Concepte, teorii si politici sociale privind integrarea socio-profesionala a persoanelor cu handicap

1. Definiri si precizari conceptuale

Definitiile privind incapacitatea, handicapul si persoanele cu cerinte speciale prezinta o importanta deosebita in intelegerea reactiilor sociale fata de incapacitate/invaliditate, in identificarea si clasificarea grupurilor sarace din populatia societatilor, in orientarea politicilor sociale de sprijin si a politicilor privind grupurile defavorizate, aflate in risc de excluziune sociala. De aceea se impune surprinderea semnificatiilor termenilor de "handicap", "integrare sociala" si a subcomponentei acesteia "integrare socio-profesionala".

1.1. Definitii privind handicapul

Categoriile de "deficienta", "invaliditate", si "handicap" au fost definite intr-o mare varietate de moduri de-a lungul istoriei, in interiorul unor societati particulare si in anumite contexte sociale date. L. Manea[1] atrage atentia asupra faptului ca aceste definitii sunt mai degraba relative decat absolute, iar termenii mentionati mai sus sunt "constructe sociale".

Astfel, termenul de handicap a fost folosit de cele mai multe ori pentru a desemna aspectele lezionale, functionale si sociale ale diferentelor dintre indivizii considerati a fi diferiti fata de normalitate, normalitatea fiind vazuta ca generalitate. De aceea, au fost prezente multe confuzii intre deficienta, incapacitate/dizabilitate, dezavantaj, toate fiind doar aspecte specifice handicapului. Daca deficienta reprezinta aspectul lezional al handicapului, incapacitatea/ dizabilitatea reprezinta aspectul functional al acestuia. Existenta acestora conduc, inevitabil la dezavantaj, ca o consecinta sociala a handicapului. Din acest punct de vedere handicapul poate fi privit doar ca perspectiva sociala, avand atat o latura obiectiva, data de perceptia colectivitatii si de tendinta de izolare/marginalizare din partea acesteia, cat si o componenta subiectiva, data de autoperceptia persoanei care este incapabila sa depaseasca propria atitudine si a stigmatului social.

La originea sa, notiunea de "handicap" a apartinut limbajului comun, unde desemna evidentele cotidiene, avand un sens suficient de "exact" pentru a identifica dezavantajul. Din punct de vedere etimologic, termenul de "handicap" isi are originea in limba engleza, desemnand initial un tip de joc de noroc, in care doua persoane participau la un pariu in prezenta unui arbitru. Denumirea jocului -"hand in cap" provine de la modul de desfasurare a pariului, respectiv prin crearea unui dezavantaj de stabilire a mizei la introducerea mainilor concurentilor intr-o caciula. In secolul al XVIII-lea termenul a inceput sa fie aplicat unui tip de intrecere intre doi cai, situatie in care un arbitru decidea asupra gradului de dezavantaj impus unui cal superior. O astfel de intrecere era denumita "cursa cu handicap". Mai tarziu, in secolul al XIX-lea, sfera notiunii a fost largita, incluzand orice tip de intrecere in care inegalitatile sunt in mod artificial nivelate, prin impunerea unui dezavantaj concurentilor superiori.

Prin urmare, termenul utilizat pe scara larga pentru desemnarea unei persoane cu deficienta era cel de "infirm", iar starea respectiva era considerata "infirmitate". Ulterior, s-au inregistrat demersuri de precizare a continutului si sferei conceptului, insa nu exista o circumscriere clara a acestuia.

In acceptiunea traditionala, sfera notiunii de "persoana handicapata" era sinonima celei de "infirm", cuprinzand pe cei care, datorita unor deficiente senzoriale, motorii sau intelectuale, dispuneau in mod permanent ori pe durate insemnate de posibilitati inferioare de a actiona, comparativ cu cele ale populatiei numite "normala". Se opereaza cu notiunile de "normalitate" si "diferenta", unde normalul, in mod frecvent, se identifica, se confunda cu ceea ce este comun, obisnuit, avand frecventa cea mai mare in colectivitate, in societate. De regula, persoanele care nu se conformeaza trasaturilor "medii2 ca frecventa in colectivitate, nu mai sunt considerate "normale". Criteriile invocate pot viza infatisarea, functia (rolul in colectivitate), comportamentul, credintele etc., nefiind absolut necesar ca un individ sa afiseze o deficienta pentru a fi considerat "cu handicap". In spiritul acestei conceptualizari traditionale, imaginea persoanelor handicapate tinde sa fie dominata de aspectele legate de neputinta (absenta a puterii fizice, psihice, economice, profesionale, relationale, civice etc.) si in aceasta penumbra se produce o totalizare care tinde sa discrediteze, sa prejudicieze orice individ cu o anumita deficienta.

Catarea unei definitii ale persoanelor cu handicap, care sa fie in acelasi timp  riguroasa si non-stigmatizanta, a constituit obiectul preocuparilor unui numar mare de cercetatori. Printre acestia s-a remarcat P.Wood[2] care a formulat propuneri de reconceptualizare acceptate ulterior prin consens de Organizatia Mondiala a Sanatatii (World Healt Organization, 1980). Inovatia sa consta in inlocuirea cuvantului "handicap", insuficient delimitat, prin trei concepte distincte:

- infirmitatea sau deficienta cuprinzand orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri sau functii anatomice, fiziologice ori psihice. Ea descrie perturbarea la nivelul organului, vizand deficite ale membrelor, organelor sau ale altor structuri ale organismului, ca si deficite ale functiei mintale. Conceptul este operational la nivelul sistemului "organism". Formularea ca "lipsa a vederii", "ambliopia", "surzenia" etc. au fost utilizate in realizarile recensamintelor si cercetarilor pe baza de esantion (Nations Unies, 1992);

- Incapacitatea sau dizabilitatea inglobeaza orice reducere sau pierdere (rezultat dintr-o infirmitate sau deficienta) a aptitudinii de a desfasura o activitate in conditiile normale pentru o fiinta umana. Incapacitatile sunt descrieri ale perturbarilor la nivelul persoanei, ale personalitatii, ele ilustrand limitarea functionala sau restrictia in activitate (de durata), cauzate de deficienta. In cadrul recensamintelor si studiilor au fost urmarite diferite tipuri de incapacitati formulate ca dificultati: "de vedere", "de auz", "de deplasare", "de urcare a scarilor", "de autoservire" (spalat, imbracat, preparare si asimilare a hranei etc.);

- Handicapul, definit ca orice dezavantaj de care sufera o anumita persoana ca urmare a unei infirmitati sau incapacitati care o impiedica sa satisfaca total sau partial sarcinile considerate normale pentru ea (in raport cu varsta, sexul si cu diferiti factori sociali si culturali). Notiunea de handicap descrie rolul social atribuit persoanei cu deficienta sau incapacitate, rol care o plaseaza ca dezavantajata comparativ cu alte persoane. Dezavantajele apar si se manifesta in carul interactiunii dintre persoana cu mediul ei social si cultural specific. Recensamintele, studiile si diferitele inregistrari speciale utilizeaza formulari ale handicapului de tipul: "imobilizat la pat", 2limitat la domiciliu", "inapt de a utiliza transportul in comun", "inapt de munca", "izolat social" etc.

In acest mod, handicapul tinde sa capete acceptiunea unei probleme sociale, aceea a respingerii sau excluderii persoanei cu deficiente, in definirea handicapului intervenind intotdeauna corectivele sociale.

Raporturile dintre conceptele de "deficienta", "incapacitate" si "handicap" pot fi reprezentate astfel:

In esenta este vorba de trei sisteme luate drept cadre de referinta: organismul, persoana (personalitatea) la care se adauga seturile de statusuri si roluri sociale. Deficientele sau incapacitatile se transforma in handicapuri atunci cand se constituie ca predictori negativi ai sistemului statusurilor si rolurilor sociale apartinand unui individ. Atunci cand incapacitatea vizeaza posibilitatea de a munci a unei persoane de varsta activa, aceasta este definita ca invaliditate si tratata specific in sistemele de securitate sociala.

Pe baza modelului propus de P.Wood, Organizatia Mondiala a Sanatatii a elaborat "Clasificarea Internationala a Infirmitatilor, Dizabilitatilor si Handicapului"(1980). Modelul a fost preluat de Organizatia Natiunilor unite si inclus in "Programul Mondial de Actiune privind Persoanele cu Handicap" (1982), precum si in "Regulile standard privind Egalizarea sanselor pentru Persoanele cu Handicap".

Mai tarziu, in deceniile urmatoare, clasificarii realizate de catre  Organizatia Mondiala a Sanatatii i s-au adus o serie de critici. Cele mai importante dintre acestea au fost:

- clasificarea atrage atentia supra conditiilor individuale de sanatate, care sunt diferite de la o persoana la alta, dar nu ia in considerare factorii de mediu. Definitiile respective localizeaza cauzele incapacitatii, ale invaliditatii la nivelul individului, fiind mult prea legate de clasificarile medicale. Intrucat deficienta este privita ca o stare de anormalitate, se ajunge la o reificare a ideii de normalitate, ignorandu-se ceea ce este aceasta de fapt. In plus, definitiile respective par a nu asigura comparabilitatea in raport cu marea relativitate situationala si culturala;

- perspectiva definitiilor functionale trateaza mediul ca pe ceva dat, ca variabila independenta, chiar daca handicapul nu mai este considerat a fi integral o caracteristica interna a individului. Insa, intrucat mediul inseamna intr-o buna masura seturi de roluri sociale care sunt considerate normale, doar incapacitatea unui anumit individ de a satisface cerintele lor este aceea care il plaseaza in pozitie defavorizata si astfel se creeaza handicapul. In acest rationament, paradigma implicita tine de abordarea medicala (conceptia clinica) deoarece, in mod predominant, se considera ca aparitia handicapului ar fi determinata de caracteristicile individuale; de aici orientarea politicilor si programelor de protectie speciala mai mult asupra individului decat asupra mediului, de multe ori invalidul fiind desemnat si ca obiect pasiv al interventiei, tratamentului si reabilitarii;

- multe dintre definitii au fost impuse de persoane care nu au avut o experienta proprie a problemelor cotidiene ale invaliditatii, ceea ce a afectat solutiile, masurile de protectie sociala, servind la perpetuarea discriminarii, ca si la lipsa de resurse. Faptul ca, cel mai adesea, procesul proiectarii serviciilor de suport se bazeaza pe punctul de vedere ale persoanelor "valide", care opereaza cu o perspectiva individualizanta si medicalizata, fara implicarea beneficiarilor, atrag protestul acestora din urma, pe motivul ca acestea ar fi "opresive".

Datorita acestor tipuri de critici, in anul 1997, la nivelul Organizatiei Mondiale a Sanatatii s-au declansat dezbateri privind necesitatea revizuirii "Clasificarii Internationale a Deficientelor, Incapacitatilor si Handicapului". In locul acesteia se propune adoptarea "Clasificarii Internationale a Deficientelor, activitatilor si Participarii". Principalul argument invocat tine de necesitatea evitarii negative ale unora dintre termenii utilizati anterior. Astfel, se propune pastrarea descriptorului deficienta si inlocuirea termenului incapacitate cu cel de activitate, considerat mai neutru; asocierile negative privind aceasta dimensiune sunt descrise ca limitari ale activitatilor. In plus, termenul de handicap este inlocuit cu cel de participare, iar asocierile negative privind aceasta dimensiune sunt descrise ca restrictii ale participar Noua clasificare ia in considerare in mod explicit faptul ca invaliditatea este un proces care se manifesta in doua planuri generale: cel al mediului si cel al persoanei. Factorii de mediu sunt considerati extrinseci individului (incluzand atitudinile sociale, sistemele de reglementari, conditiile arhitecturale), in timp ce factorii personali pot include conditiile de sanatate, varsta, sexul, bunastarea psihica si alte caracteristici. Acesti factori personali difera de cei ai mediului, dar nu au un impact considerabil asupra modului in care este resimtita invaliditatea.

In prezent, Romania adopta acest mod de a privi handicapul. Astfel, in "Strategia Nationala pentru Protectia, Integrarea si Incluziunea Sociala a Persoanelor cu Handicap in perioada 2006-2013 - Sanse egale pentru persoanele cu handicap - catre o societate fara discriminari" adoptata prin H.G.R. nr. 175/2005.

Conform strategiei se desemneaza prin handicap " pierderea sau limitarea sanselor unei persoane de a lua parte la viata comunitatii la un nivel echivalent cu ceilalti membri. El descrie interactiunile dintre persoana si mediu. Scopul acestei definitii este de a concentra atentia asupra deficientelor din mediul inconjurator si a unor sisteme organizate de societate care impiedica persoanele cu handicap sa participe in conditii de egalitate"[3]. Persoanele cu handicap sunt "acele persoane carora mediul social, neadaptat deficientelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale si/sau asociate, le impiedica total sau le limiteaza accesul cu sanse egale la viata societatii, necesitand masuri de protectie in sprijinul integrarii si incluziunii sociale". Dizabilitatea este "termenul general pentru pierderile sau devierile semnificative ale functiilor sau structurilor organismului, dificultatile individului in executarea de activitatati si problemele intampinate prin implicarea in situatii de viata, conform Clasificarii Internationale a Functionarii, Dizabilitatii si Sanatat

1.2. Definitii privind integrarea sociala

Concept cu multiple conotatii, date fiind atat aria sa larga de raspandire in diverse stiinte, cat si continutul sau, care acopera o arie vasta a vietii sociale, culturale si psihice a individului, grupului, societatii, "integrarea sociala" se afla intr-o situatie de polisemie, suscitand puncte de vedere contradictor Din acest punct de vedere, definitiile difera dupa raportarea conceptului la sisteme sociale, culturale sau de personalitate.

Problemele legate de integrarea sociala a indivizilor sau grupurilor de indivizi in sistemul social de ansamblu constituie o constanta a gandirii sociologice, atat in perioada sa clasica, cat si contemporana. Dependent de aspectele "stabilitatii", "consensului", "controlului social" care trebuie sa caracterizeze orice tip de societate, continutul notiunii de integrare sociala s-a dezvoltat, in cursul timpului, in legatura directa cu celelalte notiuni, caracterizand concordanta intre norme si conduite, coexistenta si consistenta contactelor si relatiilor interpersonale in cadrul grupurilor sociale, interdependenta functionala a elementelor unui sistem (subsistem) social etc.

In plan general, conceptul de integrare sociala cuprinde o serie de note specifice, esentiale pentru a desemna configuratia inchegata a unei structuri sau colectivitati[4]:

a) Reprezinta un proces social prin care se realizeaza o permanenta reinnoire a unei unitati sociale, in conditiile postularii echilibrului relativ, structural si functional al acestei unitati, implicand, in mod necesar, intarirea elementelor ei;

b) Desemneaza o stare de "echilibru" social, definita prin absenta marginalitatii si prin convergenta a doi termeni aflati, initial, intr-o relatie de tensiune, convertita, ulterior, intr-o relatie de armonie si actiune cooperativa,

c)Postuleaza apartenenta si participarea (neimpusa) individului la un set de norme, valori si atitudini comune ale grupului, care, odata internalizate si externalizate de individ in comportamente explicite, faciliteaza intarirea solidaritatii functionale;

d)Reprezinta rezultatul unei serii de adaptari si ajustari normative a individului la un camp definit de relatii de grup, rezultat care are drept consecinta eliminarea conflictelor si tensiunilor si stabilirea unor raporturi coezive si participative.

Asa cum indica unele lucrari de specialitate[5], integrarea sociala desemneaza procesualitatea interactiunilor dintre individ sau grup si mediul social specific sau integral, prin intermediul careia se realizeaza un echilibru functional al partilor. Se vorbeste astfel de o integrare profesionala, integrare socio-profesionala, integrare culturala etc. In cursul acestui proces, atat in sistemul care se integreaza cat si in cel ce integreaza, au loc mutatii, transformari. In functie de caracterul activ al primului si de capacitatea de raspuns al mediului care integreaza, se disting mai multe etape ale procesului: acomodarea, adaptarea, participarea si integrarea propriu-zisa.

Procesul de integrare socio-profesionala a unei persoane intr-o organizatie economica presupune o faza de acomodare al carei continut este dat de informarea reciproca asupra obiectivelor si caracteristicilor, activarea modelelor integrative care sa ii permita celui venit invatarea rolului ce decurge din pozitia pe care o ocupa in sistemul in care se integreaza. In etapa de adaptare relatiile multiple care se stabilesc fac ca sistemul care se integreaza (desi cu o identitate separata) sa accepte cunostintele si deprinderile necesare rezolvarii situatiilor impuse de mediu si sa raspunda pozitiv cerintelor acestuia. Asumarea rolurilor si promovarea initiativelor personale marcheaza faza participar Ultima etapa presupune transformarea integrantului in element functional, in subsistem integrat al organizatiei respective, de multe ori poate fi o sinteza diferita in comparatie cu componentele initiale.

Se pot astfel desprinde doua tipuri limita de integrare:

a)     Integrare prin asimilare;

b)     Integrare prin schimbare reciproca.

Pentru unii autori, procesul de integrare este identic cu cel de adaptare sociala[6], masura in care un individ se adapteaza la cerintele si schimbarile mediului social corespunzator. Tratand acest concept din perspectiva conformarii individului la necesitatile sociale si la solicitarile mediului organizational de referinta (intreprindere, munca, profesie, scoala etc.), aceasta perspectiva de abordare urmareste caracteristicile procesului prin care o persoana sau un grup social capata aptitudinea ( dobandeste cunostinte, asimileaza valori, internalizeaza norme) de a trai intr-un anumit mediu. Adaptarea constituie, insa, o notiune mai larga decat integrarea sociala, fiind un proces ireversibil, de durata, care se localizeaza mai mult pe plan psihologic decat sociologic, in sensul eliminarii tensiunilor si contradictiilor (dezacordul cu motivatiile generale) generate de apartenenta individului la un nou grup social.

Pentru alti autori, in special cei americani, conceptul de integrare sociala se identifica cu notiuni care sintetizeaza particularitati ale proceselor transformatoare si restructuratoare care se produc prin confruntarea sistemului socio-cultural cu sistemul personalitat Notiuni ca: "ajustare", "asimilare", "absorbtie", "acomodare" etc sunt utilizate ca nuante ale ale notiunii de integrare sociala.

W.S.Landecker[7] sublinia ca se poate constitui o tipologie a proceselor de integrare, urmand postulatul dupa care cele mai mici unitati ale unui grup sunt normele sociale, pe de o parte, iar pe de alta parte persoanele si comportamentul lor. El evidentiaza trei categorii de integrare: integrare intre norme, integrare intre norme si comportamente, integrare intre persoane.

a) Integrarea culturala: definita, de obicei, ca un proces de realizare a unei concordante sau compatibilitati intre normele uneia si aceleiasi culturi, integrarea culturala sintetizeaza caracteristicile ajustarii mutuale intre elementele unei culturi pentru a se transforma intr-un sistem cultural armonios. Asa cum sublinia B. Malinowski, [8]toate culturile traite sunt pe deplin integrate. Ele sunt configuratii caracterizate de coerenta, unitate interna si trasaturi distincte, care implica comportamente culturale tipice.

Pentru R.Linton[9], integrarea culturala constituie distributia optima a trei tipuri de trasaturi culturale: "universale", "specializate" (ambele dau consistenta culturii respective) si "alternative" (care genereaza si unele conflicte, in masura in care persoanele confruntate cu aceleasi alternative culturale nu vor face aceeasi alegere in acelasi moment). Ca unitati functionale, sistemele culturale furnizeaza standarde si modele culturale care ghideaza comportamentul si-l fac predictibil. In imprejurari obisnuite, "normale", cu cat este mai sustinuta integrarea individului in sistemul cultural, cu atat este mai eficace contributia lui la buna functionare a societat Gradul de integrare culturala, determinat de raportul intre trasaturile universale, specializate si alternative, este mai ridicat cand proportia ultimelor este mai coborata, adica atunci cand indivizii aleg mai frecvent comportamente culturale conform careia structurile unei societati, adica sistemul ei de organizare, este, ea insasi, o problema de cultura ("o pozitie intr-un sistem social este in realitate o configuratie de modele culturale. Tot astfel, sistemul social luat in ansamblul sau, este o configuratie si mai larga de modele culturale"). In timp ce o societate este un grup organizat, o reuniune de indivizi care au invatat sa actioneze impreuna, o cultura este un grup organizat de valori si modele comportamentale. Pentru Linton, integrarea culturala implica prioritar interdependenta dintre instututii (definite drept "configuratii de modele culturale", avand functii sociale importante in domeniul stratificarii si organizarii indivizilor, al indeplinirii unor obligatii si realizarii unor satisfactii personale). Apartenenta individului la asemenea institutii si la viata de grup ofera o masura a integrarii culturale si determina gradul de participare a indivizilor la cultura. In acest cadru, valorile institutionalizate si atitudinile care urmeaza, mai mult sau mai putin modele precise, formeaza impreuna o configuratie raspuns de o importanta functionala deosebita pentru consistenta culturii respective. Aceasta configuratie este dependenta de "presiunea sociala" exercitata de grup asupra individului, concretizata in faptul ca acceptarea modelelor culturale unanim recunoscute este recompensata de societate, in timp ce abaterile sau devierile de la aceste modele sunt sanctionate. In orice societate si cultura exista "zone" permisive, care ofera anumite grade de libertate in alegerea comportamentului individual.

Integrarea culturala constituie, astfel, o variabila structurala, care masoara gradul si limitele pana la care o cultura (un sistem cultural) poate fi calificata ca integrata. Ea sintetizeaza procesul prin care membrii unei societati accepta, resping sau modifica itemuri ale altei culturi difuzate, proces ce explica labilitatea culturala si actele deviante ale indivizilor dintr-un anumit sistem cultural. Integrarea culturala nu trebuie privita numai ca procesul de eliminare a conflictelor si incompatibilitatilor intre normele aceleiasi culturi, dar si ca un proces eminamente creativ, manifestat prin gradul de participare a indivizilor si grupurilor de indivizi din societate la creatia spirituala, in general, la imbogatirea patrimoniului de valori definitoriu, in particular.

b) integrarea normativa: ca proces, in esenta sa relational, integrarea normativa se identifica cu "integrarea intre norme si persoane" si variaza in functie de concordanta intre conduite si norme. Ea mai este definita si ca un mod eficient de articulare a modelelor normative cu procesul motivational, astfel ca indivizii sa actioneze conform standardelor prescrise. Opusa starii de integrare normativa este si starea de anomie, definitorie pentru un conflict de norme. Pentru E. Durkheim[10] anomia echivaleaza cu conflicte puternice intre mai multe norme, situatie ce se caracterizeaza prin absenta acestora si care genereaza dificultati psihologice si stresante pentru individ. Integrarea normativa este dependenta de procesul de socializare si de conformitatea cu normele si regulile societatii globale (coordonarea actiunilor individului in acord cu asteptarile altora si cu evitarea actelor ce impun raspunsuri nefavorabile din partea grupului). Un asemenea proces faciliteaza predictibilitatea comportamentelor sociale si furnizeaza potente pentru eficienta actiunilor in cadrul grupului. Respectarea normelor si orientarea spre valori morale si reglementari juridice comune intareste coeziunea intre membri si favorizeaza un grad ridicat de integrare sociala a grupului.

c) integrarea comunicationala definita si ca "integrare consensuala" caracterizeaza un anumit sistem de relatii, definitoriu pentru concordanta dintre conduite si norme. Fiind concretizat in modul de distributie si transmisie al modelelor normative intre membrii sistemului social, acest proces utilizeaza ca notiune de baza "comunicatia", cea interpersonala in mod deosebit, constand din schimbul de informatii, idei, atitudini intre membrii unui grup social. El formeaza baza pentru orice tip de interactiune sociala si faciliteaza transmiterea cunoasterii cumulative, ca si realizarea procesului de socializare.

Se considera ca retea de comunicatii interpersonale mai densa este caracterizata printr-un proces mai scazut de persoane izolate, izolarea reprezentand un indice negativ al integrarii comunicationale (aceasta ipoteza a fost utilizata de Durkheim pentru a explica una dintre cauzele principale ale "sinuciderii egoiste"). Cu cat retea de comunicatii interpersonale este mai slaba si izolarea este mai mare, cu atat exista un numar mai ridicat de persoane caracterizate prin tulburari psihice; frecventa tulburarilor psihice intr-un anumit domeniu social constituie un indice de izolare si totodata un indice negativ al integrarii comunicationale (aceasta ipoteza a "restrictiilor comunicatiilor", apartine lui C.H.Cooley, care caracterizeaza psihoza prin trasaturi cum ar fi: orgoliu exagerat, egoism, labilitatea, neincredere etc.).

T.W.Newcomb[11]facand referire la relatiile antagoniste din cadrul grupului, aprecia ca, cu cat barierele comunicationale sunt mai mari, cu atat exista un procent mai mare de relatii antagoniste in cadrul grupului.Ca indicator al acestor restrictii, ostilitatea grupului concretizata in numarul de respingeri fata de anumiti indivizi, poate constitui o masura adecvata a integrarii comunicationale. R.K.Merton va sublinia faptul ca mai multe dificultati de comunicare intre subgrupurile aceluiasi grup. Desi aceste dificultati nu provoaca, in mod necesar, izolari individuale, ele pot facilita anumite distorsiuni, care contribuie la intensificarea izolarilor individuale.

Dezvoltarea comunicatiilor si a raporturilor interpersonale, "dialogul" intre grupuri sociale distincte si intre subgrupuri din cadrul aceluiasi grup social contribuie la participarea ridicata a indivizilor la viata sociala si implicit la un grad mai inalt de integrare sociala. Facilitand schimbul intre valori si semnificatii, ca si transferul intre norme, integrarea comunicationala contribuie la dezvoltarea celorlalte doua subtipuri de integrare sociala.

d) integrarea functionala: conceptul de integrare functionala implica cel putin doua semnificatii, dintre care una cu caracter mai general si cealalta cu caracter particular: prima priveste unitatea sau armonia din cadrul unui sistem social, datorita interdependentei partilor sale specializate; a doua se refera la diviziunea si sincronizarea sarcinilor intr-un grup, in masura in care diversele activitati specializate sunt dependente una de alta.

In plan general, interdependenta si corelarea diferitelor functii cu rol institutional contribuie la mentinerea si continuitatea structurilor sistemului social. Introducand in analiza notiunea de echilibru dinamic al sistemului si conceptul de schimbare sociala, evaluarea acestui tip de integrare reuseste sa evite abuzurile functionalismului si sa furnizeze o schema conceptuala pentru sintetizarea unor procese sociale de mare amploare ale caror dimensiuni sunt legate "organic" intre ele.

In plan specific, notiunea de integrare functionala desemneaza interdependenta elementelor sistemului de diviziune a muncii sau a schimburilor de servicii din cadrul unei societati. Analiza acestui proces a fost utilizata de catre Durkheim pentru a evalua gradul de "solidaritate organica", evaluare bazata pe doua teze teoretice principale: diviziunea muncii favorizeaza dezvoltarea dreptului restitutiv (recompensator), in defavoarea celui punitiv si diviziunea muncii face mai dificila izolarea individului.

Astfel, integrarea socio-profesionala reprezinta atat o dimensiune specifica a procesului integrarii sociale cat si o categorie de probleme stiintifice asupra carora se exercita demersurile conceptuale legate de elaborarea unor modele integrative cu rol diferential in societate.

2. Teorii sociologice ale integrarii socio-profesionale a persoanelor cu handicap

Reactiile sociale fata de handicap, practicile, programele si politicile sociale, inclusiv politicile vizand ocuparea fortei de munca, includ elemente teoretice de ordin sociologic, mai mult sau mai putin elaborate. Orice politica sociala care vizeaza persoanele cu handicap porneste mai intai de la definirea handicapuli ca problema sociala. Prin urmare, o intelegere mai corecta a fenomenului handicapului se poate realiza prin analiza semnificatiilor sale in contextul unor perspective sociologice.

Urmarind modalitatile de definire a raportului dintre individ (actor social) si societate (ordine institutionala, ordine interactionala, lume-viata), ce afirma sau neaga rolul activ al celui dintai si caracterul construit al celei din urma, observam o evolutie in planul explicativ al teoriilor asupra socialului. Pe masura ce inaintam in istoria sociologie, teoriile asupra socialului isi deplaseaza centrul de greutate de la tema ordinii sociale[12] considerate ca datuum, la cea a unui « cosmos » social aflat in curs de constituire, de la tema integrarii consistente a individului intr-o realitate structurata in institutii, la cea a participarii sale la « efortul » colectiv de structurare (institutionalizare). Autorii de istorii ale sociologiei surprind aceasta miscare, indicand o evolutie de la teoriile functionaliste/structuraliste/sistemice, la teoriile constructiviste, ale structurar

Vom prezenta cateva directii de abordare ale procesului de integrare socio-profesionala a persoanelor cu handicap.

1.     Perspectiva normativa

Aceasta orientare sociologica se inscrie pe linia controlului social[13], incercand sa promoveze trasaturile cele mai comune ale membrilor grupului social, ale colectivitatii sau societat Potrivit perspectivei normative, intelegerea fenomenelor de «invaliditate», « handicap2 este posibila prin utilizarea metodei comparative, raportand o situatie concreta la un continuum inscris pe o scala de la « normal » la « patologic ». Astfel, un anumit individ este raportat la seturi de criterii stabilite (mai mult sau mai putin precizate), a caror trasatura definitorie tine in primul rand de frecventa cea mai mare a lor in cadrul comunitat « Omul mediu », pe care se bazeaza demersul normativ, reprezinta o abstractie, fara a avea corespondent absolut in realitate.

Unul dintre reprezentantii acestei orientari, Adolphe Quételet[14] a intreprins numeroase observatii statistice repetate asupra parametrilor biologici ai unui numar mare de persoane. Prin aplicarea calculului probabilitatilor, el a ajuns la concluzia ca trasaturile umane urmeaza curba normala, in centrul careia se afla « tipul mediu », modelul caracteristic speciei umane. El consirera ca natura, din perspectiva ei teleologica, s-ar stradui sa isi atinga propriul scop, care ar viza multiplicarea acelui « om mediu », insa aceste eforturi se soldeaza cu o serie de esecuri prin aparitia unor variatii individuale. Aceste variatii pot fi determinate cu usurinta prin raportarea la « tipul mediu » intrucat valorile parametrilor biologici s-ar inscrie intr-un poligon de frecventa care tinde spre o curba sub forma de clopot, a distributiei normale a lui Gauss. De aici, evaluarea gradului de normalitate a unui individ devine un simplu procedeu de comparare a parametrilor sai cu valorile inscrise in curba distributiilor normale.

Rezultatul indus prin utilizarea abordarii comparatiste consta in realizarea dihotomiei « normal »-« handicapat », stabilita pe baza unor criterii mai mult sau mai putin elaborate. In mod simplist, umanitatea complexa este impartita in doua categor Sfera notiunii de persoana handicapata » este sinonima celei de « infirm », cuprinzand pe cei care, datorita unor deficiente senzoriale, motorii sau intelectuale, dispun in mod permanent sau pe durate insemnate de posibilitati inferioare de a actiona, comparativ cu cele ale populatiei numita « normala ».

Prin urmare, perspectiva normativa opereaza cu urmatoarele elemente :

- postulatul unei relatii de cauzalitate intre un deficit (de ordin fizic, psihic) si posibilitatea de a actiona ;

- sistemul d referinta este constituit din ansamblul trasaturilor cele mai frecvente in cadrul colectivitatii, considerateca « medie";

- comparatia caracteristicilor individuale cu cele "medii".

Acest demers a devenit caracteristic antropologiei fizice (in determinarea parametrilor fizici a unei populatii), ergonomiei (in proiectarea de masini si utilaje corespunzatoare masuratorilor antropologice), psihologiei (in masurarea diferitelor functii psihice) s.a. De asemenea, demersul a devenit operational in cadrul securitatii sociale, in speta al asigurarilor sociale, stabilindu-se dreptul la diferite prestatii in raport cu anumite bareme oficiale pentru invalizii de razboi, pentru victimele accidentelor si bolilor profesionale, pentru evaluarea capacitatii de munca etc.).

In aceeasi categorie a demersului normativ se inscrie si teoria lui É. Durkheim[15]. Continuind un demers ale carei linii de fond fusesera deja trasate in « De la division du travail » (1893), autorul precizeaza ca ca unitatea elementara de analiza a sociologie este faptul social si ca regula metodologica fundamentala consta in a cauta cauzele unui unui fapt social printre faptele sociale care il preced. El defineste faptele sociale drept comportamente (moduri de a simti, de a gandi, de a actiona) comune majoritatii membrilor unei colectivitati si la care acestia ajung independent de vointa lor, datorita unui sistem de presiuni la care sunt supusi prin insasi apartenenta la comunitate. In raport cu comportamentul individual, ele se caracterizeaza prin exterioritate si constrangere. Generalitatea reprezinta criteriul normalitatii comportamentului (faptelor sociale), iar tipul individual mediu reprezinta tipul « normal », respectiv acea « fiinta schematica ce s-ar constitui reunind intr-un acelasi tot, antr-un fel de individualitate abstracta, caracterele cele mai frecvente »[16].

Autorul isi fundamenteaza analiza faptelor sociale prin analogie cu cea a fenomenelor de sanatate si boala, pe care le considera « obiective ». Astfel, Durkheim porneste de la distinctia fundamentala intre cele doua categorii de fapte : « normale », adica acelea care sunt asa cum trebuie sa fie si « patologice », care sunt altfel de cum ar trebui sa fie. Desi boala este intemeiata in natura fiintelor ca si sanatatea, ea nu este intemeiata in natura lor normala. Frecventa cea mai mare a faptelor normale (sanatoase) apare ca indicator al superioritatii lor, intrucat formele cele mai raspandite sunt si cele mai mai avantajoase. Deficienta, handicapul se manifesta ca exceptii individuale, in raport cu ceea ce este general la nivelul speciei.

2. Perspectiva structural-functionalista  

In cadrul functionalismului specialistii in istoria sociologiei au identificat numeroase variante : functionalismul organicist (H. Spencer), functionalismul « parintilor fondatori » (V. Pareto), structuralist - sistemic (T. Parsons), functionalismul relativizat (R. K. Merton), neofunctionalismul ( P. F. Lazarsfeld). Ca orientare teoretica, circumscrisa unui mod traditional de abordare a fenomenelor sociale, analiza functionalista a fost fundamentata mai ales de catre lucrarile sociologilor americani. U premise in organicismul spencerian (analogia socialului cu biologicul), prezenta la V. Pareto (care substituie analizei cauzale pe cea functionala) si fundamentata de antropologia sociala engleza ( B. Malinowski, A.R. Brown) ea va lua o ampla dezvoltare in conceptia structuralismului functionalist american reprezentat de T. Parsons si R.K.Merton.

Realitatea sociala[17] este tratata de diferite variante ale sociologiei functionaliste ca datuum, ca realitate sui-generis care exista independent de individ si exercita asupra acestuia un sistem complex de constrangeri, determinandu-i comportamentul. Fiecare componenta a sistemului social se structureaza conform functiei pe care o indeplineste in sensul exigentei celor doua principii ale structuralismului functionalist: principiul teleologic si principiul echilibrului, care actioneaza in sensul integrarii tuturor fortelor in sistem. Functiile oricarui sistem social asigura integrarea deplina (Parsons) sau partiala (Merton) a elementelor sale componente. Desi Merton, constient de contradictiile care decurg din acceptarea neconditionata a postulatului unitatii functionale, va introduce notiunea de disfunctie (element la fel de important ca si functia), asertiunea dupa care "orice societate trebuie sa aiba un grad de integrare" va ramane una dintre punctele cheie ale conceptiei.

Astfel, conceptele de "rol" social si "status" ocupa un loc central. Definite initial de antropologul R. Linton in scopul precizarii pozitiei ocupate de o persoana intr-un sistem social ("statusul") si a asteptarilor celorlalti fata de respectiva persoana ("rolul"), aceste doua concepte capata extensie in abordarile lui T. Parsons si R.K.Merton.

Pentru Parsons[18], ierarhizarea si diferentierea indivizilor in societate (structura sociala) se fundamenteaza pe "statusurile" si "rolurile" specifice actorilor sociali. In orice sistem social, cel mai simplu fapt observabil este interactiunea stabila a doi "actori", a doi membri a societat Mai mult, stabilitatea sistemelor depinde de masura in care valorile lor generale sunt impartasite de catre participanti. Internalizarea valorilor se realizeaza prin intermediul unui proces de socializare, proces care confera un caracter legitim si previzibil actiunilor umane (rolurilor sociale).Orice comportament care intra in contradictie cu valorile sistemului sau le neaga tinde afi calificat ca o forma de devianta sociala, cu consecinte partial distructive pentru sistem. Una din formele de devianta analizate de catre Parsons este boala, care, prin deformarea rolurilor sociale "normale", necesita dezvoltarea unor mecanisme de control la nivelul diferitelor sisteme sociale. In raport cu sistemul social, boala nu are doar semnificatia unui pericol exterior, ci si pe cea de parte integranta a insusi echilibrului social. Astfel, boala poate fi tratata si ca un raspuns la presiunile sociale, ca pe o forma de evadare din responsabilitatile sociale. Dupa Parsons boala nu trebuie privita ca pe o realitate existenta la nivelul individului, ci ca o realitate la nivelul raporturilor acestuia cu ceilalti, cu grupul si societatea in general. Statusul de "bolnav este unul atribuit, nu asumat, definirea pacientului ca bolnav sau ca suficient de bolnav se realizeaza de catre ceilalti, ceea ce valideaza instituirea anumitor masuri, fapt semnificativ pentru functia de control social ce revine practicii medicale.

Perspectiva structuralist - functionalista capata noi valente prin contributia lui R.K.Merton[19] care introduce conceptele de 2set de statusuri" si "set de roluri". El porneste de la aprecierea ca statusurile si rolurile sunt concepte relationale, punand in legatura asteptarile definite cultural cu pattern-urile de comportament si relatiile care alcatuiesc structura sociala. La nivelul unui individ pot fi identificate statusuri multiple, fiecare dintre ele avand roluri asociate. Setul de statusuri reprezinta ansamblul statusurilor unui individ, fiecare status avand propriu sau set distinct de roluri, iar setul de roluri reprezinta ansamblul relatiilor pe care le au persoanele in virtutea ocuparii unui anumit status social. Atunci cand rolurile si statusurile uneia si aceleiasi persoane se armonizeaza, ele sunt consistente, ajungand sa se intareasca reciproc.

Merton introduce notiunea de "status dominant" pentru a reda cel mai important status ocupat de o persoana, care ii afecteaza aproape toate aspectele viet Statusul dominant are o valoare simbolica generalizata, incat oamenii presupun in mod automat ci o persoana cu acel status poseda un set de caracteristici care ii sunt asociate.

Astfel, alaturi de caracteristicile rolului de bolnav definite de Parsons (scutire de responsabilitati, fapt independent de vointa personala, dorinta de insanatosire, cautarea de ajutor competent), Merton adauga conceptul de "status dominant", facilitand o mai buna intelegere a persoanelor cu deficiente. De cele mai ulte ori, existenta unei dizabilitati ajunge a fi considerata trasatura definitorie a unui individ, impunandu-i-se rolul de persoana cu handicap. In acest mod apar fenomenele de etichetare, de stigmatizare, intrucat sunt neglijate calitatile persoanei, potentialitatile sale, retinandu-se numai deficitele.

3. Interactionismul simbolic

Ridicandu-se impotriva determinismului biologic si acelui social, initiatorii acestui curent lanseaza in circuitul stiintific teza determinismului psihologic potrivit careia "experienta sociala constituie continutul imaginatiei si nu a contactelor materiale, intrucat orice eveniment social are o semnificatie sociala numai in sensul in care apare el in societate"[20].

Potrivit lui C.H.Cooley[21] crizele sociale nu au la baza cauze social-economice, ci ele sunt o reflectare a crizelor de comportament determinate de psihologia individuala. Preluand conceptul de "eu social" el elaboreaza teoria interactiunii umane bazata pe "eul-oglinda". Obiectele lumii sociale sunt, dupa Cooley, parti constitutive ale gandirii personalitatii subiectului. Societatea si individul nu presupun fenomene separabile, ci simple aspecte colective si distributive ale aceleiasi realitati. "Eul" nu poate fi gandit ca pe ceva separat de societate, el nu poate exista fara corelativul "tu", "el","ei". In acest mod referinta lui sociala dobandeste forma unei imagini definite a felului in care persoana apare intr-o gandire particulara, iar tipul constiintei de sine este determinat printr-o atitudine care este atribuita astfel altei persoane. O persoana de acest tip poate fi numita "reflectata" sau "eu-oglinda". Imaginea de sine a unei persoane nu este niciodata directa; la fel cum cineva isi poate percepe chipul doar reflectat intr-o oglinda, constientizarea eu-lui se poate realiza prin perceperea modului in care se reflecta in reactiile altora.

Acest "eu-oglinda" este compus din trei elemente:

Imaginarea locului in care eul se reflecta in cadrele de perceptie ale celorlati;

Evaluarea acestor imagini, sub forma unor judecati imaginate;

Reactia personala si de grup la aceasta imagine.

Astfel, pentru Cooley, sociologia ar fi posibila nu atat ca analiza a "factorilor sociali", institutionali, cat ca o "introspectie obiectiva" asupra interactiunilor fiecarei fiinte umane. La baza ordinii sociale se afla "imaginea" construita in "oglinda celorlalti". Intrucat formarea eu-lui este un proces selectiv, acesta este singura realitate ce explica posibilitatea progresului.

G.H.Mead[22], un alt reprezentant al interactionismului simbolic, si-a elaborat conceptia teoretica bazandu-se pe capacitatea fiintelor umane de a utiliza simbolurile in procesul comunicarii, al crearii de reguli, ca si ajustare q propriilor comportamente in raport cu asteptarile celorlalti. O persoana este apta sa intreprinda toate aceste demersuri prin dezvoltarea "eu-lui2 care poate reflecta propriul comportament in timpul interactiunilor cu ceilalti. In acest sens, comunicarea devine unitatea de analiza primara pentru sociologie, intrucat societatea trebuie conceputa ca o structura provenind dintr-un proces continuu de acte sociale comunicative, prin tranzactii intre persoanele care sunt reciproc orientate una catre cealalta. Prin atribuirea de semnificatii se realizeaza implicarea socialului in activitatile umanului. Folosirea simbolurilor, al caror principal instrument este limbajul, presupune un mecanism sui generis si anume posibilitatea fiecarui individ de a se transpune in situatia partenerului, a celorlalti indivizi cu care intra in contact, prevazand sau anticipand reactiile acestora, in functie de care isi regleaza propriile actiuni. Experientele de socializare au loc in cadrul grupurilor primare, unde, pe baza limbajului comun, indivizii sunt capabili sa descopere ceea ce gandesc ceilalti, impartasind acelasi set de valori, standarde, asteptari privind performantele rolului social.

Fiecare persoana se transpune in rolurile unor personaje diferite, proces care determina aparitia unui termen de comparatie identificat de Mead prin conceptul de "altul generalizat". Acumularea reactiilor celorlalti in aceleasi situatii are ca rezultat constituirea unui "altul", care este o structurare a atitudinilor lor, semnificand atitudinea comunitat In acest mod sunt preluate atitudinile grupului social organizat caruia ii apartine individul, in conformitate cu activitatea sociala organizata a colectivitatii in care grupul este angajat. "Eul" matur apare numai cand "altul generalizat" este internalizat in asa fel incat comunitatea poate exercita controlul asupra conduitei membrilor sai.

Pe langa definirea eu-lui social ("self") , Mead introduce inca douia concepte crelate -"I" si "Me"-, care se asociaza in mod inevitabil experientei sociale, insa in mod diferit:primul ("I") este raspunsul organismului la atitudinile celorlalti, iar al doilea ("Me") este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalti, asa cum sunt ele presupuse de individ. "Me" este personalitatea asa cum este ea conceputa in functie de perceperea punctului de vedere al celorlati, considerat ca punct de vedere al comunitatii, reflectand interpretarea propriului eu in raport cu vaLORILE , CODURILE ORGANIZATE SI ASTEPTARILE CELORLATI. Personalitatea umana ca totalitate, asa cum apare in experienta sociala este dinamica si deschisa, fiind structurata, pe de o parte, din reflectiile stabilizate ale "celuilalt organizat" in ceea ce se numeste "Me" si pe de alta parte, din spontaneitatea a ceea ce se numeste "I".

Aceste concepte isi vor dovedi utilitatea in analiza persoanelor cu deficiente. Astfel, conceptul de "altul generalizat" permite analiza procesului de socializare care are loc in institutii, unde persoana internata vine in contact doar cu altii aflati in aceeasi situatie si cu personalul de ingrijire. Caracterul limitat al experientei sociale tinde sa consolideze dezavantajele si sa inscrie acea persoana pe termen lung, ori chiar pe durata intregii vieti.

4.Teoria etichetarii

Reprezentantii acestui curent de gandire sociologica (H.S.Becker, E.Lemert, K.Erikson etc.) au incercat sa afle raspuns la intrebarea " de ce (cum) o anumita conduita este desemnata ca fiind devianta"[23]. In demersul lor devianta nu este adoptata ca un set de caracteristici ale indivizilor, ci mai degraba ca un proces in care se implica, pe de o parte, persoana ori persoanele care incaca normele si valorile, iar pe de alta parte, cei care respecta normele si valorile respective, interpretand incalcarile si reactionand in mod specifiv fata de ele. Astfel, H.Becker considera ca.".devianta nu este o calitate a actului pe care il comite individul, ci mai degraba o consecinta a aplicarii de catre ceilalti a regulilor si sanctiunilor unui "infractor"[24]. Prin urmare unul si acelasi act apare ca deviant in masura in care ceilalti reactioneaza la el ca atare.

Dupa S.Radulescu[25] teoria etichetarii poate fi sintetizata in urmatoarele cinci enunturi:

a) Pe parcursul vietii toate persoanele incalca, in mod voit sau nevoi, normele sociale. De aceea impartirea oamenilor in indivizi normali si indivizi devianti, impartire cu care opereaza sociologia traditionala, nu poate fi sustinuta;

b) aceasta incalcare a normelor sociale, care in marea majoritate a cazurilor nu este detectata de catre agentii de control social, poate fi denumita "devianta primara";

c) calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai putin de ceea ce face individul ca atare, cat mai ales de definitiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a eticheta devianta. In consecinta devianta depinde de reactia societatii fata de incalcarea normelor, de tipul de norme pe care societatea si-a propus sa le impuna, de situatiile particulare in care se produc aceste abateri de la norme si de categoriile de indivizi care sunt desemnati ca devianti;

d) din punct de vedere al deviantilor insisi, conduita lor este una perfect normala. Abia dupa ce are loc procesul de etichetare din exterior, apare devianta ca atare (care poate fi numita "devianta secundara"), intrucat indivizii etichetati ca devianti nu numai ca ajung sa creada in autoritatea acestei etichete, dar si adopta conduite conforme cu aceasta eticheta, asimiland toate atributele identitatii de deviant. Astfel, ei primesc un status care ii obliga sa adopte normele si valorile unei subculturi sau contraculturi deviante, cauta compania unor persoane care au aceeasi identitate si impartasesc acelasi stil de viata cu acestea. Este cazul frecvent al pacientilor spitalelor de psihiatrie, al consumatorilor de droguri, s.a., a caror identitate de deviant este construita prin intermediul reactiei societatii ce nu admite ca indivizii sa semene intre ei. Eticheta serveste pentru a inchide persoana intr-un status de "outsider licentiat" generat de predictia constructiva implicata de aplicarea acestei etichete;

e) procesul de etichetare este realizat de catre medici, judecatori sau de catre alti agenti de control social, care au puterea legitima de a stigmatiza, de a supune pe indivizii nonconformisti unui ritual de declasare sau degradare, de a-i sanctiona si de a-i obliga sa se socializeze pentru a reveni la identitatea considerata "normala" de catre societate.

Din perspectiva teorii etichetarii, persoanele cu diferite deficiente apar ca fiind etichetate ca deviante, handicapate, etichetarea realizandu-se de catre serviciile medicale,cu toate ca diferitele dificultati cu care se confrunta nu tin in totalitate de resortul medicinei.

5. Perspectiva dramaturgiei sociale

Erving Goffman este unul dintre sociologii care a adus o contributie importanta in orientarea si organizarea serviciilor destinate persoanelor cu handicap. Lucrarile sale de referinta, pentru problematizarea unor aspecte ale situatii speciale ale persoanelor cu handicap, sunt « Asylium » (1968= si « Stigma. Notes on the Management of Spoiled Identity » (1990). Prin utilizarea unei scheme de analiza microsociologica a interactiunii umane, Goffman apare ca reprezentant al sociologiei interpretative americane. In Analiza vietii sociale autorul pleaca de la interactiunea sociala, respectiv de la acele entitati care se manifesta de fiecare data cand unul sau mai muti indivizi se afla in prezenta imediata a a altuia sau a altora. In analiza sa mocrosociologica, pleaca de la analogia intre interactiunea sociala si reprezentarea teatrala. Astfel, interactiunea are acceptiunea unei « serii de mici drame in care actorii isi reprezinta imaginile despre sine, incercand sa manipuleze reactiile celorlalti, (ale publicului), isi protejeaza identitatile si isi dezvolta reguli care le ghideaza comportamentul in viata cotidiana »[26](1972).

3. Politici sociale privind integrarea sociala a persoanelor cu handicap

Derularea de seturi de programe, activitati, masuri ce au ca scop satisfacerea unor nevoi si indepartarea barierelor care stau in calea integrarii sociale a persoanelor cu handicap face parte din sfera politicilor sociale. Obiectivele principale ale politicilor sociale se refera la cresterea bunastarii prin intermediul (re)distribuirii resurselor considerate a fi relevante, respectiv a resurselor valorizate la nivel social si la satisfacerea unor nevoi umane de protectie sociala, educatie, sanatate, locuire, etc. De modurile in care sunt definite si intelese nevoile si bunastarea individului depind si tipul interventiei sociale considerate a fi adecvate, dar si formele concrete pe care le iau aceste tipuri de interventie. L. C. Johnson si Ch. L. Scwartz[27] (1988) identifica sase tipuri de aranjamente societale dezvoltate pentru satisfacerea nevoilor umane: intrajutorarea, caritatea-filantropia, asistenta publica, asigurarile sociale, serviciile sociale si prestatiile universale. Fiecare dintre acestea a aparut in stransa legatura cu anumite credinte privind nevoile umane, cu motivele pentru care indivizii sunt inapti a si le satisface si cu responsabilitatea ce revine societatii in raport cu respectivele nevoi.

Pierderea vederi, totala sau partiala, face ca aceste categorii de persoane sa intampine dificultati in obtinerea de venituri necesare unei vieti decente, in satisfacerea nevoilor si depasirea obstacolelor care stau in calea participarii active la diferite tipuri de activitati sociale. Persoanele cu handicap vizual figureaza printre populatiile dezavantajate, "tinte" ale unor masuri de protectie speciala, ale unor programe de integrare sociala.

In decursul istoriei, colectivitatile au creat si perfectionat diferite mecanisme sau sisteme de organizare a raspunsurilor la nevoile "de baza", pentru a asigura supravietuirea si functionarea "corespunzatoare" in mediul social. Reactiile comunitatilor fata de persoanele cu handicap au variat in functie de statusul social alocat de catre societate acestor categorii de persoane, respectiv de pozitia lor in structura societat

Livius Manea[28] arata ca: "lipsa vederii poate fi evaluata din doua perspective:

pe de o parte, ca o conditie invalidanta, care impiedica persoana sa satisfaca cerintele rolurilor sociale sau,

pe de alta parte, ca o oportunitate pentru dezvoltarea personala (prin mobilizarea tuturor resurselor pentru reducerea sau depasirea limitarilor impuse de handicap, prin dezvoltarea unor mecanisme compensatorii)".

Prima acceptiune dezvolta un model "individual" de evaluare a fenomenului handicapului, in care persoanele cu handicap vizual sunt privite ca "persoane handicapate" datorita unor deficiente fizice senzoriale, invaliditatea fiind vazuta ca pe un fenomen tragic personal cauzat de diferite circumstante. Astfel handicapul este considerat ca o fatalitate si suscita din partea comunitatii o atitudine de filantropie. A. Mucchielli ilustreaza perceptia "normalitatii", incetatenita secole de-a randul, fata de nevazatori, prin intermediul unei anecdote utilizate de catre un specialist in publicitate:

" Cazul orbului de pe podul Brooklin

Pe podul Brooklin, intr-o dimineata de primavara, un orb cerseste. Pe genunchii sai se afla un carton pe care scrie: "Orb din nastere". Multimea trece indiferenta prin fata lui. Un necunoscut se opreste. Ia cartonul, il intoarce, mazgaleste cateva cuvinte pe el si pleaca. Imediat dupa aceea, miracol! Fiecare trecator intoarce capul si multi, induiosati, se opresc si arunca un banut in cutie. Cele cateva cuvinte au fost de ajuns. Ele spun simplu: "Este primavara, iar eu nu pot sa o vad".

Persoanele invalide dispun in mod permanent ori pe durate insemnate de posibilitati inferioare de a actiona, comparativ cu cele ale populatiei denumite "normale". Aspectele legate de neputinta ca absenta a puterii de a actiona, neputinta generata de lipsa sau diminuarea acuitatii vizuale, sunt scoase in prim plan si generalizate la nivelul intregii palete de actiune a individului ( economice, profesionale, relationale, civice, etc.). Se produce o totalizare care tinde sa discrediteze individul, sa il prejudicieze, punandu-l in penumbra. Prin urmare, se opereaza cu conceptele de "normalitate" si "diferenta", unde "normalul"se identifica, se confunda cu ceea ce este comun, obisnuit, avand frecventa cea mai mare in comunitate, in societate. Persoanele "handicapate" reprezinta "diferitul", devianta de la "normal". Pe aceasta baza, locul infirmului se stabileste la marginile societatii, la periferia acesteia, pentru multa vreme. Astfel, persoana cu deficiente devine "altcineva", atribuindu-se statutul de exclusa social. W. Wolfensberger[29] (1972) a intreprins, din perspectiva deviantei, o analiza istorica a rolurilor sociale atribuite persoanelor cu handicap, aratand ca acestea deseori au fost tratate ca: "organism subuman", "animal", "obiect al milei", "sfant", "bolnav", "tinta a ridicolului" sau "copil etern". In corelatie cu aceste roluri el a putut remarca un management societal al deviantei, respectiv un control social care, de-a lungul timpului a imbracat mai multe forme in scopul declarat de a "proteja societatea: persecutia si distrugerea celor devianti, segregarea, schimbarea conditiilor lor, preventia. Persoanele cu handicap au fost tratate ca victime in interactiunile lor din viata de zi cu zi cu "adversitatea", iar acest tratament a fost preluat si la nivelul politicilor sociale. Din aceasta perspectiva se incearca o compensare a "victimelor", prin transferuri sociale (acordare de beneficii) pentru circumstantele tragice care au afectat respectivele persoane.

Situata la polul opus, cea de a doua acceptie subliniaza faptul ca o persoana cu dizabilitate nu este un individ "pierdut" pentru societate. Se merge, astfel, pe ideea unei "societati incluzive", in care persoanele cu handicap aduc un aport suplimentar si o imbogatesc. Aceasta schimbare in evaluarea fenomenului handicapului s-a produs in ultimii ani, introducandu-se o noua paradigma: "modelul social". Asistam la o trecere de la concentrarea atentiei pe limitarile fizice ale anumitor indivizi la o reliefare a modului in care mediul fizic si social impune serii de constrangeri anumitor grupuri sau categorii de persoane. Modelul social "are ca idee ca toti oamenii sunt diferiti, dar unele persoane au o dizabilitate datorita barierelor construite de societate(ignoranta, acces redus la resurse, discriminare etc.), in centrul sau aflandu-se ideea de dezavantaj, inteles ca un context nefavorabil pentru o persoana care este pusa in situatii de inferioritate fata de alte persoane". M. Oliver (1990) sustine ca "dependenta este creata printre persoanele cu handicap nu atat datorita limitarilor functionale privind capacitatilor lor de a se ingriji, cat datorita faptului ca vietile lor sunt modelate de o varietate de forte economice, politice si sociale. Dependenta nu este pur si simplu numai o problema a individului dependent, ci si una pentru politicieni, planificatorii si specialistii care trebuie sa organizeze (controleze) aceasta dependenta in acord cu valorile sociale curente si cu circumstantele economice". In consecinta, ajustarea, care reprezenta obiectivul esential al modelului individual, devine o problema a societatii, societatea fiind cea care valideaza sau invalideaza persoanele ce prezinta diferite deficiente fizice. In cadrul interventiilor realizate atat la nivelul societatii cat si la nivel individual, accentul este pus pe eliminarea barierelor existente in societate care exclud persoanele cu dizabilitati.

Exista multiple raspunsuri acordate si/sau asteptate in raport cu nevoia, dupa cum aceasta este definita si/sau perceputa. Istoria serviciilor sociale coincide cu cea a recunoasterii nevoilor sociale si a organizarii societatii in vederea satisfacerii lor. Nevoia umana este un construct social iar definirea nevoilor si realizarea unei prioritati de satisfacere a acestora presupune un grad ridicat de subiectivitate, avand, in acelasi timp si o puternica determinare socio-culturala.

Una dintre cele mai cunoscute clasificari/ierarhizarii este cea realizata de catre A. Maslow (1954) - piramida trebuintelor. Autorul identifica cinci tipuri de nevoi ierarhizate astfel:

a)     nevoile fiziologice - elementare - (hrana, imbracaminte, adapost, lipsa a durerii, etc.);

b)     nevoile de siguranta si securitate: nevoia de a fi liber de amenintari, de a fi ferit de pericole si evenimente amenintatoare;

c)     nevoia de dragoste si apartenenta, denumita si nevoie sociala: nevoia de prietenie, afiliere, interactiune si dragoste;

d)     nevoile de stima, de respect de sine: nevoia individului de se autoaprecia, de se simti puternic, competitiv, de a se simti respectat, recunoscut, de a avea prestigiu si statut social ridicat,

e)     nevoile de autoactualizare: nevoia de a se indeplini pe sine prin maximizarea utilizarii abilitatilor, priceperilor si potentialului;

Satisfacerea nevoilor se realizeaza progresiv, de la cele mai simple, situate la baza piramidei, spre cele mai complexe, pozitionate spre varful piramidei.

C. Alderfer (1972) propune o alta piramida a nevoilor:

a)     nevoile de existenta: mancare, aer, apa, bani, munca;

b)     nevoile de relationare: prin intretinerea unor relatii semnificative cu altii ti cu socialul in general;

c)     de crestere: nevoia individului de a face contributii creative si productive.

J. Bradshaw (1972) identifica patru definitii ale conceptului:

a)     nevoile "normative": aceste tipuri de nevoi nu sunt definite de catre subiectul insusi, ci de catre un observator exterior sau expert; ele corespund perspectivei specialistului, care, in calitate de expert, opereaza cu raportarea situatiilor concrete la anumite standarde si norme profesionale intr-un domeniu;

b)     nevoile "resimtite": sunt acele nevoi de care indivizii sunt constienti; ele apar ca o reflectare a ceea ce doresc oamenii aflati intr-o anumita situatie. Nu toate nevoile simtite sunt si exprimate. La nivel societal, spre exemplu, segmentul cel mai sarac este lipsit, cel mai adesea, de mijloacele de exprimare publica a nevoilor simtite sau nu are (din lipsa de informare, de putere etc.) posibilitatea de a accede la aceste mijloace de exprimare;

c)     nevoile "exprimate": reprezinta nevoia resimtita transformata in actiune; o nevoie exprimata public devine o cerinta, o doleanta, reflectandu-se cel mai adesea, intr-un act concret;

nevoile "comparative": aceste nevoi se structureaza si sunt definite in relatia cu alti indivizi sau grupuri sociale; apar ca o masura rezultand din studierea caracteristicilor persoanelor beneficiare ale unui serviciu (atunci cand alte persoane, avand caracteristici similare nu beneficiaza de aceleasi serviciu, se considera ca ele se afla in nevoie); In conceptul de "nevoi comparate" apare, implicit si un element ce de justitie (echitate) sociala; se refera la ceea ce nu avem sau avem in comparatie cu altul sau altii si duce la ceea ce literatura din domeniul saraciei numeste (de)privare relativa.

O societate poate sa nu recunoasca nevoile reale, ori le poate nega pe cele existente. Alteori, existenta nevoilor poate fi recunoscuta, insa, din diferite motive, se intreprinde prea putin sau nu se intreprinde nimic pentru satisfacerea lor. Intrucat sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale ale persoanelor cu handicap statul trebuie sa asigure servicii sociale orientate spre realizarea unor obiective care depasesc pe cele economice. In acest sens, politicile sociale cuprind "activitati si principii ale societatii,  care orienteaza modul in care intervine statul si reglementeaza relatii intre indivizi, grupuri, comunitati si institutii sociale. Aceste principii si activitati determina distributia resurselor si nivelul bunastarii membrilor societatii".[30]

Astfel, politicile sociale includ planuri si programe pentru asigurarea securitatii economice, a bunastarii sociale, accesul la educatie si sanatate, combaterea efectelor negative ale crizelor economice identificate in somaj, saracie si excludere sociala. Leslie Pol[31] identifica trei elemente esentiale ale unei politici sociale: "definirea problemei sociale, scopurile pe care politica isi propune sa le atinga si instrumentele sau mijloacele prin care se abordeaza problema si sunt atinse scopurile". Prin natura sa generala, o politica sociala este un ghid de actiune , un plan cadru , un curs de actiune sau de lipsa a cesteia menit sa raspunda unor probleme. Autorul defineste politicile sociale ca fiind: "acele directii de actiune sau lipsa a actiunii aleasa de autoritatile publice ca raspuns la o anumita problema sau la un set de probleme interconectate". Mecanismele de raspuns la nevoile nesatisfacute - in speta acordarea diferitelor tipuri de ajutoare - aduc in discutie modalitatile de identificare a celor aflati "in nevoie" si de acces la oferta societala.

Orientarea ideologica si valorica joaca un rol important in diferentierea suportului pe tipuri de programe[32]. Valorile reprezinta nucleul central al legitimitatii, asa incat orientarea valorica va trasa directia pe care se vor contura ulterior atitudinile fata de diferite componente ale sistemului de furnizare a bunastar

Pentru ideologia social democrata "statul este principalul furnizor de bunastare si, implicit, de servicii sociale" Valorile fundamentale promovate sunt egalitatea de sanse si solidaritatea sociala, puse in practica printr-un stat al bunastarii institutional, ce promoveaza un nivel al fiscalitatii ridicat si se bazeaza, in principal, pe programe cu caracter universalist, la care accesul se face in baza cetateniei si nu a testarii mijloacelor.

Modelul de bunastare pe care l-a promovat regimul comunist este bunastarea bazata pe munca. Cum in comunism toata lumea avea asigurat un loc de munca, a iesi de pe piata muncii putea fi considerat un semn de excluziune sociala.

Valoarea fundamentala pentru liberalism o reprezinta libertatea, iar proprietatea este garantul acesteia. In planul furnizarii bunastarii, liberalismul opteaza pentru o implicare cat mai redusa a statului, pentru un nivel scazut al fiscalitatii si pentru asistenta sociala a grupurilor aflati "in nevoie" la care accesul se face pe testarea mijloacelor.

In ceea ce priveste sistemele de protectie sociala care functioneaza in tarile Uniunii Europene, I. Marginean[33] identifica doua modele:

a) sisteme de protectie sociala de "tip Bismark" , in cadrul carora se conditioneaza atat prestatiile cat si beneficiile de venituri, fiind sisteme care functioneaza avand la baza principiul asigurarii, legat de munca. Autorul considera ca acest tip de sistem de protectie sociala caracterizeaza tari precum: Germania, Belgia, Franta etc;

b) sisteme de protectie speciala de "tip Beveridge", care cuprind prestatii sociale bazate pe necesitati, mai putin pe venituri. Principiul care sta la baza acestui tip de sistem este cel al universalitatii accesului la prestatii si servic Autorul identifica, intre statele care au adoptat un astfel de sistem de protectie speciala, tari precum Marea Britanie, Danemarca, Suedia etc.

In general, pana in secolul trecut, handicapul era considerat fatalitate si suscita din partea comunitatii o atitudine de filantropie, recurgerea la internarea in institutii viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfasurarea vietii sociale. Treptat, datorita initiativei private, au aparut primele servicii pentru invalizi, sub forma actelor de caritate, vizand uneori si stabilimentele scolare.

Punand accentul pe valorizarea fiintei umane ca forta de munca, revolutia industriala a facut necesara o abordare mai sistematica a problematicii handicapului fapt care a dus la aparitia si mecanismelor si instrumentelor securitatii sociale: asigurarile sociale si asistenta sociala. Astfel au aparut asigurarile de invaliditate , ca reactie fata de vulnerabilitatea lucratorilor industriali in eventualitatea unor alterari ale starii lor de sanatate, care nu le mai puteau permite sa continue activitatea profesionala, afectandu-le posibilitatea de a castiga cele necesare traiului. Primul regim de asigurari de invaliditate in favoarea salariatilor a fost instituit in Germania in anul 1889.

Dupa 1945, o serie de factori contribuie la conturarea conceptiei moderne privind readaptarea profesionala si integrarea sociala a persoanelor cu incapacitati., identificati de catre L.Manea[34] ca fiind:

a)     progresul stiintei medicale, cresterea longevitatii si noua tendinta de a considera bolnavul ca o persoana si nu ca un caz;

b)     elaborarea si adaptarea in multe tari a unei legislatii de ansamblu privind munca invalizilor;

c)     politica de utilizare deplina a fortei de munca in tarile occidentale,

d)     presiunea influentei exercitata de ONU, Organizatia Mondiala a Sanatatii, UNESCO, UNICEF si de alte organizatii internationale in favoarea cresterii nivelului economic si social al populatiilor in lume;

e)     eforturile si influenta organizatiilor care activeaza in acest domeniu.

Printre momentele semnificative care au marcat evolutia cadrului de abordare teoretica si practica a problematicii specifice handicapului, ar putea fi amintite urmatoarele:

- Recomandarea 99 din 1955 a Conferintei Generale a organizatiei Internationale a Muncii privind adaptarea si readaptarea profesionala,

- Declaratia privind drepturile persoanelor handicapate, adoptata de Adunarea Generala a O.N.: in anul 1975;

- Adoptarea de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii in anul 1980 a Manualului privind Clasificare Internationala a Deficientelor, Incapacitatilor si handicapului;

- Declararea anului 1981 ca An international al persoanelor handicapate, cu deviza "Participare deplina si egalitate";

- Adoptarea de catre Adunarea Generala a Natiunilor Unite in anul 1982 a Programului Mondial de Actiune in legatura cu Persoanele cu Handicap;

- Adoptarea de catre Organizatia Internationala a Muncii in anul 1983 a conventiei 159 si a Recomandarii 168 privind readaptarea profesionala si incadrarea in munca a persoanelor handicapate,

- Declararea de catre Adunarea Generala O.N.U. a perioadei 1983-1992 ca Deceniul persoanelor cu handicap si adoptarea unui program special de actiune;

- Adoptarea de catre Adunarea generala a natiunilor Unite in anul 1993 a Regulilor standard privind egalizarea sanselor pentru persoanele cu handicap;

- "Declaratia de la Salamanca asupra principiilor, politicii si practicii in materie de educatie si cerinte educationale speciale", adoptata de catre Conferinta Mondiala asupra Educatiei Speciale, 1994

- Includerea in anul 1996 a unor drepturi sociale specifice si principii de actiune sociala care privesc persoanele cu handicap in "Carta Sociala Europeana" (revizuita) adoptata de catre Consiliul Europei;

- Declararea anului 2003 ca An European al persoanelor cu dizabilitati, de catre Consiliul Uniunii Europene

- "Declaratia de la Madrid - Non-Discriminare+Actiune Pozitiva=Incluziune sociala", 2002, adoptata de catre participantii la Congresul European cu privire la Persoanele cu Dizabilitati ;

- Declaratia Ministeriala a Persoanelor cu Dizabilitati - "Evolutia spre o Participare Deplina ca si Cetateni", Malaga, 2003.

In discursul contemporan privind politicile sociale se utilizeaza tot mai des sintagmele de "excluziune sociala" si "incluziune sociala" ca o extensie a tematicii clasice a saraciei. E. Zamfir[35] arata ca sintagma "masuri de combatere a saraciei" tinde sa fie inlocuita treptat cu cea de promovare a incluziunii sociale. Daca tematica saraciei se referea strict la deficitul de resurse financiare , noua tematica a promovarii incluziunii sociale se refera la o problematica mult mai larga: pe de o parte, la o gama extrem de variata de deficite de ordin social-cultural-moral-economic, iar pe de alta parte, la orientare activa spre dezvoltarea sociala prin interventia directa, prin constructie progresiva a unei societati incluzive. "Excluziunea sociala se refera cu precadere la o situatie de esec privind realizarea deplina a drepturilor cetatenesti, datorita unor cauze structurale de natura socio-economica, dar si unor cauze de natura individuala"

Atkinson [36](1998) defineste "excluziunea sociala" pornind de la patru elemente ce se regasesc in cadrul oricarui discurs asupra fenomenului: deprivare multipla, relativitate, actiune si dinamica. Astfel, exculziunea nu inseamna doar simpla saracie in termenii lipsei veniturilor sau a somajului, ea nu poate fi definita prin referirea doar la un singur criteriu, ci prin prezenta mai multor factori, inclusiv cei referitori la participarea la viata comunitatii; fenomenul desemneaza o situatie in care lipsurile se cumuleaza; exculziunea este un fenomen relativ, deoarece ea este definita in raport cu o anumita comunitate, cu standardele acesteia de "normalitate"; excluziunea este legata de actiunea sociala - este un act realizat fie de individul insusi ( fenomen voluntar) fie de societatea din care face parte (fenomen involuntar din punct de vedere al celui care este expus acestei experiente); excluziunea implica un fenomen dinamic, in sensul ca nu este numai o stare de fapt, o sursa de lipsuri sau deprivari dar si perspective, sanse din ce in ce mai mici de integrare si recuperare a lipsurilor prezente.

In modelele coerente ale tarilor occidentale de state ale bunastarii, statul tinde sa formeze impreuna cu celelalte institutii "producatoare" de bunastare individuala: sistemul pietei, familia si institutiile nonprofit (biserica, asociatiile profesionale si organizatiile caritabile), ceea ce se numeste "reteaua de securitate sociala" (safety net"). M.Preda[37] identifica urmatoarele surse de bunastare individuala:

Bazat pe principiul subsidiaritatii, sistemul de protectie sociala are ca obiectiv satisfacerea cel putin a nevoilor minimale ale fiecarui cetatean. Principiul subsidiaritatii presupune atat complementaritatea masurilor de protectie intre piata familie, comunitate, institutiile comunitare (caritabile), sta si eventual institutiile internationale, cat si coerenta si complementaritatea dintre institutiile statului pe axa central - local in furnizarea serviciilor sociale. Rezulta cu necesitate preluarea de catre stat a tuturor sarcinilor de protectie neindeplinite sau indeplinite nesatisfacator de catre celelalte institut

Autorul mentionat mai sus distinge doua tipuri de subsidiaritate:

a)               pe orizontala (in cazul problemelor): piata -familie-comunitate-stat la care se adauga institutiile transnationale care intervin in mod direct, in general prin influentarea pietei, organizatiilor societatii civile si statului, cand statul nu poate face fata necesitatilor populatiei ( "ca ultima plasa de siguranta");

b)               pe verticala (in privinta institutiilor implicate): nivel national-regional-local-comunitar, la care se poate adauga un supranivel, cel international (mondial sau "continental"), cum este cazul tarilor care fac parte din Uniunea Europeana.

Actuala abordare a politicii dizabilitatii este rezultatul acumularilor din ultimile doua sute de ani. In timp s-a trecut de la ingrijirea elementara, oferita in institutii, la educarea copiilor si la reabilitarea adultilor cu dizabilitate. Prin reabilitare si educare, persoanele cu handicap au devenit mai active.

Pornind de la drepturile civile ale cetatenilor mai slabi, apar evidente importanta si rolul serviciilor socio-sanitare , pentru a proteja si oferi sprijin adecvat individului si familiei sale. In aceste cazuri, protectia speciala va cuprinde un ansamblu de masuri prin care se incearca cultivarea valorii si semnificatia diferita a simtului de responsabilitate, de abilitate manuala (atunci cand este cazul). Dificultatea de integrare a acestor persoane in lumea muncii cere mijloace de protectie economica si sociala, corespunzatoare acestei categorii sociale defavorizate. Incepand cu integrarea scolara (individualizarea unor planuri educative, ce garanteaza trecerea de la un nivel la altul) si pana la gasirea unui loc de munca pentru aceste persoane, care sa le confere o oarecare independenta economica, protectia persoanelor cu handicap se constituie ca cea mai asidua purtatoare a mesajului umanist-social.

In ceea ce priveste insertia profesionala a persoanelor cu handicap, E. Vogel-Polski[38] (1984) pune in evidenta patru tipuri ideale de viziuni asupra acestor categorii de persoane:

a)     viziunea "asistentialista", care abordeaza persoanele ca pe fiinte "diminuate", ale caror deficite se exprima, in primul rand prin incapacitatea de a munci. De aici, obligatia societatii de a le ajuta, intrucat intrucat nu-si pot asigura satisfacerea nevoilor de subzistenta prin fortele proprii;

b)     viziunea "productivista", axata pe reabilitare, isi propune ca obiectiv prioritar pastrarea si dezvoltarea capacitatii de munca a acestor persoane, iar insertia lor intr-o comunitate de munca apare ca mijlocul privilegiat prin care pot stabili relatii sociale corespunzatoare;

c)     viziunea "comunitarista" este axata pe crearea unui cadru armonios de viata, pe baza unor conditii imbunatatite, care sa permita cooperarea si coabitarea acestor persoane cu cele considerate "normale";

d)     viziunea "sincretista are ca obiectiv constituirea unui ansamblu de resurse care sa fie puse la dispozitia interventiilor in favoarea dezvoltarii individuale a persoanelor cu handicap, punandu-se accentul pe dimensiunea psihologica a insertiei sociale.

Persoanele cu handicap vizual beneficiaza de protectie speciala. In prezent, in Romania, Autoritatea Nationala a Persoanelor cu Handicap este principala institutie care vizeaza protectia speciala si incadrarea in munca a persoanelor cu handicap. Aceasta realizeaza, printre altele, coordonarea, indrumarea si controlul activitatii de protectie a nevazatorilor, precum si asigurarea integrarii sociale si profesionale a acestora. A fost elaborata o Strategie Nationala pentru Persoanele cu Handicap din Romania, un Plan National de actiune 2003 - 2006, care propune modalitati de reformare a sistemului de protectie a persoanelor cu handicap din Romania, bazat pe evaluarea si planificarea individuala, pe restructurarea institutiilor rezidentiale, pe crearea de servicii alternative, pe consolidarea parteneriatului public - privat si pe cresterea competentelor autoritatilor locale.

Obiectivul principal al Strategiei Nationale a Persoanelor cu Handicap este crearea unui sistem de protectie si suport continuu si integrat pentru persoanele cu handicap in vederea cresterii calitatii vietii acestora. Strategia poate fi consultata pe site-ul www.mmssf.ro.

Actiunile principale de implementare a strategiei vizeaza:

1. reintegrarea in comunitate a persoanelor cu handicap din institutiile rezidentiale sau din familiile care sunt lipsite de mijloace materiale;
2. promovarea unei participari active a persoanelor cu handicap in societate la toate nivelurile si in toate sferele vietii cotidiene;
3. crearea unui sistem de servicii comunitare bazate pe standarde si normative adecvate, care sa permita persoanelor cu handicap sa duca o viata independenta cu asistarea, la nevoie, de o retea de suport alcatuita din oameni calificati.

Strategia Nationala pentru Persoanele cu Handicap din Romania a fost finalizata in urma unei colaborari dintre specialisti din cadrul Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap cu experti desemnati de Guvernul Regatului Olandez.

Expertii au recomandat institutiei centrale din cadrul administratiei publice sa acorde o atentie speciala:

1.     dezvoltarii unei politici incluzive;

2.     descentralizarii responsabilitatilor politicii pentru persoanele cu handicap la nivel judetean si local;

3.     realizarea unei disponibilitati bugetare pentru diferite niveluri guvernamentale si pentru asigurari sociale care trebuie sa fie clare si transparente;

4.     sporirii rolului organizatiilor neguvernamentale in furnizarea serviciilor, precum si in dezvoltarea de servicii si implementarea acestora.

Garantarea succesului implementarii Strategiei nationale si a derularii Planului National de actiune, potrivit analizei expertilor, o reprezinta sincronizarea actiunilor cu masurile diverselor ministere. Aceasta observatie se bazeaza pe faptul ca politicile referitoare la persoanele cu handicap se interfereaza cu politicile din alte domenii precum: sanatatea, transporturile, protectia sociala, munca, educatia, sportul, cultura. De aceea expertii au propus infiintarea unor comitete intersectoriale formate din reprezentanti ai acestor sectoare. Expertii accentueaza asupra faptului ca un loc important in realizarea obiectivelor in domeniul protectiei persoanelor cu handicap il vor juca organizatiile de suport. Acestea vor functiona sub forma unor birouri de indrumare si vor avea ca preocupare sa raspunda la solicitari in functie de nevoile clientilor si sa implice toate domeniile necesare pentru sprijinirea unei reale integrari (ingrijire, locuinta, transport, educatie, asistenta financiara).

Noua viziune a reformei in domeniu, potrivit Planului National de actiune, va demara pe trei linii simultane:

1.     dezmembrarea institutiilor mari rezidentiale prin infiintarea de institutii mai mici, specializate, cu functii sporite si imbunatatirea calitatii serviciilor;

2.     infiintarea centrelor de zi, locuri de munca protejate si formarea profesionala pentru stimularea participarii clientilor acestora la viata societatii;

3.     dezvoltarea unui suport comunitar prin formarea si implicarea membrilor familiilor, dezvoltarea retelei de asistenti sociali si dezvoltarea planurilor de actiune judetene prin respectarea politicii locale.

Spre finalul prezentarii Strategiei pentru persoanele cu handicap din Romania se poate citi pe Site-ul www.mmssf.ro ca "vom fi cu totii martorii unei reale autonomii a administratiei publice locale care isi va asuma responsabilitatea integrarii persoanelor cu handicap locale. La nivel judetean va trebui sa realizeze planuri de actiuni adaptate la nevoile comunitatii si pe baza standardelor de calitate din domeniu in colaborare cu structurile asociative se vor dezvolta politici adaptate la cerintele locale. ONG-urile vor deveni partener real de dialog, dar si acestea vor trebui sa-si reformeze discursul pe o singura voce."

Crearea unui sistem de servicii sociale bazat pe comunitate, care sa aiba ca obiectiv integrarea socio-profesionala a persoanelor cu handicap, prin urmare si a nevazatorilor, presupune activarea si antrenarea tuturor factorilor potentiali in derularea de activitati in acest domeniu, sincronizarea actiunilor acestora, elaborarea unei strategii eficiente, simultan cu elaborarea unor politici fiscale care sa incurajeze sectorul privat in a crea locuri de munca pentru persoanele cu handicap si in a le mentine in a le mentine in respectivele locuri de munca.