|
|
|
GENURI MUZICALE
LIEDUL
Ca gen muzical, LIEDUL este o piesa care are la baza un text poetic si este compusa pentru o singura voce, acompaniata de pian sau, mai rar, de orchestra.
Forma muzicala
Ca forma, LIEDUL, este o structura aparte de desfasurare a liniilor melodice.
Astfel, forma de lied poate fi:
Monopartida
Bipartida
Tripartida
Forma monopartida este alcatuita dintr-o singura fraza melodica ce se repeta la fiecare strofa poetica. Este forma cea mai simpla dintre toate. Aceasta forma o intalnim in liedul "Trandafirul" de Franz Schubert.
Forma bipartida este alcatuita din doua fraze diferite. Aici putem sa dam ca exemplu liedul "Somnoroase pasarele" de Tudor Flondor.
Forma tripartida este cel mai des intalnita in acest gen muzical. Ea foloseste tot doua fraze, cu diferenta ca prima este repetata dupa enuntarea celei de-a doua. Un exemplu concludent este liedul "Incotro" de Franz Schubert.
Liedul a aparut in Austria, si a pornit de la cantecul popular. Foarte multi compozitori clasici au scris piese pentru voce cu acompaniament de pian, pe care le-au numit lieduri. Aceste piese sunt foarte apropiate de ariile de concert si de romantele secolului al XVIII-lea.
In tara noastra, liedul, a pornit de la cantecul popular armonizat si a ajuns la un stil autentic datorita versurilor unor poeti precum Tudor Arghezi, George Bacovia, Stefan Octavian Iosif etc.
In Franta liedul poarta numele de melodie. Genul s-a cristalizat sub influenta liedului german, dar pastreaza traditia muzicii trubadurilor si truverilor Evului Mediu, a chanson-lui Renasterii si a romantei secolului al XVIII-lea.
Ca puncte de referinta in creatia romaneasca de lieduri, aparute in a doua jumatate a secolului al XIX putem aminti compozitori ca Ciprian Porumbescu Eduard Caudella si Gheorghe Dima iar din secolul al XX-lea , George Enescu, Sabin Dragoi, Paul Constantinescu, Mihail Jora, Tiberiu Brediceanu si Nicolae Bretan.
Saltul calitativ il face insa compozitorul Mihail Jura, creatorul de necontestat al liedului specific romanesc.
Printre alti compozitori renumiti amintim: compozitorul austriac Franz Schubert, care a compus circa 600 de lieduri, cele mai cunoscute apartinand ciclurilor "Frumoasa morarita" si "Calatorie de iarna" si Robert Schumann care a compus aproximativ 240 de lieduri din care unele se gasesc in ciclurile "Dragoste si viata de femeie" si "Dragostea poetului".
Cel mai important compozitor francez de lieduri este considerat Claude Debussy, urmat apoi de Hector Berlioz, Georges Bizet, Gabriel Faure si Maurice Ravel.
Compozitori importanti au fost si in Rusia Putem aminti aici pe Modest Petrovici Musorgski, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Prokofiev si Dimitri Sostakovici.
Genul muzical
Sonata este un alt gen muzical iar termenul sonata a aparut in secolul al XVI-lea in Italia si provine din italienescul suonare - a canta la un instrument, spre deosebire de cantare - a canta vocal.
Genul sonata este o lucrare alcatuita din mai multe parti si destinata unor instrumente soliste.
Forma de sonata se refera la felul cum este constituita o lucrare muzicala. Sonata este cea mai importanta forma muzicala si cea mai importanta dintre genuri.
Evolutia sonatei
Spre sfarsitul secolului al XVI-lea compozitorii au inceput sa scrie muzica destinata a fi cantata numai de instrumente. Initial, muzica instrumentala nu facea decat sa reproduca diversele piese cantate pana atunci numai vocal.
La acestea se adaugau si diversele dansuri ca pavana, allemanda, couranta, gagliarda, giga, menuet, bourree etc., venite sa completeze incetul cu incetul repertoriul instrumental.
Andrea si Giovanni Gabrielli se numara printre compozitorii reprezentativi de sonate din acest secol.
Secolul al XVII-lea
Cuvantul sonata exprima caracterul instrumental al lucrarii respective. Ca structura, conceputa initial monotematic, a evoluat in cadrul suitei catre forma binara AB (doua teme succesive).
Deci sonata deriva istoric din forma binara a suitei, sub care aspect s-a prezentat in decursul acestui secol.
In a doua jumatate a secolului al XVII-lea o intalnim in doua ipostaze:
sonata de camera, derivata din suita;
sonata de chiesa, destinata a fi executata numai in biserica.
Incetatenirea acestor termeni se atribuie lui Arcangelo Corelli, cel care a facut pasul decisiv in crearea muzicii instrumentale ca gen de sine statator.
Vioara monopolizeaza sonata sub cele doua forme, iar timp de cateva decenii urmasii lui Corelli au scris cu precadere sonate pentru vioara.
Secolul al XVIII-lea
In primele decenii termenul de sonata era atribuit numai pieselor destinate a fi executate de un numar limitat de instrumente.
Ca forma, este ternara, prin introducerea structurii ABA (doua teme succesive cu revenirea celei dintai).
In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea (in Clasicism) titlul de Sonata era atribuit unei piese scrise pentru un instrument (de obicei pianul) sau pentru un cuplu de instrumente. In aceasta situatie termenul definea sonata ca gen muzical.
Compozitorul Joseph Haydn a fost cel care a consacrat forma de sonata.
In acelasi timp, cristalizarea genului a dus la stabilirea urmatoarelor parti:
partea I - Allegro
partea a II-a - Andante
partea a III-a - Allegro
Uneori, inainte de ultima parte, putea parea un menuet sau un scherzo.
Incepand cu Wolfgang Amadeus Mozard, prin sonata se intelege o lucrare instrumentala cu 3-4 parti, dintre care prima este scrisa in forma sonata. Mozard se caracterizeaza printr-o mare originalitate si inventivitate in prelucrarea temelor.
Sonatele anumitor compozitori au diverse caracteristici:
Numarul miscarilor componente nu este fix.
De obicei partea I incepe cu o introducere lenta si se incheie cu o coda (sectiune finala a unei compozitii muzicale).
Dezvoltarea devine momentul principal al actiunii dramatice si locul de desfasurare a conflictelor, prin:
fragmentarea temelor in motive;
modificarea ritmica, melodica sau armonica;
amplificarea temelor,
suprapunerea temelor; modulatii etc.
Partea a II-a (lenta), este un lied sau uneori tema cu variatiuni.
Menuetul sau scherzo precede sau urmeaza partea a II-a.
Cu incepere de la clasici, forma sonata va fi folosita si in muzica de camera si in cea simfonica.
Secolul al XIX-lea
In Romantism are loc o revolutionare, o modificare a formelor muzicale traditionale, desi multi compozitori au intrebuintat forma de sonata in compozitiile lor, uneori amplificand-o prin utilizarea mai multor teme (sonata politematica).
Tendinta spre poezie si accentuarea expresiei au condus la o muzica patrunsa de lirism si de trairi afective puternice.
Incepand din Clasicism, prima parte a genurilor de sonata, concert si simfonie se scriu in forma de sonata.
In evolutia ei, sonata a cunoscut urmatoarele etape:
Monotematica
Bitematica
Politematica
Unul dintre cei mai mari compozitori de sonate este Beethoven care a compus 32 sonate pentru pian, 10 sonate pentru vioara si pian, 5 sonate pentru violoncel si pian etc.
Dintre compozitorii germani si austrieci ai secolului al XIX-lea putem aminti: Carl Maria von Weber (11 sonate), Franz Sdhubert (30 sonate), Robert Schumann (2 sonate), Felix Mendelssohn-Bartholdy (10 sonate ), Johannes Brahms (10 sonate), Franz Liszt (sonata in si minor).
Tot aici amintim cativa dintre exponentii scolilor nationale din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si din secolul XX care au compus sonate: din Franta, Claude Debussy si Cesar Franck; din Rusia, Piotr Ilici Ceaikovski, Serghei Prokofiev si Dimitri Sostakovici; din Polonia, Frederic Chopin si Karol Szymanowski; din Cehia, Leo Janacek; din Norvegia Edward Grieg din Germania, Paul Hindemith.
Din tara noastra putem aminti compozitori precum . George Enescu, Mihail Jora, Martian Negrea, Sigismund Toduta, Zeno Vancea, Paul Constantinescu etc.
Simfonia, in sensul consacrat de clasici, este o compozitie ampla-pentru orchestra simfonica- alcatuita din patru parti.
Discursul muzical este precedat, uneori, de o introducere-menita sa capteze atentia ascultatorului, sa-l transpuna intr-o stare sufleteasca favorabila urmaririi simfoniei.
Simfonia a evoluat inca din secolul al XVII-lea si se poate vorbi aici despre epoca polifoniei instrumentale.
Lucrarile polifonice orchestrale si vocal instrumentale nu sunt altceva decat simfoniile alcatuite din 3-4 parti.
Unul dintre izvoarele simfoniei il reprezinta suita instrumentala, cu alternanta tempourilor dansurilor ce o alcatuiesc.
Tot aici vorbim si despre epoca armoniei in care dupa un model creat de cativa compozitori si urmat apoi de majoritatea, patru miscari ii succed simfoniei.
In secolul al XVIII-lea, resursele tehnice si timbrale, ale instrumentelor sunt din ce in ce mai ingenios puse in valoare. Orchestra a crescut ca numar de instrumente, iar simfonia s-a fixat la 4 parti componente. Perioada de varf a genului simfonic o constituie clasicismul vienez.
In secolul al XIX-lea capata o mare insemnatate simfonia cu program, (simfonii cu 3,4 sau 5 parti).
Secolul al XX-lea se caracterizeaza printr-o diversificare stilistica, compozitorii continuand tendinta initiala d romantici, spre libertati de expresie din ce in ce mai mari. Chiar in ceea ce priveste simfonia, se innoiesc modalitatile de exprimare, se schimba structura, se cauta peste tot originalitatea si noutatea.
Compozitori
Cel mai mare compozitor al secolului al XVIII-lea, supranumit "parintele simfoniei" este Joseph Haydn care a compus peste 104 simfonii.
Alaturi de el, alti doi reprezentanti isi au locul. Este vorba despre Wolfgang Amadeus Mozart care a compus 41 simfonii si Ludwig van Beethoven cel care a compus 9 simfonii.
Printre alti compozitori ai vremurilor voi aminti: din Germania pe Franz Schubert (cu cele 9 simfonii) si Paul Hindemith (85 simfonii); din Austria pe Robert Schumann (4 simfonii), Felix Mendelssohn (5 simfonii), Johannes Brahms (4 simfonii), Anton Bruckner (9 simfonii) si Gustav Mahler (9 simfonii); din Rusia pe Alehandr Borodin (3 simfonii), Piotr Illici Ceaikovski (6 simfonii), Igor Stravinski si Serghei Prokofiev.
De asemenea trebuie amintiti si compozitorii din Franta, Anglia, Finlanda si Cehia precum urmeaza: Hector Berlioz (7 simfonii), Arthur Honegger (4 simfonii), Edouard Lalo, Benjamin Britten (2 simfonii), Antonin Dvorak (9 simfonii) Jan Sibelius (7 simfonii) si multi altii.
COCERTUL
Concertul este o compozitie muzicala in trei parti, scrisa pentru un instrument solist (sau mai multe), cu acompaniament de orchestra simfonica.
Acest gen de muzica s-a nascut in Italia secolului al XVI-lea, ca gen de reprezentatie muzicala bazata pe dialogul, pe "intrecerea artistica"- in cadrul aceleasi piese - intre doua coruri. Procedeul a fost aplicat si unor grupuri instrumentale, se pare cu mai mult succes. Din 1581 dateaza partiturile primelor concerti musicali (scrise pentru diverse formatii instrumentale). Ca si in cazul sonatei, apar concerte da chiesa si concerte da camera.
Primul grup instrumental mai important (desi mai putin numeros) a primit numele de concertino. Celalalt, secundar, a fost denumit ripieno, tutti sau concerto grosso.
Cocertino grosso este o piesa muzicala cu mai multe parti, in care un grup restrans de instrumente soliste dialogheaza cu restul ansamblului orchestral.
In Romantism concertul continua sa se dezvolte, fiind imbogatit cu noi elemente expresive si de tehnica instrumentala, pastrand in general tiparele clasice.
Wolfgang Amadeus Mozard este indiscutabil creatorul modelului de concert clasic si a scris unele dintre cele mai frumoase pagini ale acestui gen, conferind profunzime si o bogata paleta expresiva acolo unde, pana la el, era - de foarte multe ori - doar scolastica si exhibitionism gratuit.
In muzica romaneasca s-au afirmat: Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, Sabin Dragoi, Sigismund Toduta, Pascal Bentoiu si Anatol Vieru.
