Psihoterapia de grup

Psihoterapia de grup

Psihoterapia de grup este o metoda care apare relative recent in cadrul psihoterapiilor. Aspectul fundamental al sau conta in valorificarea particulara a punerii in forma, prin apartenenta la un grup, a vietii relationale a individului. Tehnicile psihoterapiei de grup cunosc o mare varietate, dar, in ultima instanta, toate utlilizeaza notiunile pe care le frunizeaza teoria microsociologiei a lui J. L. Moreno.

Din punct de vedere istoric, metoda psihoterapiei de grup a fost utilizata de numerosi specialist. J. L. Moreno introduce sintagma de psihoterapie de grup, pornind de la experientele jocului dramatic si influentele acestuia asupra echilibrului emotional al indivizilor.

Dupa B. J. Sadock, psihoterapia de grup este o forma de tratament in care bolnavii cu tulburari emotionale, alesi cu grija, sunt plasati intr-un grup condus de un terapeut, in scopul intrajutorarii prin efectele produse de schimbarea dinamicii personalitatii.[1]

Psihoterapia de grup este o forma a psihoterapiei in care unul sau mai multi psihoterapeuti trateaza un grup mic de clienti, impreuna, ca un grup. Termenul de psihoterapie de grup se poate referi la orice forma de psihoterapie, atunci cand se desfasoara in grup, inclusive a terapiei cognitive-comportamentale, terapiei interpersonal, dar este de obicei aplicat in terapia psihodinamica de crup, unde contextual si procesul de grup este in mod explicit utilizat pentru dezvoltare, explorare si examinare a relatiilor interpersonal in cadrul grupului. Psihoterapia de grup se desfasoara in conditii mai apropiate de viata normala, pacientii avand posibilitatea sa intretinea relatii sociale. Scopurile aceste psihoterapii sunt: realizarea unei apropieri intre membrii grupului pentru a inlatura sentimentele de singuratate si abandon, ameliorarea comunicarii intre membrii grupului, educarea unei atitudini de incredere si deschidere fata de altii, imbunatatirea relatiilor sociale in afara grupului de psihoterapie.[2]

Tehnicile cognitiv-comportamentale urmaresc modificare cognitiilor si comportamentelor care sustin simptomatologia subiectului. Tot in aceasta categorie sunt incluse tehnicile de relaxare, de control al comportamentului respondent (invatat prin conditionare clasica) si de control al respiratiei.

Tehnicile de interventie la nivel cognitiv se clasifica in trei categorii:

tehnici de restructurare cognitiva. Ele vizeaza modificarea cognitiilor dezadaptative. Altfel spus, problema psihologica generatoare de distres rezida in modul eronat in care subiectul interpreteaza situatiile din realitate, interpretare care intra in discrepanta cu asteptarile si dorintele subiectului. Tehnicile de restructurare cognitiva modifica modul in care subiectul interpreteaza realitatea reducand discrepanta cognitiva si in consecinta distresul.

tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv. Ele urmaresc modificarea situatiilor generatoare de discrepanta cognitiva din realitatea externa (ex. relatiile interpersonale). In acest caz problema psihologica sau discrepanta cognitiva rezida in faptul ca subiectul nu are abilitatile necesare rezolvarii unor situatii din realitate pentru a le adapta expectantelor si necesitatilor lui, aceasta generand o discrepanta cognitiva intre ce asteapta subiectul si ce se intampla in realitate. Tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv invata subiectul cum sa controleze situatiile din realitate, eliminand discrepanta cognitiva si distresul asociat acesteia.

tehnica inocularii stresului (SIT-stress innoculation training). Ea vizeaza modificarea mecanismelor de coping dezadaptativ emotional. In acest caz, cauza situatiei de distress nu poate fi eliminata dar subiectul poate fi invatat cum sa se adapteze situatiei respective diminuand sau chiar eliminand stare neplacuta de distres. Aceasta se realizeaza prin eliminarea mecanismelor de coping dezadaptative ce amplifica si mentin starea de distres si asimilarea unor mecanisme de coping adaptative ce reduc distresul. In modificarea mecanismelor de coping utilizam, pe langa tehnici specific si tehnicile de restructurare cognitiva, rezolvarea de probleme si antrenamentul asertiv, dar intr-un context diferit. Astfel, tehnica restructurarii cognitive vizeaza, in acest caz, nu modul in care subiectul percepe realitatea externa ci modul eronat in care isi percepe starea de distres nemodificabila. Tehnica rezolvarii de probleme si antrenamentul asertiv vizeaza nu modul de control al situatiilor din realitatea externa ci modul de control si gestionare ale starii de distres.[3]

In grup, clientii au ocazia sa lucreze asupra propriilor probleme, in prezenta celorlalti participanti, sa constate ca nu sunt singurii care se afla intr-o situatie de dificultate, sa observe reactiile celorlalti la comportamentele ideile sau relatarile lor. In activitatea cu grupul terapeutic, psihoterapeutul are de-a face concomitent cu mai multe persoane fiecare cu manifestari, cu probleme si cu cerinte diferite. De la el se asteapta sa faca fata acestor solicitari complexe, sa ofere fiecarui participant sansa de a se exprima, de a lucra cu sine si cu ceilalti de a trece prin noi experiente relationale. Pentru a raspunde acestor expectatii, se recomanda lucrul in echipa.[4]

Psihoterapia de grup poate avea diverse orientari sau combina tehnici din mai multe forme de psihoterapie: cognitiv- comportamentala, psihanaliza, hipnoterapie, psihodrama, bibliodrama, etc. Psihoterapia de grup se bazeaza pe mai multe teorii psihoterapeutice, nu pe una singura, si utilizeaza tehnicile si teoria potrivita in functie de necesitatile grupului.[5]

Bibliografie

A.     Constantin, Enachescu, Tratat de psihanaliza si psihoterapie, Bucuresti, Ed. Polirom, 2007

B.     Lector univ. dr. psiholog Daniel David, Psihoterapi individuale si de grup, curs

C.     Emanuela, Eugenia, Pungea, Psihoterapia de grup, curs.

D.      www.psihologia.info.ro