CARACTERISTICI SI PARTICULARITATI ALE MUNCII IN AGRICULTURA

Considerata una din principalele ramuri ale economiei nationale, agricultura reprezinta un domeniu de activitate complex si in acelasi timp deosebit de complicat daca avem in vedere particularitatile sale tehnice, economice si sociale.

Agricultura cuprinde ca activitate umana specializata nu numai sfera productiei, ci si a serviciilor pentru agricultura si distributia bunurilor agricole. Raspandirea sa larga in teritoriu se datoreaza dispersarii resurselor si cererii de alimente care determina gradul de utilizare a acestora. Protectia resurselor naturale si asigurarea securitatii alimentare necesita stabilizarea populatiei in toate zonele rurale si instituirea unor mecanisme care sa reglementeze raporturile cerere-oferta de produse agroalimentare. Importanta acestor procese confera agriculturii un rol pe care nici o alta activitate economica nu-l poate substitui, fie si pentru faptul ca cererea de alimente este esentiala si are un caracter permanent pentru existenta umana.

Specificitatea agriculturii in cadrul economiei generale poate fi explicata prin faptul ca aceasta ramura se bazeaza pe resurse ce se reinnoiesc continuu, in timp ce alte ramuri utilizeaza resurse naturale care in timpul exploatarii se epuizeaza. De asemenea import0anta deosebita a agriculturii in comparatie cu celelalte ramuri ale economiei nationale rezida in faptul ca este singura ramura de productie capabila sa acumuleze energie cu ajutorul muncii in timp ce toate celelalte ramuri consuma energie. Organismele vii ale plantelor verzi transforma energia radianta solara in energie potentiala, sub actiunea dirijata a omului obtinandu-se produsele agricole necesare subzistentei.

De altfel, trebuie subliniat ca agricultura reprezinta un izvor care furnizeaza mijloacele de subzistenta vitale si pentru acea parte a societatii ocupata in celelalte ramuri ale productiei materiale si in ramurile neproductive.

Cea mai importanta si prima particularitate a agriculturii este ca pamantul este principalul element al capitalului agricol, care functioneaza atat ca obiect al muncii, cat si ca mijloc de munca.

Alaturi de pamant, la obtinerea bunurilor materiale participa plantele si animalele ca obiecte si mijloace de munca.

O alta particularitate este ca la aceeasi inzestrare tehnica si nivel de organizare si conducere a productiei, randamentele la hectar si animal se situeaza la un nivel mai ridicat in cazul conditiilor pedoclimatice favorabile si mai scazut cand acestea din urma sunt mai putin favorabile. De aceea amplasarea teritoriala a diferitelor culturi si specii de animale pe teritoriul tarii in functie de cele mai favorabile conditii de dezvoltare conduce la obtinerea unor productii cu grad de eficienta ridicat.

In agricultura, spre deosebire de industrie, nu exista o concordanta deplina intre timpul de munca si timpul de productie, ceea ce face ca utilizarea fortei de munca sa aiba, in productia vegetala, un caracter sezonier si sa fie influentata de evolutia nefavorabila in anumite perioade a conditiilor climatice. Aceasta neconcordanta dintre timpul de munca si timpul de productie conduce si la o utilizare cu intreruperi a masinilor si tractoarelor agricole, ceea ce atrage o oarecare depreciere a acestora.

Neconcordanta dintre momentul si durata de avansare a cheltuielilor de productie si momentul si perioada de recuperare a acestora reprezinta o alta particularitate a agriculturii.

In sfarsit ca o particularitate a agriculturii se numara si aceea ca in  principalele sectoare de productie, productia vegetala si productia animala, procesele economice de reproductie se impletesc organic cu procesele naturale biologice de reproductie.

Toate aceste particularitati ale agriculturii prezentate sintetic isi pun amprenta asupra caracteristicilor muncii in agricultura si a posibilitatilor de folosire a resurselor de munca.

Comparativ cu celelalte state europene este o tara de dimensiuni medii, avand un teritoriu 238.391 kmp si o populatie in anul 2000 de 22.455,5 mii locuitori.

Densitatea medie a populatiei era de 94,1 locuitori/km² (in 2000), inferioara densitatii medii inregistrata in Uniunea Europeana (118 locuitori/km² in 1999).

Structura administrativ-teritoriala a Romaniei este alcatuita din 265 de orase (din care 84 de municipii) si 2.688 de comune. Acestea sunt niveluri administrative de baza, corespunzand nivelului statistic NUTS IV. Municipiile, orasele si comunele  sunt grupate in 41 de judete care, impreuna cu capitala tarii, Bucuresti, corespund nivelului statistic.

Mai mult de jumatate din cele 265[1] de orase ale Romaniei (59,2%) au o populatie sub 20.000 locuitori si in general depind de o singura activitate economica, in special industriala. Numai 24 de municipii au o populatie de peste 100.000 de locuitori.

Nivelul de dezvoltare a Romaniei comparativ cu Uniunea Europeana

Intre Romania si Uniunea Europeana exista insemnate decalaje la indicatorii dezvoltarii economice. Aceste decalaje se inregistreaza, atat in raport cu media Uniunii Europene cat si in raport cu fiecare tara membra in parte. Comparativ cu tari ca Luxemburg, Danemarca, Germania si Olanda disparitatile sunt semnificative, dar comparativ cu Portugalia sau Grecia sunt mai mici, insa nu pot fi neglijate.

Romania intruneste criteriile de eligibilitate pentru Obiectivul 1. Ultimele date din 1999 arata ca PIB pe locuitor (PPS) al Romaniei reprezenta 27,4% din media UE-15.

Aspecte demograficePopulatia Romaniei reprezinta 5,9% din cea a UE-15 iar suprafata sa detine 7,5 % din totalul teritoriului celor 15 state membre. Densitatea medie a populatiei in Romania, de 94,1 locuitori/km², este mai mica decat in Germania, Marea Britanie sau Olanda, dar mai mare (5-6 ori) decat in Finlanda si Suedia. Densitatea populatiei din Romania este mai apropiata de cea a Greciei si Spaniei. Toti ceilalti indicatori care reflecta dinamica populatiei evidentiaza un decalaj intre Romania si UE.

In perioada 1992-2000 populatia Romaniei a scazut cu 1,6%, in timp ce populatia UE-15 a crescut cu 1,02%. Scaderea demografica din Romania se datoreaza descresterii puternice a fertilitatii, a cresterii ratei mortalitatii si a emigrarilor (mai ales in perioada 1991-1992).

Mortalitatea infantila (decese la 1.000 de nascuti vii) in Romania este printre cele mai mari din Europa, inregistrand 18,6‰ (in 2000), fata de 5,5‰ (in 1997) in UE-15.

Speranta de viata la nastere in Romania, in 2000, era cu opt ani mai mica pentru barbati si cu sapte ani mai mica pentru femei decat media UE-15 (barbati: 67,0 ani in Romania fata de 74,6 in UE-15 si femei: 74,2 ani fata de 80,9 ani in UE-15).

Structura pe varste a populatiei din Romania arata ca populatia nu a atins inca un grad de imbatranire demografica la fel de accentuat ca cel din UE: persoanele  sub 15 ani reprezentau 18,3% (in 2000) in Romania fata de 17,4% (in 1999) in UE-15, iar populatia de 65 ani si peste reprezenta in Romania 13,3% fata de 15,6% in UE-15.

Aspecte economice

In timp ce populatia Romaniei reprezinta cca. 6% din cea a UE-15, Romania produce doar 0,5% din PIB din UE.

In 2000, in Romania, PIB pe locuitor era de 1.637 USD (exprimat in preturi curente), fiind de cca. 12 ori mai mic decat media UE-15. PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumparare, era in 1998 de 3,5 ori mai mic. Comparativ cu cateva dintre statele din UE-15, Romania realiza in 1998 doar 16,11% din PIB / locuitor al Luxemburgului, 23,71% din cel al Danemarcei, 25,25% din cel al Austriei,  42,7% din cel al Greciei si 37,45% din cel al Portugaliei.

Ocuparea populatiei si educatia

In 1999, populatia ocupata in Romania era de circa 8,4 milioane de persoane, reprezentand 5,4% din totalul populatiei ocupate in UE-15.

Caracteristica generala a structurilor sectoriale ale fortei de munca din economia romaneasca reflecta o ramanere in urma substantiala fata de structurile economiilor din Uniunea Europeana.Masurile de restructurare economica implementate in ultimii ani au condus si la cresterea numarului somerilor inregistrati la Oficiile Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca. In ceea ce priveste rata somajului, valoarea acesteia variaza in functie de metoda de calcul folosita. Astfel, calculata conform metodologiei ILO, aceasta a fost de 7,1% in Romania (in 2000) fata de 9,2% in Uniunea Europeana (in 1999), iar conform metodologiei utilizate in Romania[2] a fost de 10,5% (in 2000). Diferentele in ceea ce priveste valorile ratei somajului calculate conform celor doua metodologii se pot observa in tabelul urmator:

Rata somajului in anul 2000

Sursa datelor: Anuarul Statistic al Romaniei 2000; Eurostat Yearbook 2001, Unity, solidarity, diversity for Europe, its people and its territory 2001.Nota: 1) – la 31 decembrie; * - in anul 1999, cu exceptia Romaniei

In ceea ce priveste nivelul educational, Romania inregistreaza valori ridicate ale gradului de alfabetizare al populatiei (97,2% in 1999) si al gradului de cuprindere in invatamant a populatiei de varsta scolara (68,9% in 2000/2001). Incepand cu anul 1990 s-a observat o reducere continua a gradului de cuprindere in invatamant pentru populatia scolara cu varsta cuprinsa intre 15-18 ani, o  redresare inregistrandu-se abia dupa 1996. In anul scolar 2000/2001, populatia cu varsta cuprinsa intre 15 si 18 ani era cuprinsa in scoli in proportie de 74,6% - fata de 83% (in 1999) in Uniunea Europeana. Pentru celelalte grupe de varsta s-au inregistrat stagnari sau cresteri, gradele de cuprindere in invatamant fiind, in anul scolar 2000/2001, de: 94,2% pentru grupa de varsta 7-10 ani, 95,5% pentru grupa de varsta 11-14 ani, 32,9% pentru grupa 19-23 ani (fata de 48% in Uniunea Europeana in 1999 pentru populatia cuprinsa intre 19-21 ani).

In anul 2000, 23,8% din populatia Romaniei cu varsta intre 25 si 59 ani inregistra un nivel educational scazut (fata de 36% in UE-15), 64,6% un nivel educational mediu (fata de 43% in UE-15) si 11,6% un nivel educational inalt (fata de 21% in UE-15).

Populatia Romaniei are un nivel educational apropiat de cel inregistrat in Uniunea Europeana, fiind capabila sa sustina directiile de dezvoltare economico-sociala.

Nivelul productivitatii

Exista disparitati considerabile intre nivelurile de productivitate inregistrate in Romania si UE-15. In 1998, Romania a inregistrat un nivel foarte scazut al productivitatii muncii comparativ cu media UE-15. Calculata prin raportarea PIB la numarul de salariati, productivitatea muncii in Romania era 11,4 ori mai mica  decat media UE-15 (4.185 EURO fata de 47.717 EURO - media UE-15).

Pe sectoare economice, in 1998, decalajele in productivitatea muncii - exprimata in EURO/persoana ocupata - comparativ cu unele dintre tarile Uniunii Europene se prezentau astfel:

Nivelul productivitatii muncii pe sectoare economice.

1.1. Munca - factor de productie in agricultura

Munca este factor de productie deosebit, originar, specific uman, care presupune imbinarea unui efort fizic cu un efort intelectual de valorificare a aptitudinilor, cunostintelor si experientei umane si de utilizare a unor unelte si instrumente adecvate, in vederea obtinerii de bunuri si servicii necesare satisfacerii nevoilor societatii.

Munca denumita metaforic 'tatal bogatiei' (W.Petty) a fost si va ramane factorul primordial al dezvoltarii si al bunastarii, atata vreme cat viata si omul vor exista pe pamant.

Munca este un factor de productie ce o diferentiaza de ceilalti factori printr-o serie de caracteristici distincte.

Schumpeter in lucrarea sa “Histoire de l’analyse économique” vede in trilogia factorilor (Pamant, Munca, Capital), a agentilor economici (proprietari funciari, salariati, capitalisti) si a veniturilor (renta, salariu, profit) clasica structurare a economiei politice. In modelul fiziocrat factorul de productie primordial este pamantul, in modelul clasic munca, in modelele marxist si keynesian capitalul, iar in modelele neoclasice si marxiste combinarea capitalului si a muncii, considerate in mod respectiv ca tehnica de productie si ca raport sociofundamental al capitalismului (Dona I. , 2002).

Munca in agricultura reprezinta elementul determinant pentru punerea in valoare a resurselor din aceasta ramura, reprezentate de capitalul funciar si de capitalul de exploatare, influentand decisiv rezultatele de productie.

Importanta economica a muncii in agricultura este recunoscuta de foarte multi economisti si prin  prisma ponderii mari in structura cheltuielilor de productie a celor legate de forta de munca, pondere estimata la 30-60% din cheltuielile totale inregistrate in functie de tipul de exploatatie, sistemele de productie practicate.

Este timpul ca munca din agricultura sa fie reconsiderata, sa i se recunoasca caracterul cu totul si cu totul special nu numai datorita importantei economice, ci mai ales importantei sociale ce decurge din noile functii ale agriculturii. Se impune asadar o recunoastere morala la nivelul intregii natiuni si a educarii, in primul rand a tineretului, in spiritul cultului muncii, inclusiv a cultului muncii fizice.

Munca in agricultura are un anumit specific, fiind in stransa si directa legatura cu factorii naturali de risc. Deciziile in agricultura se iau, de regula, in conditii de risc si incertitudine.

Din cercetarile sociologice efectuate a rezultat faptul ca munca in agricultura - ca factor de productie – are unele caracteristici si particularitati determinate de particularitatile agriculturii care influenteaza conditiile de efectuare a lucrarilor, efortul omului si randamentul sau.

Astfel, principalele particularitati evidentiate in literatura de specialitate sunt considerate urmatoarele:

Procesele de munca se desfasoara in majoritatea cazurilor prin deplasarea lucratorului, consumul de energie fiind mult mai mare decat in situatia efectuarii statice a lucrarilor;

Solul sub raportul texturii, umiditatii, pantei, influenteaza efortul fizic al omului si efortul mijloacelor mecanice, impune tipuri de masini specifice;

Plantele ca organisme vii au ritmuri si durate specifice de viata, determinand timpul si ordinea de executare a unor lucrari, de multe ori in conditii nefavorabile pentru om;

Animalele ca principale obiecte ale muncii se caracterizeaza prin anumite ritmuri de crestere si cerinte privind reproductia, ingrasarea, furajarea, obtinerea produselor, toate acestea imprimand un caracter continuu al muncii pe parcursul unei zile, precum si programe precise pe ore pentru diverse lucrari corespunzator tehnologiilor de crestere, pauzele si timpul de odihna pentru om fiind dependente de acestea;

In unele procese de munca omul ia contact direct cu animalele, ceea ce determina aparitia pericolelor de accidentare in situatii in care nu se cunosc metodele de contentionare si pozitiile corecte fata de animal;

Agricultorii trebuie sa posede cunostinte privind biologia plantelor si animalelor, modul de cultivare a plantelor, de crestere si exploatare a animalelor, trebuie sa stie sa lucreze solul, dar in acelasi timp sa cunoasca si modul de functionare a diverselor tipuri de masini, instalatii, sa execute unele mici reparatii;

Capacitatea de munca a omului si rezultatele muncii lui depind in mare masura de starea timpului, de microclimatul din adaposturile pentru animale. Desi consumul de munca a fost acelasi, productiile obtinute pot fi mai scazute, in functie de conditiile meteorologice;

Motivatia muncii in agricultura este determinata in primul rand de faptul ca producatorii agricoli sunt acum si proprietari, rezultatele muncii revenindu-le lor;

Problemele de protectia muncii sunt mult mai complexe in agricultura decat in alte sectoare, avand in vedere factorii care pot actiona asupra omului: masini, instalatii, animale, surse de energie, substante chimice utilizate, radiatii, gaze nocive, temperaturi scazute sau ridicate etc.;

Munca in agricultura este deci complexa, multilaterala, specializarea fiind mai scazuta decat in alte sectoare, toate acestea impunand organizarea specifica a proceselor de munca, norme de munca fundamentate in functie de conditiile de munca, facilitati pentru contracararea influentei negative a factorilor climatici.

1.2. Trasaturi tehnice ale muncii in agricultura

Munca in agricultura are anumite caracteristici tehnice care pot fi sintetizate in urmatoarele:

a) Conditiile grele de lucru, temperaturile pozitive sau negative uneori la limita suportabilitatii umane fac ca munca in agricultura sa fie in unele cazuri neplacuta pentru executant;

b) Diversitatea, lipsa de omogenitate si complexitatea muncii, inexistenta acelei specializari a modelului industrial impun o organizare specifica. Diversitatea operatiilor creste proportional cu numarul culturilor si al tehnologiilor agricole practicate, ceea ce presupune ca lucratorul agricol sa aiba cunostinte din domenii diferite.

c) Munca agricola este variabila in timp datorita conditiilor climaterice ce actioneaza asupra factorilor biologici, ea fiind in acelasi timp dependenta de anumite perioade calendaristice. Acest lucru genereaza o serie de consecinte asupra gradului de ocupare a fortei de munca in functie de perioadele de efectuare a lucrarilor.

d) In productia vegetala, unde in fiecare decada si luna se executa lucrari agricole specifice, apare fenomenul de sezonalitate existand numerosi timpi morti care determina dificultati in salarizarea personalului angajat temporar.

e) In agricultura munca este subordonata in mod obiectiv necesitatilor fiintelor vii. Astfel pentru animale ingrijirea acestora este zilnica (hranit, adapat) indiferent de sistemul de crestere adoptat. In cultura plantelor executarea anumitor lucrari cuprinse in tehnologii trebuie facuta numai la momentul oportun. Neexecutarea la timp a unor tratamente de combatere a bolilor sau daunatorilor poate sa compromita in totalitate recolta respectiva.

Ca urmare a caracteristicilor mentionate intensitatea muncii prezinta in agricultura o mare variabilitate. Normele de munca se diferentiaza de cele din industrie si sunt mai greu de stabilit; timpii morti determinati de conditiile meteorologice si biologice au un impact negativ asupra productivitatii muncii.

In evolutia agriculturii in tarile cu economie de piata dezvoltata tendintele fundamentale sunt determinate de modernizarea aparatului tehnic de productie si de cresterea consumurilor intermediare ceea ce duce la utilizarea mai eficienta a fortei de munca, imbunatatirea capacitatii de productie a pamantului si obtinerea unor importante sporuri de productie.

In agricultura romaneasca sunt necesare noi metode de productie care sa sporeasca productia, sa reduca costurile si sa imbunatateasca calitatea produselor, prin mai buna combinare a factorilor economici cu cei naturali, a factorilor interni cu cei externi exploatatiei.

1.3. Trasaturi socio-economice ale muncii in agricultura

Caracteristicile economice si sociale ale muncii agricole tin de specificul diviziunii muncii si de nivelul mai scazut de inzestrare tehnica:

a) In mod traditional munca in agricultura este cel mai adesea o munca de tip familial. De regula se considera ca munca de tip familial nu reprezinta o cheltuiala si de aceea in gospodariile familiale acestea nu se cuantifica pe baza unei evidente anume. Agricultorul, care lucreaza pentru el, pe suprafata care ii apartine, nu este afectat de dificultatea lucrarilor agricole efectuate, are o motivatie puternica, de unde si randamentul superior calitativ si cantitativ comparativ cu cel al lucratorilor agricoli angajati.

b) Munca agricultorului este putin specializata. Chiar si in unitatile agricole moderne lucratorul agricol este polivalent, executa o gama larga de activitati. Chiar in unitatile agricole specializate (in pomicultura, viticultura) numarul operatiunilor pe care trebuie sa le efectueze un lucrator este destul de mare. De exemplu in viticultura lucrari ca: taieri, dezgropat, copilit, diferite tratamente aplicate impotriva unui numar important de boli si daunatori fac ca diviziunea muncii sa fie greu de realizat.

c) Gradul de calificare al agricultorului este inferior altor categorii profesionale,  cu toate ca activitatile din agricultura impun cunostinte variate. Nu toti agricultorii, in prezent, dispun de cunostinte privind tehnologiile moderne de productie, marketingul, eficienta economica a activitatii de obtinere a diferitelor produse agricole, creditele bancare, dobanzile etc.

Ca urmare, sprijinirea formarii profesionale a agricultorilor de catre stat si organisme neguvernamentale reprezinta o necesitate a cresterii competitivitatii agriculturii in perioada de tranzitie si de pregatire a aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.

Astfel, aparitia consultantei agricole ca institutie a rezultat din precaritatea cunostintelor agricultorilor si din lipsa informatiilor de specialitate. Timp de peste 40 de ani, agricultorii din tara noastra, membrii ai cooperativelor agricole de productie, salariati ai intreprinderilor agricole de stat au fost simpli executanti neobisnuiti sa decida, sa-si gandeasca actiunea. Deveniti proprietari ai terenurilor agricole, s-au vazut in situatia sa actioneze pe cont propriu, munca lor nemaifiind dirijata din afara.

Principala sarcina a consultantei agricole in tara noastra este de a ajuta si sprijini pe producatori, in special pe tinerii agricultori, prin actiuni bine planificate si organizate.

d) Statutul agricultorului difera de cel al muncitorului din industrie. Acesta din urma are un program de lucru zilnic bine stabilit, in timp ce timpul de lucru al agricultorului este reprezentat, de regula, de ziua-lumina.

e) Numarul salariatilor din agricultura a cunoscut pe plan mondial o  reducere apreciabila aceasta ca urmare a faptului ca necesarul de forta de munca in cultura plantelor este sezonier si lucratorii prefera un serviciu, o slujba mai sigura, mai regulata, ca in industrie. Numarul salariatilor din agricultura care au contract de munca pe durata nedeterminata este extrem de scazut.

f) Aprecierea si controlul muncii in agricultura sunt dificil de realizat. Calitatea muncii in agricultura este greu de apreciat pe parcurs modul de executare a diferitelor lucrari cuprinse in tehnologii influenteaza productiile obtinute si calitatea lor . Rezultatele muncii devin vizibile atunci cand soseste momentul final - momentul recoltarii - la care isi aduce aportul intregul complex de lucrari agricole, efectuate conform tehnologiilor aplicate, rezultatele fiind influentate si de factorii pedoclimatici favorabili sau mai putin favorabili.

1.4. Tehnica si protectia mediului in agricultura

Efectele pozitive sau negative ale muncii in agricultura asupra mediului natural multa vreme au fost considerate ca un dat asupra caruia nu se putea face nimic; activitatea agricola era considerata in general, prin natura sa, in armonie cu mediul inconjurator.

Problema politicii de mediu s-a pus pentru prima data in anii '70, devenind una din prioritatile Uniunii Europene, prevazute in Actul unic european (1987), bazele juridice fiind date de articolele 130 R - 130 T din tratatul de la Roma, tratatul de la Maastricht afirmand ca o conditie esentiala: 'integrarea exigentelor din domeniul protectiei mediului in definirea si punerea in practica a celorlalte politici ale comunitatii'.

Principiile politicilor de protectie a mediului inconjurator sunt: precautia; prevenirea; corectarea la sursa; principiul 'cel care polueaza este si cel care plateste'.

Daca dezvoltarea societatii omenesti, cresterea populatiei, progresul  culturii si tehnologiilor au dus la o mare bogatie de cunostinte, la un arsenal complex de activitati tehnice si la diversificarea productiei bunurilor materiale, pe un alt plan aceasta civilizatie a determinat aparitia si cresterea vertiginoasa a numeroase noxe care actioneaza negativ asupra echilibrului ecologic al naturii, asupra vietii, degradand factorii esentiali ai vietii, aerul si solul. De altfel, in ultimele decenii se apreciaza ca omul prin activitatile sale a devenit un factor important al poluarii mediilor de viata.

Prin degradarea progresiva a apei, aerului si solului sunt puternic influentate plantele si animalele, efectele negative avand repercusiuni grave asupra existentei omului.

Poluarea prin activitati agricole este in mare parte datorata aplicarii unor tehnologii de cultura intensiva caracterizate printr-o mecanizare dinamica, utilizarea unor cantitati exagerate de ingrasaminte chimice si pesticide, incat agricultura apare nu numai ca o victima a poluarii, ci si ca o cauza a acesteia.

Agricultura postbelica a inregistrat randamente sporite prin utilizarea mecanizarii si a tehnologiilor de tip industrial, prin folosirea pe scara larga a ingrasamintelor chimice si a pesticidelor (insecticide, erbicide, fungicide) dar in schimb a poluat mediul inconjurator.

Pentru a raspunde cererii tot mai crescande a populatiei in sensul satisfacerii diferitelor necesitati alimentare, oamenii recurg la metode de exploatare a mediului din ce in ce mai intensive, cu alte cuvinte de pe o anumita suprafata de pamant sa obtina o cat mai mare cantitate de  produse agricole. Dar acest lucru are consecinte negative, periculoase asupra calitatii resurselor naturale si a mediului inconjurator.

Degradarea mediului se datoreaza in general unor factori divergenti cum ar fi:

- in tarile in curs de dezvoltare lipsa unei dezvoltari economice, insuficienta mijloacelor si masurilor de aprovizionare cu apa, despaduririle, diferite tipuri de degradare a solului;

- in tarile dezvoltate amplificarea activitatilor economice care duc la poluarea de origine industriala si agricola, utilizarea abuziva a apei, utilizarea intensiva a terenurilor agricole etc.

In ultimul timp si in tara noastra a patruns conceptul de agricultura durabila, validat de altfel de practica din tarile dezvoltate, concept care presupune armonizarea dezvoltarii agriculturii cu pastrarea echilibrului ecologic. In elaborarea politicilor agricole indreptate spre aceasta armonizare trebuie sa se tina seama de o serie de elemente care se interconditioneaza reciproc: reducerea la maximum a poluarii provocate de agricultura mediului; politica agricola sa tina seama de mediul inconjurator; necesitatea sporirii contributiei pozitive a agriculturii fata de mediul inconjurator (C. Rauta, 1992). De aceea, in etapa actuala se pune un accent deosebit pe gasirea unor solutii noi in concordanta cu principiile unei agriculturi economico-ecologice care, pe langa obtinerea de randamente sporite la culturile agricole sa aiba in vedere si elementele de protectie si conservare a fondului funciar si a mediului inconjurator.

In viziunea economico-ecologica atentia trebuie sa se indrepte spre evidentierea rolului si functiilor solului in cadrul agroecosistemului; spre rolul asolamentului si al rotatiei culturilor intr-un cadru care se cere a fi tot mai mult ecologic; spre tehnologiile de cultivare a plantelor care sa permita obtinerea unor cantitati sporite de produse agricole in conditii de eficienta si a diminuarii sau chiar anihilarii riscurilor de poluare a fertilitatii solurilor (Dona I., 2002).

Actiunea de protectie a mediului impune specialistilor agricoli si tuturor celor care lucreaza in agricultura ca prin activitatile de productie, depozitare, pastrare, prelucrare si valorificare, sa elimine, daca nu sa limiteze, aspectele negative de influentare a factorilor de mentinere a echilibrului ecologic.

Toate cele aratate converg spre ideea ca forta de munca ramane una dintre cele mai importante forte de productie a agriculturii, factorul activ in folosirea pamantului, dar si in edificarea unei agriculturi durabile, armonizata cu pastrarea echilibrului ecologic.