|
|
|
Fracturile epicondilului
Sunt de fapt decolari pure (decolarea izolata a nucleului epicondilian) sau fracturi-decolare, cand apofiza antreneaza cu ea o mica lamela diafizara.
Fractura de epicondil se intalneste la adulti cu o frecventa de 2-5% din fracturile paletei (Bertini si Lanfranchi)(l,7% dupa Kipfer si 9% dupa Folschveiller), dar si la copiii peste 12 ani, insa foarte rar. Astfel, Sandegard, intr-o serie de 257 fracturi de cot la copil si Scharpf in seria lui de 324 fracturi, n-au inregistrat nici un caz, iar Faysse si Marion raporteaza un singur caz, o fata de 14 ani, cu fractura veche, caz asemanator cu cele descrise in tratatul lor, de catre Duplay si Reclus, la fel de rare.
Cel mai des, se produce prin mecanism indirect: cadere pe palma, cu cotul in varus fortat si antebratul in pronatie. Daca ligamentul colateral extern rezista, epicondilul se fractureaza. Unii autori sustin si mecanismul direct (lovitura locala). Smulgerea musculara a fost invocata mult mai rar.
S-au citat si cazuri de fracturi asociate cu luxatia cotului (Mouchet, Trinci). Evident ca, in acest caz, fractura se produce prin smulgere musculara.
La adulti, intalnim fracturi simple cu traiect vertical, traiect situat la baza epicondilului sau spre varful sau si fracturi cominutive.
In majoritatea cazurilor, fragmentul epicondilian este rasucit la 90°-180°, incat suprafata lui de fractura priveste spre tegumente si in acelasi timp, este deplasat in jos, inapoi si in afara. Fragmentul sufere si o basculare prin contractia muschilor epicondilieni.
Clinic, simptomatologia este relativ saraca si se traduce prin durere locala, insotita de jena sau chiar impotenta functionala.
La inspectie, se constata o tumefactie izolata pe fata externa a cotului, echimoza, la palpare, durere vie in punct fix, crepitatii osoase si mobilitate anormala a fragmentului osos, imposibilitatea pronatiei si limitarea miscarilor de flexie-extensie.
Radiologic, se pune in evidenta traiectul de fractura, marimea si deplasarea fragmentului osos.
Evolutia este simpla, iar prognosticul bun, fiind vorba de o leziune benigna.
in fracturile fara deplasare, se aplica o alela posterioara cu cotul la 90° pentru trei saptamani, iar cand fragmentul este mic, el poate fi lasat ca atare.
Cand acest fragment este jenant, va fi extirpat.
Daca fragmentul deplasat este mai voluminos, se impune reducerea sangeranda si osteosinteza.
Prin incizie verticala externa, printre lungul supinator si vastul extern, punerea in evidenta a focarului de fractura este foarte usor de realizat. Dupa avivarea suprafetelor de fractura, fragmentul epicondilian este repus la locul sau si fixat cu surub, brose K sau fir metalic (sutura osoasa).
Uneori, osteosinteza este inlocuita cu sutura stransa a partilor moi, musculofibroperiostale.
Postoperator, se face o imobilizare pe atela gipsata posterioara pentru 2-3 saptamani, apoi mobilizare activa.
Faysse si Marion, Bertini si Lanfranchi considera ca tratamentul conservator da rezultate functionale bune, motiv pentru care, cel putin la copii, interventia chirurgicala nu ar fi necesara.
In unele cazuri, se poate dezvolta o pseudartroza, de cele mai multe ori, o pseudartroza stransa, foarte bine tolerata pe plan functional (Bohler).
Intr-o pseudartroza laxa, daca fragmentul este voluminos, se recomanda cura pseudartrozei si osteosinteza cu surub semifiletat sau chiar brose.
Calusul vicios impune un tratament activ, numai atunci cand este deformant sau jenant si se practica rezectia modelanta sau osteotomie de corectie si osteosinteza.
