|
|
|
Simfoniile lui Ludwig van Beethoven
Clasicismul vienez este una dintre perioadele cele mai stralucite ale istoriei muzicii, cuprinsa intre secolele XVIII-XIX si ilustrata mai ales prin creatia compozitorilor Haydn, Mozart, Beethoven. Lucrarile reprezentantilor clasicismului vienez se caracterizeaza prin claritate, armonie, echilibru, rigurozitatea expresiei, vigoarea formei, plasticitate, simplitatea nobila a imaginii, etc. In acest inteles se vorbeste adesea despre "trasaturile clasice" si in muzica altor compozitori.
Ludwig van Beethoven (1770-1827) este un mare compozitor german si de asemenea un bun pianist, cel mai de seama reprezentant al simfonismului in muzica universala.
Simfoniile lui Beethoven pot fi impartite in doua categorii, si anume: simfoniilor 1, 3, 5, 7, 9 le corespund un registru dramatic, eroic iar simfoniilor 2, 4, 6, 8 au un contur liric.
Compozitorul a inceput sa compuna prima sa simfonie (Simfonia I, op. 21, in Do major) la varsta de 29 de ani (1799), prima auditie a avut loc pe 2 aprilie 1800 la Teatrul Imperial din Viena. Iar premiera ultimei simfonii (Simfonia a XI-a cu "Oda bucuriei", op.125, in re minor) a avut loc pe 7 mai 1824.
Din cele noua simfonii numai cinci poarta un titlu: Simfonia a III-a, op. 55, in Mib major - "Eroica"; Simfonia a V-a, op.67, in do minor - "a destinului"; Simfonia a VI-a, op. 68, in Fa major - "Pastorala"; Simfonia a VII-a, op. 92, in La major - "Apoteoza dansului" si Simfonia a VIII-a, op. 93, in Fa major - "Mica simfonie". Dar sa nu uitam ca si ultima simfonie, a IX-a, ultima sa parte se intituleaza "Oda bucuriei", fiind singura simfonie in care introduce vocea umana, apeland la celebrele versuri ale lui Schiller.
Influentele profesorilor lui Beethoven (Haydn si Mozart) apar in primele simfonii (I, II si IV). Introducerea lenta a primei parti se regaseste doar in simfoniile I, II, IV si a VII-a. Fara exceptie, prima parte din fiecare simfonie este alcatuita conform principiilor formei de sonata in Allegro. Diferenta dintre ele este simtita in partile lente, plasate de obicei dupa Allegro-ul initial, facand exceptie Simfonia a IX-a. Structura sonatei predomina si in simfoniile I, II, IV, VI si VII, insa cu o repriza scurtata (a 6-a) combinata cu elemente variationale (1), de lied (a 4-a si a 7-a) sau cu ambele tipuri (a 2-a). In Simfonia a III-a Beethoven integreaza ciclului de patru parti, in functie de necesitatile dramaturgice al continultului muzical, o piesa de gen, marsul funebru (tripartit).
Beethoven renunta la obisnuitul Menuet din simfonia clasica, cedand locul unei alte piese de gen, Scherzo-ul. Aceasta schimbare de caracter nu inseamna neaparat si o schimbare a formei, avand aceeasi constructie tripartit-compusa: Menuet sau Scherzo - Trio - Menuet sau Scherzo da capo. Doar Simfonia I si Simfonia a VIII-a pastreaza inca in partitura titlul de Menuet, iar in Simfonia a IX-a, locurile "rutinate"(repetate) ale partii lente si Scherzo-ului se inverseaza, spre initierea unui procedeu ce va fi repetat adesea de compozitorii romantici.
Forma de sonata revine si in finalul de simfonie beethoveniana, fie ca atare, fie precedata de o introducere lenta, fie cu elemente de rondo. Dar cum ne-a obisnuit pana acum Beethoven, exista si cateva exceptii cum ar fi structura de duble variatiuni a finalului din Simfonia "Eroica", sau cu dramaturgia vocal-simfonica ce incheie Simfonia a IX-a.
Tot la capitolul exceptii se afla si Simfonia a VI-a - "Pastorala", dar din punct de vedere numeric al partilor din care este compusa, avand cinci parti in loc de patru, fiecare cu cate un subtitlu: "Trezirea unor senzatii senine odata cu sosirea la tara "; "Scena la parau"; "Vesela intrunire a taranilor"; "Furtuna"; "Cantec de pastor - Sentimente de bucurie si de recunostiinta dupa furtuna".
Pe langa modificarile aduse in structura simfoniei, Beethoven nu uita sa vina cu ceva nou nici in sectiunea instrumentatiei, extinzand treptat numarul suflatorilor, atribuindu-le mai frecvent functii solistice, largeste registrul timbral prin extremele sale in grav si acut, prin adaugarea flautului piccolo (in Simfoniile V, VI, IX), a contrafagotului (in Simfoniile V si IX) si a trombonilor (in Simfoniile V, VI, IX). Percutia se va imbogatii si ea la randul ei prin instrumente de culoare in Simfonia a IX-a, precum triangle, toba mare, talgere.
Simfoniile I, II, si IV par a forma o unitate prin ambianta sonora a clasicismului vienez - Simfonia I cu partile extreme pline de un optimism "haydian" si cu acea nuanta de obiectivitate a expresiei, de luminozitate, pe care tonalitatea Do major pare sa o impuna; a doua nelasand sa se intrevada nimic din pesimismul Testamentului de le Heiligenstadt; iar a IV-a de asemenea de o seninatate neproblematica, de un lirism din nou specific clasicismului vienez.
Cu Eroica vor debuta insusirile conflictuale definitorii in exprimarea beethoveniana, intr-un cadru simfonic devenit monumental, astfel Simfonia a III-a este considerata o "piatra de hotar" in devenirea stilistica autorului ei.
Filiatia dramatica este evidenta intre Eroica si asa-numita Simfonie "a destinului", subtitlu datorat faimosului motiv din inceputul primei parti, evocand "bataile destinului la usa"(dupa cum a spus Anton Felix Schindler).
O alta interpretare a continutului acestei simfonii ramane "per aspera ad astra" (prin noapte spre lumina).
Pastorala este singura lucrare cu titlu original, constituind o "muzi-ca a naturii" ce va fi indelung explorata de romantici.
O demunire poetizata a primit ulterior si Simfonia a VII-a, datorata lui Wagner, care vedea in cele patre parti ipostaze diferite ale dansului, ceea ce l-a determinat sa numeasca aceasta simfonie "Apoteoza dansului".
S-a afirmat adesea ca Simfoniile VII si VIII formeaza un cuplu, o unitate expresiva (compuse in acelas timp) a doua profiluri totusi distincte, datorita unui lirism interiorizat, fata de dramaticele si conflictualele Simfonii III si V. Penultima simfonie supranumita si "Mica Pastorala", mai mult din cauza tonalitatii (Fa major) reprezinta o revenire la spiritualitatea primilor clasici vienezi, "concretizata intr-o muzica spontana, sincera si directa" (W. G. Berger).
Ultima simfonie, cea care a generat comentarii inepuizabile de peste 170 de ani, provine dintr-o idee timpurie a compozitorului (1812) de a scrie o lucrare in re minor, la care se adauga ideea introducerii vocalitatii in genul simfonic (1818), corelata cu o obsesie mai veche de a transpune muzical Oda bucuriei a lui Schiller. Simfonia apare la 10 ani dupa a VIII-a. Ca si in Simfonia a V-a finalul este tot in tonalitate majora, iar unitatea celor mai diverse forme si modalitati de expresie renascentiste, baroce si clasice se plaseaza la nivelul expresiv, datorandu-se necesitatii de transmitere a unui mesaj dat.
Astfel, multi compozitori, biografi ai epocii lui Beethoven au crezut ca s-a scris tot ce se putea in genul simfonic, dar pentru altii Beethoven a insemnat o treapta importanta in dezvoltarea acestui gen, o trecere catre romantism care a scos la iveala noi capodopere muzicale.
