Recrutarea resurselor umane

Recrutarea resurselor umane

Recrutarea resurselor umane este activitatea de cautare si atragere in organizatie a unui grup de persoane care au acele caracteristici si aptitudini solicitate de posturile vacante, grup din cadrul caruia urmeaza sa fie alesi candidatii care corespund cel mai bine cerintelor acestor posturi.

Principalul scop al activitatii de recrutare este de a atrage un numar suficient de mare de candidati (posibili angajati) astfel incat sa poata fi selectati cei care indeplinesc conditiile posturilor vacante.

Recrutarea resurselor umane trebuie sa aiba un caracter continuu si sistematic chiar daca nu exista in mod curent posturi vacante sau daca organizatia se afla intr-o perioada de reducere a activitatii. Numai asa se va putea mentine un contact permanent cu piata fortei de munca ceea ce va avea ca rezultat mentinerea unei retele de candidati potentiali necesari in viitor.

Recrutarea este prima activitate din procesul de selectie, integrare si specializare profesionala si reprezinta activitatea de identificare a persoanelor care au acele capacitati solicitate de posturile vacante si de atragere a acestora in cadrul organizatiei.

Experienta demonstreaza ca succesul unei organizatii este asigurat numai daca angajatii sunt recrutati si selectionati dupa proceduri adecvate si standardizate. In mare, putem spune ca a recruta inseamna a asigura personalul din care se va face selectia. Cu cat numarul de candidati este mai mare, cu atat recrutarea va identifica personajul cel mai eficient pentru ocuparea unui post.

Recrutarea personalului incepe cu inventarul detaliat al nevoilor organizatiei sub forma descrierii postului, a calificarii si experientei necesare. Exista doua tipuri de recrutare:

1. recrutare generala: vizeaza activitatile mai putin complexe si muncile calificate cunoscute sub denumirea de activitati operante;

2. recrutarea specializata: vizeaza functii de conducere si activitati de decizie.

In genere, cele doua tipuri de recrutare sunt complementare, in functie de nevoile organizatiei dar si in functie de populatia de baza care poate fi recrutata.

Recrutarea poate avea un caracter permanent sau secvential. Caracterul permanent se intalneste la organizatiile mari (ca valoare de personal) dar si la organizatiile la care piata este foarte concurentiala. Caracterul secvential se intalneste la organizatiile mici si acolo unde piata nu este concurentiala. Ea este o activitate complexa fiind inglobata in procesul de asigurare a organizatiei cu resursele umane necesare; recrutarea are ca punct de pornire planificarea resurselor umane si este indisolubil legata de selectia acestora in organizatie. Efortul de recrutare al unei organizatii si metodele care trebuie folosite sunt dependente de procesul de planificare a resurselor umane si de cerintele specifice posturilor ce urmeaza sa fie ocupate.[1]

Persoanele responsabile cu recrutarea personalului trebuie sa cunoasca foarte bine descrierile si specificatiile posturilor vacante; acest lucru este posibil prin analiza posturilor, proces care permite identificarea atat a sarcinilor, autoritatii si responsabilitatilor

posturilor in cauza (descrierea postului) cat si a profilului candidatului ideal, adica calitatile, aptitudinile, cunostintele si experienta necesare titularului postului (specificatia postului).

Procesul de recrutare a resurselor umane presupune mai multe etape si anume prima dintre ele  o reprezinta identificarea surselor de recrutare care pot fi interne (din cadrul organizatiei) sau externe (de pe piata fortei de munca).

Nu se poate aprecia cea mai buna sursa de recrutare in general. Fiecare organizatie trebuie sa incerce cea mai potrivita sursa de recrutare in functie de natura posturilor vacante, de marimea, imaginea si situatia economico-financiara a firmei, de situatia de pe piata fortei de munca si, nu in ultimul rand, de bugetul alocat activitatii de recrutare. Majoritatea organizatiilor au in vedere ambele alternative posibile cu atat mai mult cu cat ambele surse, conform teoriei si practicii manageriale, prezinta atat avantaje cat si dezavantaje.

In ceea ce priveste succesul recrutarii interne trebuie sa existe in cadrul organizatiei un sistem de evaluare a performantelor corect si obiectiv precum si "un inventar", o baza de date privind calitatile, aptitudinile, experienta si capacitatea fiecarui angajat; astfel vor fi mult diminuate sansele de a lua decizii gresite de promovare. Exista mai multe metode ce se pot folosii in cazul recrutarii interne si anume: inventarul aptitudinilor angajatilor ( presupune crearea unei baze de date care sa cuprinda numele angajatilor organizatiei, postul ocupat in prezent, experienta profesionala, aptitudini si abilitati relevante), anunt intern privind postul vacant (prin afisaje, scrisori, publicatii si alte modalitati invitand angajatii sa solicite functiile respective) si  recomandarile sefilor ierarhici (implica in mod inevitabil subiectivismul sefilor ierarhici care au preferinte pentru anumiti candidati).

In general se apeleaza la surse externe de personal cand se inregistreaza o dezvoltare rapida a organizatiei, cand aceasta nu abordeaza o politica de promovare din interior sau cand nu dispune de un candidat potrivit pentru un anumit post.In acest sens, numerosi specialisti^[2] in domeniul resurselor umane sugereaza faptul ca teoria si practica manageriala trebuie sa dea un raspuns cat mai adecvat la urmatoarea intrebare: "Cat si in ce masura recrutam din exteriorul organizatiei?" Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie evidentiate avantajele surselor externe de recrutare:

. permit identificarea si atragerea unui numar mai mare de candidati, oferind mai multe optiuni pentru alegerea candidatului potrivit;

. furnizeaza aportul de idei si abordari noi, un suflu innoitor in organizatie, incurajand progresul intreprinderii;

. diminuarea cheltuielilor cu pregatirea personalului; pentru anumite posturi, costurile angajarii unei persoane din exterior sunt mai mici decat cele necesare instruirii si pregatirii unor angajati interni pentru ocuparea posturilor respective (mai ales pentru posturile de conducere);

. persoanele venite din afara, fara nici un fel de obligatii fata de cele din interior, pot fi mai obiective in anumite situatii mai dificile;

. se evita "efectul de unda", al aparitiei de alte posturi vacante ca urmare a transferului sau promovarii angajatilor interni.

In functie de sursele de recrutare la care apeleaza, organizatiile pot folosi diverse metode de recrutare, de la cele mai simple pana la cele mai complexe si costisitoare. In cazul recrutarii resurselor umane din exteriorul organizatiei (surse externe) teoria si practica manageriala evidentiaza o mare varietate de metode, respectiv:

. Publicitatea - include forme variate, de la prezenta in paginile unor ziare si reviste cu oferte de serviciu sau difuzarea la radio si televizor cu scopul anuntarii posturilor vacante, pana la apelarea la agentii de publicitate specializate in recrutari;

. Agentii specializate de recrutare si selectie - firmele de recrutare si selectie sunt recomandate in general pentru posturi de nivel mediu, inclusiv sefi de departament. La serviciile acestor firme pot face apel toate firmele sau persoanele particulare. Principalul inconvenient al metodei consta in costul ridicat al acestor servicii;

. Reteaua de cunostinte - organizatia solicita concursul propriilor angajati de a anunta posturile vacante rudelor, prietenilor, cunoscutilor, indemnandu-i sa-si depuna candidatura fiind  cea mai simpla si putin costisitoare, realizandu-se prin intermediul relatiilor personale.

. Oficiul fortelor de munca - Agentiile Judetene pentru Ocuparea Fortei de Munca dispun de evidenta permanenta a locurilor de munca disponibile din organizatii si a persoanelor fara loc de munca (somerii inregistrati).

. Folosirea consilierilor pentru recrutare - Consilierii sunt persoane specializate in probleme de recrutare si selectie, iar daca sunt bine pregatiti stiu unde si cum sa gaseasca potentiali candidati si reusesc sa-i determine sa participe la procesul de selectie.

. Institutii de invatamant - presupune concentrarea eforturilor de recrutare asupra absolventilor (ultimul an de studiu) si studentilor din diverse centre universitare.

. Candidaturi directe - Pentru multe firme, (in special pentru cele de prestigiu) o sursa importanta si necostisitoare o constituie cei ce se prezinta din proprie initiativa la sediul firmei (sau expediaza prin posta C.V.-ul si o scrisoare de intentie) oferindu-si serviciile, chiar daca nu s-a publicat un post vacant.

. Fostii angajati - in unele situatii se poate apela la fostii angajati care s-au pensionat, au fost disponibilizati sau au parasit organizatia din diferite motive. O persoana reangajata prezinta avantajul ca este familiarizata cu activitatea organizatiei si cu personalul acesteia.

. Bursa locurilor de munca (Targuri de forta de munca) - este o masura activa de protectie sociala care pune accent pe initiativa personala a somerilor in rezolvarea problemelor care decurg din statutul lor, fiind organizata incepand cu anul 1997.

. Agentii de "head hunters" (Vanatori de capete) - se ocupa numai de recrutari pentru functii de conducere si posturi care necesita un grad mare de specializare si presupune localizarea si identificarea persoanelor supercalificate si cu experienta in functii de conducere.

. Internetul - aceasta metoda ar putea fi inclusa in categoria publicitatii.

Bibliografie:

u   Aurel Manolescu, Managementul resurselor umane, Editura Economica, Bucuresti, 2001;

u   G. Milkovich, J. Boudreau, Human resource management, Homewood, Boston, 1991;

u   L.R, Mathis, P. Nica, C. Rusu, Managementul resurselor umane, Editura Economica, Bucuresti, 1997;

u   Henry Simon, James March, Organisations, New York, John Wiley and Sons, 1958;