|
|
|
VITA DE VIE - Lucrarile de ingrijire ale plantaTiilor pe rod
1. Agrotehnica plantatiilor pe rod
In plantatia intrata in productie, masurile agrofitotehnice au drept scop satisfacerea in optimum a cerintelor de crestere si rodire ale vitei de vie, actionand direct asupra butucului (prin lucrari fitotehnice) sau indirect asupra biotopului (prin lucrari agrotehnice).
Solutiile tehnice adoptate, ca si inlantuirea acestora in cadrul tehnologiilor de cultura nu urmaresc obtinerea unei productii in general, ci valorificarea intregului potential cantitativ si calitativ al unui soi sau sortiment de soiuri. Prin aplicarea masurilor agrofitotehnice se are in vedere, de asemenea, prelungirea perioadei de rodire, eficienta economica, reducerea consumurilor energetice etc.
In sfarsit, se tine seama de faptul ca masurile agrofitotehnice cum sunt taierea vitei de vie, fertilizarea, irigarea, mentinerea densitatii plantatiei etc., actioneaza sistemic in obtinerea unor recolte superioare. De aici rezulta necesitatea pregnanta ca toate aceste masuri sa fie aplicate in solutiile optime tinand seama de cele ce urmeaza.
1.1. Taierea in uscat
Lasata liber, fara a se interveni cu taierea in uscat, vita de vie creste ca o liana, cu departarea sistematica de la suprafata solului a cresterilor anuale si implict a productiei. In acest caz, recolta de struguri inregisteaza deprecieri cantitative si calitative, ca de exemplu: struguri numerosi, dar subdimensionati; mustul acru; boabele mici si cu multe seminte etc.
Taierea in uscat este tehnica chirurgicala prin care se reduce numarul de coarde si se scurteaza lungimea acestora, in scopul schimbarii pozitiei relative a elementelor de productie de butuc si a ochilor pe coarda, in cadrul principiilor biologice generale privind cresterea si fructificarea vitei de vie.
Taierea in uscat obliga vita la o crestere asemanatoare cu aceea a unei tufe (la conducerea in forma joasa) sau a unui arbust fructifer (la conducerea semiinalta si inalta), ceea ce duce la scurtarea duratei sale de viata, in raport cu vita salbatica.
Clasificarea taierilor in uscat in functie de sistemul de taiere
Un sistem de taiere in uscat este definit, in principal, prin felul elementelor (cepi sau coarde ori verigi de productie) iar in secundar prin numarul si respectiv lungimea acestor elemente.
Sistemul de taiere scurt are drept caracteristica utilizarea in exclusivitate a elementelor scurte de productie (de 2-3 ochi fiecare), in numar de 4-20 cepi de rod pe butuc. Se aplica in toate sistemele de plantatie si in toate formele de conducere.
Sistemul de taiere lung foloseste ca elemente de productie coardele lungi de 8-18 ochi, in numar de 4-18 pe fiecare butuc, fara utilizarea cepilor de productie sau de inlocuire.
Sistemul de taiere mixt se caracterizeaza prin folosirea elementelor lungi si scurte, specifice sistemelor anterioare. Imbinarea acestor doua categorii de elemente este asigurata prin taierea in verigi de rod, de obicei in numar de 1-12 la fiecare butuc, uneori si mai mult. Numarul acestora, impreuna cu forma de conducere joasa, genereaza mai multe tipuri de taieri, cum sunt: Guyot simplu (cu o veriga de rod), Guyot dublu (cu doua verigi de rod) si Guyot modificat (cu mai multe verigi de rod).
1.2. Lucrari in verde
Sunt acele lucrari de care viticultura nu se poate dispensa.
Una din aceste lucrari este legatul lastarilor. Datorita tesuturilor mecanice slab reprezentate, dupa ce ajung la 40-50 cm lungime, lastarii devin 'penduli', impietand asupra procesului de fotosinteza, aerisire, aplicarea lucrarilor de intretinerea si favorizand conditiile pentru dezvoltarea bolilor si daunatorilor. Spre a evita astfel de neajunsuri se executa legatul lastarilor de mijlocul de sustinere. Lucrarea se repeta de 3-4 ori in perioada de vegetatie, aproximativ la mijlocul lunilor mai, iunie, iulie si eventual august.
1.3. Lucrarile solului si aplicarea erbicidelor
Lucrarile solului
Particularitatile lucrarilor solului din cultura vitei de vie
Cresterea si fructificarea vitei de vie sunt strans legate de raportul optim dintre porozitatea capilara (25-30%) si necapilara (70-75%), precum si de realizarea unor regimuri de apa, aer si hrana cat mai favorabile (Pintilie C. si colab., 1980). In satisfacerea acestor conditii, lucrarile solului au un rol hotarator. Aplicate in mod rational, ele exercita o influenta pozitiva asupra insusirilor fizice (ex: stabilitatea hidrica a agregatelor de sol), chimice (ex: capacitatea de nitrificare) si biologice (ex: activitatea microorganismelor). Lucrarile solului aplicate in mod rational contribuie de asemenea, la combaterea buruienilor, bolilor si daunatorilor vitei de vie. In acelasi timp, ele creeaza conditii favorabile in vederea efectuarii cu bune rezultate si a altor masuri agrotehnice (ex: ingrasare, irigare, erbicidare etc.).
Clasificari ale lucrarilor solului aplicate in viticultura
Intereseaza indeosebi clasificarea in funtie de frecventa cu care sunt efectuate lucrarile solului si clasificarea dupa adancimea de aplicare a acestora, asa cum sunt redate mai jos:
a. in functie de frecventa
- periodice - subsolarea
- anuale - aratura (cu sau fara protejarea coardelor)
- afanarea solului - adanca (20-25 cm)
- superficiala (sub 15 cm)
b. in functie de adancime
- adanci - subsolarea (la 35-45 cm)
- afanarea adanca de toamna (la 20-25 cm)
- normale - aratura de toamna (la 16-18 cm)
- aratura de usurare (la 14-16 cm)
- superficiale - afanarea superficiala de primavara (la 12-14 cm)
- cultivatia
- discuitul(la 5-10 ani)
- lucrarea cu freza
Sistemele de lucrare ale solului in viticultura. Sistemele de lucrare ale solului sunt acele complexe rationale de masuri culturale care, prin modul de imbinare, numarul, succesiunea si timpul de aplicare, contribuie la obtinerea unui optim economic sub raportul productiei si a calitatii acesteia.
La stabilirea unui sistem de lucrare a solului se tine seama de conditiile de clima, de tipul de sol si textura acestuia, de starea culturala etc. O importanta deosebita revine de asemenea particularitatilor de cultura ale vitei de vie, asa cum au fost ele amintite mai sus.
Plecand de la aceste particularitati, sistemele de lucrare ale solului se diferentiaza in functie de urmatoarele criterii principale:
a. in functie de modul de iernare - neprotejat
- semiprotejat
- protejat
b. in functie de panta terenului si masurile de combatere
a eroziunii solului - terasat
- neterasat
c. in functie de conditiile extreme ale texturii solului
- argiloase
- nisipoase.
Aplicarea erbicidelor
Aplicarea erbicidelor reclama insusirea prealabila a unor notiuni de herbologie, ca disciplina ce se ocupa de cunoasterea buruienilor si a mijloacelor de prevenire si combatere a acestora.
Pagubele produse de catre buruieni. O plantatie viticola este invadata treptat de buruieni si in special de cele perene (ex: pirul tarator, pirul gros, costreiul etc.), ori de cate ori ele nu sunt combatute in mod rational. In aceasta situatie, cresterile anuale ale vitei de vie sunt tot mai reduse, durata de viata a butucilor scade simtitor, procentul de goluri din plantatii creste vertiginos; atacurile de boli si daunatori sunt tot mai pagubitoare; productiile de struguri devin tot mai mici si de calitate inferioara etc.
Folosirea erbicidelor in viticultura
Aplicarea erbicidelor in viticultura, confera metodelor chimice o importanta aproximativ egala, cu aceea a metodelor agrotehnice de combatere a buruienilor.
Criterii de clasificare a erbicidelor folosite in viticultura. Dupa mecanismul actiunii lor fiziologice erbicidele folosite in viticultura se impart in: erbicide de contact, erbicide reziduale si erbicide sistemice.
Erbicidele de contact sunt acelea care exercita o actiune distructiva numai asupra organelor plantei, cu care ele vin in contact. Aceasta actiune destructiva este relativ imediata fara a fi influentata de diferitele valori ale factorilor ecoclimatici sau ecopedologici (ex: Gramoxone).
Erbicidele reziduale sunt acelea care, odata ajunse in sol actioneaza asupra semintelor sau buruienilor in curs de rasarire. In urma absorbtiei si a translocarii, substanta nociva ajunge in toate organele plantei pe care o debiliteaza. Din aceasta grupa fac parte substantele chimice din grupa triazinelor cum sunt simazinul (Gesatop-50, Hungazin PK) sau atrazinul (Gesaprim-50), terbutilazinul (Caragarde) si altele. Erbicidele reziduale se caracterizeaza printr- mare persistenta (durata de actiune in sol), care este de cca 12 luni.
Erbicidele sistemice sunt acelea care patrund prin partea supraterestra pentru a fi apoi translocate lent in toate organele plantei inclusiv in radacina (ex: Saminolul).
Sub raportul spectrului de actiune, erbicidele pot fi cu actiune totala (polivalente), care au o actiune fitotoxica asupra unui numar mare de buruieni (ex: Gramoxone) si erbicide specifice, care sunt nocive numai asupra unor anumite specii (ex: Caragardul pentru buruiana Convolvulus arvensis).
In functie de perioada din ciclul biologic anual al buruienilor, erbicidele se impart in: preemergente (inainte de rasarire) si postemergente (dupa rasarire sau in perioada de vegetatie). Erbicidele reziduale care au o mare persistenta sunt aplicate preemergent. Erbicidele de contact si cele sistemice sunt folosite postemergent.
Dupa forma de prezentare erbicidele folosite in viticultura pot fi valorificate sub forma de solutii (ex: Gramoxone), de pulbere muiabila (ex: Gesatop-50, Gesaprim-50), pudra muiabila (ex: Caragarde, Saminol) etc.
Din punct de vedere al gradului de toxicitate, erbicidele pot fi:
- erbicide cu toxicitate slaba, atunci cand Dl-50 este mai mare de 1000 mg/kg (ex: Gesatop-50, Hungazin PK, Caragarde etc.);
- erbicide toxice, in cazul in care DL-50 este cuprinsa intre 100-1000 mg/kg (ex: Gesaprim-50 etc.);
- erbicide foarte toxice, ori de cate ori DL-50 este mai mic de 100 mg/kg (ex; Gramoxone).
1.4. Fertilizarea plantatiilor viticole
Tehnica fertilizarii plantatiilor viticole reclama cunoasterea urmatoarelor sectiuni mai importante: metodele de testare a fertilitatii solului si de control al nutritiei plantelor; ingrasamintele folosite in viticultura; sistemul de ingrasare, cu stabilirea dozelor si a rapoartelor dintre NPK, a epocilor si metodelor de administrare; eficienta economica a aplicarii ingrasamintelor.
Ingrasaminte si amendamente folosite in viticultura
Pentru completarea sau suplimentarea necesarului de hrana a vitei de vie si ameliorarea insusirilor fizico-chimice si biologice ale solului, in viticultura se utilizeaza: ingrasamite organice, chimice, organo-minerale si amendamente.
Metode de aplicare a ingrasamintelor
Metoda radiculara, generalizata in practica, atat pentru ingrasamintele organice cat si pentru cele minerale, utilizeaza diferite procedee de administrare cum sunt: prin imprastiere, in santuri, cuiburi, prin injectare etc.
Administrarea ingrasamintelor organice sau minerale prin imprastiere prezinta dezavantajul incorporarii elementelor nutritive prea la suprafata, in raport cu zona optima de raspandire a radacinilor, ceea ce determina valorificarea numai partiala a ingrasamintelor.
Fertilizarea in santuri. Santurile executate la 25-35 cm adancime, cate unul de fiecare parte a randului, la 35-45 cm departare de acesta, raspunde cel mai bine cerintelor de valorificare la maximum a ingrasamintelor.
Adancimea de incorporare a ingrasamintelor organice si minerale depinde de: conditiile ecologice (ecoclimatice si ecopedologice); adancimea medie de raspandire in sol a radacinilor absorbante; gradul de mobilitate al ingrasamintelor folosite. Precipitatiile abundente, ca si textura mai grea a solului, influenteaza raspandirea mai la suprafata a sistemului radicular (15-30cm).
Distribuirea ingrasamintelor in cuiburi (de nutritie) executate in jurul butucului este eficace si permite utilizarea ingrasamintelor sub forma solida sau lichida (dizolvate in apa). Datorita consumului mare de forta de munca (2-4 cuiburi/butuc), procedeul este costitisor, ceea ce determina aplicarea lui pe suprafete restranse in plantatiile tinere (pana la varsta de 3 ani) fara conditii de irigare si indeosebi in anii secetosi. In acest caz, ingrasamintele chimice sunt dizolvate in apa de udare.
Incorporarea prin injectare a ingrasamintelor chimice (dizolvate in apa) permite introducerea lor in zona radacinilor absorbante (fara a le vatama), cu un echipament asemanator hidroburului, reducand la minimum timpul de vehiculare a elementelor nutritive pana la nivelul radacinilor de absorbtie. Desi este costisitoare, pe masura mecanizarii lucrarilor de acest gen, datorita avantajelor aratate, metoda este considerata ca de perspectiva (Oprea, D., 1976).
1.5. Irigarea
Administrarea apei se poate face utilizand diferite metode de udare, dintre care mai frecvent folosite sunt: udarea prin scurgere la suprafata si udarea prin aspersiune. In ultima vreme, depasind stadiul de experimentare, se raspandeste metoda de udare localizata si indeosebi unul dintre procedeele cele mai ingenioase care este udarea prin picurare. Intr-o masura mai restansa este practicata metoda de udare subterana.
Udarea prin scurgere la suprafata (prin brazde) este larg raspandita in productie. Ea se caracterizeaza prin distribuirea apei la radacinile vitei de vie, prin infiltratie din brazdele de udare. Metoda prezinta particularitati legate de distanta intre brazde, de panta, lungime, debit etc. Brazdele de udare, cu latimea la baza de 8-12 cm si adancimea de 18-22 cm, se deschid mecanizat intre randurile la vita de vie, la cca 0,8-1,2 m una de cealalta.
Udarea prin aspersiune, comparativ cu cea prin brazde care se practica de milenii, a aparut abia la inceputul acestui secol. Datorita posibilitatilor de aplicare pe terenurile accidentate, cu panta pana la 24%, aceasta metoda de udare este folosita tot mai mult. Udarea prin aspersiune are si alte avantaje, cum sunt: evitarea eroziunii de suprafata; diminuarea secetei atmosferice; posibilitatea de folosire a instalatiei si in scopul combaterii brumelor si a ingheturilor tarzii de primavara; aplicarea unor norme de udare mici si repetate etc. Are insa si unele dezavantaje ca de exemplu: este mai costisitoare, reclama un consum mai mare de energie; duce la pierderi mai mari de apa prin evaporare; executa o udare neuniforma, in zonele cu vanturi puternice; impune, in conditii favorabile pentru extinderea atacului de mana, aplicarea a 1-2 tratamente de combatere in plus.
Udarea localizata este practicata in urmatoarele doua procede: picurare si rampe perforate.
Udare prin picurare. Este utilizata de circa 50 ani la udarea in casele de vegetatie (Germania, Anglia, Olanda) si luata in studiu de circa 20 ani pentru culturile din camp si din sera (vii, pomi, legume sau alte plante anuale), cu deosebire in tarile deficitare in apa (Israel, Australia, S.U.A., Italia etc.). Udarea prin picurare prezinta unele avantaje fata de metodele precedente, mai ales in ceea ce priveste economia de apa si de forta de munca, distributia uniforma a umiditatii in sol si mentinerea aproape constanta a acesteia etc., ceea ce ii rezerva o foarte mare perspectiva.
Udarea prin rampe perforate este de data recenta. Consta din udarea cu ajutorul apei distribuite cu ajutorul unor conducte de polietilena cu diametrul de circa 23 mm, amplasate pe mijlocul de sustinere, la inaltimea sarmei portante. Apa este administrata sub forma de suvite continui sau intrerupte, prin intermediul unor orificii portejate, cu ajutorul unor mansoane canelate (cu debitul de 20-40 l/h fiecare). Ea este preluata de catre o rigola, dispusa de-a lungul randului de vite, care este compartimentata din loc in loc (la circa 5 m).
Udarea subterana este udarea care introduce apa direct la nivelul radacinilor, cu ajutorul unor conducte de alimentare subterana. Conductele de ceramica, folosite pana nu demult, prezentau dezavantajul ca se infundau foarte adesea. Datorita acestui motiv procedeul era putin folosit. O data cu trecerea la conductele subterane confectionate din material plastic, care evita infundarea, udarea subterana este avizata la extindere si in conditiile din tara noastra. Aceasta, datorita unor avantaje pe care le are, in raport cu irigarea prin picatura sau prin rampe perforate, cum sunt posibilitatea de aplicare a masurilor agrofitotehnice independent de irigatie (Grumeza N., 1978).
1. Aspecte noi ale procesului de modernizare
Tehnicile noi adoptate in cadrul modernizarii plantatiilor actuale nu au dus la scaderea corespunzatoare a fortei de munca folosita la unitatea de suprafata. Dupa Constantinescu Gh. si Poenaru I. (1974), prin adoptarea formei semiinalte de conducere a vitei de vie, volumul muncii umane se reduce la circa 1200 ore/ha. Extinderea mecanizarii lucrarilor, prin introducerea in productie a tuturor masinilor noi realizate, va putea diminua forta de munca folosita cu inca 30-40%. Raman insa nevalorificate, ca importante elemente ale modernizarii, unele posibilitati mari de diminuare a muncii manuale prin standardizarea si simplificarea masurilor agrofitotehnice, ca si prin rationalizarea consumului de energie folosita (sub forma directa sau indirecta).
Standardirzarea masurilor agrofitotehnice este aplicata intr-o masura relativ restransa (ex: distantele de plantare). In prezent standardizarea este actuala in primul rand in cultura neprotejata si in cea semiprotejata.
O cale importanta de standardizare o constituie diminuarea incarcaturii de ochi viabili lasata la taierea in uscat. Adoptarea unor incarcaturi mari nu este sustinuta de rezultate practice corespunzatoare. Unele tari cu o viticultura dezvoltata obtin productii de struguri ridicate, in contextul folosirii unor incarcaturi moderate (ex: Germania, 10-14 ochi/m2; Franta, 8-14 ochi/m2; Italia, 10-16 ochi/m2 etc.).
La tipul de taiere Guyot modificat chiar si taierea de formare trebuie standardizata. Taierea elastica aplicata in anii 1-3 de la plantare devine de la inceput o importanta sursa de variatie care se adanceste pe tot parcursul duratei de viata a unei plantatii. Standardizarea formei de conducere a coardelor trebuie sa asigure o continuitate a partii aeriene asemenea unui 'zid verde', care sa permita folosirea judicioasa a spatiului la recoltarea mecanizata a strugurilor, folosirea judicioasa a substantelor de combatere etc.
Simplificarea masurilor agrofitotehnice. Rezultatele obtinute in acest domeniu sunt modeste (ex: reducerea numarului de lucrari aplicate solului in urma erbicidarii; simplificarea legatului in verde inlesnit de catre dublarea sarmelor la spalier etc.).
Principala lucrare ce trebuie simplificata este taierea in uscat. Aceasta se impune cu pregnanta, intrucat adoptand unele tipuri de taiere standardizate si indeosebi cele practicate in conducerea joasa a vitei de vie, ele raman totusi complicate opunandu-se taierii mecanizate. sarile cu o viticultura dezvoltata ofera numeroase exemple de taieri simple. Cianferoni R. si Pugliese L., (1975) mentioneaza ca prin folosirea tipului de taiere cordon speronat, volumul muncii manuale folosit la hectar scade cu 20%, comparativ cu alte tipuri de taiere (pergola totala, Guyot pe tulpina, cordonul Lenz Moser etc.).
Operatiunile in verde constituie o grupa importanta de lucrari ce reclama a fi simplificate. In etapa actuala a viticulturii industriale, a persista in recomandara unor lucrari ca ciupitul, copilitul, carnitul, desfrunzitul, incizia inelara etc., fara a tine seama de risipa de munca manuala, este impotriva spiritului epocii pe care o traim (Branas J., 1974). Acesta este motivul pentru care in tarile cu o viticultura dezvoltata la soiurile pentru vin se aplica numai plivitul de pe lemnul vechi, operatie care se executa o data cu prima prasila pe rand. Chiar si operatiunile in verde care conditioneaza imbunatatirea calitatii productiei la soiurile pentru masa cu bobul mare (plivit, normarea inflorescentelor si scurtarea acestora) pot fi suprimate prin folosirea unor incarcaturi moderate de ochi/ m2 si prin cantonarea culturii acestor soiuri in zonele cu maximum de vocatie naturala.
Viticultura poate fi simplificata prin numeroase alte cai cum sunt: idetificarea tuturor arealelor de cultura neprotejata; extinderea acestor areale prin crearea unor soiuri cu rezistenta sporita la ger; folosirea pe scara larga a taierii in elemente de productie scurte (cepi) si medii (cordite), care nu mai reclama conducerea coardelor de rod; perfectionarea mijlocului de sustinere astfel incat legatul lastarilor sa fie si mai mult simplificat etc.
Rationalizarea consumurilor cuprinde un complex de masuri care, pe langa economia de energie folosita, contribuie indirect si la economisirea fortei de munca. Asa de pilda, in scopul rationalizarii consumului de apa, viticultura moderna recomanda aplicarea udarii de aprovizionare din toamna numai in conditiile unui anotimp excesiv de secetos. In mod analog, este necesar a se recurge la udarea de aprovizionare din primavara, numai atunci cand deficitul de umiditate din sol este mai mare de 300-400 m3/ha.
O sursa importanta de rationalizare a consumului de combustibili si a fortei de munca o constituie executarea a mai multor lucrari agrofitotehnice la o singurga trecere a tractorului. Ca o cultura tot mai intensiva, viticultura ascunde numeroase posibilitati de complexare binara sau ternara a unor tehnici culturale, ca de exemplu: lucrarea superficiala a solului, cu fertilizarea (ingrasaminte foliare lichide) si cu unele tratamente fitosanitare. Un exemplu convingator il constituie de asemenea aplicarea radiculara a ingrasamintelor chimice. Datele prezentate in subcapitolul 'Tehnica ingrasarii vitei de vie' au subliniat diferentele importante care ajung uneori pana la 100 kg/ha s.a, ce exista intre optimul economic si optimul tehnic pe linia economisirii de substante chimice, ca o actiune insotita de efecte pozitive si in directia protectiei mediului ambiant din agricultura.
Importanta standardizarii, simplificarii si rationalizarii este tot atat de actuala si in plantatiile noi infiintate, care nu mai au nevoie de modernizare.
In unele tari cu o viticultura dezvoltata (ex: Italia) ca urmare a precouparilor in aceasta directie, volumul muncii manuale a scazut sub 400 ore/ha, chiar in conditiile unei mecanizari moderate.
