|
|
|
Cerbul fermecat de Victor Eftimiu
Era odata un imparat care avea nenumarate mosii, paduri, vii si elestee. Stapanea multe sate si targuri. Si il chema imparatul Negura.
Mii si mii de tarani trudeau pe pamantul lui.
Vatafi cu bice plumbuite bateau pe acesti muncitori ai tarinei, lovindu-i fara mila cand nu mai puteau si cadeau de osteneala si de arsita, pe brazda si pe holda-ncinsa de soarele amiezii.
Iar Negura-Imparat traia numai in belsug, in ospete si desfatari, fara sa-i pese de cei care se istoveau adunandu-i atatea bogatii.
Ii luasera spaima nu numai oamenii de pe mosiile sale, dar si salbaticiunile codrilor, pasarile cerului si pestii din fundul apelor pe care ii vana cu plasa si cu undita, iar cerbii si caprioarele cu sageata si cu furca. Avea soimi cu care pleca dupa potarnichi si iepuri si cai sprinteni cu care alerga prin vaile muntilor si prin desisurile padurilor, urmarind mistretii lupii, ursii, vulpile si alte lighioane.
Nu era rau sa mai nimiceasca acele lighioane vatamatoare, dar lui ii placea mai mult sa fugareasca si sa ucida nevinovatele caprioare si cerbii batrani, cu coarne mari si frumoase care nu faceau rau nimanui.
Negura-Imparat avea un singur baiat, pe care il iubea ca lumina ochilor si caruia voia sa-i lase bogatia lui, precum si puterea de stapanitor al acelor tinuturi.
Baiatul mostenise de la tata-sau patima vanatoriei. Alerga de dimineata pana seara, cu o multime de flacai argati si haitasi, adica oameni care goneau fiarele si le aduceau in bataia arcului sau a sulitii. Se afunda in codrii neumblati, pe unde picior de om nu calcase vreodata. Nu-l inspaimantau intunecimile padurii, stejarii trasniti si schimonositi, pesterile, stancile inalte de pe marginea prapastiei fara fund. Cata mereu lucruri tot mai ascunse, primejdii tot mai mari, fiare tot mai salbatice.
Intr-o buna zi baiatul nu s-a mai intors acasa. Degeaba iscodi, degeaba pedepsi Negura-Imparat pe insotitorii flacaului, ca nici unul nu stia unde pierise indraznetul vanator. A trecut o zi, au trecut doua, au trecut noua si baiatul nu s-a mai intors. Mult l-a jelit batranul, multe lacrimi a varsat de dorul copilului pierdut!
Credea ca o sa moara de inima rea. Ii venea sa-si puna capat zilelor, la gandul ca feciorul sau drag, singurul mostenitor, se rostogolise in cine stie ce prapastie sau fusese ucis de talhari, sau sfasiat de lighioanele vagaunilor.
"Cine stie ce zimbru l-a spintecat - gandea el, cine stie ce urs l-a strans in brate de i-au trosnit oasele".
Ca sa mai uite de amar Negura-Imparat cauta tot felul de cazne si desfatari. Parca tot vanatoarea era cea mai crancena, ca-i fura gandurile, ii mai astampara dorul si jalea. Din zorii zilei, pana in faptul noptii, batea batranul coclaurile, tragea fara mila in orice vietate ii iesea in cale, fie caprioara, fie viezure, fie guster, fie porumbel salbatic, fie nevinovata turturea.
Intr-o zi, se pomeni fata in fata cu un cerb tanar si frumos, care-l privi cu ochii plini de lacrimi, parca rugandu-l sa-l crute. Dar imparatul neindurat intinse arcul si trase o sageata care nimeri chiar in grumazul salbataciunii. Cerbul o lua la goana, imparatul dupa el. Au alergat asa, amandoi, pana ajunsera la marginea padurii. Acolo era coliba unui padurar.
Cerbul sari gardul si se ascunse in dosul colibei.
La vederea jivinei cu ochi rugatori, padurarul se apropie cu blandete de cerb din gatul caruia picurau broboane mari de sange.
Ii scoase cu binisorul sageata din grumaz, ii spala rana si i-o lega. Iar salbaticiunea, cu un semn de multumire, ingenunche in fata mosneagului si-i linse mana dreapta, mana care-l ingrijise si-l tamaduise.
In aceeasi clipa intra in ograda padurarului imparatul cel rau, urmat de ceata de haitasi.
- Adu cerbu-ncoace! striga el
- N-am nici un cerb de dat! raspunse mosul.
- E cerbul meu, eu l-am sagetat! striga Negura-Voda.
Se prea poate, dar eu l-am scapat de la moarte si nu ti-l dau.
- Nerusinatule, miselule, ticalosule! urla imparatul. Nu stii cu cine vorbesti. Eu sunt imparatul tuturor acestor tinuturi ale mele sunt pamanturile, vaile, padurile si muntii acestea, cu toate jivinele si oamenii ce traiesc pe ele. Eu sunt stapanul tau, batrane far'de minte! Supune-te, ca de nu
- Vei fi mata stapanul acestor tinuturi, dar in ograda si-n coliba mea, eu sunt stapanul! raspunse mosneagul cu semetie. Si se puse in fata cerbului ocrotindu-l.
Manios din cale afara, imparatul porunci slugilor sa puna mana pe batran, sa-l lege, sa-l bata si sa-i ia vanatul.
Dar, in clipa cand slugile boieresti se apropiau de pandar, sa indeplineasca porunca stapanului, ce le fu dat ochilor sa vada? Cerbul se apropie de imparat si incepu sa vorbeasca:
- Opreste-te stapane; opreste-te tata!
Si abia rosti cuvantul tata, ca-i cazura coarnele si pielea de pe el si se ivi baiatul crezut atata vreme mort.
Negura se trase cativa pasi inapoi, de mirare si de bucurie. Baiatul mai vorbi:
- Lasati-l pe batran in pace, multumiti-i ca m-o scapat de la moarte! Daca nu era el, taticule, nu-ti mai vedeai baiatul niciodata. Si baiatul povesti tatalui sau ce se intamplase:
Precum stii, ma afundasem in codru, la vanatoare, si am tras cu arcul intr-o caprioara. Dar sageata mi-a luat-o vantul si a zburat in sus de nu s-a mai vazut. O lumina orbitoare se facu in intunericul dintre copaci si din mijlocul acelei lumini vazui chipul frumos al unei zane.
- Eu sunt Zana Padurii - vorbi acea aratare, si am venit sa te pedepsesc pe tine si pe tatal tau, ca sa stiti si voi ce e durerea. Sa afle si taica-tu suferinta de a-si pierde copilul. Sa i se mai moaie inima si lui Negura-Voda, care nu face altceva decat sa prigoneasca oamenii si dobitoacele! Apoi ridicand toiagul, Zana Padurii facu cateva semne in jurul capului meu.
- Te prefac in cerb - striga ea - si cerb ai sa ramai pana-n ziua cand vei cunoaste rautatea celor puternici si bunatatea celor slabi.
Blestemul zanei s-a implinit. Astazi am cunoscut durerea sagetii tale, o puternice tata, si am cunoscut alinarea pe care mi-a adus-o bietul padurar batran si sarac
Multumeste-i ca a fost om de omenie si m-a ingrijit, si fagaduieste-mi ca nu vei mai ridica niciodata arcul impotriva necuvantatoarelor, lighioane ale padurii si ale cerului.
Negura-Imparat incepu sa planga si-i fagadui baiatului tot ce-i ceruse. Mai ceru iertare batranului pandar, ii dete o punga cu bani, isi stranse copilul in brate si plecara amandoi, facand juramant sa fie mai buni si mai milosi cu salbaticiunile padurii, cu zburatoarele vazduhului si cu pestii din adancul apelor.
S-au tinut de legamant, n-au mai vanat cerbi si caprioare, dar cu oamenii tot atat de crud se purta Negura-Voda. Ii punea sa munceasca fara nici o rasplata, ii scotea mereu datori, le cerea alte noi dobanzi si dari, pana cand, intr-o zi, nemaiputand rabda, oamenii s-au rasculat, l-au prins si l-au legat fedeles, cerand judecata pentru faptele sale neomenesti.
Clacasii de pan'atunci, dezrobiti de apasarea unui singur om, se unira si incepura sa munceasca folosindu-se ei acum de rodul muncii lor.
Iar feciorul Imparatului Negura, nemaiavand ce face, si trebuind sa aiba si el un rost pe acest pamant se duse la marginea padurii, unde traia cu baba lui pandarul cel scapase cand era cerb, si-l ruga sa-l primeasca in coliba lui, ca odinioara, si sa-l foloseasca si pe el la gospodarie.
