|
|
|
Arhitectura "inginerilor". Premize si forme arhitecturale.
(BENEVOLO, L., Orasul in istoria Europei, Polirom, 2003
Inceputul secolului XIX este caracterizat de un proces profund de industrializare care se va reflecta si in arhitectura, prin mutatii majore, atat pe plan constructiv cat si estetic.
La baza acestui proces sta desigur revolutia industriala: in paralel cu cresterea demografica (cu care are si o oarecare legatura), dezvoltarea stiintifica si tehnologica duce la inlocuirea muncii manuale cu cea puternic mecanizata, productia manufacturiera fiind din ce in ce mai marginalizata de noua productie industriala. Fenomenul se profileaza mai intai in Anglia, pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, si se raspindeste cu mai mare sau mai mica intarziere in celelalte tari. Aceasta va duce la mari mutatii economice, sociale, teritoriale etc. Se vor dezvolta industrii, la inceput concentrate de-a lungul apelor si in jurul minelor de carbune, apoi in afara oraselor existente si vor aparea noi centre urbane. Ritmurile se vor accelera, scara lucrurilor se va schimba in general. Din 1830 calea ferata va incepe sa impinzeasca teritoriul, strabatut si de drumuri si de canale noi. Vor aparea noi materiale de constructie in principalele tari industrializate, Anglia si Franta, cum ar fi otelul si sticla, produse pentru prima oara in mari cantitati si la preturi reduse, schimband radical directia devenirii arhitecturii in sensul cautarii unor noi metode tehnologice, solutii functionale si, nu in ultimul rand, a unor noi modele stilistice si expresii plastice, ca raspuns imediat oferit nevoilor stringente ale noii epoci, ale noii lumi.
Din punct de vedere al situatiei politico-economice in tarile atinse de revolutia industriala, aceasta se afla tutelata de fenomenul liberalismului, fenomenul "orasului liberal", asa cum il numeste Leonardo Benevolo, fenomen asociat - in literatura si in dezbaterile vremii - "haosului", "raului". Noua forma si silueta a orasului se schimba radical sub influenta marilor lucrari industriale (in general la periferii), a factorului circulatie (care castiga foarte mult), aparitiei locuintelor de inchiriat si a proliferarii perferiilor sarace.
Din tot acest fundal puternic framantat de schimbari de tot felul se reliefeaza figura arhitectului, nepregatit in a le rezolva, inapt in a se adapta noilor conditii, preocupat prin excelenta numai de detalii legate strict de estetica (academismul). In plus, arhitectii considera ca nu este de prestigiul lor sa se ocupe de astfel de probleme. Le Corbusier gaseste chiar o anecdota prin care sugereaza plastic starea de fapt a momentului: la Ecole des Beaux-Arts vine sa tina curs un inginer despre betonul armat si este scos afara cu huiduieli, studentii considerind ca betonul armat este doar pentru constructii industriale, tuneluri etc. si nu pentru arhitectura. Arhitectii acestei perioade sint preocupati mai ales de problema stilistica: "In ce stil sa construim?" este intrebarea pe care si-o pun ei, caci stilul insusi se afla in criza. (disputa neogotic, neorenastere, neoclasic, romantic,. care caracterizeaza cultura eclectica a secolului al XIX-lea..).
Rezultatul imediat nu intarzie sa apara: pe de o parte, domeniul ingineriei se dezvolta impetuos, iar pe de alta parte se produce iminenta ruptura intre inginer si arhitect, arhitectul cedandu-i locul sau primului care la momentul cu pricina este singurul capabil sa raspunda asa cum se cuvine problemelor legate de utilizarea solului, circulatie, locuinta de masa, igiena, legislatie in constructii.
Inginerii lucreaza insa cu noile materiale, care pe langa faptul ca permit acoperirea de suprafete mari cu minimum de efort, pot fi prefabricate, stadardizate, de unde castiguri imense de timp prin transportarea de elemente prefabricate de la fabricile producatoare direct la santiere si montarea lor deosebit de rapida.
Metalul si sticla sunt in mare masura solicitate si de noile programe de arhitectura ce se afirma si se dezvolta din plin in epoca: sere, piete acoperite, pasaje, mari magazine, gari, pavilioane pentru marile expozitii universale. Cele mai remarcabile expresii ale noii "arhitecturi industriale" au fost: garile King's Cross si Euston Station, ambele din Londra, Gara de Nord din Paris, gara Anhalter Bahnhof din Berlin, precum si gara din Frankfurt; pietele acoperite: La Madeleine din Paris, Hunferford din Londra; marile magazine; marile expozitii: Crystal Palace construit de Paxton la Londra in 1851 si La Gallerie des Machines realizata de Dutert si Contamin la Expozitia Universala de la Paris din 1889.
Trasatura "inedita" a acestei arhitecturi consta in faptul de a fi confirmat o spatialitate interna total noua. Cand conformatiile acestor spatii interne se limiteaza numai la acoperire si la structura, lasand nealterat aspectul exterior, se ajunge la simbioza intre arhitectura "inginerilor" si arhitectura eclectica, iar cand, din contra, conformatia structurala interna se exprima la exterior cu franchete, nu se mai poate vorbi despre arhitectura shi inginerie, ci de o arhitectura ce si-a facut proprii unele cuceriri ale stiintei si tehnicii constructiilor.
In acest din urma spirit construieste Henri Labrouste, care, dupa cum afirma Leonardo Benevolo, este figura cea mai reprezentativa a "rationalismului clasic" al momentului. Labrouste este autorul celebrei Biblioteque de Saint Genevieve din Paris, precum si a Bibliotecii Nationale din Paris, opera exceptionala, cu interioarele salilor de lectura acoperite de cupole din teracota, prevazute cu mari luminatoare, sprijinite pe o structura metalica usoara, ce se descarca pe fine coloane canelate de fonta. Opera considerata insa a fi primul simbol al arhitecturii moderne ramane Crystal Palace din Hyde Park, Londra. Este considerata ca fiind costructia care adeschis o noua cale in arhitectura, calea modernitatii, datorita noutatilor fundamentale ce le-a adus in arta si tehnica de a construi. Aceste noutati au fost utilizate si de catre arhitectul Giuseppe Mengoni, autor in 1865 al Galeriilor Vittorio Emanuele din Milano. Pentru prima oara in istoria arhitecturii moderne sticla si metalul sunt folosite intr-o cladire inserata intr-un sit ce abunda de istorie cu intentia deliberata de integrare organica a noilor materiale. Dar momentul de maxima implinire a "arhitecturii inginerilor" a fost cel al construirii turnului care in 1889, ajungand la inaltimea de 300m era cel mai inalt din lume. Realizat de catre Gustave Alexandre Eiffel pentru Expozitia Universala de la Paris ce comemora un secol de la Revolutia Franceza, a devenit, in ciuda retincentei cu care a fost primit initial de lumea artistica si intelectuala franceza un simbol al Parisului modern. Se poate vorbi astfel pentru prima oara in arhitectura de "semn in loc de forma" .
Concluzia care se desprinde este asadar ca, in mod paradoxal poate, asa numita "arhitectura a inginerilor", in ciuda conditiilor tulburi in care a aparut si s-a dezvoltat, a reusit sa atinga maxima forma de expresie, depasind ca plastica orice fel de asteptare, deschizand noi directii in tehnica de a construi si in arhitectura, punctand fara drept de apel un moment de cotitura si de referinta in istoria arhitecturii moderne.
Bibliografie:
VASILESCU, S., Istoria arhitecturii moderne
BENEVOLO, L., Orasul in istoria Europei
ZAHARIADE, A.M., Arhitectura.Locuire.Oras.
