STABILITATEA SI SFIDARILE MULTICULTURALISMULUI CIVIC IN EUROPA

Traim intr-o lume traversata de conflicte interetnice si de crize identitare. Lucrul este atat de evident incat el nu mai trebuie demonstrat. Tragicele evenimente din 11 septembrie 2001 se incadreaza in aceeasi fenomenologie.

Dupa prabusirea sistemului mondial bipolar, omenirea traieste in cadrul procesului globalizarii efectele contradictiei dintre integrarea politica pe baza solidaritatii de interese si dezintegrarea statala pe criterii identitare, dintre omogenizarea economica si pulverizarea culturala. Globalizarea modelului societatii deschise si libere a facilitat contactul intim al unor culturi diferite. Incrucisarea lor a generat uneori fenomene periculoase precum crima organizatä, fundamentalismul religios sau terorismul. Ele pun astazi in discutie intregul sistem de securitate si stabilitate al lumii. Fara a nega susbstratul lor economic si social, este totusi imposibil sa nu observam ca motorul care pune in miscare factorii de destabilizare amintiti este mai putin foamea cat alienarea indusa de sentimentul implicarii fortate in experiente moral-culturale esuate, precum si teama ca acceptarea complicitatii cu protagonistii unor asemenea experiente nu va ramane nesanctionata. Saracia creaza doar cadrul favorabil recrutarii celor care formeaza armatele luptatoare sub diferite steaguri identitare. Aceste armate sunt finantate, insa, din belsug, nu numai de strategii cinice ai politicilor de manipulare ci si de lideri carismatici care isi asuma proiecte mesianice.

Trebuie observat, de asemenea, ca globalizarea a mai permis si accesul reprezentantilor unor anumite comunitati culturale la tehnologii pe care numai reprezentantii altor culturi le-au putut produce. Cultura este un mod specific de a crea. Aceasta este legata de o intelegere particulara a lumii si a ordinii universale. Cand o anumita cultura isi insuseste tehnologii pe care nu le-a creat si nici nu le-ar fi putut crea - potrivit logicii sale interne - atunci exista riscul ca respectivele tehnologii sa fie utilizate in scopuri diferite fata de cele pentru care au fost create. (Intr-adevar, este dificil sa credem ca cei care au inventat avioanele cu reactie si care au construit zgarie-norii, si-ar fi inchipuit ca avioanele ar putea fi folosite pentru a demola zgarie-norii. Motivul pentru care tehnologia de varf per se nu ar putea coexista cu terorismul care utilizeaza aceasta tehnologie, este acela ca nimeni nu ar putea fi de acord sa traiasca intr-o era in care imbarcarea intr-un avion sa reprezinte un pericol, construirea unui zgarie-nori un exercitiu riscant, iar progresul in chimie sau biologie o amenintare pentru aer sau pentru apa). Identificam aici sursa unui mare pericol pentru stabilitatea lumii si desigur, pentru cea europeanä.

Traversam in prezent o era moderna in care se ofera mult. Cu toate acestea, multe grupuri culturale care, aparent, ar fi putut accede la promisiunile acestei ere noi, scapand astfel de neregulile si esecurile vechii ere, nu au facut-o. De ce se intampla asa? Scuza clasica ca neprogresarea si saracia au fost cauzate de fortele imperiale si de intentiile coloniale este insuficienta, daca nu chiar nesatisfacatoare. Raspunsul principal rezida intr-un set de valori culturale care sunt caracteristice diferitelor comunitati umane. Si dupa cum preciza odata Ministrul de Externe israelian Shimon Peres: "Nu poti avea potentialul pentru o tehnologie inalta daca nu adopti libertatea reala si decenta reala. Nu poti avea o economie bazata pe stiinta acolo unde stiinta exista laolalta cu minciuna. Stiinta nu poate fi alaturata dictaturii. Nu poti minti stiintific. Stiinta si tehnologia cer cautarea adevarului neintrerupt, fara compromisuri. Nu poti avea investitii daca nu ai transparenta. Nu poti avea cercetare libera daca nu ai o societate libera. Nu poti avea o economie moderna daca nu ai portile si spatiul aerian deschise pentru comert si pentru schimbul onest".

A acumula modele de viata si tehnologii circumscrise lor, este un lucru. A le asimila este cu totul altceva. O asemenea asimilare - mai ales daca este superioara si constructiva - schimba inevitabil ceva din paternul identitar. Cel mai adesea aceste schimbäri se produc pe linia convergentei mai multor culturi. De aici rezulta ca identitatea nu este, nu poate fi si nu trebuie sa fie imuabila. De-a lungul evo1utiei istorice orice cultura pierde unele trasaturi si castiga altele. Un astfel de proces trebuie acceptat si nu are nimic negativ in sine. Culturile sunt vii si este necesar sa ramana vii. Pastrarea identitatii nu trebuie sa insemne mortificarea culturala. Problema este - aici gasim una dintre marile sfidari ale lumii de astazi - cum sa facem ca sa acceleram si sa controlam evolutiile diverselor culturi pe directia convergentei si sa punem astfel convietuirea interculturala in locul conflictelor interculturale, fara riscul siluirii diversitatii culturale pe calea asimilarii unei culturi de catre alta? De asemenea o alta provocare este legata de nevoia construirii - in sanul diferitelor comunitati organizate (statal) - a unor institutii compatibile folosind elementele traditionale specifice culturii fiecareia dintre ele.

Pentru Europa se pune si o chestiune suplimentara: Cum sa fie conciliate o identitate europeana inca destul de indefinita cu identitatile nationale care au fost motor al dezvoltarii dar care nu au reusit sa rezolve cu bine tema garantarii pacii si eliminarii razboiului ca modalitate de solutionarea divergentelor?

Solutionarea problemei identitate europeana versus identitate national-statala constituie piatra de temelie pentru dezvoltarea noii arhitecturi institutionale europene. Cu cat viziunea asupra Europei viitoare promoveaza o integrare mai profunda a actualelor state-natiune europene, cu atat mat mare este teama celor din urma in fata "pericolului" de a-si pierde identitatea. In ce consta, de fapt, aceasta identitate si de ce ar fi o nenorocire atat de mare disparitia ei? Cum s-ar putea pierde identitatea nationala si cum ar putea fi ea inlocuita de o identitate europeana? lata doar cateva intrebari care framanta astazi constiintele europenilor.

PROCESUL EUROPEAN CA UN DRUM CU DOUA SENSURI CULTURALE

Procesul european - proces constand in proiectarea si edificarea unei Europe unite apte de a depasi stadiul "Europei-Piata" spre a deveni o "Europa - Putere" - trebuie privit ca rezultat al unei deplasari cu sens dublu. Pe de o parte este vorba despre miscarea Vestului european catre Estul continentului - realitate numita "extinderea UE" - iar pe de alta parte avem in vedere miscarea universului de o complexa si adesea conflictuala diversitate al Europei Centrale si Orientale catre Occident - realitate care ar putea fi numita "expansiunea dezordinii orientale".

Cele doua Europe (orientala si occidentala) isi au izvoare culturale comune in literatura elina, religia iudaica si dreptul roman. Fluviile plecate dintr-un loc unic s-au despartit, insa, spre a iriga teritorii spirituale si istorii diferite, ajungand sa se verse in doua mari insemnand doua modele de viata distincte.

Europa Occidentala a parvenit la o identitate caracterizata prin pluralism politic, participare sociala, respect al diversitatii, concurenta libera si loiala, suprematia legii si primordialitatea drepturilor omului. (Aceste valori sunt frecvent sintetizate ca find democratia pluralista/participativa, statul de drept si drepturile omului, la care credem ca trebuie adaugata si ceea ce am numi "democratia economica", respectiv caracterul sacru al proprietatii private si formarea libera a preturilor pe piata. Ele includ, evident, egalitatea sanselor si laicitatea statului.) In paralel cu aceste trasaturi considerate a fi pozitive, Occidentul european a acumulat si vulnerabilitati avandu-si radacinile in modele comportamentale negative. Consumismul, egoismul si lipsa de flexibilitate a pietei muncii - consecutiva unui exces de protectie sociala - sunt doar cateva dintre ele. La nivelul structurilor comunitare (institutiile Uniunii Europene) li se adauga birocratismul, lipsa de transpanenta si de sisteme de raspundere fata de cetatean, precum si un anume deficit de legitimitate. Dincolo de toate acestea, statele Occidentului, chiar daca mai sunt afectate de unele puseuri nationaliste, au parasit intr-o foarte mare masura cultura independentei spre a trai in cultura interdependentei. Pentru Rasaritul european, in schimb, independenta statului natiune si caracterul absolut al suveranitatii sale raman trasaturi esentiale ale identitatii atat la nivelul elitei politice cat si la acela al mentalului popular.

Europa Centrala si Orientala este caracterizata, inca, prin insecuritate - existentiala si cultural-identitara, individuala si colectiva, nationala si internationala - si prin saracie. Adica exact ace1easi realitati care au facut din Europa Occidentala, la finele celui de al doilea razboi mondial, o adevarata "Uniune a Fricii" transformata apoi intr-un proiect politic realizat prin mijloace economice - "Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului" - spre a deveni o "Uniune de Valori" intrupata in Uniunea Europeana de astazi. Insecuritatea si disparitatile economico-sociale, dar si lipsa unei societati civile dezvoltate si, mai ales, a unei clase de mijloc puternice, au imprimat popoarelor si statelor din jumatatea estica a continentului mentalitati si atitudini circumscriind modele de viata cartacterizate printr-o combinatie ciudata de individualism si colectivism, printr-o slabiciune cronica a spiritului rational si pozitiv. Individualismul isi are originile in experienta rezistentei pasive impotriva totalitarismului si explica o redusa participare sociala, fiecare incercand sa se "salveze" pe sine prin practicarea unui joc de suma nula. El nu a ajuns in faza spiritului de intreprindere si a excelentei competitionale, ci se manifesta prin energia consumata in acumularea primitiva de capital. Colectivismul este o expresie inertiala a experientei sociale comuniste si se manifesta prin lipsa spiritului de initiativa si teama asumarii de riscuri, ca si prin tendinta de a transfera intreaga raspundere si intreaga grije pentru rezolvarea problemelor comunitatii, catre stat. Colectivismul este tot atat de departe de comunitarismul occidental si de solidaritatea sociala, precum este si individualismul. El este responsabil pentru mentinerea centralismului in admnistratie si modesta evolutie a principiului subsidiaritatii, precum si pentru ineficienta economica consecutiva unor cereri de protectie sociala fara legatura cu productivitatea muncii. In fine, lacunele spiritului rational si pozitiv face din Europa Centrala si Orientala locul unei religiozitati necunonoscute astazi in Occident (uneori chiar ordinea de stat este marcata de clericalism), al practicarii unui nationalism de secol XIX - retoric in forma si retrograd in continut - ca si al recurgerii la confruntare violenta ca forma de rezolvare a unor conflicte etnice (cultural-identitare) si religioase. Asa se face ca pentru cetatenii tarilor respective increderea in Biserica si Armata trece inaintea increderii in institutiile specifice democratiei dintr-un stat laic. Iredentismul, razboaiele religioase si gandirea solutiilor la problemele politico-economice in termeni etnici - ca, de altfel, si celelalte trasaturi evocate anterior - sunt parte a identitatii acestei bucati de Europa (inclusiv cat priveste statele din Grupul de la Visegrad) ele fiind cu atat mai accentuate cu cat ne deplasam mai la Est. De aici nu ar trebui, insa, sa se ajunga la concluzia superioritatii absolute a Europei occidentale. Aceasta, in primul rand, intrucat in materie de identitate este periculos a se judeca in termenii morali de "bine" si de "rau", ori in cei, tot subiectivi, de "superior" si "inferior", ci trebuie sa se rationeze in context ontologic si pragmatic, fiind vorba despre optiuni referitoare la modul de a exista si de adecvarea la provocarile si oportunitatile oferite de mediul inconjurator. In al doilea rand, pentru ca est europenii aduc in patrimoniul identitar comun atuuri certe deduse dintr-o istorie relativ mai vitrega, precum un nivel ridicat de adaptabilitate (flexibilitate), imaginatie mai dezvoltata, un spirit de sacrificiu cu mult mai accentuat - consecinta a obisnuintei cu lipsa de confort si a religiozitatii sporite -, un mai mare devotament pentru familie, o rata oarecum mai accentuata a natalitatii (importanta mai cu seama in conditiile in care scaderea de populatie in Occident va genera un tot mai acut deficit de forta de munca educata susceptibil, in lipsa aportului est-european, a atrage migratie din spatii culturale mai departate de standardele europene), o mai mare rezistenta la efort si o disponibilitate sporita pentnu munca, in special cea grea - chiar daca travaliul lor nu este si foarte disciplinat.

Asa cum stau lucrurile in prezent, se poate afirma ca "extinderea UE"-- despre care am putea vorbi si ca despre un "imperialism pozitiv occidental" - are un caracter pseudo sau cvasi globalizator - evident mentinandu-ne la scara continentului european. Aceasta intrucat Uniunea concepe integrarea europeana exclusiv ca pe un transfer al modelului sau - aquis-ul comunitar - catre tarile Europei Centrale si Orientale. Dimpotriva, miscarea integratoare care se deplaseaza de la Est la Vest - "expansionismul dezordinii orientale" dispunand de o proteicitate similara migratiunilor barbare care au daramat cu peste un mileniu in urma Imperiul Roman de Apus - are un cert caracter globalizator. Intr-adevar ea tinde - chiar daca lucrul nu este totdeauna constient iar intentia, de cele mai multe ori, nu este declarata - spre o sinteza a modelului Occidental cu traditiile, experientele, valorile si abilitatile caracterizand viata europeana care a existat si continua sa existe in afara Uniunii Europene. Din perspectiva vestica procesul european este limitat la o extindere, ceea ce pune accentul pe aspectul cantitativ al problemei. Din perspectiva estica procesul vizeaza realizarea unei sinteze identitare ceea ce deplaseaza accentul pe latura calitativa, rezultatul final urmand a consacra schimbarea in toate componentele noii Uniuni. Intrebarea care se pune este care dintre aceste doua tentative va izbandi ?

Integrarea europeana (constructia unei Europe unite) nu este un exercitiu de fantezie ci o incercare vitala menita a oferi o securitate si stabilitate durabile pentru ambele jumatati ale Europei. Principala cale spre stabilizarea securtatii este fobosirea puterii pentru exportul propriului model de viata. Cu alte cuvinte este vorba despre construirea unei identitati comune a "Marii Europe" bazate pe un set unic de valori si pe institutii compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Procesul european este, deci, o chestiune de putere si de cultura. Cine are puterea sa transfere altora propria paradigma cultural-identitara isi mareste puterea necesara spre consolidarea securitatii proprii. Privit din acest unghi de vedere aquis-ul comunitar este, in fapt, un aquis identitar.

Problema este ca in prezent UE nu are capacitatea nici de vointa si nici de efort spre a-si impune modelul in afara frontierelor sale desi securitatea sa, intr-o lume aflata in plin proces de globalizare, cere mai mult ca oricand o astfel de extindere. Capacitatea de vointa ar implica renuntarea la confortul actual si la sentimentul de superioritate care caracterizeaza Europa Occidentala spre a face din integrarea europeana un proces preponderent politic menit sa conduca spre o entitate continentala dotata cu o structura de institutii politice unitara. Capacitatea de efort se refera la mobilizarea resurselor economico-financiare apte a consolida unitatea politica prin echilibrarea dezvoltarii sub-regionale in interiorul ei si prin lichidarea disparitatilor economico-sociale dintre natiunile europene care ar intra in componenta Europei unite.

Nefiind, asadar, in masura sa conjuge securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, UE va fi, inevitabil, in situtia de a constata nu doar ca nu-si poate consacra identitatea ca atare in jumatatea estica a continentului ci si ca taria defensivei sale impotriva invaziei cu care o ameninta actuala "dezordine orientala` este depasita de forta de atracte a standardelor sale de viata. Impinsi de disperarea pe care insecuritatea si saracia prelungite si fara de perspective le-o alimenteaza, pe de o parte, si sedusi de civilizatia apuseana, pe de alta parte, europenii de est vor gasi, cu siguranta, energia spre a darama zidurile de aparare cu care acest Apus a inlocuit demolatul Zid at Benlinului. Din acest punct de vedere UE este cu mult mai indreptatita sa se gandeasca la "pericolul" ca identitatea sa sa se modifice in urma actiunii de extindere. In fapt nu va fi vorba despre o Uniune mai mare ci despre o alta Uniune. In discutie nu este extinderea UE ci unificarea Europei.

Pentru ca intalnirea Vestului cu Estul si sinteza lor in cadrul procesului de integrare europeana sa nu conduca la convulsii, la anarhie si instabilitate, sau pentru ca ele sa nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din incrucisarea culturii (identitatii) de clan cu cultura (identitatea) statului-natiune, in unele parti ale lumii si chiar in Europa (in Balcani - in special in Kosovo si Macedonia --, in Sicilia, in Tara Bascilor, in Corsica, precum si in Orientul Apropiat si Asia Centrala), va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de maine sa fie dezvoltata in comun de catre toti europenii, deopotriva din Apus si din Rasarit. UE nu poate fi unica responsabila pentru derularea procesului european. Iar acest proces nu poate si nu trebuie sa fie unul de transfer identitar ci unul de sinteza identitara. Impactul cultural al unificarii Europei trebuie acceptat si asumat de toti participantii la proces. Pentru moment se pare ca Europa Centrala si Orientala este mai dispusa la aceasta.

O ECUATIE POLITICA DE REZOLVAT

Statele moderne au de rezolvat o ecuatie complexa (de fapt, un sistem de ecuatii cu mai multe necunoscute) in care intra urmatoarele componente principale: omul (ca valoare suprema si masura a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reala, concreta de oameni ce se simt legati intre ei printr-o identitate comuna circumscrisa de traditii, mod de viata, interese, eventual cultura similara); teritoriul (asupra caruia se exercita prerogativele aferente suveranitatii); drepturile (ce sunt recunoscute omului si comunitatii pe teritoriul si in legatura cu teritoriul pe care traiesc).

Ordinea enumerarii nu este intamplatoare. Ea exprima ordinea importantei componentelor ecuatiei intr-o conceptie democratica moderna. In cadrul unei asemenea conceptii omul (fiinta umana) si fericirea sa sunt principala ratiune de a fi a statelor, dupa care urmeaza protectia stabilitatii, identitatii si prosperitatii comunitatilor, iar apoi apararea si administrarea teritoriului. Drepturile acordate, recunoscute si protejate de state, ca si cele pe care ele se exercita in raporturile cu cetatenii, trebuie sa fie astfel concepute incat sa respecte ierarhia respectiva. Aceasta trebuie sa se reflecte in constructia sistemului subsidiaritatii nationale menit a integra interesele in concurs si a stabili pricipiile care indruma alegerea intre ele. (Conceptia descrisa este opusa celei pentru care statul - reprezentat mai ales prin teritoriu, bunurile materiale si popor ca abstractiune - constituie principala valoare de aparat, dupa care vin, in ondine, colectivitatile umane locale si persoana umana considerata individual.)

In lumina celor de mai sus, legatura dintre elementele componente ale ecuatiei politice date spre rezolvare statelor poate fi exprimata prin urmatoarele principii:

a) viata omului/fericirea omului este valoarea primordiala care depaseste in importanta capacitatea de a controla/administra un teritoriu;

b) caracterul unitar al organizarii si controlului unui teritoriu este garantat nu de declaratii politice (fie ele chiar ridicate la rang de lege), ci de satisfactia populatiei/comunitatii care locuieste acel teritoriu, in legatura cu drepturile ce-i sunt necunoscute si pe care le poate exercita efectiv;

c) statul care nu da drepturi, da (pierde/cedeaza) teritorii (adica statul care nu este gata sa recunoasca anumite drepturi persoanei umane spre a-i determina satisfactia, trebuie sa se pregateasca la a pierde teritorii).

Aparent paradoxal, ecuatia schitata mai sus ar putea fi rezolvata mai usor prin complicarea ei, adica prin includerea in calcul a componentei suprastatale. Aceasta ridica problema suveranitatii ca si aceea a integrarii sistemului subsidiaritatii nationale intr-un sistem al subsidiaritatii globale.

Avand in vedere extraordinara interdependenta practica a nivelului national cu cel international, ca si extinderea considerabila a normelor care descriu obligatiile ori angajamentele nationale fata de comunitatea internationala, clasica evaluare a suveranitatii, ca manifestare neingradita a deciziei in treburile interne si externe, arata asemenea scheletului unui dinozaur. Numai un concept suficient de relativizat poate pilota problema suveranitatii. Am invoca, in acest context, propunerea lui Jean Tuscoz, care descrie suveranitatea drept "ansamblul de competente ale statelor reglementate de dreptul interntional"1. Este evident ca ramane doar un pas de facut, pentru a gandi suveranitatea unui stat in raport cu o organizatie inter- ori supra guvernamentala: "acel set de competente ale statelor-membre definite in raport cu dreptul comunitar".

Un fruct al acestei perspective este imediata conexiune care se poate face cu principiul subsidiaritatii, ca mecanism care fondeaza Uniunea Europeana. Sa invocam continutul acestui principiu, asa cum apare el in Tratatul de la Maastricht (Titlul II, art. 3b): "In domenii care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea va actiona in concordonanta cu principiul subsidiaritatii, numai daca si in masura in care obiectivele actiunii propuse nu pot fi atinse suficient de statele-membre si de aceea, datorita amplorii sau efectelor actiunii propuse, ea ar putea fi mai bine indeplinita de catre Comunitate"2. Vedem de aici, ca principiul subsidiaritatii nu este decat un complement al principiului suveranitatii si nu impotriva lui. Suveranitatea statelor se construieste - si in sensul in care este relativizata - conform principiului subsidiaritatii. Desigur, intr-o federatie europeana, "suveranitatea statelor" are un sens. Dar ea este relativa la competentele federatiei. Iar continutul suveranitatii se construieste conform schemei pe care o impune o conceptie inteligenta a aplicarii principiului subsidiaritatii.

Deci, nimic dramatic, a gandi suveranitatea statetor membre ale unei eventuale viitoare federatii europene. Ea isi pierde insa caracterul mitic-metafizic, prelungire pana astazi a unei viziuni hegeliene si fichtiene, pentru a capata o dimensiune practica si contextuala. Avand in vedere universalitatea principiului subsidiaritatii, suveranitatea statelor-membre va fi un etaj intre alte etaje, de la cel inferior al suveranitatii locale pana la etajul insusi al suveranitatii Federatei Europene, la randul ei relativa la ansamblul de competente pe care i le rezerva dreptul international.

Suveranitatea statelor se va actualiza in timp, in functie de competentele pe care, tot firesc, au de ce sa le delege la nivelul Uniunii3. "Constructia" suveranitatii statelor membre ale federaitei va fi esentialmente problema practica a aplicarii principiului subsidiaritatii. In acest sens putem spune ca formula de ,,suveranitate limitata" cu care ar ramane statele nationale in urma procesului de integrare europeana, sau chiar aceea de ,,transfer de suveranitate" catre structuri supranationale, nu sunt cu totul corecte. De fapt, suveranitatea nici nu se limiteaza si nici nu se transmite ci exercitiul ei se reorganizeaza tinand seama de datele obiective ale lumii inconjuratoare, pentru a mari eficienta demersului politic spre satisfactia detinatorului primordial de putere si a celui care este sursa originara a puterii: cetateanul. Dintr-o atare perspectiva Europa unita a viitorului va fi Europa cetatenilor liberi si a comunitatilor culturale tolerante.

NATIUNEA MODERNA - GEOPOLITICA SI CULTURA

Aparitia natiunilor moderne este fie rezultatul unei evolutii geopolitice, fie al uneia culturale. In primul caz este vorba despre o experienta comuna acumulata de populatia traitoare pe un anumit teritoriu supus unei anume suveranitati statale. In cel de al doilea caz referirea se face la construirea unui anumit fel de viata, de raportare la lumea exterioara si de creatie, comun unor persoane pentru care, ca grup, legatura cu un teritoriu statal nu are nici o relevanta.

De aici, pe aceste doua linii de evolutie diferite, a rezultat conceptul teritorial si conceptul organic al natiunii. Conceptul teritorial are caracter obiectiv intrucat el aseaza in plan central elementul palpabil, material al teritoriului, privind natiunea ca pe o comunitate umana ce locuieste un teritoriu, ce traieste intre frontierele teritoriale ale unui stat. Asa s-a format natiunea franceza si pe aceasta baza generalul De Gaulle a putut identifica republica cu natiunea si a vorbit despre ea ca despre o entitate ,,unica si indivizibila". Din conceptia teritoriala asupra natiunii s-a desprins conceptul de ,,natiune civica", membrii natiunii distingandu-se doar prin raportul juridic care ii leaga de statul pe teritoriul caruia traiesc.

Conceptul organic are caracter subiectiv intrucat el pleaca nu doar de la om si de la realitatea abstracta a spiritualitatii, ci de la cultura care este un produs al gandirii si simtirii umane, iar nu un dat precum pamantul. Acest produs s-a dezvoltat in timp si potrivit unei logici intrinseci care ii explica elementele de identificare. Natiunea este, astfel, o comunitate caracterizata prin anumite relatii spirituale intre indivizii care ii sunt membri, relatii incluzand traditie, limba, tendinte culturale, interese, eventual religie,comune. O astfel de comunitate - aparuta in afara ideii de stat si lipsita, deci de statalitate - pe masura ce si-a stabilizat caacteristicile culturale si a devenit constienta de sine, a inceput sa doreasca protectie statala si, prin urmare, sa-si caute un stat. Asa s-a nascut natiunea germana, dar si cea romana. Unificarea principatelor romane ca o consecinta a constiintei nationale formate in afara unui stat unitar si iridenta romana transilvana, bucovineana si basarabeana reflecta exact modelul descris. Conceptul organic a evoluat catre acela de ,,natiune culturala". Natiunea culturala traieste pe teritoriul mai multor state iar pe teritoriul unui anumit stat traiesc parti ale mai multor natiuni culturale care impreuna alcatuiesc o natiune civica.

Natiunea franceza s-a desavarsit prin transformarea statului feudal centralizat si unitar al francezilor intr-un stat national francez.

Natiunea romana, ca si cea germana, s-au desavarsit prin adunarea tuturor comunitatilor de romani impartasind aceeasi cultura intr-un stat unic (national) care, din ratiuni istorice, in cazul Romaniei este un stat unitar, iar in cel al Germaniei este stat federal.

Provocarea cu care Europa de astazi este confruntata se leaga de intrebarea asupra modului in care poate fi facuta sinteza intre natiunea civica si cea culturala, in conditiile in care statele natiune nu sunt pure din punct de vedere ethic.

Imperialismul European rezolvase pana in secolul al XIX-lea in mod satisfacator problema dezvoltarii prin integrare (pe parti intinse ale teritoriului Europei - comparabile cu cele ale UE de astazi - existau piete interne unice, moneda unica, politica externa si de aparare comuna, libera circulatie a persoanelor, sisteme judiciare si de administratie unitare) dar s-a prabusit sub lovitura conflictelor cultural-identitare pe care nu a stiut sa le rezolve. Statele-natiune nascute pe ruinele vechilor imperii au asigurat o anume democratizare a vietii interne si internationale dar nu au reusit sa rezolve garantarea pacii si excluderea razboiului ca mijloc de solutionare a disputelor internationale. Astazi, in contextul unei dezvoltari tehnologice care conduce implacabil spre globatizare, statele-natiune se dovedesc prea mari spre a rezolva problemele mici ale comunitatilor pe care le guverneaza si prea mici spre a rezolva problemele mari ale lumii. Maretia viziunii parintilor fondatori ai UE a constat in intelegerea faptului ca pacea, ca obiectiv politic, poate fi asigurata prin solutia economica a punerii si gestionarii in comun a resurselor economice cu caracter strategic. Aceasta modalitate de a-i aduce impreuna pe fostii inamici a generat apoi un set de valori comune care au creat fundatia pentru un edifiu politico-economic si cultural al Europei occidentale. Dupa prabusirea bipolarismului si triumful libertatii in Europa s-au intalnit cultura Occidentului si a Orientului, cultura comunitara si cea etnocrata, cultura integrationista si cea independentista, precum si cultura statului natiune si cea a statului tribal (cultura de clan). Intalnirea a fost uneori si continua a fi exploziva. Cum se pot include toate aceste contrarii intr-o combinatie stabila?

MODERNISM CONTRA NATIONALISM

Nationalismul a fost, neandoielnic, motorul, factorul dinamizator al progresului in secolele trecute. Creatia sa perena, daca nu chiar eterna, cea mai importanta a fost "natiunea" concept si realitate care si astazi se afla in centrul proceselor caracterizand evoluta lumii.

Statul national - desi in momentul nasterii sale a reprezentat un progres - nu a reusit sa rezolve pe deplin nici problema dezvoltarii, nici problema pacii, nici, mai ales, problema armoniei si solidaritatii inter-etnice. Crizele si conflictele identitare care par a fi deficiente intrinseci ale nationalismului, au facut ca aceasta conceptie, si totodata practica politica, sa fie supusa unor severe critici.

Criticile respective nu au condus nici la distrugerea ideii nationale si nici a statului natiune. Ceea ce s-a intamplat, in mare masura, si ceea ce se mai intampla in continuare, este modernizarea vechilor concepte care au stat la originea statului national unitar, in lumina oportunitatilor, amenintarilor si provocarilor care se vad deja la orizontul lumii globalizate. In principal, conceptul de stat national si-a pierdut intelesul de etnic iar conceptul de stat unitar si-a pierdut intelesul de centralizat.

Liniile pe care modernismul a actionat impotriva nationalismului clasic (primitiv) pot fi prezentate sintetic astfel:

1) Trecerea de la democratia majoritara la democratia participativa. Democratia majoritara a asigurat primatul numarului si astfel, prin "dictatura majoritatii", a alimentat conflictul dintre cei multi si cei putini.

In prezent aceasta conceptie asupra democratiei a fost depasita in cea mai mare parte a Europei in favoarea democratiei pluraliste (bazata pe respectul si valorificarea diversitatii), democratiei liberale (bazata, printre altele, pe asigurarea egalitatii reale a sanselor prin acceptarea discriminarilor pozitive), democratiei paritare (bazata pe mecanisme care sa asigure reprezentarea egala a persoanei umane indiferent de deosebirile de sex sau de alte deosebiri similare, la actul de decizie politica) si a democratiei participative (bazata pe participarea directa a cetatenilor la initierea, formularea, aplicarea si controlul deciziei politice, inclusiv prin transferul unora din competentele statului catre societatea civila).

Desi aceste progrese sunt resimtite pretutindeni in Europa, din pacate, mentalitatile vechi inradacinate in conceptul democratiei majoritare sunt inca vii si ele conduc, printre altele, la transformarea actului electoral in element central al mecanismului democratic (respectiv exacerbarea electoralismului si promovarea democratiei electorale), la minimizarea si minimalizarea rolului societatii civile si la tratarea minoritatilor in general - a celor nationale, in special - ca pe niste corpuri straine care infecteaza organismul sanatos al natiunii.

2) Abandonarea centralismului (descentralizarea). Statele (unitare) au abandonat centralismul si l-au inlocuit printr-un mecanism agregat din subsidiaritate, solidaritate si legitimitate democratica.

Descentralizarea s-a produs atat prin transferul unor competente de la autoritatile centrale catre cele locale (autonomia locala) dar si de la autortatile de stat catre societatea civila (dcmocratia participativa generatoare de legitimitate democratica).

In acest context regionalizarea interna nu reprezinta doar o forma de organizare a subsidiaritatii, ci si o solutie pentru cresterea solidaritatii intra- si inter-comunitare.

3) Protectia comunitatilor minoritare. Statele (nationale si unitare) au sesizat ca una din cele mai mari amenintari la adresa coerentei si linistii lor launtrice sunt miscari1e centrifuge si "anarhismul" grupurilor minoritare. S-a remarcat, de asemenea, ca astfel de miscari nu pot fi contracarate - decat, cel mult, temporar si cu costuri uriase - prin masuri de forta. In fine, s-a constatat ca, in masura in care nelinistile minoritare sunt calmate, diversitatea creata prin convietuirea majoritatii cu diferite minoritati, reprezinta un factor de bogatie, dinamism si eficienta ale statului in ansamblul sau.

Toate acestea au fost motive care au dus la dezvoltarea unei conceptii tot mai cuprinzatoare asupra "protectiei comunitatilor minoritare" (conceptie care nu include doar minoritatile nationale ci si toate tipurile imaginabile de minoritati). Amintita conceptie este bazata, in principal, pe urmatoarele principii:

a) principiul respectului diversitatii, intr-o mare masura diferit de principiul tolerantei care presupunea aroganta raportului ierarhic intre tolerant si tolerat (minoritatile nu sunt tolerate intrucat ele au un drept originar egal in valoare cu cel al majoritatii);

b) principiul convietuirii parteneriale (al parteneriatului) care presupune asocierea minoritatilor la actul de conducere general (de guvernamant, in special) fara a se tine seama de ponderea lor in totalitatea populatiei;

c) principiul discriminarii pozitive care presupune acordarea, in favoarea minoritatilor, a unor privilegii, atunci cand acestea sunt necesare spre a compensa inegalitatea numerica dintre ele si majoritate (asemenea privilegii privesc, printre altele, dreptul de initiativa in diverse domenii sau drepturi speciale de control asupra functionarii institutiilor statului sau drepturi de vot pe plan local pentru necetateni etc.);

d) principiul conservarii identitatii culturale care priveste crearea conditiilor pentru pastrarea elementelor de identificare ale comunitatii in cauza (limba, religie, traditii etc.);

e) principiul integrarii multiculturale (multiculturalismul) care depaseste simpla coexistenta si, refuzand, in egala masura, atat asimilarea minoritatilor cat si izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmareste ca membrii fiecarei entitati, fie ea majoritara sau minortara, sa-si insuseasca, sa inteleaga, sa respecte si sa se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunitati culturale colocuitoare. (Societatea multiculturala nu numai ca respecta diversitatea dar, in acelasi timp, pastreaza si sintetizeaza valorile culturale ale tuturor grupurilor cu identitate proprie care coexista pe teritoriul unui stat dat.)

4) Autodeterminarea interna. Practica a aratat ca simpla legiferare a unai norme nu este suficienta spre a disciplina realitatea potrivit normei respective. Astfel, faptul ca in dreptul international autodeterminarea a fost recunoscuta numai popoarelor nu a impiedicat minoritatile nationale - uneori din motive temeinice, alteori ca rezultat al unor manipulari politice - sa ceara separarea de statul in care traiesc.

Acestei autodeterminari externe care opereaza prin excludere si secesiune i s-a opus autodeterminarea interna care implica includerea minoritatilor intr-un tot neconflictual unde, odata temerile identitare calmate, cetatenii - apartinand fie majoritatii fie minoritatilor - isi pot stabili o identitate comuna pe baza de elemente apte a face obiectul unor compromisuri rationale. (De regula, aceste elemente apartin domeniului economic si social.)

Autodeterminarea interna presupune conferirea unui set de drepturi de definit in fiecare caz concret, care ingaduie minoritatilor nationale sa-si organizeze liber viata fara a prejudicia unitatea statala in interiorul careia traiesc si cu care au raporturi de cetatenie activa functionand potrivit regulilor democratiei participative. Potrivit acestui tip dc autodeterminare drepturile recunoscute de stat comunitatilor umane minoritare sunt nelegate de teritoriu. Prin conferire de drepturi se pastreaza, astfel, integritatea teritoriala, intrucat tot practica a dovedit ca statele care nu dau drepturi dau (pierd) teritorii.

5) De la statul national la statul civic. Statul national in sensul de stat organizat pe baze etnice cedeaza tot mat mult locul statului civic bazat pe imbinarea intre laicitate, garantarea drepturilor individuale si multiculturalism. Intr-un asemenea stat etnocratia este inlocuita de meritocratie, conceptele de majoritate si minoritate, insesi, dispar din ratonamentul politic, iar deosebirile identitare pot fi observate numai la sarbatori dupa Dumnezeul la care se roaga fiecare om.

Pronuntandu-se impotriva oricarei autonomii teritoriale pe baze etnice, Europa ar trebui sa combata si conceptul statului etnic, discriminarile economico-sociale pe criteriu etnic, solutiile politice cu caracter etnic adoptate pentru stingerea conflictelor culturale si totodata, sa militeze in favoarea statului civic multicultural precum si a modelului de convietuire specific acestuia.

SOCIETATEA MULTICULTURALA A EUROPEI UNITE 4

Cele prezentate mat sus aveau in vedere evolutia multiculturalismului civic in cadrul statelor nationale existente, ca efect al modernizarii ideii nationale. Cum stau lucrurile daca analizam perspectivele societatii multiculturale in cadrul unei viitoare Europe unite?

Au fost aduse argumente in sensul ca federalizarea Europei "sugereaza dezirabilitatea descentralizarii autoritatii politice la nivelul acceptabil, atat in cadrul fiecarui stat in parte cat si in cadrul UE", dar "tot ele par sa indice ca a presa descentralizarea pana la punctul unde statele existente, in special cele multinationale, se dezmembreaza, ar putea fi grav, in defavoarea minoritatilor culturale"5.

Este totusi putin probabil sa obtinem concluzii asupra efectelor federalizarii Europei pornind de la experiente circumscrise cum este Canada (folosita drept studiu de caz de catre Peter Leslie, autorul citat). Observatii importante asupra societatii multiculturale a Europei Federale pot fi obtinute insa din studiul logicii raporturilor etno -politice, o data cu amorsarea unui astfel de proces.

Societatile de astazi traiesc sub tensiunea celor 2 determinatii care sunt, pe de o parte norma dreptului international si, pe de alta parte, realitatea practica a statului national. In masura in care dreptul international postbelic garanteaza - la nivel de principiu - drepturile si libertatile individuale iar acestea includ principiile egalitatii si non - discriminarii, atunci popoarele care se bucura astazi de drepturi la autodeterminare sunt concepute ca fiind formate din cetateni liberi si egali intre ei6.

Norma dreptului international lucreaza , drept urmare, cu un concept abstract de societate in care solidaritatea comunitara ar avea la baza, cumva, patriotismul constitutional in sensul lui Habermas.

Realitatea este, evident, diferita. Ea reflecta nu numai faptul ca statele actuale s-au format (in marea majoritate istoric), ca manifestare a etosului national, ci si faptul practic ca limba si cultura majoritatii asigura acesteia un ascendent in raport cu celelalte identitati etno-culturale. Aceasta diferenta este astazi echilibrata de o alta componenta a dreptului international, prin care s-au codificat drepturile minoritatilor nationale si protectia identitatilor culturale minoritare. Statele in care principiul non discriminarii este aplicat consecvent alaturi de alte instrumente de protectie a minoritatilor nationale au reusit sa "acorde" norma de drept cu realitatea practica a ascendentei culturii majoritare. Frontiera statelor nationale actuale "decupeaza" un teritoriu prin care, pe de o parte se determina o anumita majoritate nationala si anumite minoritati; pe de alta parte se stabileste o jurisdictie a unor autoritati publice obligate sa preserveze principiile unui stat civic7.

Echilibrul dintre aceste doua tipuri de determinatii este pastrat la un nivel decent in (practic) toate statele-membre ale Uniunii Europene actuate. Dezechilibrul dintre ele a generat in restul Europei reale probleme inter-etnice (in tari precum Romania, Slovacia, Bulgaria) pana la tragedia fostei Iugoslavii. Dar, si in cazul "modelelor bune", cu atat mat mult in cazul "modelelor negative", tensiunea dintre egalitatea de principiu a cetatenilor statului national - in care cetatenia este chemata sa statueze egalitatea abstracta a locuitorilor - si etosul majoritatii se pastreaza8. In Europa de astazi, comunitatile etno-culturale au fost "taiate" de catre frontiere pentru a fi distribuite in rolul de majoritati si minoritati (nationale).

Federalizarea Europei aduce (sau poate aduce) cu sine o schimbare fundamentala. Daca suveranitatea statelor nationale nu va mai "administra" drepturile si libertatile individuale (incluzand statutul cetateniei europene si principiul egalitatii intre cetateni, acestea intrand sub competenta federala), atunci frontierele statelor federate nu vor mai exista pentru a face distinctii etno-culturale, nu vor mai fi separate in minoritati si majoritati de catre frontiere. Desigur, comunitatile multiculturale ale Europei Federale aflate intre granitele statelor federate isi vor administra viata conform competentelor specifice (conform principiului subsidiaritatii). Daca insa o majoritate locala (la nivel de stat federat ori de unitate administrativa) va incerca sa isi creeze un avantaj in dauna altor comunitati (minoritare intre frontierele statului federat sau unitati administrative), atunci actul de justitie va fi asigurat la nivel federal. La nivelul federal nu are cum sa existe, in principiu, partis pris-ul cu care se judeca la nivelul statelor nationale. Alegerea administratorilor actului de justitie la nivel federal nu mai este expresia unei vointe nationale.

In acest sens, insusi conceptul juridic de "minoritate nationala" isi va pierde incet, relevanta9. Complementar, insusi conceptul nejuridic dar cu substanta practica, de "majoritate nationala" , nu va mai fi la fel operant in cadrul statelor federate. Masurile non-discriminatorii si afirmative vor ramane, desigur, instrumente necesare pentru asigurarea egalitatii de fapt a diferitelor categorii de persoane. Dar ele vor fi motivate mai ales prin dimensiunea lor socio-economica si nu prin asimetria de putere dintre grupuri etno-culturale care se considera in competitie.

SECURITATEA/ STABILITATEA PRIN MULTICULTURALISM

(In loc de concluzii)

S-a vorbit mult despre stabilitatea/securitatea prin dezvoltare, prin integrare, prin cooperare. Este timpul sa recunoastem valabilitatea unui nou concept: securitatea/stabilitatea prin multiculturalism. Pe de o parte este vorba despre multiculturalismul realizat la nivel national (mai exact la nivelul statului-natiune evoluat pana la faza de stat civic) iar pe de alta parte, despre multiculturalismul global.

Intr-un atare context se impune si distinctia intre culturile inrudite (e.g. catolicism, protestantism, ortodoxism etc.), de familie si culturile neinrudite. Desi din punct de vedere politic nu pare a fi foarte corect, din punctul de vedere al unei analize obiective se poate afirma ca avem de a face cu culturi compatibile si culturi incompatibile. Primele sunt culturile surori. Cele din urma sunt culturile de filiatie sau cele complet straine una alteia. Multiculturalismul in privinta culturilor surori se poate realiza prin ,,strategia proiectelor comune", adica prin aducerea reprezentantilor acelor culturi la identificarea unor interese comune in sfere extra-culturale pentru ca prin cointeresarea la efort constructiv comun sa se ajunga la cunoastere, acceptare si respect reciproc.

In cazul culturilor de filiatie ori lipsite de legaturi genetice, constructia stabilitatii trebuie sa inceapa de la dialogul intercultural menit sa asigure cunoasterea reciproca. Intr-un asemenea cadru de cunoastere si acomodare se poate trece la edificarea de institutii compatibile. In acest sens, Europa va fi indispensabil sa observe ca problema ei nu este aceea de a-si transfera modelul - odata gasit - in jumatatea estica a continentului sau in alte parti ale lumii ci de a asista state sau societati partenere de acolo in realizarea de institutii compatibile bazate pe un set impartasit de valori si executate cu ,,caramizile traditiilor nationale".

Dialogul multicultural devine, asadar, un instrument al stabilitatii. Ecumenismul - religios dar si cel laic - apar ca find absolut necesare atat spre a se evita globalizarea urii cat si spre a se crea bazele unei societati - nationale si/sau globale - care sa asocieze dreptul la solidaritate cu dreptul la diversitate.

Acestea fiind spuse trebuie sa notam de asemenera care sunt principalele pericole ale politicilor multiculturale. In primul rand, acestea se refera la folosirea protectiei comunitatilor culturale ca mijloc pentru realizarea obiectivelor geo-politice. In al doilea rand, exista pericolul evitarii asimilarii culturale prin (auto)izolare. Ambele pot fi depasite prin crearea legaturii/uniunii intre multiculturalism si civism.

Statul civic este opusul statului etnic. In acest sens, trebuie mentionat ca asa numitul stat multinational este de asemenea un stat etnic, dar un stat care recunoaste existenta catorva grupuri etnice. In consecinta, acesta nu este un alt tip de stat fata de cel creat pe baze etnice si acesta promoveaza aceeasi calitate a relatiilor interculturale. Din contra, statul civic realizeaza solidaritatea indivizilor (personalitatilor) depasind frontierele culturii (grupurile culturale). Cu toate ca stabilitatea sa poate fi subminata de mandria identitara care ar putea duce la aparitia frustrarilor, a ambitiilor si a cererilor specifice, adesea inspirate sau incurajate de asa-numitele "natiuni mama" (statul natiune care isi asuma rolul de integrator cultural si de protector cultural al tuturor minoritatilor nationale de peste hotare care au aceeasi origine etnica cu majoritatea etnica/grupul cultural), care la randul lor, de multe ori, au actionat prin prisma obiectivelor de politica internationala sau a inclinatiei de a exporta problemele lor interne prin vehicule nationaliste. De aceea, statul civic trebuie sa accepte diversitatea cuturala si astfel sa devina multicultural, prin multiculturalism intelegandu-se coexistenta comunitatilor culturale (diferitele grupuri culturale duc o viata normala) si nu doar o coabitare culturala (diferitele grupuri culturale care traiesc impreuna in acelasi stat, dar sunt separate, i.e. traiesc separat).

Ce garantii ar putea exista pentru functionarea normala a unui stat multicultural civic? In primul rand, trebuie sa observam in maniera cea mai realista faptul ca politicile multiculturale nu trebuie sa ignore mandria si ambitiile comunitatilor etnice majoritare. Acestea nu dispar doar pentru ca societatea se globalizeaza. Nu ne putem imagina o societate globala nestructurata. In consecinta, sistemul societatii globale va avea in continuare subsisteme la nivelul carora vom putea gasi o majoritate etnica si minoritati etnice. Relatiile lor trebuie sa fie ghidate de spiritul cooperarii si coexistentei, adica fiecare sa puna in comun punctele lor forte specifice pentru a putea realiza impreuna un proiect comun (am putea vorbi despre un "animus cooperandi" sau mai bine, un "animus cohabitandi" sau chiar si mai bine, un "animus convivendi"), iar nu de un spirit de comert si de targuiala, adica partile sa fie implicate intr-un joc cu suma nula, fiecare incercand sa ceara mai mult si sperand sa ofere cat mai putin. Pentru realizarea acestor obiective trebuie sa pregatim majoritatile nationale (care la nivel global vor fi, ele insele, minoritati) sa inteleaga si sa accepte conceptul de "natiune cosmopolita". Acest lucru va comporta un efort intens si lung de educatie publica dublata de dezvoltarea solidaritatii civice.

In al doilea rand, o alta garantie consta in combinarea dintre stat/national si protectia internationala a modelului cultural. Adica, in etapa actuala, fiecare stat ar trebui sa fie responsabil, ca actor principal la nivelul jurisdictiei sale teritoriale, pentru pastrarea multiculturalismului civic. Daca acesta esueaza, ar trebui recunoscut dreptul la actiune al comunitatii internationale ca actor subsidiar. Aceasta ar insemna dezvoltarea la nivel international, a unui sistem subsidiar eficient pentru protectia drepturilor minoritatilor/culturii in spiritul unui multiculturalism civic adevarat. In acest fel, putem elimina pe cat de mult posibil interventia directa a unui anumit stat ("natiunea mama") care ar putea avea interese partinitoare in protejarea unui anumit grup cultural/etnic. Desigur, cu cat integrarea europeana si societatea globala vor evolua, cu atat va avea loc o diviziune a muncii intre entitatile statale si entitatile federale/regionale/globale. Prima se va ocupa (cel putin in principiu) de aspectele civice ale problemei, iar cea din urma se va ocupa de aspectele culturale ale problemei. Acest lucru inseamna frontiere spiritualizate care nu mai separa grupurile culturale in majoritati si minoritati.

La aceste remarci putem adauga si problema drepturilor emigrantilor. Un set comprehensiv de reguli privind drepturile culturale ale emigrantilor ar trebui realizat la nivel international. Acest lucru ar fi si mai important pentru o viitoare Europa unita (posibil federala) care va deveni o atractie pentru fluxurile migratoare ce isi au originea culturi diferite fata de cea europeana. Aceasta este, insa, o problema speciala pentru care nu avem aici spatiul necesar de a intra in detalii. Putem indica numai nevoia de a o studia mai in profunzime.

In finalul acestei treceri in revista a problemei foarte sensibile privind stabilitatea Europei din perspectiva provocarilor multiculturalismului civic, trebuie pus accentul, inca o data, pe rolul educatiei si a dialogului intercultural. Nu ne putem astepta ca o schimbare spontana in modelul existent si o recunoastere generala a unui model civic multicultural al societatii sa aiba loc fara amenintari serioase la adresa stabilitatii internationale, daca procesul/progresul natural nu este insotit de un efort consistent de educatie. De aceea am sugera crearea unei retele de universitati multiculturale, care ar putea sa se concentreze, fiecare, pe o anumita sub-regiune (unele dintre acestea ar putea fi: Universitatea pentru Europa Centrala; Universitatea pentru Europa de Sud-Est; Universitatea Marii Negre; Universitatea Danubiana; Universitatea Mediteraneana; Universitatea Marii Baltice etc.). In acelasi timp am sugera organizarea unei conferinte Multiculturale Internationale care ar putea evolua eventual intr-un sistem de Forumuri Interculturale indreptate catre dezvoltarea dialogului si intelegerii intre culturi si religii, si catre indrumarea lor pe liniile respectului si intelegerii reciproce, cat si catre acelea ale coexistentei si convergentei in diversitate.

Diversitatea culturala inseamna bogatie. Ar trebui pastrata intocmai. Dar aceasta diversitate nu trebuie sa submineze sansele unei vieti civice in cadrul unei civilizatii coerente, consolidata de solidaritatea membrilor sai. Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorita, permitand tuturor si fiecarui individ sa atinga satisfactia deplina de a avea posibilitatea sa traiasca, in acelasi timp, in cadrul unei civilizatii si a catorva mii de culturi.