Contabilitate (baze) - subiecte - intrebari pentru examen

Facultatea Management Financiar-Contabil Bucuresti

Specializarea: Contabilitate si informatica de gestiune

CONTABILITATE (BAZE)

SUBIECTE - INTREBARI PENTRU EXAMEN

1. Definirea contabilitatii

Prima lucrare din literatura contabila, care prezinta pentru intaia oara descrierea partidei duble in contabilitate, a aparut la VeneTia, in anul 1494, intitulata Tractatus de Computis et Scripturis, adica Tratat de Contabilitate in Partida Dubla, si apartine italianului Luca Paciolo.

In aceasta lucrare, Luca Paciolo analizeaza contabilitatea ca un ansamblu de principii si reguli privind inregistrarea in partida dubla a averii ce aparTine unui negustor, precum si toate afacerile acestuia, in ordinea in care au avut loc.

In concepTia sa, partida dubla este definita prin prisma ecuaTiei de schimb dintre avere si capital (Avere = Capital). Fiecare tranzacTie intervenita in masa averii, implicit a capitalului, este reprezentata ca un raport intre "primire" si "dare", respectiv intre debitor, cel care primeste valoarea, si creditor, cel care o avanseaza.

2. Statutul contabilitatii

Analiza statutului contabilitaTii se inscrie in perimetrul unei controverse: se va vedea ca exista argumente sa consideram contabilitatea fie arta, fie tehnica, fie stiinTa, fie limbaj de comunicare.

. Atunci cand consideram contabilitatea o arta, avem in vedere ansamblul de reguli ce guverneaza o profesie, o activitate

. Contabilitatea poate capata statutul de tehnica de inregistrare, prelucrare, clasificare, interpretare si comunicare a informaTiilor privind evenimentele si tranzacTiile ce au loc in viaTa intreprinderii. Contabilitatea este o tehnica ce nu poate fi conceputa, insa, fara a o raporta la aplicarea de cunostinTe stiinTifice, in vederea realizarii unei producTii de informaTii.

. Statutul de stiinTa al contabilitaTii se justifica prin prezenTa postulatelor, principiilor si

regulilor contabile, ca sistem de referinTa in contabilitate.

. Statutul de limbaj (normalizat) al contabilitaTii este unanim acceptat, contabilitatea fiind

considerata, de altfel, limbajul universal al afacerilor.

3. Contabilitatea financiara si contabilitatea de gestiune, campuri informationale distincte dar

Interdependente

Instrumentul prin intermediul caruia intreprinderea da socoteala mediului sau despre ceea ce face, despre pozitia sa financiara, despre performantele sale, nu este altul decat contabilitatea financiara.

Contabilitatea generala sau financiara (comptabilité générale, comptabilité financière, financial accounting) are rolul de a inregistra tranzactiile intreprinderii cu mediul extern, pentru determinarea periodica a situatiei patrimoniale si financiare si a rezultatului obtinut.

Contabilitatea generala (financiara) indeplineste mai multe functii, si anume:

. functia de inregistrare a tranzactiilor intreprinderii, in scopul determinarii periodice a situatiei patrimoniale si financiare si a rezultatului intreprinderii;

. functia de comunicare financiara externa, avand drept scop informarea diverselor categorii de utilizatori ai informatiei contabile (actionarii, furnizorii, clientii, statul etc.);

. functia de instrument de verificare si proba, generata de ratiuni juridice si fiscale;

. functia de furnizare a informatiilor necesare sintezelor macroeconomice, pentru calcularea conturilor nationale;

. functia de satisfacere a cerintelor informationale ale analizei financiare.

Contabilitatea financiara nu este opusa contabilitatii de gestiune. Ambele circuite informationale sunt complementare pentru gestiunea intreprinderii.

Contabilitatea de gestiune. Aparuta ca urmare a concurentei in mediul industrial, contabilitatea de gestiune a evoluat continuu, denumindu- se succesiv: contabilitate industriala, contabilitatea costurilor, contabilitatea analitica, de exploatare, contabilitate de gestiune, contabilitate manageriala (comptabilité de gestion, management accounting).

Contabilitatea de gestiune are rolul de a servi ca instrument in luarea deciziilor de catre manageri.

Contabilitatea de gestiune indeplineste urmatoarele functii:

. functia de determinare a costurilor pe produs, activitati si unitati organizationale (divizii, ramuri, departamente etc.);

. functia de determinare a rezultatelor analitice pe produse sau activitati;

. functia de furnizare a informatiilor necesare bugetelor si conturilor previzionale;

. functia de producere a informatiilor destinate masurarii performantelor intreprinderii (rentabilitate, productivitate etc.) la nivelul produselor si al sectoarelor de activitate.

Cu toata opozitia dintre contabilitatea financiara si contabilitatea de gestiune, intre ele exista, totusi, o legatura, in sensul ca ambele se bazeaza pe aceleasi date, preluate din documentele justificative.

Astfel, contabilitatea de gestiune preia numeroase informatii colectate de contabilitatea financiara, iar elaborarea documentelor contabile de sinteza se sprijina si pe aportul contabilitatii de gestiune.

4. Categorii specifice obiectului de studiu al contabilitatii

Obiectul de studiu al contabilitaTii il reprezinta patrimoniul. Pentru ca un patrimoniu sa existe, sunt necesare doua elemente interdependente: o persoana fizica sau juridica, in calitate de subiect de drepturi si obligaTii, pe de o parte, si bunurile economice, ca obiect de drepturi si obligaTii, pe de alta parte.

Intre obiectele de drepturi si obligaTii si drepturile si obligaTiile ce iau nastere in urma gestionarii acestor obiecte se interpune o persoana fizica sau juridica.

Patrimoniul reprezinta totalitatea drepturilor si obligaTiilor cu valoare economica, aparTinand

unei persoane fizice sau juridice, precum si bunurile economice la care acestea se refera.

Structura de ansamblu a patrimoniului se prezinta astfel:

Principalele trasaturi ale obiectului de studiu al contabilitaTii sunt urmatoarele:

a. Contabilitatea studiaza patrimoniul in expresie valorica

b. Contabilitatea studiaza modul in care se asigura gestiunea patrimoniului.

c. Contabilitatea studiaza echilibrul global al patrimoniului. Acest echilibru poate fi scris sub forma unei egalitaTi, cunoscuta sub denumirea de ecuaTia de echilibru a patrimoniului, astfel:

Bunuri economice = Drepturi + ObligaTii

Aceasta ecuaTie este tradusa in plan contabil prin structurile calitative de ACTIV si PASIV.

Deci, ecuaTia generala a contabilitaTii generale este:

Sau

5. Structuri de activ

Se pot delimita urmatoarele structuri de activ:

A. Active imobilizate

B. Active circulante

C. Cheltuieli in avans

A. ACTIVELE IMOBILIZATE reprezinta bunurile si valorile cu o durata de folosinTa indelungata in activitatea intreprinderii si care nu se consuma la prima utilizare. Activele imobilizate cuprind:

I. Imobilizari necorporale

II. Imobilizari corporale

III. Imobilizari financiare

I. Imobilizarile necorporale (active intangibile sau nemateriale) sunt imobilizari care nu se concretizeaza in bunuri, ci intr-un document juridic sau comercial.

Reglementarile introduse prin Programul de Dezvoltare a ContabilitaTii din Romania definesc imobilizarile necorporale ca fiind active identificabile nemonetare, fara support corporal, care sunt deTinute pentru utilizare in procesul de producTie sau furnizare de bunuri si servicii, pentru locaTie la terTi sau in scopuri administrative.

Intreprinderile trebuie sa recunoasca un activ necorporal , daca si numai daca acesta indeplineste criteriile de recunoastere ale activelor, si anume:

sa existe probabilitatea ca respectivele imobilizari sa genereze beneficii economice viitoare pentru intreprindere;

sa poata fi masurate in mod credibil.

In structura imobilizarilor necorporale sunt incluse:

1. Cheltuielile de constituire cuprind cheltuielile cu infiinTarea, dezvoltarea si fuziunea intreprinderii (taxe de inregistrare si inmatriculare, cheltuieli privind emiterea si vanzarea de acTiuni, cheltuieli de prospectare a pieTei si de publicitate) numai cand reglementarile permit imobilizarea acestora. Amortizarea acestor active se realizeaza sistematic pe parcursul unei perioade de maximum 5 ani.

2. Cheltuielile de dezvoltare sunt reprezentate de costurile efectuate pentru realizarea unor obiective strict individualizate, a caror fezabilitate tehnologica a fost demonstrata si care vor fi utilizate in intreprindere sau comercializate.

Aceste cheltuieli se amortizeaza sistematic pe durata utila de viaTa.

3. Concesiunile, brevetele, licenTele, marcile, drepturile si valorile similare si alte imobilizari necorporale cuprind toate cheltuielile efectuate pentru achiziTionarea drepturilor de exploatare a unui bun, activitate sau serviciu (in cazul concesiunilor), a unui brevet, a unui knowhow, a unei licenTe, a unei marci si altor drepturi similare de proprietate industriala si intelectuala.

Alte imobilizari necorporale includ active nenominalizate in grupele menTionate, cum ar fi: programele informatice create de intreprindere sau achiziTionate de la terTi in scopul utilizarii pentru nevoile proprii etc.

Amortizarea acestor active se realizeaza sistematic pe perioada cat intreprinderea a achiziTionat dreptul de exploatare sau utilizare a unor astfel de imobilizari.

4. Fondul comercial este recunoscut ca activ necorporal atunci cand rezulta din achiziTia unei alte intreprinderi al carei cost de achiziTie este superior valorii de piaTa a activelor nete dobandite (activele dobandite mai puTin datoriile preluate). Cauza existenTei fondului comercial o constituie existenTa unor elemente necorporale generate de intreprindere care nu sunt recunoscute distinct in contabilitate (reputaTia, clientela, vadul comercial, firma etc.).

Fondul comercial este supus unei amortizari sistematice pe durata de utilizare, fara a depasi 20 de ani de la data achiziTiei.

5. Avansurile si imobilizarile necorporale in curs de execuTie sunt active imobilizate care nu au fost terminate pana la sfarsitul exerciTiului financiar, inclusiv sumele in bani achitate in contul activelor necorporale.

II. Imobilizarile corporale cuprind bunurile cu conTinut material (corporal).

Reglementarile introduse prin Programul de Dezvoltare a ContabilitaTii din Romania definesc imobilizarile corporale ca fiind active deTinute de o intreprindere pentru a fi utilizate in producTia de bunuri sau in prestarea de servicii, in scopuri administrative sau pentru a fi date in locaTie terTilor, active care vor fi utilizate pe parcursul mai multor exerciTii financiare.

Caracteristica imobilizarilor corporale este aceea ca acestea participa in procesul muncii cu intreaga lor valoare de utilitate, dar se consuma si isi transmit, in mod treptat, valoarea asupra costurilor noilor produse. Ele participa la mai multe cicluri de exploatare, indeplinindu-si funcTia continuu si repetat, fara a se integra in conTinutul material al bunurilor obTinute. Ceea ce se transmite este numai valoarea lor. In aceste condiTii, reproducTia imobilizarilor corporale se realizeaza pe calea amortizarii, adica prin includerea in cheltuieli a unor cote-parTi din valoarea

lor. Valoarea amortizabila este alocata sistematic pe durata de viaTa utila a activului corporal, prin alegerea unei metode de amortizare in masura sa reflecte ritmul in care beneficiile economice sunt consumate de catre intreprindere (metoda lineara, metoda degresiva sau metoda accelerata).

Durata de viaTa utila a unei imobilizari corporale este:

fie perioada de timp in cursul careia un activ se asteapta a fi utilizat de catre intreprindere;

fie numarul unitaTilor de producTie sau al unitaTilor similare ce se asteapta a fi obTinute de catre intreprindere prin utilizarea activului.

In structura imobilizarilor corporale se includ:

terenuri si construcTii;

instalaTii tehnice si masini;

alte instalaTii, utilaje si mobilier;

avansuri si imobilizari corporale in curs de execuTie.

III. Imobilizarile financiare, denumite si investiTii financiare pe termen lung, cuprind valorile financiare investite de intreprindere pe termen lung, sub forma de titluri si creanTe financiare, in scopul obTinerii de venituri financiare sub forma dividendelor sau dobanzilor, prin cresterea valorii capitalizate sau prin realizarea de beneficii din comercializarea acestor investiTii.

In structura acestora sunt cuprinse:

(1) titluri de participare sau interese de participare;

(2) alte titluri imobilizate

(3) creanTe imobilizate.

1. Titlurile de participare si interesele de participare reprezinta drepturile sub forma de acTiuni sau alte titluri de valoare in capitalul altor intreprinderi, care asigura intreprinderii deTinatoare exercitarea controlului, respectiv a unei influenTe semnificative in gestiunea intreprinderii deTinatoare de titluri. Acestea nu pot fi deTinute din alte interese strategice.

2. Alte titluri imobilizate includ titlurile de valoare, altele decat categoriile menTionate, pe care intreprinderea le deTine si nu are nici intenTia, nici posibilitatea sa le revanda.

3. CreanTele imobilizate reprezinta creanTe legate de participaTii, imprumuturi acordate pe termen lung si alte creanTe imobilizate.

CreanTele legate de participaTii sunt acele creanTe ale intre-prinderii create cu ocazia acordarii de imprumuturi intreprinderilor la care deTine titluri de participare.

Imprumuturile acordate pe termen lung sunt sumele acordate de intreprindere terTilor in baza unor contracte pentru care intre-prinderea percepe dobanzi, potrivit normelor legale.

Alte creanTe imobilizate includ garanTiile si cauTiunile depuse de intreprindere la terTi in vederea garantarii bunei execuTii a unei obligaTii.

B. ACTIVELE CIRCULANTE (activele curente) cuprind bunuri si valori care se utilizeaza pe o perioada scurta in activitatea intreprinderii si, in general, participa la un singur circuit economic.

In structura activelor circulante se includ:

I. Stocuri

II. CreanTe

III. InvestiTii financiare pe termen scurt

IV. Casa si conturi la banci

I. Stocurile reprezinta ansamblul bunurilor si serviciilor din cadrul intreprinderii deTinute fie pentru a fi vandute in aceeasi stare sau dupa prelucrarea lor in procesul de producTie, fie pentru a fi consumate la prima lor utilizare.

In categoria stocurilor se includ:

Materii prime si materiale consumabile;

ProducTia in curs de execuTie;

Produse finite si marfuri;

Avansuri pentru cumparari de stocuri.

II. CreanTele reprezinta valori economice avansate temporar de titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice, pentru care acesta urmeaza sa primeasca un echivalent valoric.

Toate persoanele fizice sau juridice care au beneficiat de o valoare avansata si care urmeaza sa dea un echivalent corespunzator se numesc generic debitori. Debitorii intreprinderii sub forma creanTelor din vanzari sunt delimitaTi in contabilitate prin structurile de clienTi si conturi asimilate.

In structura creanTelor se includ:

(1) CreanTe comerciale;

(2) CreanTe in cadrul grupului;

(3) CreanTe din interese de participare;

(4) Alte creanTe;

(5) CreanTe privind capitalul subscris si nevarsat.

1. CreanTele comerciale sunt cele mai semnificative, fiind compuse din creanTele faTa de clienTi si efectele de primit.

2. CreanTele in cadrul grupului sunt generate de relaTiile de decontare intre societateamama (o intreprindere care are una sau mai multe filiale) si filialele ei (intreprinderi controlate de societatea-mama).

3. CreanTele din interese de participare reprezinta creanTele generate de relaTiile de decontare ale intreprinderii cu intreprinderile asociate (asupra carora se exercita o influenTa semnificativa).

4. Alte creanTe sunt reprezentate de creanTele generate de relaTiile de decontare ale intreprinderii cu personalul, bugetul statului, alte organisme publice, asigurarile sociale, protecTia sociala, debitori diversi etc.

5. CreanTele privind capitalul subscris si nevarsat sunt reprezentate de creanTele generate de relaTiile intreprinderii cu acTionarii sai, referitoare la subscrierile de capital social, efectuate si nedepuse inca.

III. InvestiTiile financiare pe termen scurt (titluri de plasament sau valori de trezorerie) reprezinta valorile financiare investite de intreprindere in vederea realizarii unui castig pe termen scurt.

In structura acestora se includ: (1) AcTiuni proprii; (2) Alte investiTii financiare.

1. AcTiunile proprii sunt acTiunile proprii rascumparate temporar de intreprindere in vederea distribuirii lor personalului propriu sau terTilor, regularizarii cursului bursier sau reducerii capitalului social.

2. Alte investiTii financiare sunt reprezentate de acTiuni cotate si necotate, obligaTiuni emise si rascumparate, obligaTiuni cotate si necotate achiziTionate de intreprindere in vederea obTinerii de venituri financiare intr-un termen scurt.

IV. Casa si conturi la banci sunt reprezentate de valorile care imbraca efectiv forma de bani, fiind separate disponibilitaTile in devize de cele in lei.

In structura disponibilitaTilor se includ:

(1) Conturi la banci;

(2) Casa;

(3) Acreditive;

(4) Avansurile de trezorerie.

Conturile la banci se refera la disponibilitaTile banesti in lei si devize aflate in conturile bancare, sumele in curs de decontare, cecuri de incasat.

Casa delimiteaza disponibilitaTile banesti in lei si devize aflate in casieria intreprinderii si alte valori, cum sunt: timbre fiscale si postale, bilete de tratament si odihna, tichete si bilete de calatorie.

Acreditivele reprezinta lichiditaTi pastrate la banca intr-un cont distinct, la dispoziTia unui furnizor, din care urmeaza a se efectua plaTile catre acesta pe masura livrarii bunurilor, prestarii serviciilor, executarii lucrarilor.

Avansurile de trezorerie reprezinta sume virate la banci sau sume in numerar, puse la dispoziTia angajaTilor sau terTilor, persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unor plaTi in numele intreprinderii.

C. CHELTUIELILE IN AVANS reprezinta valori care asigura alocarea asupra fiecarui exerciTiu financiar numai a cheltuielilor care ii sunt proprii.

Cheltuielile inregistrate in avans sunt sume de bani achitate in cursul exerciTiului curent, dar care se refera la servicii ce vor fi primite in cursul exerciTiului urmator (abonamente, chirii platite in avans).

6. Structuri de pasiv

Pasivul, prin componenTa sa, reflecta modul de finanTare a mijloacelor economice si gradul de exigibilitate al surselor de finanTare(exigibilitatea reprezinta timpul de decontare a unei datorii).

. FinanTarea proprie este facuta direct, de catre intreprindere, sub forma de capital social, rezerve, profit etc.

. FinanTarea straina a activului este asigurata de terTe persoane care-i imprumuta intreprinderii capitaluri sub diverse forme, cum ar fi: credite bancare, imprumuturi pe baza de titluri si datorii in curs de decontare.

Corespunzator celor doua categorii de finanTare, sursele de finanTare pot fi: surse de finanTare proprii si surse de finanTare straine.

1. Sursele de finanTare proprii corespund finanTarii proprii a mijloacelor economice. Din structura acestora fac parte: capitalul propriu; primele legate de capital; rezervele din reevaluare; rezervele; profitul etc.

2. Sursele de finanTare straine, denumite si datorii, obligaTii sau capital strain, exprima fondurile sau capitalurile furnizate de terTi, pentru care unitatea patrimoniala trebuie sa restituie un echivalent valoric sau sa acorde o prestaTie. Acestea cuprind: imprumuturile acordate de banci sau alte instituTii financiar-bancare si datoriile create in cadrul relaTiilor de decontare ale unitaTii cu alte persoane fizice sau juridice (exemplu: furnizori, efecte de platit etc.).

Normele contabile romanesti prevad urmatoarea structura a pasivului, delimitata in patru categorii, in ordinea crescatoare a exigibilitaTii acestora:

A. Capital si rezerve

B. Provizioane pentru riscuri si cheltuieli

C. Datorii

D. Venituri in avans

A. CAPITALUL SI REZERVELE (capitalul propriu) reprezinta sursele de finanTare stabile de care dispune intreprinderea. Alaturi de creditele pe termen lung, capitalurile proprii fac parte din categoria capitalurilor permanente.

In structura capitalurilor proprii se includ:

(I) capital;

(II) prime de capital;

(III) rezerve din reevaluare;

(IV) rezerve;

(V) rezultatul reportat;

(VI) rezultatul exerciTiului.

I. Capitalul este reprezentat de aportul in bani si/sau bunuri in natura al proprietarilor.

Capitalul se diferenTiaza in capital subscris nevarsat si capital subscris varsat.

1. Capitalul subscris nevarsat reprezinta capitalul pe care proprietarii s-au angajat sa-l puna la dispoziTia intreprinderii.

2. Capitalul subscris varsat reprezinta partea din capitalul subscris care a fost, fizic, depusa de catre proprietari la dispoziTia intreprinderii.

In funcTie de tipul intreprinderii, capitalul se divide dupa cum urmeaza:

1. in acTiuni, in cazul societaTilor pe acTiuni. Valoarea acTiunilor in momentul infiinTarii intreprinderii se numeste valoare nominala;

2. in parTi sociale, in cazul societaTilor cu raspundere limitata.

II. Primele de capital corespund capitalului adiTional creat prin primele de emisiune, fuziune si aport in natura, care sunt determinate de operaTiile de crestere a capitalului prin aporturi noi sau prin fuziune. In cazul aporturilor noi, primele de emisiune si cele privind aportul in natura se creeaza ca diferenTa intre preTul de emisiune al noilor acTiuni (mai mare) si valoarea nominala a acTiunilor (mai mica).

III. Rezervele din reevaluare reprezinta plusurile create prin reevaluarea imobilizarilor corporale si a celor financiare. Cu ocazia reevaluarii, valoarea acestor active creste faTa de valoarea contabila anterioara, cresterea fiind considerata sigura si durabila.

IV. Rezervele sunt surse constituite anual din profitul intreprinderii, in limitele prevazute de reglementarile in vigoare, de statutele intreprinderilor sau conform deciziei adunarii generale a acTionarilor sau asociaTilor.

Structural, rezervele se impart in: rezerve legale, rezerve statutare, rezerve pentru acTiuni proprii si alte rezerve.

1. Rezervele legale se constituie anual, intr-o anumita proporTie, din profitul brut (in alte Tari, din profitul net) sau din primele legate de capital, fiind destinate protejarii capitalului, in cazul in care exerciTiul financiar se incheie cu pierderi.

2. Rezervele statutare reprezinta acele fonduri a caror constituire din profitul net este stipulata in statutul societaTii sau prin clauze contractuale. Ele pot avea ca scop temperarea acTionarilor in a pretinde dividende in dauna altor obligaTii mai mari si mai urgente ale intreprinderii, privind buna ei funcTionare sau alte destinaTii stabilite prin statut.

3. Prin poziTia alte rezerve sunt delimitate fondurile create, de obicei, prin hotararea adunarii generale, din profitul net.

V. Rezultatul reportat reprezinta fie rezultatul sub forma de profit realizat in exerciTiul financiar anterior / anterioare si care, pana la data inchiderii exerciTiului financiar precedent, nu a fost inca repartizat pe destinaTiile prevazute de lege, fie rezultatul sub forma de pierdere obTinut in exerciTiul financiar anterior / anterioare care, pana la data inchiderii exerciTiului financiar anterior, nu a fost acoperita.

VI. Rezultatul exerciTiului poate fi favorabil, caz in care reprezinta un profit, sau nefavorabil, caz in care reprezinta o pierdere pentru intreprindere. Profitul net al exerciTiului financiar incheiat figureaza ca sursa proprie de finanTare pana in momentul repartizarii lui pe destinaTiile stabilite prin lege sau statutul societaTii comerciale.

Rezultatele negative se iau in calcul cu semnul minus si, in consecinTa, diminueaza capitalul propriu.

B. PROVIZIOANELE PENTRU RISCURI SI CHELTUIELI reprezinta datorii ale intreprinderii, constituite la inchiderea exerciTiului pe seama cheltuielilor, pentru acele elemente de patrimoniu a caror realizare sau plata este probabila, ori pentru cheltuieli care devin exigibile in perioadele urmatoare. Cazurile tipice de provizioane pentru riscuri si cheltuieli sunt: litigii, amenzi si penalitaTi, despagubiri, daune si alte datorii incerte, cheltuieli legate de activitatea de

service in perioada de garanTie, cheltuieli cu reparaTiile capitale esalonate, potrivit programului, pe mai multe perioade etc.

C. DATORIILE (numite si capital strain) sunt sursele de finanTare externe puse la dispoziTia intreprinderii fie de banci sau alte instituTii financiare, fie de furnizori, fie de terTi pentru care intreprinderea trebuie sa acorde o prestaTie sau un echivalent valoric.

Reglementarile introduse de Programul de Dezvoltare a ContabilitaTii din Romania clasifica datoriile in datorii curente si datorii pe termen lung. O datorie este curenta daca:

a) se asteapta sa fie achitata in cursul normal al ciclului de exploatare al intreprinderii sau

b) este exigibila in termen de 12 luni de la data bilanTului.

Toate celelalte datorii trebuie clasificate ca datorii pe termen lung.

Ciclul de exploatare al unei intreprinderi reprezinta perioada de timp dintre achiziTionarea materiilor prime care intra intr-un proces de producTie si finalizarea sa in numerar sau sub forma unui instrument usor convertibil in numerar.

Datoriile funcTioneaza din momentul nasterii obligaTiilor faTa de terTi si pana in momentul plaTii lor.

In structura datoriilor se includ:

(1) imprumuturi si datorii asimilate;

(2) datorii comerciale;

(3) datorii in cadrul grupului;

(4) datorii din interese de participare;

(5) alte datorii.

1. Imprumuturile si datoriile asimilate reprezinta datoriile financiare ale intreprinderii privind: imprumuturi din emisiunea de obligaTiuni; credite bancare pe termen lung primite de la banci si alte instituTii financiare.

3. Imprumuturile din emisiunea de obligaTiuni reprezinta surse financiare pe termen lung asigurate prin vanzarea de titluri de credit negociabile catre public, de regula, prin intermediul unor instituTii financiare. Aceste imprumuturi sunt divizate in parTi egale, numite obligaTiuni, rambursabile la un anumit termen, numit scadenTa, sau esalonat si purtatoare de dobanzi.

4. Creditele primite de la banca si alte instituTii includ creditele pe termen lung si creditele pe termen scurt (credite de trezorerie). Aceste credite sunt generatoare de dobanzi si garantate cu activele intreprinderii.

2. Datoriile comerciale se creeaza in cadrul relaTiilor de decontare cu furnizorii pentru aprovizionari de bunuri materiale, lucrari si servicii primite. Ele sunt delimitate sub forma furnizorilor si efectelor de platit.

Furnizorii reprezinta datoriile echivalente valorii bunurilor, lucrarilor si serviciilor primite de la terTi.

Efectele de platit reprezinta titlurile de valoare care atesta obligaTia de plata a intreprinderii in cadrul relaTiilor de decontare cu furnizorii.

3. Datoriile in cadrul grupului reprezinta obligaTiile datorate societaTilor din cadrul grupului in relaTiile de decontare ale societaTii-mama cu filialele sale.

4. Datoriile din interese de participare reprezinta datoriile generate de relaTiile de decontare ale intreprinderii cu societaTile asociate.

5. Alte datorii sunt reprezentate de:

datoriile fiscale, cu valoarea impozitelor si taxelor faTa de bugetul statului;

datoriile salariale, cu valoarea salariilor si altor drepturi salariale faTa de personalul angajat;

datoriile sociale, cu valoarea contribuTiilor la asigurarile sociale faTa de bugetul asigurarilor sociale;

datoriile faTa de asociaTi, cu valoarea capitalului de restituit si a dividendelor de plata;

datoriile faTa de creditorii diversi ai intreprinderii.

Creditorii diversi cuprind toate obligaTiile care prin natura lor nu se includ in categoriile prezentate mai sus. In aceasta situaTie se afla datoriile privind achiziTionarea titlurilor de plasament, sumele incasate si necuvenite etc.

D. VENITURILE IN AVANS reprezinta valorile ce asigura alocarea pentru fiecare exerciTiu financiar numai a veniturilor care ii sunt proprii. In structura lor se includ subvenTiile pentru investiTii si veniturile inregistrate in avans.

1. SubvenTiile pentru investiTii sunt surse de finanTare alocate de la bugetul de stat sau alte surse nerambursabile de care beneficiaza o intreprindere, destinate achiziTionarii sau producerii de echipamente sau alte bunuri de natura imobilizarilor, dezvoltarii unor activitaTi pe termen lung sau pentru acoperirea unor cheltuieli de natura investiTiilor.

2. Veniturile inregistrate in avans sunt sume incasate in timpul exerciTiului financiar, in contul unor servicii care vor fi prestate in cursul exerciTiului urmator, cand acestea vor fi recunoscute ca venituri. Exemplu: chirii incasate anticipat, abonamente incasate in avans etc.

7. Tipuri de modificari patrimoniale

In cadrul unei intreprinderi, de-a lungul unei perioade de gestiune (luna, trimestru, an), au loc numeroase tranzacTii, cum ar fi:

aprovizionarea cu materii prime si materiale de la furnizori;

eliberarea din depozit de materii prime pentru a fi date in consum;

obTinerea de produse finite din procesul de producTie;

livrarea de marfuri catre terTi; restituirea unui credit bancar etc.

Aceste tranzacTii produc modificari in structura elementelor patrimoniale existente, la un moment dat, in intreprindere, prezentandu-se fie sub forma de cresteri, fie sub forma de micsorari, dar menTinandu-se in permanenTa egalitatea patrimoniala, adica aceea dintre totalul activului si totalul pasivului.

Indiferent cat de multe modificari se produc in structura elementelor patrimoniale existente la un moment dat in intreprindere, acestea pot fi incadrate in patru tipuri:

1.Modificari atat in activ, cat si in pasiv, in sensul cresterii; A + x = P + x

2.Modificari atat in activ, cat si in pasiv, in sensul micsorarii; A - x = P - x

3.Modificari numai in activ; A + x - x = P

4.Modificari numai in pasiv; A = P + x - x, in care: A = activ;P = pasiv; x = modificarea

8. Definirea si trasaturile metodei contabilitatii

Metoda este o cale raTionala de urmat, in vederea atingerii unui scop.

Procedeul reprezinta mijlocul prin care se realizeaza scopul urmarit.

Metoda contabilitaTii cuprinde un ansamblu de procedee care acTioneaza ca un tot unitar, in vederea stabilirii normelor si principiilor cu caracter special, cu ajutorul carora contabilitatea cerceteaza starea si miscarea tuturor elementelor patrimoniale, pentru a sesiza legaturile dintre acestea, iar pe aceasta baza, pentru a calcula rezultatele finale ale activitaTii si a analiza si controla activitatea desfasurata de unitaTile patrimoniale respective.

Trasaturile caracteristice ale metodei contabilitatii:

1) Dubla reprezentare a starii si miscarii patrimoniului intreprinderii .

Ea poate fi redata sintetic, sub forma unei ecuaTii, prin egalitatea dintre cele doua componente ale patrimoniului, adica:

Mijloace economice = Surse de finanTare

ecuaTie cunoscuta sub denumirea de ecuaTia dublei reprezentari.

2) Dubla inregistrare in conturi a tranzacTiilor

Potrivit acestei trasaturi, orice operaTie este analizata sub dublu aspect, in raport de efectul pe care il produce asupra elementelor patrimoniale.

3) Inregistrarea valorica a existenTei si miscarii patrimoniului intreprinderii, adica studierea acelor elemente care se pot exprima in bani.

4) Reflectarea, cu ajutorul procedeelor sale de lucru, numai a operaTiunilor valorice cu privire la fenomenele si procesele economice care au avut loc, facandu-se dovada infaptuirii lor cu acte scrise.

Metoda contabilitaTii reprezinta totalitatea procedeelor interdependente pe care aceasta le foloseste in scopul realizarii obiectului ei de studiu.

9. Procedeele metodei contabilitatii

Aceste procedee se impart in trei grupe:

1) Procedee comune tuturor stiinTelor: observaTia, raTionamentul, comparaTia, clasificarea, analiza si sinteza

2) Procedee specifice metodei contabilitaTii: bilanTul, contul, balanTa de verificare

3) Procedee ale metodei contabilitaTii utilizate si de alte discipline economice:

documentaTia, evaluarea, calculaTia, inventarierea.

10. Exercitiul financiar sau contabil

Pentru stabilirea situatiei financiare si a rezultatelor obtinute, se procedeaza la impartirea timpului in perioade cu durata egala, de obicei un an. Aceste perioade sunt numite exercitii financiare sau exercitii contabile.

In tara noastra, exercitiul financiar coincide cu anul calendaristic.

In situatia in care intreprinderea isi inceteaza activitatea, prin dizolvare, comasare, fuziune etc., exercitiul financiar incepe la data de 1 ianuarie si se incheie la data incetarii activitatii, prin dizolvare, comasare, fuziune etc.

In alte tari, ca, de exemplu, in SUA, exercitiul financiar nu coincide cu anul calendaristic.

Pentru a determina rezultatul exercitiului, veniturile sunt inregistrate in contabilitate in momentul vanzarii marfurilor, produselor sau prestarii serviciilor, iar cheltuielile sunt inregistrate in momentul primirii bunurilor sau prestarii serviciilor de catre terti.

11. Necesitatea si rolul teoriei in contabilitate

Normele contabile care ghideaza practica contabila se bazeaza pe teorii care fundamenteaza actul de producere si difuzare a informaTiei contabile.

Elementul esenTial al teoriei contabilitaTii il constituie asigurarea unui set de principii ce se constituie intr-un cadru general de referinTa pentru evaluarea si dezvoltarea practicilor contabile

12. Cadrul conceptual al IASB, concept si teorie in contabilitate

La ora actuala, in lume, exista doua mari cadre conceptuale, cel american, elaborat de FASB, si cel international, elaborat de IASB.

Cadrul de intocmire si prezentare a situaTiilor financiare, denumit si cadrul contabil conceptual IASB, reprezinta o incercare de sistematizare a elementelor teoretice ale contabilitaTii intr-o construcTie coerenta, care sa ghideze practica contabila.

Existenta unor astfel de cadre conceptuale ne permite sa afirmam ca disciplina contabilitate dispune de un sistem ierarhic de cunostinte si enunturi teoretice, denumite "elemente conceptuale" si care pot fi clasificate, in functie de gradul lor de generalitate, in postulate, principii si norme contabile.

Obiectivele cadrului de pregatire si prezentare a situaTiilor financiare IASB atribuie urmatoarele obiective cadrului sau conceptual:

1. sa sprijine IASB in elaborarea viitoarelor Standarde InternaTionale de Contabilitate (IAS) si in revizuirea celor existente;

2.sa sprijine IASB in promovarea armonizarii reglementarilor, standardelor si procedurilor de contabilitate referitoare la prezentarea situaTiilor financiare prin realizarea unor concepte de baza care sa reduca numarul tratamentelor contabile alternative permise de IAS;

3.sa sprijine organismele naTionale de elaborare a standardelor, in procesul de dezvoltare a standardelor naTionale;

4.sa sprijine pe cei ce intocmesc situaTii financiare conform IAS pentru a face faTa problemelor care nu se regasesc in acestea;

5.sa sprijine auditorii in formarea unei opinii referitoare la conformitatea situaTiilor financiare cu IAS;

6.sa sprijine utilizatorii la interpretarea informaTiilor prezentate in situaTiile financiare elaborate in conformitate cu IAS;

7.sa furnizeze informaTii celor interesaTi de activitatea IASB privind modul de elaborare a standardelor.

IASB precizeaza ca acest cadru nu este o norma contabila internaTionala si, prin urmare, nu defineste un standard de evaluare sau informare, iar in situaTia in care apare un conflict intre cadru si o norma internaTionala, obligaTiile prevazute de respectiva norma prevaleaza asupra acestui cadru.

Arhitectura cadrului de pregatire si prezentare a situaTiilor financiare

Cadrul de pregatire si prezentare a situaTiilor financiare al IASB cuprinde o prefaTa si 110 paragrafe, ce trateaza urmatoarele probleme:

1. Introducerea;

3.Obiectivul situaTiilor financiare;

4.Principii de baza;

5.Caracteristicile calitative ale situaTiilor financiare;

6.Elementele care compun situaTiile financiare;

7.Recunoasterea (luarea in cont) elementelor situaTiilor financiare;

8.Evaluarea elementelor situaTiilor financiare;

9.Conceptele de capital si de menTinere de capital.

1. Obiectivul situaTiilor financiare, consta in furnizarea de informaTii privind poziTia financiara, performanTele si modificarile poziTiei financiare a intreprinderii, utile unei sfere largi de utilizatori in luarea deciziilor lor economice.

Cadrul conceptual structureaza utilizatorii situaTiilor financiare in 7 categorii, astfel:

investitorii, angajaTii , creditorii financiari, furnizorii si alTi creditori comerciali, clienTii, guvernul si instituTiile sale, publicul.

2. Caracteristicile calitative ale situaTiilor financiare, atribute care determina utilitatea informaTiei oferite de situaTiile financiare, sunt: inteligibilitatea, relevanTa, credibilitatea si comparabilitatea, susTinute de o serie de calitaTi anexe.

3. Elementele care compun situaTiile financiare

Cadrul conceptual IASB defineste cinci elemente, denumite structuri ale situaTiilor financiare, astfel:

Un activ reprezinta o resursa controlata de intreprindere ca rezultat al unor evenimente trecute si de la care se asteapta sa genereze beneficii economice viitoare pentru intreprindere;

O datorie reprezinta o obligaTie actuala a intreprinderii ce decurge din evenimente trecute si prin decontarea careia se asteapta sa rezulte o iesire de resurse care incorporeaza beneficiile economice;

Capitalul propriu reprezinta interesul rezidual al acTionarilor in activele unei intreprinderi dupa deducerea tuturor datoriilor sale.

Veniturile sunt cresteri ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrari sau cresteri ale activelor sau descresteri ale datoriilor, care se concretizeaza in cresteri ale capitalurilor proprii, altele decat cele rezultate din contribuTii ale acTionarilor.

Cheltuielile constituie diminuari ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub forma de iesiri sau scaderi ale valorii activelor sau cresteri ale datoriilor, care se concretizeaza in reduceri ale capitalurilor proprii, altele decat cele rezultate din distribuirea acestora catre acTionari.

4. Recunoasterea elementelor situaTiilor financiare

Prezentarea elementelor componente ale situaTiilor financiare nu este suficienta pentru intocmirea bilanTului si contului de profit si pierdere. Pentru aceasta, elementele trebuie sa satisfaca un concept de recunoastere (constatare).

Conform IASB, criteriile de recunoastere sunt satisfacute daca:

este probabil ca avantajele economice viitoare, cuprinse in elemente (active, datorii, venituri, cheltuieli), referitoare la o intreprindere, sa creasca sau sa scada;

exista un sistem fiabil de masurare.

5. Evaluarea elementelor situaTiilor financiare

Evaluarea este procedeul prin care se determina valorile la care structurile situaTiilor financiare vor fi recunoscute in bilanT si contul de profit si pierdere.

Cadrul conceptual IASB este, din punct de vedere al sistemelor de masurare, foarte flexibil, permiTand intreprinderilor, in vederea masurarii elementelor componente ale situaTiilor financiare, utilizarea de diverse baze de evaluare, in combinaTii diferite. Astfel, sistemele de masurare recomandate de cadrul conceptual IASB se refera la: costul istoric, costul curent, valoarea realizabila (de decontare a datoriei), valoarea actualizata.

6. Conceptele de capital si de menTinere a nivelului capitalului In conformitate cu conceptul financiar de capital, precum "banii investiTi" sau "puterea de cumparare investita", capitalul este sinonim cu activul net sau capitalurile proprii ale intreprinderii;

In conformitate cu conceptul fizic de capital, precum "capacitatea operaTionala", capitalul este considerat capacitatea productiva a intreprinderii, bazata, spre exemplu, pe unitaTile produse zilnice.

MenTinerea capitalului financiar presupune ca un profit este obTinut numai atunci cand marimea financiara a activelor nete, la sfarsitul perioadei, este mai mare decat aceeasi marime la inceputul perioadei, dupa excluderea oricarei distribuiri in favoarea proprietarilor si a oricarei contribuTii din partea acestora, in cursul perioadei.

MenTinerea capitalului fizic presupune ca un profit nu este obTinut decat in situaTia in care capacitatea de producTie fizica a intreprinderii, la sfarsitul perioadei, este mai mare decat capacitatea de producTie fizica de la inceputul perioadei, dupa excluderea oricarei distribuiri in favoarea proprietarilor si a oricarei contribuTii din partea lor, in cursul perioadei.

13. Postulatele si principiile contabile, fundamente ale teoriei contabile

In viziunea IASB, postulatele reprezinta concepte fundamentale sau convenTii contabile de baza, iar principiile sunt reguli generale care pot fi puse in aplicare in mai multe moduri, fapt ce da nastere mai multor norme.

La baza edificiului conceptual al contabilitaTii se afla postulatele contabile.

Un postulat contabil reprezinta o propoziTie a carei acceptare este ceruta pentru a realize o demonstraTie si se bazeaza pe observaTiile facute asupra mediului economic, politic, juridic si social, avand drept scop identificarea utilizatorilor de informaTii financiare, a necesitaTilor lor informaTionale, precum si stabilirea obiectivelor informarii financiare.

Principiile contabile sunt elemente conceptuale care ghideaza normalizatorul in elaborarea normelor contabile, plecand de la postulatele contabile. Desi acestea prezinta un grad de generalitate mai redus decat postulatele contabile, impreuna constituie "schema teoretica a contabilitaTii ."

Dupa anul 1994, in vederea redarii unei imagini fidele a patrimoniului, a situaTiei financiare si a rezultatelor obTinute, si Romania, prin sistemul contabil inspirat din contabilitatea franceza, a asimilat sase principii contabile cu titlu explicit: principiul continuitaTii activitaTii, principiul permanenTei metodelor, principiul prudenTei, principiul independenTei exerciTiului,

principiul intangibilitaTii bilanTului de deschidere si principiul necompensarii.

Lista acestora se mareste in anul 2001, o data cu apariTia OMF nr. 94/20.02.2001 privind aprobarea Reglementarilor contabile armonizate cu prevederile Directivei a IV-a a CEE si cu Standardele InternaTionale de Contabilitate, cand Romania adopta spre aplicare alte trei noi principii contabile: principiul evaluarii separate a elementelor de activ si de pasiv (inspirit din Directiva a IV-a europeana), principiul prevalenTei economicului asupra juridicului si principiul pragului de semnificaTie (ambele inspirate din Standardele InternaTionale de Contabilitate).

In esenTa, cele noua principii contabile se refera la:

Principiul continuitaTii activitaTii presupune ca intreprinderea isi continua in mod normal funcTionarea intr-un viitor previzibil, fara a intra in imposibilitatea continuarii activitaTii sau fara reducerea semnificativa a acesteia. Daca administratorii intreprinderii deTin informaTii potrivit carora exista elemente de nesiguranTa ce pot conduce la incapacitatea intreprinderii de a-si continua activitatea, aceste elemente vor trebuie prezentate in notele explicative.

Principiul permanenTei metodelor presupune continuitatea aplicarii acelorasi reguli si norme privind evaluarea, inregistrarea si prezentarea elementelor patrimoniale si a rezultatelor, ceea ce conduce la asigurarea comparabilitaTii in timp a informaTiilor financiare Principiul prudenTei impune ca valoarea oricarui element sa fie determinata Tinand cont,

in mod special, de urmatoarele aspecte:

- luarea in considerare, in cadrul situaTiilor financiare, numai a profiturilor recunoscute

pana la data inchiderii exerciTiului financiar;

- se va Tine seama de toate obligaTiile previzibile si de pierderile potenTiale care iau nastere in

cursul exerciTiului incheiat sau pe parcursul unui exerciTiu anterior, chiar daca asemenea obligaTii sau

pierderi apar intre data inchiderii exerciTiului si data intocmirii bilanTului contabil;

- luarea in considerare a tuturor ajustarilor de valoare datorate deprecierilor, indifferent daca exerciTiul financiar se incheie cu profit sau pierdere.

Principiul independenTei exerciTiului presupune utilizarea de catre intreprinderi a unei contabilitaTi de angajamente, in sensul ca intreprinderile vor lua in considerare toate veniturile si cheltuielile corespunzatoare exerciTiului financiar pentru care se face raportarea, fara a se Tine seama de data incasarii veniturilor sau a efectuarii plaTii cheltuielilor.

Principiul evaluarii separate a elementelor de activ si de pasiv face precizari in legatura cu modalitatea in care trebuie stabilita valoarea totala corespunzatoare unei poziTii in bilanT, si anume, prin determinarea separata a valorii aferente fiecarui element individual de activ sau de pasiv.

Conform principiului intangibilitaTii bilanTului de deschidere, bilanTul de deschidere al unui exerciTiu trebuie sa corespunda cu bilanTul de inchidere al exerciTiului precedent, cu excepTia corecTiilor impuse de aplicarea normei IAS 8 "Profitul net sau pierderea neta a perioadei, erori fundamentale si modificari ale politicilor contabile".

Principiul necompensarii interzice intreprinderilor sa efectueze compensari intre valorile elementelor ce reprezinta active cu cele ale elementelor ce reprezinta pasive, cu excepTia compensarilor intre activele si pasivele admise de Standardele InternaTionale de Contabilitate.

Aceeasi restricTie se menTine si in legatura cu compensarea valorii veniturilor cu cele ale cheltuielilor.

Principiul prevalenTei economicului asupra juridicului presu-pune ca informaTiile prezentate in situaTiile financiare sa reflecte realitatea economica a evenimentelor sau a tranzacTiilor, si nu numai forma lor juridica.

Principiul pragului de semnificaTie presupune ca orice element care are o valoare semnificativa pentru intreprindere sa fie prezentat distinct in cadrul situaTiilor financiare. Numai elementele cu valori nesemnificative, care au aceeasi natura sau care prezinta funcTii similare, vor fi prezentate prin insumare, si nu separat in cadrul situaTiilor financiare.

14. Delimitari privind documentatia

Orice tranzacTie, pentru a putea fi inregistrata in conturi, trebuie mai intai consemnata in documente care sa ateste infaptuirea ei. Aceasta, deoarece inregistrarea in conturi se face numai dupa ce acestea au avut loc, iar una din cerinTele contabilitaTii o constituie fundamentarea si justificarea tuturor datelor sale pe baza de documente.

Totalitatea documentelor, ca purtatori materiali de informaTii, constituie documentaTia unitaTii patrimoniale.

Practic, noTiunea de documentaTie cuprinde toate documentele care intervin de-a lungul intregului ciclu contabil, atat documentele primare, cat si cele care constituie instrumente specifice metodei contabilitaTii: jurnalul, contul, balanTa de verificare, bilanTul.

15. Documentele justificative

Standardele de contabilitate internaTionale, definesc documentele justificative ca fiind documente primare care probeaza legal o operaTiune. Exemple: factura, chitanTa, statul de plata al salariilor etc.

De regula, documentele justificative se intocmesc la locul de munca in cadrul caruia se produce operaTia economica sau financiara respectiva.

16. Registrele contabile

Datele consemnate in documentele justificative sunt inregistrate in ordine cronologica si grupate in registrele contabile. Acestea se prezinta sub forma unor registre legate, fise si situaTii ale caror conTinut si forma corespund scopului pentru care se Tin.

Principalele registre ce se folosesc, obligatoriu, in contabilitate sunt: Registrul-jurnal, Cartea-mare si Registrul-inventar.

. Registrul-jurnal este documentul contabil obligatoriu in care se inregistreaza, prin articole contabile, in mod cronologic, operaTiile patrimoniale, prin respectarea succesiunii documentelor, dupa data de intocmire sau intrare a acestora in unitate.

. Registrul "Cartea-mare" este un document contabil obliga-toriu in care se inscriu lunar, direct sau prin regrupare pe conturi corespondente, inregistrarile efectuate in registruljurnal, stabilindu-se situaTia fiecarui cont, respectiv soldul iniTial, rulajele debitoare, rulajele creditoare si soldurile finale.

Formularele folosite drept registru "Cartea-mare" pot imbraca diverse forme, cum ar fi:

fise de cont pentru operaTiuni diverse,

fise de cont sah sau pe conturi corespondente, forma "Cartea-mare" centralizatoare.

. Registrul-inventar este documentul contabil in care se inregistreaza toate elementele de activ si de pasiv, grupate in funcTie de natura lor, conform posturilor din bilanTul contabil, inventariate potrivit normelor legale.

17. Documentele contabile de sinteza

Pentru ca datele contabilitaTii sa poata fi folosite in mod eficient in procesul de conducere, pentru luarea celor mai bune decizii manageriale, se impun centralizarea si sintetizarea lor periodica. Acestei cerinTe de centralizare si sintetizare ii corespund documentele contabile de sinteza (situaTiile financiare sau conturile anuale).

Conform reglementarilor in vigoare, un set complet de situaTii financiare este format din:

1. BilanT

2. Cont de profit si pierdere

3. Tabloul fluxurilor de trezorerie

4. Tabloul variaTiei capitalurilor proprii

5. Politici contabile si note explicative

18. Gestiunea documentelor

Problemele ce formeaza obiectul gestiunii documentelor se refera la organizarea circulatiei documentelor, utilizarea si evidenta acestora, reconstituirea si pastrarea (arhivarea) lor.

1. Organizarea circulatiei documentelor presupune stabilirea unui traseu optim de miscare a documentelor in cadrul diverselor compartimente ale intreprinderii, respectandu-se o anumita ordine in circulatia acestora, care sa preintampine retinerile inutile in cadrul diverselor compartimente si sa duca la rezolvarea completa si la timp a

operatiilor economice sau financiare cuprinse in acestea.

2. Utilizarea si evidenta documentelor contabile ridica probleme cu privire la gestionarea lor.

3. Reconstituirea documentelor contabile se efectueaza in cazul in care acestea sunt pierdute, distruse ori sustrase.

4. Pastrarea (arhivarea) documentelor contabile. In cursul exercitiului financiar, documentele contabile se pastreaza in cadrul compartimentului financiar-contabil. Dupa expirarea anului, documentele contabile se predau la arhiva generala a unitatii.

Termenul de pastrare (arhivare) a registrelor contabile si a documentelor justificative, care au calitatea de forta probanta in raporturile cu tertii, este de 10 ani. Celelalte documente justificative se pastreaza 5 ani, cu exceptia

statelor de salarii, care se pastreaza 50 ani.

19. Verificarea si corectarea documentelor

Veridicarea si corectarea documentelor consta in controlul respectarii conditiilor de forma si de fond, pe care acestea trebuie sa le indeplineasca, in scopul reflectarii in contabilitate a realitatii.

Documentele contabile sunt supuse atat reverificarii de forma, cat si verificarii de fond.

. Verificarea din punctul de vedere al formei se refera la:

folosirea modelului de document corespunzator naturii operatiei consemnate;

completarea tuturor elementelor cerute de document; existenta semnaturilor persoanelor responsabile de intocmirea documentelor si efectuarea calculelor, iar pentru cele intocmite in mai multe exemplare, existenta aceluiasi numar de ordine pe fiecare exemplar.

Documentele de evidenta sunt supuse apoi unei verificari a exactitatii datelor cifrice inscrise in ele, prelucrarii corecte a cantitatilor si preturilor, precum si corectitudinii calculelor efectuate.

. Verificarea de fond a documentelor vizeaza legalitatea, necesitatea, realitatea, oportunitatea si economicitatea operatiilor consemnate.

Legalitatea operatiei se apreciaza prin raportarea la actele normative care reglementeaza genul respectiv de operatii.

Necesitatea operatiei presupune raportarea acesteia la cerintele activitatii intreprinderii, deoarece nu orice operatie care este legala este si necesara unitatii.

Realitatea Datele consemnate in documente trebuie sa exprime realitatea economica, adica sa aiba la baza alte documente care sa certifice corectitudinea operatiilor inscrise.

Economicitatea operatiei are in vedere faptul ca ea trebuie sa se realizeze cu cheltuieli minime. De exemplu, efectuarea de reparatii ale unei cladiri este mai economic sa se realizeze in sezonul cald, care influenteaza pozitiv atat calitatea lucrarilor, cat si costul acestora, decat in sezonul rece.

In general, verificarea documentelor se efectueaza de catre alte persoane decat cele care le-au intocmit sau prelucrat. Dupa verificare, pe documentele corect intocmite se inscriu conturile in care urmeaza a se inregistra operatiile economice si financiare. Documentele care, in urma verificarii, se constata ca nu corespund cerintelor, se inapoiaza compartimentelor de unde provin, pentru a fi corectate.

Corectarea erorilor din documente se efectueaza cu respectarea unor reguli care sa permita recunoasterea momentului cand s-a produs greseala (la intocmire sau la prelucrare). Corectarea se face prin taierea cu o linie a textului sau a sumei gresite si apoi inscrierea lor corecta. Datele corecte trebuie sa fie certificate prin semnaturile

persoanelor care au intocmit sau corectat documentul.

Documentele referitoare la mijloace banesti (chitanta, cecul etc.) gresit intocmite nu se pot corecta. Acestea se anuleaza si raman in carnetele respective, fara a fi detasate de la carnet.

20. Notiunea si principiile evaluarii in contabilitate

Evaluarea este procedeul metodei contabilitaTii care asigura exprimarea valorica a componentelor patrimoniului.

Ca procedeu al metodei contabilitaTii, evaluarea reprezinta cuantificarea si masurarea, in expresie baneasca, a marimii mijloacelor materiale, a creanTelor, plasamentelor, angajamentelor, cheltuielilor, veniturilor si rezultatelor obTinute.

Calcularea indicatorilor economici si financiari, ca expresie concentrata si rezultat al funcTiei de informare a contabilitaTii, presupune exprimarea acestora in unitaTi valorice, deci evaluarea lor.

Evaluarea are in vedere urmatoarele componente: obiectul evaluarii, etalonul monetary ca unitate de masura si preTul.

Obiectul evaluarii il constituie structurile proprii patrimoniului, si anume: activele, pasivele, cheltuielile, veniturile, rezultatele, precum si operaTiile economice si financiare privind circuitul acestor structuri.

Etalonul monetar se identifica cu banii, in funcTia lor de masura a valorii. In mod concret, funcTia banilor ca unitate de masura a valorii se realizeaza prin semnul monetary propriu fiecarei Tari. In Romania, semnul monetar este leul.

PreTul este rezultatul masurarii si compararii obiectului evaluat cu banul, in calitatea sa de unitate de masura a valorii. Prin intermediul banului, valoarea elementelor patrimoniale se exprima ca preT. Astfel, preTul reprezinta un raport intre valorile economice supuse evaluarii si bani ca masura a valorii.

Se masoara astfel cantitatea de putere de cumparare disponibila a banului pentru a obTine bunuri, lucrari si servicii.

Evaluarea presupune respectarea unei serii de principii, de reguli, care influenTeaza intreaga metodologie a evaluarii, si anume: principiul stabilirii obiectului evaluarii; principiul evaluarii elementelor patrimoniale la un preT care sa exprime valoarea lor reala; principiul alegerii formei de evaluare corespunzatoare scopului urmarit; principiul stabilitaTii unitaTii monetare; principiul costului istoric; principiul prudenTei.

Principiul stabilirii obiectului evaluarii. Potrivit acestui principiu, se pune in mod diferit problema evaluarii diferitelor categorii de bunuri. Intr-un mod se pune problema evaluarii imobilizarilor corporale, care pot si trebuie evaluate dupa metoda analitica, individual, pe fiecare fel de imobilizare in parte, si intr-un alt mod se pune problema evaluarii activelor circulante materiale, la care se impune metoda sintetica, ce presupune gruparea mijloacelor cu caracteristici asemanatoare si estimarea lor o singura data.

De asemenea, in mod diferit se pune problema evaluarii bunurilor materiale ce se vand terTilor, la care cuantificarea si exprimarea baneasca se realizeaza prin intermediul preTurilor, faTa de bunurile aflate in cadrul fluxurilor interne, unde evaluarea se realizeaza prin intermediul costurilor.

Principiul evaluarii elementelor patrimoniale la un preT care sa exprime valoarea lor reala. Acest principiu se intalneste, in mod deosebit, in contabilitate, in cadrul lucrarilor de intocmire a situaTiilor financiare.

Principiul alegerii formei de evaluare corespunzatoare scopului urmarit. Forma de evaluare aleasa trebuie sa corespunda scopului urmarit, in sensul ca, daca scopul evaluarii este numai de a determina marirea reala a patrimoniului, se vor utiliza preTurile efective, iar daca scopul evaluarii este urmarirea abaterilor preTurilor efective de la cele standard, se impune utilizarea unor preTuri constante.

Principiul stabilitaTii unitaTii monetare. In contabilitate, etalonul monetar ales ca unitate de masura a elementelor patrimoniale are un caracter instabil, determinat de variaTia puterii de cumparare a monedei si a preTurilor. Pentru a depasi aceasta limita, moneda, ca unitate de masura a valorii, este considerata constanta. In plan teoretic s-au intreprins multe eforturi in cautarea unei unitaTi de masura stabile, care sa se poata substitui etalonului monetar. Demersurile, in acest sens, au ramas fara rezultat si, prin urmare, unitatea de masura ramane in continuare cea monetara, careia i se atribuie calitatea de stabilitate. Si pentru a

diminua efectele inflaTiei asupra unitaTii monetare, conturile anuale privind situaTia patrimoniului si rezultatele obTinute sunt ajustate cu efectele inflaTiei. In acest scop, se pot folosi doua metode: metoda costului istoric retratat, in funcTie de indicele inflaTiei, si metoda retratarii conturilor, in funcTie de valoarea actuala.

. Potrivit metodei costului istoric retratat, in funcTie de indicele inflaTiei, valoarea conturilor anuale actualizata la inflaTie se obTine ca un produs intre valoarea la cost istoric a unui element patrimonial si indicele de inflaTie. Indicele de inflaTie se calculeaza ca un raport procentual intre indicele cresterii preTurilor de consum din luna decembrie si indicele preTurilor de consum din luna cand a avut loc intrarea in patrimoniu a elementului patrimonial respectiv. Sa presu-punem, spre exemplu, ca in luna iunie a anului in curs a intrat in patrimoniu un mijloc fix, avand o valoare de intrare (valoare la cost istoric) de 10.000 lei.

Indicele preTurilor de consum in luna iunie a fost de 130.5%. Indicele cresterii preTurilor de consum din luna decembrie este de 180,8%.

Metoda valorii actuale consta in evaluarea elementelor patrimoniale, in funcTie de valoarea actuala estimata cu ocazia inventarierii patrimoniului sau in urma reevaluarii activelor.

Principiul costului istoric consta in evaluarea elementelor patrimoniale la costul de origine sau de intrare stabilit pe baza documentelor justificative. OpTiunea pentru costul istoric, ca principiu al evaluarii, se intemeiaza pe raTionamentul ca acesta este singurul cost care are la baza documente justificative si are, deci, un caracter verificabil.

Costul istoric reflecta valoarea reala a elementelor patrimoniale la data intrarii lor in gestiunea intreprinderii. Ulterior, orice schimbare semnificativa in valoarea bunurilor tinde sa faca costul istoric o marime inselatoare, in scopul luarii deciziilor. De aceea, in practica, costul istoric nu este aplicat in forma sa pura. Astfel, cu ocazia intocmirii bilanTului, pe baza datelor inventarierii, se produc unele derogari de la acest principiu, cum ar fi:

- lichiditaTile in devize, creanTele si datoriile in valuta se evalueaza la cursul de schimb al valutei din ultima zi a anului;

- in cazul stocurilor, atunci cand este cazul, costul istoric este inlocuit cu preTul activelor depreciate;

- imobilizarile sunt, in general, evaluate la costul istoric diminuat cu amortismentele calculate, iar in unele cazuri sunt reevaluate;

- in unele cazuri, se impune necesitatea de a inregistra riscul de nerecuperare a creanTelor.

Principiul prudenTei. Privit prin prisma evaluarii, acest principiu impune estimarea cu precauTie a elementelor patrimoniale, astfel incat sa se previna supraevaluarea activelor si a veniturilor, respectiv, subevaluarea pasivelor si a cheltuielilor. In felul acesta, se evita stabilirea nejustificata de rezultate financiare supradimensionate, care pot sa genereze o decapitalizare a intreprinderii, prin sarcini fiscale mari si distribuirea de dividende fictive.

Si principiul prudenTei, aplicat in evaluare, poate fi discutabil. Partizanii acestui principiu apreciaza ca determinarea rezultatului este influenTata si de factori aleatori. Tocmai de aceea, considera ei, este mai bine sa se declare profit minim pentru a menTine si a reconstitui capitalul intreprinderii. In schimb, adversarii acestui principiu apreciaza ca prudenTa duce la o distorsionare a datelor contabile, cu efecte nedorite in aprecierea situaTiei financiare si in luarea deciziilor.

21. Formele evaluarii patrimoniului in contabilitate

In contabilitate, evaluarea are loc atat in mod curent, pentru reflectarea evenimentelor si a tranzacTiilor care au loc in cursul perioadei de gestiune si care modifica marimea valorica a elementelor patrimoniale, cat si in mod periodic, cu ocazia inventarierii elementelor patrimoniale si a elaborarii documentelor contabile de sinteza.

Rezulta ca evaluarea in contabilitate este prezenta in toate momentele rotaTiei capitalului, precum si in momentele de raportare si analiza a situaTiei financiare si a rezultatelor obTinute.

Momentele evaluarii sunt: evaluarea la intrare sau la prima inregistrare; evaluarea la iesirea din patrimoniu a elementelor patrimoniale; evaluarea la inventariere; evaluarea la bilanT.

1) Evaluarea la data intrarii in intreprindere (sau la prima inregistrare in contabilitate) a elementelor are la baza costul istoric, care, in raport de natura elementelor patrimoniale si a operaTiilor economice si financiare, capata urmatoarele semnificaTii concrete:

a) Valoarea de utilitate - pentru bunurile intrate in patrimoniu prin aport in natura, obTinute cu titlu gratuit sau prin donaTie.

Valoarea de utilitate se stabileste in funcTie de preTul pieTei, utilitatea bunului pentru intreprindere, gradul de uzura si amplasarea acestuia (in Tara sau in strainatate, intravilan sau extravilan etc.).

b) Costul de achiziTie - pentru bunurile procurate cu titlu oneros (pe baza contractelor de vanzare-cumparare). Acesta este format din:

. preTul de cumparare (achiziTie) (+);

. cheltuielile de transport-aprovizionare (+);

. taxele nerecuperabile (+);

. alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea in stare de utilitate sau intrarea in gestiune a bunului respectiv (+);

. reducerile comerciale primite (rabaturi, remize si risturne) (-).

c) Costul de producTie - utilizat pentru bunurile produse in intreprindere. Acesta este compus din:

. costul de achiziTie al materiilor prime consumate (+);

. alte cheltuieli directe de producTie (exemplu: salarii directe acordate muncitorilor de baza) (+);

. o cota parte din cheltuielile indirecte de producTie, determinate raTional ca fiind legate de fabricaTia bunului respectiv (+);

. dobanzile la creditele bancare contractate pentru producTia cu ciclu lung de fabricaTie, aferente perioadei pentru care se calculeaza costul de producTie (+).

FaTa de cele trei categorii de costuri prezentate, in evaluare intervin si unele cazuri particulare. Astfel:

- Pentru titlurile de valoare, valoarea de achiziTie este egala cu preTul de cumparare la care acestea au fost dobandite. Cheltuielile accesorii se exclud din valoarea de achiziTie (costul de achiziTie), ele fiind inscrise direct in cheltuielile de exploatare ale exerciTiului.

CreanTele si datoriile se evalueaza la valoarea nominala, egala cu suma de lichiditaTi sau echivalente de lichiditaTi ce se vor incasa, respectiv plati, in schimbul lor.

Cheltuielile si veniturile se evalueaza prin asocierea acestora cu elementele de activ si pasiv cu care intra in corespondenTa. Astfel, cheltuielile sunt evaluate, dupa caz, ca o crestere a pasivului (in cazul angajamentelor) sau ca o diminuare de activ (in cazul consumurilor stocate). Veniturile sunt evaluate, dupa caz, in acelasi timp, ca o crestere de activ (deci, cu valoarea creanTei sau lichiditaTii, in cazul vanzarilor, si costul de producTie al stocurilor sau imobilizarilor) sau ca o diminuare de pasiv.

Bunurile intrate, exprimate in moneda straina, sunt evaluate in lei la cursul zilei cand a avut loc intrarea acestora.

2) Evaluarea la iesirea din intreprindere (la data incetarii recunoasterii in contabilitate) se face, in principiu, la valoarea de intrare (valoarea contabila sau valoarea la cost istoric).

Daca bunurile similare de natura stocurilor sau titlurilor de valoare au valori de intrare diferite si nu exista posibilitatea identificarii valorii lor de intrare, evaluarea la iesirea din patrimoniu se poate face utilizand una din metodele:

. metoda costului mediu ponderat (CPM);

. metoda primului lot intrat - primului lot iesit (FIFO);

. metoda ultimului lot intrat - primului lot iesit (LIFO);

Alegerea uneia sau alteia dintre aceste metode se face in funcTie de interesele economice, financiare sau fiscale ale unitaTii patrimoniale. Intr-o economie hiperinflaTionista, spre exemplu, se recomanda utilizarea metodei LIFO. Aceasta asigura o estimare apropiata de realitate a rezultatului obTinut.

3) Evaluarea la inventar are loc in momentul inventarierii elementelor patrimoniale, cel puTin o data pe an, cand se constata faptic existenTa valorii activelor si pasivelor patrimoniului.

Valoarea atribuita elementelor patrimoniale inventariate poarta denumirea de valoare de inventar. Aceasta este expresia valorii actuale si se estimeaza in funcTie de preTul pieTei, utilitatea bunului in intreprindere, starea (gradul de uzura) si amplasamentul acestuia. Tocmai de aceea, in unele lucrari de specialitate, valoarea de inventar o mai regasim si sub denumirea de valoare de intrebuinTare.

Pentru stabilirea valorii de inventar se utilizeaza anumite referinTe, cum ar fi:

preTurile de piaTa,

baremurile,

indicii generali si specifici de preTuri.

In raport cu natura si caracteristicile unor elemente patrimoniale, valoarea de inventar capata unele semnificaTii concrete, astfel:

a) pentru imobilizarile necorporale, valoarea de inventar este egala cu valoarea contabila de intrare minus amortizarea cumulata;

b) pentru stocuri, valoarea de inventar este egala, in general, cu valoarea ultimului lot intrat in stoc;

c) valoarea de inventar a creanTelor si a datoriilor, exclusiv TVA deductibila, este egala cu termenii clauzelor din contract (dobanzi sau disconturi);

d) pentru lichiditaTile in valuta, creanTe sau datorii exprimate in valuta, valoarea de inventar se stabileste in funcTie de cursul de schimb existent la sfarsitul exerciTiului financiar;

e) pentru efectele comerciale negociate public, precum si pentru titlurile imobilizate si titlurile de plasament, valoarea de inventar se stabileste in funcTie de cotaTia de pe piaTa de la sfarsitul exerciTiului financiar;

f) valoarea de inventar a disponibilitaTilor banesti este egala cu valoarea contabila de intrare;

g) valoarea de inventar a creanTelor si datoriilor incerte si in litigiu se stabileste in funcTie de valoarea lor probabila de incasat, respectiv de plata.

4) Evaluarea la inchiderea exerciTiului. Pornind de la valoarea contabila (de intrare sau la cost istoric) si de la valoarea de inventar, aplicand principiul prudenTei, putem stabili valoarea la bilanT a elementelor patrimoniale. Aceasta presupune compararea valorii contabile cu valoarea de inventar si reTinerea in evaluare a uneia dintre urmatoarele valori:

. Pentru elementele patrimoniale de activ, diferenTele constatate in plus, intre valoarea de inventar si valoarea contabila, nu se inregistreaza in contabilitate, elementul patrimonial menTinandu-se la valoarea lui de intrare. DiferenTele constatate in minus intre valoarea de inventar si valoarea contabila se inregistreaza pe seama cheltuielilor, prin intermediul amortizarilor (in cazul activelor amortizabile, deoarece deprecierea este ireversibila), si pe calea provizioanelor pentru deprecieri, in cazul activelor neamortizabile (deoarece

deprecierea este reversibila).

. Pentru elementele de pasiv, diferenTele constatate in minus, intre valoarea de inventar si valoarea contabila, nu se inregistreaza in contabilitate, acestea menTinandu-se la valoarea de intrare. DiferenTele constatate in plus se inregistreaza in contabilitate pe seama cheltuielilor prin constituirea de provizioane pentru cresteri reversibile privind valoarea pasivelor.

22. Reevaluarea in contabilitate

Ca noTiune contabila, reevaluarea consta in modificarea si substituirea valorilor de intrare (contabile, la cost istoric) ale elementelor patrimoniale cu valoarea lor actuala (curenta).

Potrivit reglementarilor in domeniu, reevaluarea se poate efectua numai in baza unei dispoziTii legale, emisa de organele in drept. Pot face obiectul reevaluarii elementele patrimoniale de activ sub forma de imobilizari corporale si financiare.

Plusvaloarea rezultata in urma reevaluarii acestor elemente patrimoniale de activ se reflecta, ca un element patrimonial de pasiv, in cadrul capitalurilor proprii, denumit "Rezerve din reevaluare".

Revalorizarile sau devalorizarile ulterioare se calculeaza pornind de la valoarea rezultata in urma ultimei reevaluari.

De asemenea, rezervele din reevaluare isi propaga efectele fie asupra capitalului social, fie asupra rezervelor unitaTii, conform dispoziTiilor legale.

23. Definirea si rolul contului

Intr-o accepTiune generala, contul este procedeul specific metodei contabilitaTii cu ajutorul caruia se reflecta existenTa si miscarea fiecarui element patrimonial in parte, ca urmare a modificarilor produse de tranzacTiile ce au loc in intreprindere intr-o perioada de gestiune.

In acest scop, pentru fiecare element patrimonial se deschide cate un cont distinct in contabilitatea curenta, cu ajutorul caruia se inregistreaza, pe baza de documente si in etalon valoric, existentul la inceputul perioadei de gestiune al elementului pentru care s-a deschis contul, modificarile survenite in cadrul acestui element, generate de tranzacTiile din timpul perioadei de gestiune, determinandu-se si existentul final din cadrul

elementului patrimonial respectiv.

24. Trasaturi specifice conturilor

1.Contul reprezinta un model de evidenTa si calcul in expresie valorica.

2.Contul este un model de inregistrare cronologica a evoluTiei patrimoniului.

3.Contul reprezinta un model de individualizare si grupare a situaTiei si miscarii elementelor patrimoniale.

4. Contul constituie un model de sistematizare a existenTelor si modificarilor de sens contrar.

5. Contul constituie un model de calcul al marimii situaTiei sau starii si miscarilor intervenite in masa bunurilor economice, surselor de finanTare, cheltuielilor, veniturilor, rezultatelor.

Schematic, forma bilanTiera a contului poate fi imaginata sub forma literei T, care indica posibilitatea practica de separare si inregistrare, intr-o parte, a cresterilor pe masura ce acestea au loc si, in partea opusa, a micsorarilor, care, de asemenea, se aduna pe masura ce au loc in cursul exerciTiului financiar, ca in figura de mai jos:

In aceste condiTii, ecuaTia proprie contului este de forma:

25. Structura contului

1) Titlul (denumirea) si simbolul contului

Titlul contului exprima conTinutul economic al elementului a carui evidenTa se Tine cu ajutorul contului respectiv. De exemplu, contul asociat clienTilor poarta denumirea de "ClienTi"; contul asociat materiilor prime poarta denumirea "Materii prime" etc.

Titlurile conturilor sunt insoTite si de simbolurile cifrice corespunzatoare.

Exemplu:

101 Capital, 212 ConstrucTii, 371 Marfuri, 401 Furnizori, 411 ClienTi, 121 Profit si pierdere etc.

2) Debitul si creditul contului reprezinta denumirile celor doua parTi opuse ale acestuia ce permit separarea celor doua tipuri de modificari (cresteri si micsorari), pe care le determina operaTiile economice si financiare ce se inregistreaza cu ajutorul conturilor.

ConvenTional, s-a stabilit ca partea stanga a contului sa poarte denumirea de debit, iar partea dreapta, de credit. Sumele trecute in partea stanga a contului se numesc debitoare, iar cele din partea dreapta, creditoare.

A debita un cont inseamna a inregistra o suma in partea stanga a contului.

Analog, a credita un cont inseamna a inregistra o suma in partea dreapta a contului.

Acesta este singurul sens dat in contabilitate verbelor a debita si a credita.

In munca practica de contabilitate, cele doua parTi opuse ale contului, debitul si creditul, se abreviaza cu D, respectiv C.

3) Rulajul contului reprezinta miscarea sau totalul sumelor inregistrate intr-o perioada de gestiune in debitul sau creditul unui cont, ca urmare a maririlor si micsorarilor determinate de tranzacTiile (evenimentele) ce se produc in volumul si structura elementului patrimonial pentru care s-a deschis contul respectiv. Acesta este de

doua feluri: rulaj debitor si rulaj creditor.

a. Rulajul debitor (abreviat, de regula, cu RD) reprezinta totalitatea inregistrarilor efectuate in debitul unui cont intr-o perioada de gestiune.

b. Rulajul creditor (abreviat, de regula, cu RC) reprezinta totalitatea inregistrarilor efectuate in creditul unui cont intr-o perioada de gestiune.

4) Total sume

Totalul sumelor unui cont este de doua feluri:

c. Total sume debitoare (abreviat, de regula, cu TSD). Se obTine prin adunarea tuturor sumelor inregistrate in debitul contului.

d. Total sume creditoare (abreviat, de regula, cu TSC). Se obTine prin adunarea tuturor sumelor inregistrate in creditul contului. Totalul sumelor cuprinde existentul iniTial si rulajul elementului patrimonial urmarit cu ajutorul contului.

5) Soldul contului exprima existentul valoric la un moment dat al elementului patrimonial urmarit cu ajutorul contului respectiv.

Soldul contului se stabileste ca diferenTa intre totalul sumelor debitoare si totalul sumelor creditoare, preluand semnul totalului mai mare.

Astfel:

Daca totalul sumelor debitoare este mai mare decat totalul sumelor creditoare, contul prezinta sold debitor (SD).

In situaTia inversa, cand totalul sumelor creditoare este mai mare decat totalul sumelor debitoare, contul prezinta sold creditor (SC).

Atunci cand totalul sumelor debitoare este egal cu totalul sumelor creditoare, soldul acestuia este zero, deci, contul nu mai prezinta sold si poarta denumirea de cont soldat sau balansat.

Prin urmare, soldul contului se stabileste pe baza relaTiilor:

1. TSD - TSC = SD, cand TSDTSC

2. TSC - TSD = SC, cand TSC TSD

3. TSD - TSC = 0, cand TSD = TSC

Soldul stabilit in ultima zi a perioadei de gestiune se numeste sold final (Sf) si apare ca sold iniTial (Si) la inceputul perioadei de gestiune urmatoare.

6) ExplicaTia tranzacTiilor inregistrate in cont are drept scop cunoasterea anumitor date in legatura cu operaTia respectiva, in vederea identificarii ei cu usurinTa, a inTelegerii sensului si conTinutului acesteia. Dupa forma de prezentare, distingem: explicaTie descriptiva si explicaTie contabila.

a. ExplicaTia descriptiva consta in explicarea pe scurt a operaTiei economice sau financiare cu indicarea documentului justificativ care a stat la baza operaTiei si a datei in care a avut loc;

b. ExplicaTia contabila consta in indicarea debitului sau creditului contului utilizat la inregistrarea operaTiei respective, precum si a denumirii celuilalt cont corespondent ce participa la inregistrarea operaTiei, potrivit cerinTelor dublei inregistrari.

26. Reguli de functionare a conturilor

Activele sunt dispuse in partea stanga a patrimoniului. Astfel, activele pot fi gandite ca parTi de stanga, iar pasivele pot fi gandite ca parTi de dreapta. PoziTia opusa a celor doua categorii al patrimoniului (activ si pasiv) face ca regulile de funcTionare a celor doua feluri de conturi sa fie de sens opus, dupa cum urmeaza:

I. Conturile de activ incep sa funcTioneze prin a se debita, si se debiteaza cu existentul iniTial si cu cresterile (majorarile, intrarile) elementelor patrimoniale de activ, se crediteaza cu micsorarile (diminuarile, iesirile) de activ si prezinta sold final debitor sau sunt soldate.

II. Conturile de pasiv incep sa funcTioneze prin a se credita, si se crediteaza cu existentul iniTial de pasiv si cu cresterile (majorarile, intrarile) de activ, se debiteaza cu micsorarile (diminuarile, iesirile) de pasiv si prezinta sold final creditor sau sunt soldate.

Asa cum se poate observa, conTinutul economic diametral opus al conturilor de active si de pasiv determina si caracterul opus al regulilor de funcTionare.

Schematic, regulile de funcTionare a conturilor se prezinta astfel:

CONTURI DE ACTIV CONTURI DE PASIV

Avand in vedere soldul pe care il prezinta la un moment dat, conturile sunt de doua feluri:

- conturi monofuncTionale

- conturi bifuncTionale.

a. Conturile monofuncTionale sunt acelea care, la sfarsitul perioadei de gestiune, prezinta un singur fel de sold, fie numai debitor, fie numai creditor. Acestea funcTioneaza, deci, fie numai dupa regula de funcTionare a conturilor de activ, fie numai dupa regula de funcTionare a conturilor de pasiv. Ele sunt, deci, intotdeauna, numai conturi de activ sau numai conturi de pasiv.

b. Conturile bifuncTionale sunt acele conturi care pot prezenta, la un moment dat, fie sold debitor, fie sold creditor. Acestea funcTioneaza in anumite cazuri dupa regula de funcTionare a conturilor de activ, iar in altele, dupa aceea a conturilor de pasiv.

27. Clasificarea conturilor

1) Dupa continutul economic al contului, distingem:  Conturi de mijloace economice, conturi de surse de finantare, conturi de procese si conturi de rezultate.

Din acest punct de vedere, conturile se impart in urmatoarele clase:

- clasa conturilor mijloacelor economice;

- clasa conturilor surselor de finantare;

- clasa conturilor proceselor economice;

- clasa conturilor in afara bilantului.

Aceste clase de conturi pun in evidenta, prin continutul lor, toate componentele obiectului contabilitatii.

2) Dupa functia contabila, conturile se impart in doua clase:

- clasa conturilor de activ;

- clasa conturilor de pasiv.

Clasificarea dupa acest criteriu este considerata a fi cea mai cuprinzatoare clasificare, permitand incadrarea tuturor conturilor in conturi de activ si conturi de pasiv. Aceasta impartire decurge din cele doua parti opuse ale bilantului (activ si pasiv), cu exceptia conturilor in afara bilantului.

3) Dupa sfera de cuprindere, se disting doua clase de conturi:

- clasa conturilor sintetice;

- clasa conturilor analitice.

In functie de etalonul de evidenta folosit, clasa conturilor analitice se imparte, la randul ei, in doua grupe:

- grupa conturilor analitice valorice;

- grupa conturilor analitice cantitativ-valorice.

4) Din punct de vedere al finalitatii informatiilor pe care le furnizeaza, conturile se impart in doua clase:

- clasa conturilor de gestiune externa. Aceasta cuprinde toate conturile care furnizeaza informatiile din bilant;

- clasa conturilor de gestiune interna, ce cuprinde conturile care furnizeaza informatiile pentru intocmirea contului de rezultate (conturile de venituri si cheltuieli).

Pornind de la aceste criterii de clasificare, conturile se impart in clase, grupe si subgrupe, mentinand in cadrul fiecarei subdiviziuni acelasi criteriu care permite o delimitare stricta a conturilor respective pe subdiviziunile clasificarii.

28. Planul de conturi general

Planul de conturi general reprezinta matricea intregului sistem de conturi, in cadrul careia fiecare cont este delimitat printr-o denumire si un simbol cifric, fiind incadrat intr-o clasa si grupa, in raport cu un anumit criteriu de clasificare. In acelasi timp, prin planul de conturi se definesc, pentru fiecare cont sintetic, conTinutul economic, funcTia contabila si corespondenTa cu alte conturi.

Codificarea sau simbolizarea cifrica a conturilor are la baza sistemul zecimal de codificare, potrivit caruia conturile folosite intr-un sector de activitate al economiei naTionale se impart in noua clase, fiecare clasa poate cuprinde maximum 9 grupe de conturi, fiecare grupa poate cuprinde 9 conturi sintetice de gradul I, fiecare cont sintetic de gradul I se poate desfasura pe 9 conturi sintetice de gradul II sau subconturi, fiecare

cont sintetic de gradul II se poate desfasura pe 9 conturi de gradul III etc., in funcTie de necesitaTile de detaliere a informaTiilor furnizate de conturi.

Clasele de conturi sunt simbolizate cu o singura cifra, de la 0 la 9. Planul de conturi cuprinde 9 clase, astfel:

Clasa 1 - Conturi de capitaluri

Clasa 2 - Conturi de active imobilizate

Clasa 3 - Conturi de stocuri si producTie in curs de execuTie

Clasa 4 - Conturi de terTi

Clasa 5 - Conturi de trezorerie

Clasa 6 - Conturi de cheltuieli

Clasa 7 - Conturi de venituri

Clasa 8 - Conturi speciale

Clasa 9 - Conturi de gestiune

Grupele de conturi din cadrul fiecarei clase sunt simbolizate cu doua cifre: prima cifra reprezinta simbolul clasei, iar a doua, simbolul grupei.

Conturile sintetice sunt simbolizate cu trei cifre, primele doua cifre reprezentand simbolul grupei si a treia cifra reprezentand simbolul contului sintetic de gradul I.

Subconturile sunt simbolizate cu patru cifre, primele 3 cifre reprezentand simbolul contului sintetic, iar a patra cifra reprezentand simbolul subcontului.

Astfel, conturile care fac parte din aceeasi clasa sunt recunoscute dupa cifra iniTiala, grupele sunt recunoscute prin a doua cifra a simbolului, conturile sintetice dupa cifra a treia, iar subconturile dupa a patra cifra a simbolului.

De exemplu, clasa conturilor de capitaluri a primit simbolul 1.

Prima grupa din clasa 1 a primit simbolul 0, prin urmare grupa 10 a fost denumita Capital si rezerve.

Primul cont sintetic a primit simbolul 1, prin urmare contul 101 a fost numit Capital.

Primul subcont (cont sintetic de gradul doi) a primit simbolul 1, prin urmare subcontul 1011 a

fost numit Capital subscris nevarsat.

Astfel, identificarea contului sintetic de gradul doi, Capital subscris nevarsat, se va face prin urmatorul cod si urmatoarea denumire: 1011 Capital subscris nevarsat.

29. Dubla inregistrare si corespondenta conturilor

Dubla inregistrare consta in inregistrarea concomitenta si cu aceeasi suma a unei operaTii economice sau financiare in doua conturi, si anume, in debitul unui cont si in creditul altui cont.

Exemplu:

5121 = 519 1.000 RON

Conturi la banci in lei Credite bancare pe termen scurt

Legatura reciproca dintre debitul unui cont si creditul altui cont, stabilita cu ocazia inregistrarii tranzacTiilor in contabilitatea curenta, pe baza dublei inregistrari, poarta denumirea de corespondenTa conturilor.

Conturile intre care se stabileste o astfel de legatura se numesc conturi corespondente.

In exemplul evocat anterior, contul Disponibil la banci in lei este corespondentul contului Credite bancare pe termen scurt.

30. Analiza contabila a tranzactiilor. Formula si articolul contabil

Analiza contabila consta in cercetarea, pe baza de documente, a fiecarei tranzacTii in parte, prin descompunerea ei in elementele componente, in scopul stabilirii conturilor corespondente si a parTii acestora - debit sau credit - in care urmeaza sa se inregistreze tranzacTia respectiva, concomitent si cu aceeasi suma.

Analiza contabila presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

1) Stabilirea naturii si, respectiv, a conTinutului tranzacTiei supuse analizei. Aceasta inseamna a raspunde la anumite intrebari, cum ar fi: Ce se inTelege prin tranzacTia in cauza? La ce se refera ea (aprovizionare, plata, incasare, consum etc.)?

2) Determinarea modificarilor pe care le produce respectiva tranzacTie in structura elementelor patrimoniale, precum si determinarea sensurilor acestor modificari (cresteri sau micsorari de activ sau de pasiv).

3) Stabilirea, pe baza elementelor patrimoniale modificate, a conturilor corespondente in care urmeaza sa se inregistreze tranzacTia analizata.

4) Aplicarea regulilor de funcTionare a conturilor, in vederea stabilirii parTii conturilor corespondente - debit sau credit - in care urmeaza sa se inregistreze tranzacTia analizata, adica stabilirea formulei contabile.

Rezulta ca scopul final al analizei contabile a fiecarei operaTii economice sau financiare il constituie stabilirea corecta, raTionala a formulei contabile.

Exemplu

Intreprinderea restituie un credit pe termen scurt in suma de 3.000 RON, din disponibilul existent in cont la banca.

Parcurgand etapele analizei contabile a acestei, tranzacTii, rezulta urmatoarele:

1) natura tranzacTiei reprezinta restituirea unui credit pe termen scurt primit de la banca;

2) tranzacTia produce modificari in ambele parTi ale patrimoniului:

Avem o scadere in activ la elementul Disponibil la banci in lei, care reprezinta o micsorare a disponibilului existent in contul intreprinderii la banca in suma de 3.000 lei si, concomitent si cu aceeasi suma, o micsorare in pasiv la elementul Credite bancare pe termen scurt, care reprezinta o micsorare a obligaTiilor intreprinderii faTa de banca privind creditele pe termen scurt acordate;

3) conturile corespondente, in care urmeaza sa se inregistreze tranzacTia analizata, vor fi:

pentru micsorarea de activ, contul de activ Disponibil la banci in lei;

pentru micsorarea de pasiv, contul Credite bancare pe termen scurt;

4) conform regulilor de funcTionare a conturilor, contul Disponibil la banci in lei, fiind de activ si avand de inregistrat o scadere de activ, se va credita cu 3.000 lei, iar contul Credite bancare pe termen scurt, fiind de pasiv si avand de inregistrat o scadere de pasiv, se va debita cu 3.000 RON.

Prin urmare, potrivit particularitaTii dublei inregistrari, se stabileste corespondenTa intre debitul contului Credite bancare pe termen scurt si creditul contului Disponibil la banci in lei, care se concretizeaza in urmatoarea formula contabila:

Credite bancare= Disponibil                   3.000

pe termen scurt            la banci in lei                  RON

Parcurgand etapele analizei contabile pentru tranzacTia de mai sus, am ajuns sa stabilim corect formula contabila si astfel sa o putem defini.

Formula contabila

Reprezinta modalitatea de prezentare a unei operaTii economice sau financiare prin incadrarea acesteia in debitul unui cont si in creditul altui cont, sub forma de egalitate valorica.

Aceasta este formata din urmatoarele parTi componente:

1. denumirea contului corespondent debitor;

2. denumirea contului corespondent creditor;

3. suma care face obiectul inregistrarii;

4. semnul =, care arata interdependenTa si corelaTia reciproca dintre conturile corespondente;

5. semnul %, utilizat in inTelesul de urmatoarele, atunci cand in formula contabila intra in corespondenTa mai mult de doua conturi.

In formula contabila, contul care se debiteaza se aseaza in stanga semnului egalitaTii, deoarece debitul este partea stanga a unui cont, iar contul care se crediteaza se aseaza in partea dreapta a semnului egalitaTii, deoarece creditul este partea dreapta a unui cont.

Articolul contabil

Pentru reflectarea cronologica a tranzacTiilor in conturi, pe baza dublei inregistrari, se utilizeaza articolul contabil. Acesta se obTine prin adaugarea la elementele formulei contabile a explicaTiei descriptive a tranzacTiei in cauza, a documentului justificativ care atesta infaptuirea ei, precum si a datei cand operaTia a

avut loc.

Astfel, articolul contabil pentru formula contabila menTionata mai sus se prezinta astfel:

27 septembrie 2003

Credite bancare pe termen scurt  = Disponibil la banci in lei 3.000

Restituit creditul bancar pe termen scurt, conform Extrasului de cont nr..

31. Tipuri de formule contabile

A. In raport cu numarul conturilor corespondente din care este formata, formula contabila poate fi de doua feluri: simpla si compusa.

A1. Formula contabila simpla este aceea in care corespondenTa se stabileste intre un singur cont debitor si un singur cont creditor si este specifica acelor operaTii economice si financiare care modifica, concomitent, numai doua elemente patrimoniale. Modelul este de forma:

Cont debitor = Cont creditor Suma

A2. Formula contabila compusa (specifica tranzacTiilor care modifica,concomitent, mai mult de doua elemente patrimoniale) este acea formula in care corespondenTa se stabileste intre:

a) Un singur cont debitor si mai multe conturi creditoare, sau intre

b) Mai multe conturi debitoare si un singur cont creditor.

1. Un singur cont debitor si doua sau mai multe conturi creditoare.

Modelul este de forma:

Cont = %  Suma

debitorConturi

creditoare

2. Mai multe conturi debitoare si un singur cont creditor

Modelul este de forma:

%= Cont  Suma

Conturi  creditor

debitoare

B. In funcTie de scopul pentru care se intocmesc, formulele contabile sunt de doua feluri: de inregistrare curenta si de stornare.

b1) Formulele contabile de inregistrare curenta sunt acele formule contabile ce se intocmesc pentru inregistrarea operaTiilor economice care au loc in mod obisnuit, curent, si care au cea mai mare frecvenTa in practica de contabilitate. Inscrierea sumelor in cadrul acestor formule contabile se face in negru. Sumele respective se aduna intre ele, atat in debitul, cat si in creditul contului.

Toate formulele contabile de mai sus au fost formule de inregistrare curenta.

b2) Formulele contabile de stornare se utilizeaza pentru corectarea unor erori efectuate anterior cu ocazia inregistrarii in conturi a sumelor din tranzacTiile care au avut loc. Se procedeaza la utilizarea acestor formule contabile, deoarece inregistrarile in contabilitate nu pot fi corectate prin stergere sau taiere.

Dupa modul de inscriere a sumei in formulele contabile de stornare, acestea pot fi de doua feluri: (i) formule contabile de stornare in negru si (ii) formule contabile de stornare in rosu.

(i) Formulele contabile de stornare in negru constau in anularea inregistrarii effectuate anterior gresit, prin inversarea conturilor corespondente din formula contabila anterior gresita (suma se inscrie tot in negru) si apoi intocmirea si inregistrarea formulei contabile corecte.

(ii) Formulele contabile de stornare in rosu constau in anularea unei formule contabile efectuate anterior gresit, prin intocmirea si inregistrarea unei noi formule contabile, similara cu cea eronata, insa cu suma inscrisa in rosu (sau in negru, dar incadrata in chenar). Inscrierea unei sume in rosu are semnificaTia, in contabilitate, a unor valori cu semnul "minus", avand ca efect anularea sumei inscrise anterior in mod eronat.