|
|
|
Sistemul metodelor de instruire
Exista o mare diversitate de metode de instruire; de aceea s-au incercat o multitudine de clasificari, dupa mai multe criterii. Unele clasificari adopta un criteriu istoric, impartind metodele de instruire in vechi (clasice, traditionale) si noi (moderne). Totusi, nu tot ce este vechi este si demodat, dupa cum nu tot ce este nou este si modern. Un alt criteriu folosit a fost gradul de generalitate, delimitindu-se metode generale, practic universale in procesul de instruire (metodele dialogate, spre exemplu), si metode speciale (cum sunt metoda rezolvarii de probleme, analiza gramaticala, studiul documentelor istorice etc).
Dupa criteriul organizarii muncii de invatare se desprind:
- metodele de munca individuala;
- metodele de lucru in echipa;
- metodele frontale sau colective.
Dupa criteriul functiei fundamentale indeplinite in procesul de instruire, se delimiteaza:
- metode de transmitere si asimilare a cunostintelor;
- metode de formare a priceperilor si deprinderilor;
- metode de consolidare a cunostintelor;
- metode de aplicare a cunostintelor;
- metode de evaluare a cunostintelor.
Dupa modul de determinare a activitatii mentale, se delimiteaza metodele algoritmice, metodele semi-algoritmice si metodele ne-algoritmice sau euristice. Dupa criteriul activismului elevului, se desprind metode pasive si metode participative.
Mai recent s-a utilizat drept criteriu de baza sursa principala generatoare de invatare scolara. Intrucit exista trei surse generatoare de invatare scolara, acest criteriu are trei sub-criterii: (1) experienta socio-istorica a omenirii (experienta simbolica); (2) experienta individuala, proprie, care se obtine din confruntarea directa a individului cu lumea reala (experienta sensibila); (3) experienta obtinuta prin actiune practica, transformatoare asupra realitatii (experienta tehnico-practica). Fiecare din cele trei tipuri de experiente promoveaza tipuri diferite de invatare, modalitati variate de organizare a invatarii. Pe baza acestui criteriu general (sursa principala a invatarii scolare) cu cele sub-criterii ale sale, metodele de instruire pot fi grupate astfel:
1. Metode de transmitere a valorilor culturii:
- metode de comunicare orala (expozitive si interogative);
- metode de comunicare scrisa;
- metode de comunicare oral-vizuala (radio, TV);
- metode de comunicare interioara (bazate pe limbajul intern - metode reflexive).
2. Metode de explorare organizata a realitatii:
- metode de explorare directa;
- metode de explorare indirecta (prin substitutele realitatii).
3. Metode bazate pe actiune (operationale):
- metode de instruire prin actiune efectiva (reala);
- metode de instruire prin actiune fictiva (simulata).
Metodele expozitive
Metodele expozitive reprezinta modalitati de transmitere ordonata, sistematica si continua a cunostintelor. Aceste metode sunt: povestirea, descrierea, explicatia, prelegerea scolara, conferinta, instructajul etc. In aceasta grupa de metode mai putem include si unele variante noi: prelegerea-dezbatere, expunerea cu oponent, conferinta-dezbatere, informarea etc.
Prelegerea scolara
Termenul de 'prelegere' provine din cuvintele legere (lat.) = actiune de citire, si prae = in fata cuiva. Prelegerea este asadar o modalitate de citire a unui material in fata unui auditoriu.
Prelegerea scolara consta dintr-o inlantuire logica de rationamente prin intermediul careia profesorul comunica un material nou sau mai putin cunoscut auditoriului. Exista mai multe variante de prelegere:
- Prelegerea introductiva, care consta in prezentarea anticipativa a structurii logice a unui material sau disciplina de studiu.
- Prelegerea de sinteza, care consta in sintetizarea unui continut mai vast, deja parcurs.
- Prelegerea curenta, de zi cu zi, prin care se parcurge materialul tema cu tema.
Realizarea unei prelegeri cere o grija deosebita din partea profesorului pentru esentializarea informatiei, ierarhizarea stricta a ideilor, enuntarea de teorii si ipoteze, analiza si interpretarea lor critica etc. In general, planul prelegerii poate fi adus la cunostinta elevilor la inceputul lectiei sau este desprins pe parcurs, prin punctarea ideilor fundamentale. Scrierea pe tabla a schemei concomitent cu derularea prelegerii prezinta o serie de avantaje, mai ales in ceea ce priveste activizarea participantilor. Prelegerea orienteaza atentia elevilor in directia ideilor esentiale si fixarea lor in memorie, prin scrierea pe tabla.
Explicatia didactica este o metoda utilizata frecvent in practica scolara. Explicatia didactica presupune dezvaluirea adevarului pe baza unei argumentatii deductive. Profesorul porneste, de regula, de la enuntarea unei legi, reguli, principiu, concept, dupa care analizeaza si argumentele, premisele, cauzele, exemplele si cazurile particulare (aplicative). Aceste elemente servesc la deslusirea si confirmarea celor explicate.
Spre deosebire de explicatia din stiinta, in cazul explicatiei didactice elevii sunt ajutati sa inteleaga noile cunostinte prin raportarea lor la structuri de ordin inferior (cum sunt exemplele). In cazul explicatiei din stiinta, raportarea cunostintelor se face intotdeauna la structuri superioare.
Explicatia didactica este o metoda eficienta si rapida de obtinere a noilor cunostinte. Ea limiteaza riscurile erorilor generate de cautare si descoperire. Dezavantajul major al explicatiei didactice este acela ca accentul se pune pe receptarea adevarului, pe reproducerea argumentelor deductive si nu pe constructiile proprii ale celui care invata.
In functie de obiectivele urmarite, se disting mai multe tipuri de explicatie didactica:
- explicatia cauzala, de tip 'de ce?', care pune accentul pe evidentierea cauzelor care justifica aparitia si manifestarea unui fenomen, proces, eveniment sau fapt.
- explicatia normativa, de analiza, dupa criterii stabilite, a caracteristicilor esentiale, a asemanarilor si deosebirilor;
- explicatia procedurala, de tip 'cum - care?', prin care se evidentiaza operatiile necesare pentru producerea unui lucru;
- explicatia teleologica (finalista), de tip 'pentru ce?', utilizata in vederea justificarii unei actiuni prin referirea la scop;
- explicatia consecutiva, de tip 'care?', o explicatie de prezentare in sens enumerativ a evenimentelor si starilor care conduc la o stare finala;
- explicatia prin mecanism, de tip 'cum?', de prezentare a principiilor de functionare a ceva.
