|
|
|
Consiliul de Ministri
Consiliul de Ministri este institutia UE care reprezinta direct statele membre si in care participa fiecare – prin reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii ii confera Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor [2]
In anii ’70 pentru a corecta tendinta Consiliului de Ministri de a fi un forum pentru negocierea exclusiva a problemelor legate de interesele nationale restranse sau specifice, s-a impus instaurarea unei autoritati politice. Initial, Monnet a propus ca institutia sa fie “Guvernul European Provizoriu”. Ideea sa viza inlocuirea situatiei in care ministrii actionau in Consiliu pe baza instructiunilor nationale, cu o alta noua, in care ei sa primeasca instructiuni de la o sursa comuna – un organ compus din superiorii lor politici. Nu s-a acceptat propunerea lui Monnet privind titulatura noii institutii, in schimb a fost preluata partea cu atributiile, reprezentarea etc.
S-a ales denumirea de Consiliul European a carui prima intrunire s-a realizat in 1975 [3] . Actul Unic European va specifica necesitatea a cel putin doua intruniri pe an ale sefilor de stat si de guvern din tarile Comunitatii, membri de drept in Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevazut: sa furnizeze Uniunii Europene “impulsul necesar dezvoltarii” si “sa defineasca respectivele directii generale de evolutie politica” (Art. 1) [4]
Comunitatea – si i-am evidentiat semnificatia – se bazeaza pe cei trei piloni. In interiorul pilonului unu deciziile se realizeaza prin patru clase legislative din categoriile: Reglementari, cu aplicabilitate generala in toate statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele nationale pentru a avea efect legal. Daca intervine un conflict intre reglementare si legea nationala prevaleaza reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre in privinta rezultatului de obtinut intr-o perioada data, dar care lasa metoda de implementare la latitudinea guvernelor nationale. Decizii, obligatorii in intregime pentru cei carora le sunt adresate, fie acestia state membre, companii sau persoane fizice; Recomandari sau avize care nu sunt obligatorii, ci reprezinta doar punctul de vedere al Comunitatii.
Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o propunere intr-un domeniu specific. O data propunerea facuta, depinde de baza legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata in unanimitate, cu majoritate simpla sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piata unica, daca este vorba despre procedura de codecizie.
O propunere supusa votului in Consiliu, se adopta cu majoritate calificata(54 de voturi favorabile).
Intrunirile ministeriale sunt “motorul” Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat in vigoare in 1967), a prevazut un singur Consiliu de Ministri. In practica, insa, munca Consiliului este impartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, in functie de domeniul vizat: Ministri Agriculturi, Energiei, Mediului.
Administrarea intregii game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru pana la Consiliul European, este in responsabilitatea statului care asigura Presedentia – schimbata o data de 6 luni.
Presedentia Consiliului ofera avantaje dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului si statutului detinut de aceasta functie: pe durata a sase luni, tara presedintelui este centrul relatiilor UE; ministri – in special primul ministru si ministrul de externe – sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata mandatului, Presedentia are o putere mai mare, si poate reglementa (dirija) prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedentiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului isi stabileste prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele ramase in desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o perioada suficienta pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si legislatii.
Consiliul realizeaza circa 90 de intalniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu exceptia lunilor aprilie, iunie si octombrie, cand sunt planificate in Luxemburg.
Regularitatea intalnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se intalnesc de regula o data pe luna, si mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii Pescuitului si Ministrii Transporturilor au patru-cinci intalniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia si Industria se intalnesc doar de doua-trei ori pe an, Sanatatea si Cultura au doar una-doua reuniuni.
In afara intalnirilor formale, Ministrii de Externe si Ministri ECOFIN au intalniri saptamanale, de regula in tara Presedentiei, unde discuta fara a fi presati in a lua hotarari.
Fiecare stat membru are o delegatie nationala, Reprezentanta Permanenta la Bruxelles si actioneaza ca un ambasador in UE. Reprezentanta Permanenta este condusa de un Reprezentant Permanent, de regula un diplomat de cel mai inalt grad, ajutat de douazeci-treizeci de oficiali, in cazul tarilor mari. Cam jumatate din oficiali sunt alesi din serviciul diplomatic, iar cealalta jumatate din diferite ministere – Agricultura, Comert si Finante. Sefii delegatiilor se reunesc o data pe saptamana in cadrul Comitetelor de Reprezentanti Permanenti, COREPER. La reuniuni ambasadorii si functionarii de stat pregatesc proiectele si materialele pentru Consiliu.
O retea de comitete si grupuri de lucru asista si pregatesc materialele Consiliului de Ministri, COREPER-ului si Comitetului Special in Agricultura (CSA).
Comitetele Consiliu sunt compuse din functionari nationali si rolul lor este de a produce analize si evaluari necesare luarii deciziilor in Consiliu si Comisie. Un astfel de comitet este Comitetul Articolul 113 care se ocupa de politica comerciala. (Orice actiune semnificativa luata de UE in comertul international este precedata de coordonarea interna prin acest comitet (se intruneste o data pe saptamana)).
Comitetul Permanent pentru Angajati este in serviciul Consiliului, si se particularizeaza sub doua aspecte: in primul rand, membrii sai nu sunt numai reprezentanti ai guvernelor, ci si ai grupurilor de interese; in al doilea rand, reprezentantii guvernelor sunt condusi de ministri – iar daca acestia nu pot participa, de catre reprezentantii lor personali. Comitetul se intruneste de doua ori pe an discuta probleme de interes major si elaboreaza recomandari Consiliului de Relatii Sociale si de Munca.
Diferite comitete – care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucreaza pentru Consiliu si Comisie). Comitetul Monetar, infiintat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabila prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acopera Sistemul Monetar European (SME); miscarea de capital; relatiile monetare internationale si multe aspecte legate de Uniunea Economica si Monetara (UEM). In plus, are acces privilegiat in Comisie, si in Consiliu. Seful Comitetului raporteaza de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.
In afara de comitetele “constituite formal” (in sensul ca au fost infiintate de tratate sau legislatii), alte comitete ajuta munca Consiliului. Nu intotdeauna ele sunt numite comitete si cateodata apar sub denumirea de grupuri sau intalniri. Rolul grupurilor de lucru este mai bine precizat chiar decat al multor comitete si deseori ele produc analize pentru Consiliu la propunerile Comisiei sau a Parlamentului European. Numarul lor variaza in functie de natura problemelor, respectiv de preferintele Presedintelui. In anii precedenti au fost in jur de 150. Grupurile de lucru sunt structuri ad-hoc formate din cate trei-patru persoane din fiecare tara membra, oficiali nationali permanenti sau experti de ministere.
Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care in jur de 200 cu grad “A”, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se tin intalnirile Consiliului, este la Bruxelles.
Structura ierarhica a Consiliului nu este incarcata sau rigida. Procedurile, in cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European se realizeaza dupa modelul: examinarea initiala a textului Comisiei este efectuata de un grup de lucru, sau daca are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. In cazul in care nu exista un grup de lucru permanent pe problema respectiva, el se constituie. La prima reuniune se abordeaza problemele generale; urmatoarele intalniri au loc in functie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Daca toate aspectele merg bine, se creeaza un document in care se indica punctele cu care sunt si cu care nu sunt de acord. A doua etapa consemneaza inaintarea documentului la COREPER, sau in cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat intre grupurile de lucru si Consiliul de Ministri, actioneaza ca un fel de agentie de filtraj, pentru intalnirile ministeriale. Se incearca pe cat posibil sa se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. In cazul in care in grupurile de lucru s-au atins conditiile de adoptare a unei masuri, COREPER confirma opinia respectiva si o inainteaza ministrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o solutie, COREPER poate sa faca trei lucruri: sa rezolve problemele in litigiu; sa trimita inapoi la grupul de lucru documentul cu indicatiile necesare obtinerii unei intelegeri sau sa-l trimita, mai sus, ministrilor. Oricum ar fi – facil sau nu, documentul in discutie se adopta la nivel ministerial.
Tratatele asigura Consiliului trei modalitati de a lua decizii: vot in unanimitate, vot cu majoritate calificata si vot cu majoritate simpla.
Votul in unanimitate in cadrul Consiliului este limitat, desi campul de aplicare nu este neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranzitie, in Tratatul CEE, 27 dispozitii prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a mentinut-o in domeniile de natura constitutionala sau cvasi-constitutionala, dar i-a redus aplicarea in domeniile politicilor comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale. Mai mult, pentru ca unanimitatea sa se poata forma, nu este necesar ca toate statele sa voteze in favoarea deciziei. In acest sens Art. 148 din Tratatul CEE stabileste ca abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu constituie un obstacol in adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este, necesar insa, ca toate statele membre sa fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasa o “poarta de scapare” care conciliaza eficacitatea decizionala a institutiei cu respectarea pozitiei nationale. De remarcat ca tratatele nu au prevazut sa se renunte la unanimitate cu privire la stabilirea unei proceduri uniforme pentru alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, pentru fixarea numarului membrilor Comisiei, in dispozitii relative la sistemul resurselor proprii ale Comunitatii, regimul lingvistic sau cand se solicita decizia Consiliului asupra cererilor de aderare [5]
Votul cu majoritate calificata. Pentru obtinerea majoritatii, voturile statelor membre sunt dotate cu o pondere speciala, in functie de criterii generale, demografice, politice si economice. Art. 148 distinge doua situatii pe care le supune unui regim diferit: a). cand Consiliul statueaza pe baza propunerii Comisiei, se socotesc numai voturile, nu si numarul de state, deliberarile fiind incheiate si actele adoptate, daca intrunesc 62 din totalul de 87 (inainte de 1995, cu 12 state membre acest numar era de 54 din totalul de 76). Minoritatea este protejata prin propunerea Comisiei care se considera ca reprezinta interesul comunitar si deci, si interesele statelor mici; b). in celelalte cazuri, in care Consiliul statueaza fara propunerea Comisiei, pe langa un numar de voturi se tine seama si de numarul statelor, in sensul ca cele 62 voturi sa exprime votul favorabil a cel putin zece state.
Ideea de baza care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea calificata sa nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin largirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majoritatii calificate a fost revizuita.
In
privinta competentelor deja existente in Tratatul CEE, in Tratatul
de la
Votul cu majoritate simpla. Deciziile si deliberarile Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede ca in afara de dispozitii contrarii ale Tratatului, deliberarile Consiliului sunt incheiate iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care il compun. Majoritatea simpla este calculata in raport cu membrii Consiliului si nu in raport cu membrii prezenti. Fiecare tara a primit un vot folosit in principal in scopuri procedurale. (Incepand din februarie 1994, se foloseste la tarife anti-dumping si anti-subventie in contextul Politicii Comerciale Comune).
Presedentia Consiliului se exercita prin rotatie de fiecare stat membru, pe o durata de sase luni, dupa o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indica ordinea intr-un prim ciclu de sase ani. In ciclul urmator, tot de sase ani, ordinea membrilor este alfabetica. Ordinea prevazuta inainte de 1 ianuarie 1995, era urmatoarea: intr-un prim ciclu de sase ani – Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; in ciclul urmator de sase ani – Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Aceasta ordine s-a modificat dupa largirea UE la 15 tari. In 1995 Franta a detinut presedentia in prima jumatate a anului. Au urmat Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania.
Incepand cu iulie 1999 ordinea este: Finlanda, Portugalia, Franta, apoi incepand cu 2001 – Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia
