se ierarhizeaza dand nastere unei structuri ce dispune de o arhitectonica specifica. In existenta concreta a individului ceeea ce conteaza este nu atat prezenta uneia dintre aceste laturi, nu atat gradul lor de dezvoltare cat modul in care se structureaza. De aceea, psihologia se centreaza pe evidentierea structurii personalitatii, a relatiilor reciproce existente intre laturile si componentele sale care conduc, in plan psihocomportamental, la efecte diverse.
Constituind latura dinamico-energetica a personalitatii, temperamentul ne furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala, uniforma sau neuniforma este conduita individului; pe de alta parte exprima care este cantitatea de energie de care dispune un individ si, mai ales, modul cum este consumata aceasta.
Temperamentul se exprima cel mai pregnant in conduita si comportament, existand o serie de indicatori psihocomportamentali care ne pot ajuta sa identificam temperamentul:
-ritmul si viteza desfasurarii trairilor si starilor psihice;
-vivacitatea sau intensitatea vietii psihice;
-durabilitatea manifestarilor psihocomportamentale;
-intrarea, persistenta si iesirea din actiune;
-impresionabilitatea si impulsivitatea;
-egalitatea sau inegalitatea manifestarilor psihice;
-capacitatea de adaptare la situatii noi;
-modul de folosire, de consumare a energiei disponibile.
Desi intre oameni exista diferente psihocomportamentale, implicit si temperamentale, foarte mari, nu este mai putin adevarat ca este posibila o grupare a oamenilor in functie de trasaturile lor asemanatoare. Pe aceasta baza s-a ajuns la stabilirea unor tipuri de personalitati, a unor tipologii temperamentale:
-tipologiile substantialiste propuse de Hipocrates si Galenus pornesc de la luarea in considerare a unor substante din organismul uman si propun urmatoarele tipuri temperamentale: sangvin, flegmatic, coleric, melancolic.
-tipologiile constitutionale pornesc, in clasificarea lor, de la aspectul somatic, morfologic al individului, considerand ca o anumita constitutie predispune la un anumit comportament. Cea mai cunoscuta tipologie constitutionala a fost elaborata de psihiatrul german E. Kretschmer care a ajuns la stabilirea urmatoarelor tipuri constitutionale: picnic, leptosom sau astenic, atletic.
-tipologiile psihologice utilizeaza, in calitate de criteriu de clasificare, fapte, fenomene de natura psihica. Cel care va fundamenta o astfel de tipologie este C.G. Jung care arata ca personalitatea umana poate fi orientata spre exterior, acestia fiind extravertitii, sau spre interior: intravertitii. Persoanele la care aceste orientari nu sunt evidente, echilibrul fiind nota lor distinctiva, poarta denumirea de ambiverti. Daca extravertitii sunt inclinati catre dinamismul vietii practice, catre circumstantele vietii externe, fiind mai sociabili, comunicativi, vioi, expresivi si usor adaptabili, introvertitii se indeparteaza de obiecte pentru a se concentra asupra psihicului propriu, de unde tendinta de izolare, de inchidere in sine.
-tipologiile psihofiziologice iau in considerare, in clasificarea temperamentala, criterii atat de ordin psihologic cat si fiziologic, incercand sa realizeze o sinteza intre subiectiv si obiectiv. I.P.Pavlov, studiind tipul de activitate nervoasa superioara dupa proprietatile de intensitate, echilibru si mobilitate a proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, a stabilit patru tipuri de ANS: puternic echilibrat mobil, puternic echilibrat inert, puternic neechilibrat excitabil si tipul slab.
-tipologiile psihosociologice au aparut ca urmare a raportarii omului la mediul socio-cultural existential, la sistemul valorilor. Spranger, Vernon si Allport, pornind de la premiza ca valorile determina anumite tipuri umane deoarece omul are o atitudine fata de ele, au distins sase tipuri diferentiate: teoretic, economic, estetic, social, politic si religios.
-tipologiile psihopatologice vizeaza, in principal, destructurarile manifestarilor temperamentale, Kahn descriind urmatoarele tipuri: nervosii, sensibilii, obsesivii, explozivii, hipertimicii, depresivii, instabilii, amoralii, nestatornicii, impulsivii, fantasticii, bizarii etc.
Prin el insusi temperamentul nu genereaza nici continuturi psihice, nici performanta, el reprezentand modul de a fi, de a se comporta al cuiva, tinand, mai ales, de stilul comportamental al omului. Cercetarile au evidentiat faptul ca temperamentul este nespecific sub raport valoric, pentru personalitate; nu el este cel care acorda valoare omului, nu coreleaza semnificativ cu trasaturile aptitudinale, orientative, caracteriale ale acestuia. Pe unul si acelasi temperament pot fi formate caractere diverse iar acelasi caracter poate fi format pe temperamente diferite.
Temperamentul suporta toate influientele dezvotarii celorlalte componente superioare ale personalitatii.
Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile. Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.
Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si, mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii conducand la creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul.
Una din cele mai controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta caracterul lor innascut sau dobandit. La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite predispozitii genetice care privesc nu doar morfologia si functiile biologice ci si posibilitatile de actiune ale indivizilor. Acest potential ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara pentru a se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si dezvoltat ca un sistem operational sunt necesare maturizarea organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre subiect si ambianta, deosebit de importante fiind activitatea si invatarea. Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudinea si, finalmente, capacitatea se construiesc prin exersarile prilejuite de activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc. Aptitudinea depinde de ereditate dar nu este oferita, nemijlocit de ea ci se faureste in conditiile prilejuite de activitate.
Clasificarea aptitudinilor
In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi:
-aptitudini simple, elementare si
-aptitudini complexe.
Aptitudinile simple, elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. Astfel sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale, tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi ale activitatii.
Aptitudinile complexe apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitate auditiva, auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi vorba de o simpla insumare, reunire de aptitudini ci este, mai degraba, o structura sau o matrita dupa care se profileaza un stil individual de receptare si reactie propriu (in cazul dat) muzicianului.
Aptitudinile complexe pot fi, in functie de aplicabilitatea lor:
-aptitudini speciale
-aptitudini generale.
Aptitudinile speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans cum ar fi: interpretarea muzicii la un anumit instrument, reusita in arta portretului etc.
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane: spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.
Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca:
-sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice;
-aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate activitati.
Ca latura relationala a personalitatii, responsabila de modul in care oamenii interactioneaza in cadrul societatii, caracterul a fost interpretat ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Deoarece caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia, evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea, potrivit specificului individual.
Considerata componenta fundamentala a caracterului, atitudinea este o constructie psihica sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective si volitive. Atitudinea este o modalitate interna de raportare la diferitele laturi ale vietii sociale, la altii, la sine, la activitate si de manifestare in comportament. Atitudinea este invariantul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.
Atitudinile se exprima, cel mai adesea, in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale: modestia, demnitatea, siguranta de sine etc.
Sunt considerate trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:
-sunt esentiale, definitorii pentru om;
-sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor acestuia;
-sunt coerente cu toate celelalte, caracterul presupunand nu trasaturi izolate juxtapuse, ci sinteza, structurarea bine definita a trasaturilor in virtutea carora oamenii se diferentiaza intre ei.
Modelul balantei caracteriale sugereaza ideea potrivit careia atitudinile exista doua cate doua, una opusa celeilalte. La nastere, trasaturile caracteriale se afla la cota zero, evolutia lor fiind, teoretic, egal probabila; in realitate, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social. Procesul este deosebit de complex, fiind determinat nu atat de numarul situatiilor pozitive sau negative cu care se intalneste individul cat, mai ales, de intarirea sistematica a unora dintre ele.
Modelul cercurilor concentrice caracteriale isi are originea in conceptia lui G.W. Allport cu privire la insusirile clasificate de acesta in: trasaturi comune care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii si trasaturi individuale care, pentru a fi mai clar diferentiate de primele, sunt denumite dispozitii personale, acestea diferentiindu-i pe oameni intre ei.
Trasaturile individuale sunt de trei tipuri: cardinale, dominante, penetrante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, oferind mari posibilitati in cunoasterea si afirmarea individului; centrale, generalizate, constante, controland un numar mare de situatii obisnuite, comune; secundare, periferice, mai putin active exprimand aspecte neesentiale de manifestare a individului si avand o existenta minora si latenta. Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele doua care dispun de constanta si au ecouri semnificative asupra comportamentului individului. Trasaturile aflate in cele trei cercuri concentrice nu sunt imuabile, nu au un loc predestinat, dimpotriva ele sunt mobile, flexibile, putand trece, in functie de cerinte si situatii, dintr-un cerc in altul.
Modelul piramidei caracteriale propus de M. Zlate porneste de la ideea ca nu este important numarul atitudinilor si trasaturilor ci modul lor de organizare, relationare si structurare. Relevanta modelului consta in faptul ca ofera posibilitatea intelegerii caracterului nu ca un conglomerat de trasaturi ci ca un sistem bine structurat.
Intre laturile mentionate ale personalitatii sunt statornicite relatii specifice de:
-ierarhizare, cu dominanta neta a caracterului asupra celorlalte doua si cu capacitatea acestuia de a le regla si valorifica maximal;
-interinfluientare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;
-compensare, astfel incat unitatea globala a personalitatii sa nu fie afectata;
-feed-back, efectele produsele de o latura repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a generat.
Analizand multiplele teorii ale personalitatii, Montmolin, arata ca ideile care apar cel mai frecvent in cadrul diverselor teorii asupra personalitatii sunt:
ideea de totalitate, personalitatea fiind privita de majoritatea autorilor ca un ansamblu de trasaturi, ca un agregat, ca un sistem de procese si functii psihice;
-ideea de individualitate, care se refera la caracterul unic, original al personalitatii, pe baza caruia putem diferentia un individ de altul;
-ideea de concret, in sensul ca o cunoastere a personalitatii ne permite o predictie cu privire la ceea ce va face in mod concret un individ intr-o anumita situatie;
-ideea de unitate, personalitatea presupunand organizare, caracter sistemic;
-ideea de stabilitate, trasaturile de personalitate reprezantand constante ale comportamentului.
