Tineretea Cocosatului

de Paul Féval-fiul

PRIMA PARTE

MOSTENIREA FAMILIEI GUASTALLA

Saptamana sfanta a anului 1682 era pe terminate. Clopotele din Guastala fusesera duse la Roma pentru a primi binecuvantarea pontificala, iar copiii priveau curiosi clopotnitele orasului ducal intrebandu-se daca locuitorii lor sunatori imbracati in argint sau bronz au luat intr-adevar drumul ciocarliilor si al porumbeilor. Parintii, bogati sau saraci, spuneau cu tristete:

„Numai de n-ar veni inapoi ca sa anunte sfarsitul Monseniorului. Se spune ca va muri curand.

Cei care traversau in acea seara piata Santa-Croce se inchinau privind palatul ducal unde batranul duce se chinuia sa moara. Ultimele raze ale unui apus primavaratic colorau in roz fatada de marmura alba pe care nu se luminase inca nici o fereastra.

„— Un tanar sosit de curand din Franta, afirmau unii nobili. Poate ca este un medic de la curte La Versailles atatia savanti apara viata Maiestatii sale Ludovic al XIV-lea Oare-i va salva viata iubitului nostru stapan? Altii spuneau:

„— E fiul afurisitului ala de Peyrolles. Bucatica rupta taica-sau, berbantul! Dracu' sa-i ia pe amandoi! Cumetrele adaugau:

„Se pare ca sobolanii abandoneaza in port corabia destinata naufragiului Pasarile de prada, din contra, vin in graba mare de-ndata ce un animal a murit Peyrolles, vulturul asta batran, si-a chemat si fiul ca sa ia parte la ospat! Asta-nseamna ca sfarsitul e aproape!

Tatal si fiul erau intr-adevar impreuna dupa doisprezece ani de separare, intr-o frumoasa camera, situata la al doilea etaj al palatului ducal. In ciuda caldurii si atmosferei apasatoare, usile si ferestrele erau inchise. Perdele groase si jaluzele le aparau. Cu fiecare minut ce trecea, umbrele invaluiau camera, inghitind patul cu coloane de baldachin, dulapurile de eben incrustate cu sidef, cele trei fotolii de stejar sculptat si cufarul mare de lemn. De-abia se zareau lucind armura florentina a unui cavaler din secolul XV, o masa de ivoriu se detasa de aurul mozaicurilor pardoselii ce straluceau: pe ea erau incrustati crini heraldici in marmura neagra.

Antoine de Peyrolles era un individ foarte inalt, cu tenul galbejit, parul — uscat, privirea falsa. Avea barbia groasa si maxilarul dur. Spada care-i atingea pulpele putea dovedi ca e gentilom, dar intreaga lui infatisare nu confirma a asemenea pretentie. Hainele, incaltarile si palaria de fetru pe care o aruncase pe masuta de ivoriu erau departe de a arata ca e un om de calitate.

Tatal lui, privindu-l inca o data, gandi, inciudat:

„— N-ai zice ca-i nobil! Arata a notar Nici macar atat, parca-ar fi usier!

De o jumatate de ora, César de Peyrolles, intendentul si omul de incredere al ducelui de Guastalla, nu gasise nici douazeci de cuvinte pe care sa i le spuna unicei sale odrasle, intr-atat il dezamagise aparitia acestuia. Se astepta oare sa vada un inger blond sau fanfaron? N-avem de unde sti

Asezat intr-un scaun de ivoriu autentic in care parintii patriei romane tronasera in imprejurarile solemne, tatal isi privea fiul mergand incoace si incolo prin sala intunecata, ca un schelet imbracat in broderii false. Cum se-ntampla de obicei — vesnica poveste a celui care nu vede barna din ochii lui — César, plin de iluzii asupra propriului fizic, nu vedea ca fiul era leit taica-sau. Oamenii din oras, dupa cum am vazut fusesera mai subtili. Lasand la o parte varsta si hainele elegante, caci batranul era imbracat in salin gri si incaltat in cizme lustruite, Antoine semana cu acel Guastalla cu douazeci de ani in urma.

Antoine urma sa-mplineasca saptesprezece ani, era suplu si foarte viguros in ciuda aparentei de slabiciune. Tatal sau se apropia de saizeci de ani dai parea mult mai batran. Cei carora nu le placea — si erau o multime — spuneau pe din dos — „Pute-a hoit!

César de Peyrolles abuzase prea mult de ceea ce Italia oferea cu generozitate. Bause fara sa plateasca cele mai bune vinuri ale regiunii furate ducelui Guastalla. Un atac de apoplexie ii adusese severe prescriptii din partea medicilor. Stiu sa-si modereze pasiunile si sa se indeparteze de Bachus.

Totul se plateste insa. Era deja prea tarziu. Un al doilea atac il dobori. Reusi sa-si revina, dar era foarte slabit si simtea ca e pe duca. Atunci se gandi ca e tata si-l chema de la Paris pe acest fiu lipsit de gratie.

Spuse tare, dar cu o voce neutra:

— Atunci ti-am ordonat sa parasesti colegiul fara amanare. Iata-te, totul e bine.

Auzind aceste cuvinte, Antoine de Peyrolles tresari, isi opri du-te vino-ul masinal prin camera si se intoarse catre batran:

— Ati spus ceva?

— E adevarat, zise bolnavul, ca vorbeam mai mult cu mine insumi iar tu nu poti sa ma intelegi Fiule, ia un taburet si aseaza-te langa mine.

— Timpul mi-e masurat. Orice efort poate sa-mi aduca o a treia congestie Am fost prevenit ca de data aceasta nu voi fi iertat Voi vorbi cat mai concis Antoine, nu arati deloc bine Esti departe de a fi frumos Dar ai primit de la mine, si numai de la mine, pentru ca maica-ta era destul de zurlie, mult mai mult decat niste calitati fizice menite sa se faneze odata cu varsta. Esti inteligent, foarte inteligent. Am, deci, motive temeinice sa cred ca nu impartasesti prejudecatile castei noastre ca dispretuiesti ceea ce altii numesc onoare, ca nu ignori cat pot dauna scrupulele unui gentilom lipsit de sprijin si de bani

— Tata, declara Antoine, iata regula mea de conduita: „Cand te numesti Peyrolles trebuie mai intai sa nu fii un parlit! Esti multumit?

— Bravo! striga batranul. Incep sa ma recunosc in tine! Iata o deviza inteleapta! De altfel informatiile foarte amanuntite pe care mi le-au trimis profesorii tai imi laudau simtul tau practic. Vom face ceva din tine, fiule. Cunosti insa situatia noastra reala? Trebuie sa-ti spun ca ne tragem dintr-o nobila familie gascona, dar mai saraca decat sobolanii. Ultimii dintre membrii familiei au trebuit, pentru a supravietui, sa-si ofere serviciile unor seniori mai bogati

— Unii si-au oferit spada regelui Frantei, fara sa aiba alt profit decat lovituri, rani, boli si alte pricopseli Au murit locotenenti sau capitani Te tenteaza asa ceva? Spune!

— Nu-s stangaci, iar ofiterii de la colegiul Beauvois m-au asigurat ca sunt departe de a fi novice in lupta cu spada Dar tot ceea ce are legatura cu duelul imi provoaca oroare. Un gentilom, dupa mine, trebuie sa renunte la aceste mijloace perimate, daca are ceva spirit

César aproba:

— Si eu am fost de aceasta parere Iata pentru ce, inca din tinerete mi-am asigurat mijloacele de trai cu ajutorul capacitatilor intelectuale. In mod logic, ar fi trebuit sa strang o avere De-ar fi asa!

Ducele de Guastalla este unul dintre principii cei mai bogati din Italia. In afara domeniului ereditar poseda mosii imense in Sicilia, are afaceri in porturile Genova si Venetia. Din nefericire, ducele este virtuos.

Batranul facu o pauza, isi mangaie barba, apoi arata cu dreapta armura cu sabia ridicata dintre cele doua ferestre:

— Acest cavaler, spuse, pastreaza micile mele economii: Sunt monede de aur in interiorul armurii, pana la genunchi Dar e prea putin, prea putin! As fi vrut sa-ti las mai mult, fiule, dar n-am putut

Ducele nu si-a iubit decat nevasta. Nu s-a atins nici de zaruri, nici de carti. S-a imbracat fara fast. A vrut pace. A facut dreptate tuturor, dupa lege. Ce sa scoti de un asemenea om?

Unul dupa altul, tatal si fiul suspinara. In cele din urma César relua:

— Sunt ani si ani de cand indur acest chin atroce: sa vad curgand Pactolul la picioarele mele si nu pot scoate decat bucatele de aur! Uneori, in toiul noptii, ma trezesc plin de manie. Sosisem la Guastalla cu un vis atat de frumos! Ilustra familie Gonzague nu-mi era necunoscuta. Puteam sa cunosc cu exactitate toate calitatile si defectele membrilor acestei familii princiare. Toata gratia, farmecul, trufia, inflacararea, toata nebunia acestor seniori meridionali se regaseste in acesti Gonzague Credeam ca toti sunt fastuosi. Vederea Italiei, fiule, mi-a luat mintile, mie care traisem cu porumb si castane in Gasconia si purtasem haine peticite ia Paris. Aceasta lumina, florile, femeile frumoase, literatii si muzicienii, aceasta abundenta de comori artistice, palatele si bisericile din marmura policroma.

— Tata, il intrerupse Antoine, te gandeai ca ti ai gasit norocul? Te inteleg pentru ca si eu ati avut aceeasi speranta traversand Torino, Florenta, Perugia si Parma si atatea alte cetati vesele si pline de splendori.

— Vei fi mai fericit decat mine, nu te indoi de asta. Ti-am deschis drumul bogatiei. Cat despre mine, mie, care voi muri curand, mi-au trebuit mai mult de cincisprezece ani de privatiuni, de manevre sordide, minciuni epuizante si calcule odioase pentru a strange ceva aur. Nu poti stoarce sange dintr-o piatra. Nu poti face sa curga pistolii din mana unui print care respecta bunul altuia si care vrea sa fie parintele si binefacatorul vasalilor sai.

Furios, Antoine se ridica, impinse taburetul cu piciorul si striga:

— Si numai pentru a-mi oferi aceasta biata mostenire m-ai facut las in graba muntele Sainte-Genevieve, sa traversez Champagne, Burgundia, Brescia, Savoia, sa trec Alpii pe zapada si pe un biet calut sa vin

Mania il sufoca. Trebui sa se opreasca. Departe de a se ofensa dupa discursul fiului, batranul se bucura chiar. Recunostea in el propria lui fire. Mainile zbarcite se impreunara cu multumire.

Deodata se ridica, foarte palid, facu doi pasi in fata si striga:

— Nefericitule! Opreste-te!

Antoine tocmai zarise pe masuta de ivoriu, unde se afla si palaria lui jerpelita, o fructiera mare din cristal de Boemia in care se aflau, in etaje, struguri din soiul muscat si apucase un ciorchine, cei mai mare si mai copt.

— Ce ai? spuse el intorcandu-se catre silueta prelunga a tatalui.

Pe un ton foarte bland, César il sfatui:

— Lasa strugurii. E intuneric. Ai putea, din greseala, sa dai peste un anumit ciorchine, foarte atragator, cel mai copt si mai aurit cel mai tentat, intr-adevar!

— Ei si? Era oprit pentru domnia ta, fara-indoiala in cazul asta te rog sa ma ierti!

Pe acelasi ton binevoitor batranul continua sa-i explice asezandu-se din nou:

— Acesti struguri de soi muscat sunt din Sicilia. Sunt pastrati datorita unor metode deosebite. E singura nebunie a Monseniorului duce Si nu binevoieste sa guste decat strugurii care par a fi pastrat toata lumina acelor pamanturi pentru ca sunt intotdeauna insorite.

Atunci Antoine se intoarse si veni catre tatal lui.

— Deci, sopti el, il vei otravi?

Urma o clipa de tacere, tulburata in cele din urma de vocea infundata a lui César:

— Monseniorul duce de Guastalla e cu fiecare zi mai sleit de puteri, de doi ani incoace Desi n-are decat cincizeci de ani, acest principe marinimos pare mai subrezit decat eu insumi Cum boala lui tine din ziua in care si-a pierdut sotia iubita, el crede ca durerea, tristetea si regretul il conduc catre mormant si isi accepta destinul. Doi oameni stiu adevarul: tatal tau si Monseniorul print Charles-Ferdinand de Gonzague, duce de Mantua. Intelegi de ce te-am facut sa vii aici, de ce ti-am spus adineauri ca ti-am deschis drumul, spre bogatie?

Antoine lua mana tatalui sau:

— Multumesc! spuse el simplu. Pactul era sigilat.

— In starea in care ma aflu, relua César, trebuia sa te avertizez. Unde voi fi maine sau in noaptea asta poate? Sa te chem fara amanare, era singura solutie. Sunt lucruri care nu se pot scrie, comisioane pentru care nici o persoana nu e sigura Sunt aici

— Secrete de familie.

— Intreite secrete de familie, adauga factotum-ul ducelui de Guastalla. In mainile tale, fiule, sunt acum destule destine a trei familii: Gonzague, Peyrolles si Lagardère.

— Ultima e mai putin ilustra

— Sa speram ca va ramane obscura. Este o familie de viteji, cam nebunatici, dar in stare de actiunile cele mai surprinzatoare de indata ce au spada in mana. Familia Lagardère este gascona ca si a noastra, gasconi din Béarn. Le lipseste averea, totusi nu sunt asa de saraci ca neamul Peyrolles

— Datorita tie, nu se vor mai imbogati!

De cand avea complicitatea odraslei sale, batranul ticalos lasase deoparte pronumele ceremonioase pentru familiarul tu. Isi trase rasuflarea, dupa care urma:

— Inainte de a primi fructul calculelor, necazurilor si muncilor mele, e necesar sa stii cateva lucruri. Ducele de Guastalla va muri fara urmasi de genul masculin. Din casatoria sa cu Luiza de Spoleto s-au nascut doua fete, de altfel foarte frumoase, una blonda si una bruna, doua gemene Cea blonda, venita pe lume cu cateva clipe inaintea celei brune, e considerata cea mai mare, dupa obicei. Se numeste Doria si s-a casatorit cu un mic nobil francez care-a trecut pe-aici, Renè de Lagardère. Casatorie nesabuita, din dragoste Cea mai mica, Vincentia, putin dupa nebunia Doriei, s-a lasat incantata de farmecul deosebit, dar foarte inselator, al varului ei Charles-Ferdinand IV, duce de Mantua.

— Si voi lucra pentru acest binevoitor print? intreba Antoine. Pentru el ai grabit moartea ducelui de Guastalla, nu-i asa.?

— Intr-adevar, pentru el, fiule.

— In calitate de ginere al ducelui, cat si de var al propriei sotii, Charles-Ferdinand IV trebuie sa mosteneasca titlurile si bogatiile din Guastalla? Nu-ncape nici o indoiala, nu-i asa?

— Chi lo sa?[1] raspunse batranul.

Indoiala exprimata de César il facu pe fiul sau sa se cabreze.

— Cum? striga el. Dumneata ai vorbit, dumneata factotum-ul, omul de incredere, alter ego-ul ducelui? Ti-a ascuns deci intentiile sale in legatura cu testamentul lui? Sau, daca ti le-a dezvaluit, n-ai putut neutraliza precautiile luate de el sau de altii?

— In legatura cu asta, trebui sa marturiseasca César jalnic, stapanul nostru ne-a dejucat toate tertipurile, chiar cele care, in cazul meu, puteau masca devotamentului absolut. Nimeni nu stie nimic despre dispozitiile pe care le-a scris. Nu se stie nici macar daca exista un testament! Asa cum ai gandit, prima mea actiune a fost aceea de a-i convinge sa vorbeasca pe cei doi notari ai ducelui. In zadar a curs aurul in cascade sonore pe biroul acestor scribi. Mi-au jurat pe Madona ca n-au primit nimic de la stapanul lor. Cred ca-s sinceri. Antoine observa:

— Poate ca batranul vulpoi si-a incredintat testamentul imparatului?

Pentru a doua oara César murmura:

— Chi lo sa? Tanarul batu din picior.

— Dar, se incapatana el, dumneata traiesti pe langa duce. E imposibil sa n-ai nici o parere sau un presentiment asupra viitorului pe care-l rezerva ducatului sau, asupra intrebuintarii pe care vrea s-o dea fabuloaselor sale bogatii?

— Si totusi n-am! De altfel, daca ducele de Mantua ar fi fost incredintat ca va fi legatarul universal al socrului sau, n-ar fi atat de grabit sa-l vada culcat sub dalele de la Santa-Croce. Perspectiva acestei mosteniri i-ar deschide pungile tuturor bancherilor. Nimeni n-ar refuza sa-i imprumute, cu dobanda mare, se-ntelege, viitorului duce de Guastalla, pentru ca averea sporeste in mod constant datorita flotelor comerciale de la Venetia si Geneva.

— Nu pot sa cred, striga Antoine, ca stapanul dumitale indrazneste sa despoaie un om din neamul sau in favoarea unui mic strain ca Renè de Lagardère!

Si el aduse, pentru a sustine teza, un argument drept feudal. Acest ducat din Italia fusese creat de imparatul Germaniei, facea parte deci din Sfantul Imperiu. Lasandu-l mostenire unui nobil francez, supus al regatului Frantei, ducele punea delicate probleme diplomatice.

Tatal lui fu de acord, dar adauga drept concluzie:

— In spatele domnului de Lagardère, nu uita, fiule, va fi Ludovic al XIV-lea si stii destul de bine cat de dornic de glorie este acest print. Sa apere drepturile acestui nobil gascon ar insemna pentru acest suveran sa poata pune un picior in Italia. Asta nu i-ar displace deloc. Chiar daca discutam, nu avansam prea mult. Intunericul nu se risipeste.

— Fie! Dupa parerea dumitale, ducele este pierdut?

— Nu mai incape nici o indoiala Antoine!

— Crezi ca o mai duce mult?

— Cel mult o luna.

— Am, deci, timp sa actionez.

Auzind asta, batranul se simti cuprins de admiratie pentru odrasla lui.

— Ce vrei sa faci? intreba el.

— Sa ma duc la Mantua. Sa castig increderea totala a lui Charles-Ferdinand IV si, in acord cu el, sa iau masurile necesare pentru ca viitorul acestui print sa fie asigurat, orice s-ar intampla!

— Ai un plan? Spune-i

— De-abia l-am schitat. Ei, mai bine sa lasam ideile sa se coaca precum ciorchinii de muscat in soare. Apropos, nu te mai temi in legatura cu accelerarea Acum cativa ani, la Paris, marchiza de Brinvilliers, tot umbland cu otravurile, n-a putut, in ciuda rangului si a relatiilor, sa scape de justitie. A fost pusa la cazne si apoi i-a taiat gatul. Corpul i-a fost ars Pace de Grèves, cenusa imprastiata César ridica din umeri.

— Cine se lasa surprins asupra faptului isi merita soarta. Marchiza a actionat cu o imprudenta copilareasca: nu poti sa dai soricioaica atator oameni! Linisteste-te, strugurele muscat tratat dupa moda Peyrolles este un mijloc elegant si discret de a te debarasa de aproapele tau.

— Nu ti cunosteam asemenea talente pretioase, tata, marturisi Antoine.

Insa César recunoscu cu modestie ca nu inventase el modalitatea de tratare a strugurilor. O stia de la ducele de Mantua. Acesta, fiind foarte citit, descoperise formula intr-o carte de, magie intrata in posesia lui odata cu anumite arhive ale familiei Médicis. Afland asta, fostul student ia colegiul din Beauvais exclama:

— In acest caz, sunt linistit. Otrava familiei Médicis este atat de miraculoasa ca rezultatele ei sunt si acum puse la indoiala de catre istorici.

— Ce vrei sa spui.? intreba batranul.

— Ei, tata, se insufleti Antoine, ai uitat de Caterina de Médicis care era regina a Frantei in ziua in care Jeanne d'Albret, mama tanarului Henric de Navara, a murit la Paris, cu putin inainte de noapte Sfantului Bartolomeu? Ti-a pierit din memorie faptul ca frumoasa Gabrielle d’Estrées s-a stins intr-un moment foarte potrivit la italianul Zamet, chiar cant regele era gata s-a ia de nevasta Si ca putin dupa aceea Maria de Médicis s-a urcat pe tronul Sfantului Ludovic?

Factotum-ul ducelui de Guastalla surase cu mandrie. Era multumit de opera sa si de fiul sau.

— Sa revenim la struguri, zise el, dupa o clipa de liniste. De doi ani injectez o doza slaba de otrava in mancarurile preferate ale stapanului Prea putin pentru a ucide pe loc, prea mult pentru a pastra viguros acest temperament ardent. Antoine, ai fi putut manca acest strugure auriu fara sa patesti ceva doar ca, pe zi ce trece, ai fi suportat efectele drogului, iar fortele ti ar slabi incetul cu incetul Totusi, la staruinta mea, Monseniorul a consimtit sa fie ingrijit de medici italieni, unguri, germani Chiar eu am adus de la Paris medici francezi si savanti chinezi

— Joci tare!

— Si mai ales prudent! Charles-Ferdinand stie si-mi aproba incetineala. Deci, viata se retrage incet din corpul, altadata viguros, al ultimului reprezentant al ramurei Gonzague-Guastalla. Nu sufera. Are mintea limpede si agera. Doarme bine si mananca cu pofta. E un om care va sfarsi curand asa cum a trait, ca un principe intelept si un bun crestin. Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul! Nu-i deloc bine, mai ales cand ai varsta lui César, sa vorbesti prea mult de moarte. Ea are urechile ciulite

Chiar in acea noapte, tanarul Peyrolles, care dormea in aripa stanga a palatului, a fost trezit de catre un valet.

— Tatal dumitale se simte foarte rau!

Antoine a fost mai mult deranjat decat nelinistit. Se imbraca in graba gandind: „Ma voi vedea asa de repede intrat in posesia succesiunii paterne? La activ, cateva monezi de aur la pasiv, aceasta poveste cu otraviri si mostenire sa incercam sa transformam pasivul in activ!”

Tanarul gascon isi gasi tatal in puterea unuia dintre medicii ducelui de Guastalla. Camera era cu susul in jos. Medicul ii lua sange muribundului; unii servitori se aflau in treaba; altii in genunchi cu lumanarea in mana, inconjurau capelanul palatului care cu voce tare, citea rugaciunea pentru cei pe moarte.

— Domnule — ii spuse calugarul — luati aceasta lumanare si rugati-va cu noi. Este cel mai bun lucru pe care il puteti face pentru acest suflet care isi va lua zborul Dumnezeu sa-l primeasca in mare mila lui!

Cat despre medic, acesta, apropiindu-se de Antoine pentru a-si spala mainile intr-un lighean, il lua pe tanar deoparte si-i sopti:

— Preacinstitul frate are dreptate. Domnul de Peyrolles nu va iesi din coma decat pentru a intra in eternitate ingrijirile mele sunt inutile. Ma duc sa ma culc Sluga dumneavoastra, domnule!

Antoine ii prinse de maneca.

— Agonia va dura mult?

— Cateva ore, o zi poate

Batranul muri la ora la care soarele de-abia rasarit mangaia clopotnitele Gaustallei. Inima fiului era la fel de rece pe cat era trupul tatalui. Antoine il cunoscuse putin. Chiar daca ar fi fost mai apropiati, tot n-ar fi varsat lacrimi pentru el. Era un tanar insensibil la orice altceva decat interesele sale materiale. Pentru moment, afacerea mostenirii ducale ii acapara intreaga atentie. „Mi-e egal, hotari el, in timp ce o camerista il imbraca pe mort, tata m-a chemat in momentul cel mai potrivit. Douasprezece ore mai tarziu m-as fi gasit in fata unui trup intepenit, prea putin dornic de a face confidente Acum stiu ce trebuie facut pentru a castiga o avere”

Acesta a fost discursul funebru al penultimului membru al familiei de Peyrolles. Adesea avem copiii pe care nu-i meritam. Putin dupa aceea, simuland durerea filiala cu batista la ochi, orfanul ruga sa fie lasat singur cateva clipe ca sa se reculeaga. Capelanul si servitorii se inclinasera cu respect in fata lui. Imediat, netrebnicul fugi la armura florentina, ii desfacu genuncherele si-si baga mana dreapta in picioarele goale pe dinauntru, ale cavalerului.

— Aur! baigui el, aur!

— In cateva clipe pe masa de ivoriu se ingramadeau florini purtand crinul Florentei si chipul Sfantului Ioan Botezatorul, patron al acestui minunat oras, aur genovez, ludovici cu efigia lui Henric al IV-lea, a lui Ludovic al XIII lea si a Regelui Soare, taleri imperiali si creitari din Austria Nici un student din Paris n-a vazut vreodata atatea monezi. Ramasese cu gura cascata de surpriza. Placerea lui se micsora cand se apuca sa priveasca pactolul din fata lui.

„Tata avea dreptate, bombani el. E putin. E chiar foarte putin daca te gandesti la cat timp i-a trebuit ca sa scoata cateva pepite din raul de aur al averii ducale: douazeci de mii de livre pfui! Micul meu Peyrolles, va trebui sa te descurci mai bine daca vrei sa intri in pielea unui nobil iubit si de temut in acelasi timp Vezi tu, cel care ti-a dat viata era un om mult prea scrupulos si prea timorat”

Dupa asta, Antoine aduna ducatii, ludovicii, florinii si talerii si isi umplu buzunarele surazand: „Plin de bani si fara griji iata secretul fericirii omenesti!”

Puse la loc jambierele armurii de cavaler, insuruba genunchierele si instala un fotoliu la capatul muribundului murmurand: „Acum sa-mi pregatesc viitorul!” Si incepu sa reflecteze.

Ducele de Guastalla nu-si parasea patul de opt zile. Se simtea foarte slabit si nu-si facea nici o iluzie asupra sortii care-l astepta. Fiind bun din fire se emotiona afland de sfarsitul omului sau de incredere, a carui ticalosie n-o banuise niciodata. Era un stapan bun si o inima nobila. Il cuprinse mila gandindu-se ca tanarul Antoine devenise orfan chiar in ziua sosirii sale la palat Iata pentru ce un ofiter din garda sa veni sa-l salute pe tanarul Peyrolles si ii spuse, din partea ducelui:

— Stapanul ma trimite sa-ti spun ca, daca n-ai nici o slujba, nu trebuie sa te ingrijorezi. Au fost date ordine pentru ca, orice s-ar intampla, viitorul sa-ti fie asigurat la Guastalla, preluand serviciul tatalui dumitale. Monseniorul vrea sa-ti acorde interesul pe care il purta defunctului. Inmormantarea va fi solemna. Inaltimea Sa va avea grija cheltuielilor.

Peyrolles se inclina, se sterse la ochi si declara cu o voce trista, suspinand din timp in timp:

— Bunatatea Monseniorului ma onoreaza Dar inainte de a o accepta, am o datorie de indeplinit Un legamant ma cheama la Assissi Cu permisiunea inaltimii Sale, de indata ce imi voi indeplini suprema datorie fata de iubitul meu tata, si izbucni intr-un hohot de plans foarte reusit, ma voi achita de promisiunea facuta Sfantului Francisc si Sfintei Clara: descult si cu funia de gat voi urca panta muntelui Subiaco pentru a merge sa ma rog la mormintele acestor doi eroi ai caritatii

Cand i se raporta ce zisese tanarul, batranul duce se simti emotionat:

— Ce suflet nobil! exclama el.

Si dadu ordinele cuvenite. La intoarcerea tanarului i se va asigura acestuia succesiunea pe langa Alteta Sa.

— Sunt convins, adauga printul, ca, daca in curand voi fi culcat alaturi de scumpa mea sotie, mostenitorul meu nu va actiona impotriva dorintelor mele categorice.

Nimeni nu indrazni sa spuna nimic. Fiecare gandea: „Daca Charles-Ferdinand ajunge stapan aici, va face exact invers! Dumnezeu sa ne apere de un asemenea stapan!”

Intorcandu-se de la biserica Sfantul Paul, unde se sigilau dalele deasupra cavoului tatalui sau, Antoine de Peyrolles se simtea multumit de el insusi. „Datorita flerului meu, gandi el, joc pe doua fronturi Si ce fronturi! Daca ducele de Mantua il mosteneste pe nobilul si bogatul lui socru, imi va datora, macar in parte, acest fericit eveniment Da, monseniore, intr-o mare parte N-am gasit printre alte lucruri ramase mostenire, o anumita fiola continand un asemenea amestec? Absolutul devotament pe care il am fata de interesele lui Charles-Ferdinand IV a fost singurul care m-a impiedicat, nu-i asa, sa povestesc ducelui de Gastalla prin ce serie de intamplari a fost descoperita de mine otrava familiei de Médicis in palatul sau? Sa presupunem ca printul de Gonzague ma respinge Ca, stiindu-l pe socrul sau in agonie, uita ca-i datoreaza mortului care zace la Sfantul Paul si fiului sau Antoine Numitul Antoine revine la Gualtalla si se bucura de simpatia muribundului. Nu se-ntoarce de la Assissi, din pelerinaj, unde s-a rugat pentru duce?

Dupa ce-a facut aceste reflectii, Peyrolles gasi pretext pentru a-i parasi pe oamenii din casa ducala care-l inconjurau cu compasiune si, increzandu-se in steaua sa, se indrepta spre cartierele cele mai sarace ale orasului.

In curand se infunda intr-un adevarat labirint de stradute inguste, mizerabile, imputite, unde lenjeria se usca la ferestre. Copii frumosi ca niste amorasi se jucau in paraiasul de pe centrul strazii. Fete cu chipuri flecareau pe la porti. Derbedeii hoinareau cu fruntile incruntate. Gasconul isi pipai sabia. Se servea destul de bine de ea cand i se ivea ocazia, dar detesta lupta din instinct. Era o fiinta plina de precautie. El zari o trattoria si se hotari: Sa intram aici. Vorbesc destul de bine limba lui Dante. Dracul n-ar fi prietenul meu daca n-as gasi aici ceea ce caut.

Mantua a fost multa vreme unul dintre primele orase ale Italiei. Virgiliu s-a nascut aici. Locuitorii ei au fost intotdeauna iscusiti si muncitori. Fabricile de stofe si de parame, tipografiile si rafinariile de silitra, care imbogatesc orasul si in zilele noastre dateaza de foarte multa vreme.

Acest oras apartinea familiei Gonzague din 1328 si se simtea foarte bine sub aceasta stapanire, pana la venirea lui Charles-Ferdinand, de care ne vom ocupa si catre care se grabea tanarul Peyrolles. Daca vreti sa aveti o idee despre ceea ce au fost printii Gonzague din Mantua, mergeti sa visati in biserica Santa Maria delle Grazia. Veti admira acolo niste morminte demne de regi. Castelul lor, numit palatul Té, construit de Julio Romano, prietenul si discipolul lui Rafael, este o adevarata minune. Romano a fost la fel de bun si ca pictor si ca arhitect. Daca n-ar fi fost afectiunea pe care i-o purta lui Rafael, papa i-ar fi incredintat lui lucrarile de la Sfantul Petru si Vatican.

Degeaba locuia Charles-Ferdinand in castelul stramosilor lui, intr-un decor fastuos, el se simtea amenintat de mizerie si era mereu tracasat de creditori.

Era adevarat, nu puteai sa-i iei printului de Gonzague bunurile si sa le vinzi in piata publica, dar nimeni nu se simtea obligat sa-i mai avanseze bani sau sa-i faca un credit pe termen lung. Numai cei bogati pot imprumuta bani. Ducele de Mantua insa nu mai era bogat de doi sau trei ani.

De indata ce-a fost in posesia mostenirii paterne, si-a bagat mana pana la fund in cuferele palatului. Nimic nu-i parea prea scump sau prea frumos. Fericitul caracter al lui Charles-Ferdinand si usurinta cu care risipea florinii au ajuns repede celebre in Italia, in curand, maretul duce de Mantua a fost inconjurat de o curte asemanatoare celei regale. Nobili veseli, dar muritori de foame, ghicitori, bufoni, actori, spadasini, alchimisti, pictori in cautare de fresce, sculptori in lipsa de busturi sau de statui de executat, muzicieni fara comenzi de opere, dansatori si dansatoare, compuneau publicul obisnuit al lui Charles-Ferdinand IV. Toti astia il distrau, il linguseau, mancau, beau si prindeau din zbor aurul risipit de frumoasele sale maini princiare. Pe atunci Mantua era cea mai placuta curte din Europa. Pe langa ea, curtea lui Ludovic al XIV-lea parea plicticoasa. Erau aici sarbatori ce nu se mai terminau, cu serenade la mandolina, balete si focuri de artificii.

In alte parti era cu totul altfel. Niciodata, de cand isi aminteau supusii, un Gonzague nu a dezlantuit atata ura prin felul de a administra treburile ducatului. Saracii il blestemau. Magistratii si negustorii ii doreau moartea pentru ca, sub stapanirea sa, impozitele si taxele au atins nivelul maxim. Preotii si calugarii criticau scandalurile din viata lui particulara, scandaluri pe care le barfea tot orasul. Femeile cinstite erau deranjate de faptul ca o insultau zilnic, prin purtarea lui, pe printesa Vincentia, sotia lui si bruneta fiica a ducelui Guastalla.

Biata Vincentia! Cu siguranta ca nu merita o asemenea comportare! La treisprezece ani, pura ca un crin al campurilor, ea fu emotionata de curtea pe care i-o facu varul ei Charles-Ferdinand. Era cu atat mai emotionata cu cat a vedea de Doria, sora ei geamana, nebuna de fericire pe cand il asculta Suspinand la picioarele ei, pe un tanar nobil francez, Renè de Lagardère. Cele doua cupluri au fost casatorite in aceeasi zi.

Vicentia nu a vrut sa asculte sfaturile tatalui ei, care nu vedea aceasta casatorie cu ochi buni. Defectele si viciile ducelui de Mantua ii erau cunoscute. Tanara prefera sa adopte parerile optimiste ale mamei sale: „Gonzague este un tanar nebunatic pe care dragostea il va schimba! Cum va putea rezista la atata gratie, intelepciune, tinerete si frumusete casta? Tu vei fi ingerul lui bun.”

Generoasa ducesa predea ca Vincentia isi va domina sotul si il va aduce pe drumul drept, singurul care duce la fericire, orice-ar crede ceilalti. Ducesa, ca si sotul ei de altfel, nu cunostea secretul lui Charles-Ferdinand. Acesta o iubea pe Doria de doi ani. O iubea atat cat poate iubi un om ca el. Insa aceasta delicioasa creatura, ca o floare de crin impodobit cu roz si aur, incepu sa-l iubeasca pe Lagardère, un mic nobil francez, ceea ce-l umplu de furie pe ducele de Mantua. Prin aceasta casatorie nu i se rapea numai femeia iubita, dar se si putea ca ducele sa-si faca testamentul in favoarea sotilor Lagardère. Numai intr-un singur fel se putea para: prin casatoria imediata cu Vicentia de Guastalla!

Aceasta a fost repede dezamagita. Dupa cateva zile, Charles-Ferdinand o abandona Facu acest lucru cu mult tact si politete, caci era un senior extrem de afabil si gentil. In public avea multa atentie fata de ducesa de Mantua. In intimitatea insa, o ignora.

Ducesa era o mare doamna. Nimic nu se schimba in atitudinea ei. Ai fi putut crede ca e fericita. Ea-si pastra secretul. Se prefacu chiar ca e sotie coplesita de atentii (in fata tatalui si a mamei sale). Moartea celei din urma, agonia lenta a primului, o facu sa considere ca o datorie sfanta faptul de a-i insela. Ea isi purta crucea in tacere.

Pe drumul care mergea de la Guastalla la Mantua, Peyrolles afla toate acestea din franturile povestite de cei patru spadasini care-l insoteau. Ei urmau valea raului Mincio care iese din lacul Garda pentru a forma lacul Mantua si se varsa in Pad, in cele din urma. Era pe-atunci si este si acum, un traseu splendid. Drumul, foarte umblat, nu-i punea in nici un pericol. Dar Peyrolles al nostru ducea cu el averea mostenita si-l treceau fiori pe spate gandindu-se ca s-ar putea sa fie batut si jefuit mai apoi. Nu-i displacea sa apara la Mantua cu o suita, ca un nobil cu oarecare importanta.

Nu fara motiv, isi spusese: „Sunt foarte tanar, sunt strain Orgoliosul Gonzague poate sa-si bata joc de mine daca apar ca un cavaler sarantoc.”

Vitejii sai aveau o infatisare vajnica si calarea pe cai frumosi. La trattoria, unde se instalase dupa funeraliile tatalui sau, fostul student de la Beauvais a actionat repede. Nici un oras italian nu ducea lipsa de nobili saraci gata sa-si puna pumnalul sau sabia in slujba celui care dispunea de argumente sunatoare. Chiar in seara respectiva le comanda celor patru frumosi spadasini. Cu inima stransa si lacrimi in ochi isi deznoda baierele pungii „Trebuie sa fac ce trebuie”, isi spunea el vazand cativa ludovici de aur parasind profunzimile pungii. De altfel vanitatea repara ranile facute zgarceniei sale. Gusta placerea de a comanda si de a uimi pe altii.

In drum, intr-un han, cu sticla pe masa, Peyrolles se arata a fi stapan bun si-i lasa pe oamenii sai sa vorbeasca. Chefliii cunosteau toate familiile nobile din peninsula si, datorita meseriei, nu ignorasera nici un scandal, nici o barfa.

— Ce vor netrebnicii astia? intreba ducele de Mantua vazandu-i pe Peyrolles si matadorii lui intrand calare in curtea palatului. „Cum indraznesc sa vina aici?”

Era intr-o dispozitie foarte proasta in dimineata aceea. Tot felul de zvonuri circulau in ducat. Se spunea ca negustorii si burghezii din Mantua, satui sa plateasca taxe una dupa alta, complotau sa invadeze palatul du Té si sa-si arunce stapanul pe fereastra. Unii spioni adaugau detalii inspaimantatoare, adevarate sau false.

„O fi vreo delegatie pe care nemernicii aia indraznesc sa mi-o trimita?” se gandi ducele manios. Era singur camera sa sperand sa poata dormi putin, dar somnul il ocolea de cateva zile.

In curte, Peyrolles, cu multa noblete, astepta ca unul din ciracii lui sa descalece pentru a-l imita si a-i incredinta capastrul calului sau. Apoi chema un valet ce se odihnea la soare.

— Psstt! potlogarule, vino-ncoace! Si, dezinvolt, ii spuse servitorului:

— Mergi si spune-i stapanului tau ca D-l de Peyrolles doreste sa-i vorbeasca intr-o problema urgenta si grava urgenta si grava, zic!

Pus la curent, Charles-Ferdinand isi incrunta sprancenele negre, ca trase cu penelul:

— Ce-ndruga asta? Nemernicul asta de Peyrolles nu face parte din quartet!

Se duse la fereastra.

— Pe Bachus! mormai el zarindu-i pe fostul student imbracat in negru, omul seamana foarte mult cu factotum-ul nobilului meu socru. Totusi nu-i el! Ce-o fi cu sarada asta?

La Mantua nu se stia nimic despre grabnicul sfarsit al batranului. De obicei printul era insasi imaginea politetii. Dar, dupa cum am spus, in acea zi, se afla intr-o dispozitie foarte proasta. „Vor sa ma faca sa le dau bani — conchise ducele forul sau interior. Intendentul socrului meu vrea sa ma santajeze probabil.” Si striga furios:

— Spune-i acestei puslamale s-o stearga! Nu-l cunosc. Sa nu-l mai vad.

Servitorul se intoarse la Peyrolles. Un italian, chiar necultivat, nu se putea achita de un asemenea serviciu fara diplomatie. Avand darul vorbirii si fiind un actor innascut, valetul folosi perifraze foarte politicoase pentru a explica refuzul pe care trebuia sa-l transmita.

Acest refuz nu paru sa-l descurajeze pe tanar. Remarcase ca in timp ce vorbea, servitorul privea intr-o parte catre o anumita fereastra deschisa, cea a camerei in care era stapanul, evident.

— Prietene, zise el linistit, cred ca e o neintelegere Alteta sa nu stie ca sunt fiul, orfan, vai! al unuia dintre prietenii sai cei mai buni Spune-mi

Si arata catre fereastra catre care privise omul:

— Domnul duce este acolo? E singur? Da Foarte bine! ii voi arata imediat ilustrului duce un obiect care sa ma acrediteze pe langa domnia sa

Spunand asta, in fata valetului impietrit si a gentilomilor sai, tanarul scoase din oblancul seii un pachetel pe care-l desfacu cu grija.

Iata „obiectul facu el surazand.

Era un ciorchine de struguri din sojul muscat. O clipa dupa aceea, Charles-Ferdinand, auzind un zgomot usor, alerga la fereastra, privi cu un rictus in coltul buzelor, pali, dupa care striga calatorului imbracat in negru:

— Urca! Te astept, prietene!

In ciuda marii increderi pe care o avea in talentele sale, Tanarul Peyrolles se simti intimidat zarindu-l pe ducele de Mantua care, stand in fotoliu cu picioarele incrucisate, capul pe spate, il privea intrand cu o trufie si un dispret de neimaginat. Charles-Ferdinand era in neglijeu si totusi eleganta sa iesea in evidenta, o eleganta ce il facea sa para putin efeminat, dar cu o finete remarcabila. Chipul sau palid si gatul delicat castigau mult cand era inconjurat de dantele, mainile, iesind din dantelele venetiene, ar fi facut o regina sa moara de invidie; parul, atat de negru ca avea reflexe albastre, nu astepta decat sa fie putin incretit pentru a se transforma in peruca de ceremonie. Ochii sai catifelati, foarte nobili, sub genele lungi si matasoase, aminteau culoarea castanelor, dar aveau sclipiri aurii si argintate. Orgoliul, un oarecare dar de a juca comedie si vointa de fier erau tradate de atitudinea acestui print, de sprancenele bine trasate, de nasul ca un cioc de vultur, de mobilitatea trasaturilor si subtirimea buzelor foarte rosii.

In ciuda putinei sale experiente, vizitatorul nu se insela: „Un cavaler frumos, un stapan nu prea comod.”

Gonzague, fara sa clipeasca, il lasa pe tanar sa se apropie inclinandu-se pana la pamant, in timp ce pana palariei matura covorul si sa se incumete a spune:

— Alteta sunt al dumneavoastra

Printul il masura din cap pana-n picioare si nu crezu ca e utM sa ascunda o mica strambatura. Desigur ca gandea cam asa: Un lungan fara nici un farmec De-abia daca arata a gentilom Fierul care-i ajungea pana la calcaie ar fi putut fi si o frigare Baiatul asta slab aduce si-n lacheu si a magistrat, si a diacon si a profesor.”

Fara sa-i ofere un scaun, sotul Vincentiei il intreba cu un aer plictisit:

— Ce vrei baiete? Nu ti s-a spus ca nu ma simt prea bine?

Peyrblles considera ca primirea ce i se facea era cam rece. Inclinat, nu indraznea sa-l priveasca fata pe marele senior. Vazu insa la doi pasi de fotoliul ducal ciorchinele de soi muscat pe jumatate zdrobit. Asta ii dadu curaj. La urma-urmei degeaba-si lua Charles-Ferdinand o atitudine olimpiana, el, Antoine, il avea la mana!

— Monseniore, zise el cu voce joasa, numai dorinta de a apara interesele unui print atat de ilustru m-a adus aici. Dac-am fost necuviincios fortand poarta domniei voastre

— Ai cam fost, observa ducele pe un ton sec.

— Monseniorul sa binevoiasca a ma ierta.

Zicand acestea, Peyrolles se apleaca cu vioiciune, stranse ciorchinele si spuse in gluma:

— Sosind la Guastalla, am fost foarte surprins sa vad struguri atat de frumosi pe masa monseniorului duce -Dumnezeu sa-l aiba in paza! M-am intrebat cum se pot.obtine in saptamana Pastelui. aceste daruri ale verii! Aceasta fiola mi-a dezvaluit cheia enigmei O restitui nobilului duce! Si scoase din buzunar sticluta continand otrava familiei Medici.

Gonzague deveni foarte palid, dar se margini sa-si desfaca picioarele si sa priveasca cu mai multa atentie chipul lui Peyrolles. Nestiind nimic despre moartea complicelui sau, incepu sa examineze diferitele ipoteze: avea in fata lui o pramatie care reusise sa-i descopere teribilul secret sau un devotat al lui Peyrolles trimis de acesta pentru a scoate de la el cat mai multi bani? El declara nonsalant:

— Prietene, comoara ducelui de Mantua e cam secatuita in momentul de fata Dar cei care-ar avea nebuneasca idee de a-l plictisi de printul de Gonzague, Charles-Ferdinand IV, n-ar avea altceva de facut decat sa astepte gratia divina. Ai inteles?

Peyrolles surise si replica:

— Mi-am luat toate precautiile. Inainte de a-l parasi pe regretatul meu tata si a veni aici pentru a va oferi serviciile mele, am depus la un notar din Guastalla o scrisoare sigilata care are drept subiect cultura strugurelui muscat si am alaturat un anume flacon destinat sa dea ciorchinilor culoarea aurului

Arunca pe covor sticluta pe care o tinea in mana inmanusata si izbucni in ras:

— Aceasta sticla, domnule, nu contine decat aqua simplex!

Ia te uita, se gandi ducele fara sa se emotioneze, baiatul are mari resurse. Prudenta a fost binevenita.”

Atunci arata nonsalant un scaun tanarului Peyrolles care se felicita in gand: „Ma va avansa! Iata unde duc studiile bine facute!”

— Spuneau ceva despre „regretatul” dumitale tata, observa Charles-Ferdinand dupa cateva clipe de tacere. I s-a intamplat vreo nenorocire respectabilului intendent al socrului meu din Guastalla?

— Vai! zace de ieri sub o dala a transeptului bisericii San-Paulo Cel mai bun dintre— toti, monseniore, simtindu-se condamnat, m-a chemat in mare graba Chiar in noaptea sosirii mele la Guastalla, o congestie cerebrala l-a doborat in nefericirea mea, am putut avea datorita vrerii Celui de sus, o singura consolare: tatal meu a avut timpul sa-mi vorbeasca despre interesele stapanului sau despre sperantele indreptatite ale inaltimii voastre

— Ceea ce apartine familiei Gonzague trebuie sa se-ntoarca la membrii acestei familii, dupa dreptate! i-o taie ducele rosu la fata de manie.

— Pe buna dreptate! intari Peyrolles.

Din acel moment Charles-Ferdinand cel orgolios deveni un altul. Perspectiva de a intra in posesia averii fabuloase a rudei sale parea sa-l atate. Se ridica, se apropie de tanarul Peyrolles care se ridica si el pe data, si-i intinse mana dreapta:

— In tatal tau, zise cu o emotie adevarata sau prefacuta, pierd un aliat pretios Dar, slava Domnului! cred ca, in ciuda tineretii dumitale, sau poate tocmai din cauza ei, il vei inlocui, il vei depasi chiar, nu-i asa?

— Monseniore, facu Peyrolles cu o indrazneala nemaipomenita, am aceasta convingere intima

Dupa care se duse sa inchida fereastra, se asigura ca usile erau mascate de draperii grele, le ridica din precautie si apoi se aseza in fata lui Charles-Ferdinand pentru a-i sopti:

— Ducele de Guastalla se stinge. Peste o luna se va duce sa zaca la Santa-Croce Sa profitam de scurtul ragaz pe care-l mai avem. Tatal meu avea ideile lui: le cunosc pe ale domniei voastre. Si unele si altele au cate ceva bunPermiteti-mi sa vi le expun pe ale mele

Mai sus de Lourdes, valea torentului Pan este marginita de colinele domoale printre care se prelungesc vaile Levedanului. Apoi la confluenta dintre acest torent si torentul Cauterets incep sa se faca inaltimi mai abrupte. Unele depasesc trei mii de metri si-si scalda in azur zapezile vesnice.

Argelès-Gazost se gaseste la punctul de confluenta a acestor doua regiuni. Pe vremea cand se petrec evenimentele pe care le relatam. Argelès putea trece drept o tara pierduta, aflata la capatul lumii.

In astfel de locuri te afli mai bine cand iubesti. Fara sa-i contrariem pe sceptici, vom spune ca adevarata fericire scapa celor care cauta sa si satisfaca vanitatea. O cunosc numai perechile care se hranesc numai cu dragoste. Renè de Lagardère si sotia lui se hraneau cu asa ceva. adaugind la acest meniu cam simplu si multe, multe castane.

Fara dragoste, cum ar fi venit in aceste locuri o frumoasa fata din Italia si de origine princiara pe deasupra? Doria de Gonzague de Guastalla traise mai bine de douazeci si cinci de ani in lux si maretie inconjurata de servitori imbracata uneori mai bine decat regina Ungariei sau imparateasa Germaniei. A baut din vase de argint aurit, a calarit numai cai de rasa, a primit vizitele nobililor parfumati si omagiile cardinalilor si a vazut printi care-i cereau mana ca pe o onoare nesperata.

Acum ea locuia in conacul in care traisera mai multe generatii din familia Lagardère. Era o locuinta de nobili de tara, fara nici o pretentie. Turnul si porumbarul ii afirmau doar nobletea. Construita din tuf aurit de soare, acoperita cu tigla, impodobita cu vita de vie, caprifoi si iasomie, casa lasa lumina sa intre in valuri, iar de la ferestrele ei aveai o priveliste mareata sau emotionanta, dupa capriciile vremii, ale orei sau ale anotimpului.

Doamna de Lagardère petrecea aici zile fericite. Ea se multumea sa porunceasca, cu blandete si veselie, la doua servitoare bearneze, o camerista devotata, Suzon Bernard, si la trei servitori care erau pe rand valeti, argati sau grajdari, dupa ocazie. Pentru a o face sa-i cante toata ziua de blonda si fermecatoarea fiica a ducelui de Guastalla, era de ajuns ca sotul ei sa exclame extaziat:

— Doria, iubita mea cu par de aur!.

Dragostea se aseamana cu vantul care sufla numai cand are chef. Renè de Lagardère n-a trebuit, ca sa spunem asa, decat sa se arate pentru a cuceri inima tinerei printese.

Era un gentilom robust, dar fin din Pirinei, cu ochii albastri, de un albastru metalic, ca apele torentului Azun. Avea o infatisare rnandra, dar multi dintre nobilii italieni puteau rivaliza cu el. Eleganta lui, spre deosebire de cea a ducelui de Mantua, respingea orice artificiu feminin: o eleganta in stil francez, ca cea a regelui Henric al IV-lea. Aceasta eleganta o sedusese pe Doria? Nu putem sti. Indragostitul cel mai inflacarat, femeia cu totul cuprinsa de dragoste nu pot niciodata sa expuna motivele alegerii facute. Renè putea spune, parasind impreuna cu sotia lui palatul ducal din Guastalla: „Am venit, am vazut, am invins”, dupa exemplul cuceritorului Galiei. Pentru o clipa marea-i fericire l-a speriat. Era nelinistit gandindu-se ca sotia lui va trebui sa suporte departarea de patria natala si monotonia unei vieti de tara. Insa Doria, dupa ce-a ras de toate temerile lui, l-a linistit cu aceste cuvinte pline de afectiune:

— N-are importanta unde si cum voi trai, daca voi fi cu tine, caro mio!

Timpul n-a dezmintit aceste cuvinte. Pentru Doria, sotul ei era tot universul; ii era de-ajuns sa se afle alaturi de el pentru a fi fericita ca traieste. Intr-o zi, la cateva saptamani dupa sosirea lor la Argelès, Renè de Lagardère, admirand inca o data extraordinara frumusete a sotiei sale, ii spusese cu tandrete:

— Ai vrea ca, inainte de venirea iernii, sa facem o calatorie nemaipomenita? N-ai fi multumita daca-ai vedea Versailles-ul si ai fi primita la curte? Daca rangul tau nu ti asigura acest privilegiu, stii tu, scumpa mea, ca un Lagardère are dreptul de a se urca in caleasca regelui? Familia mea nu are titluri, dar se trage din cavalerii de acum cateva secole si asta-i de ajuns. Si eu am fost cadet in compania de muschetari condusa de domnul d'Artagnan.

Doria ridica din umeri. In timp ce visul, uneori irealizabil, al atator femei din Franta si chiar din Europa, era sa apara la Versaillas, sora Vincentiei nici nu se gandea la asta. Ea isi iubea sotul si se simtea bine la ea acasa.

Dar Renè de Lagardère nu se dadu batut. Fara ambitii personale, el visa la unele lucruri pentru Doria. Dorea un titlu de conte pentru ca sotia lui sa nu fie numai Doamna de Lagardère. Pe ascuns, scrisese unui prieten de la curte amanand o interventie personala pe langa rege.

Cateva zile mai tarziu intr-o frumoasa dimineata, rosie de emotie si de placere. Doria soptea la urechea sotului ei un secret, un foarte mare secret: Familia de Lagardère nu se va stinge Ea va fi perpetuata de un fiu. Fermecatoarea blonda era sigura ca va avea un fiu! Renè ii impartasi bucuria, dar. de atunci incolo deveni nelinistit. Tatal de familie lua locul tanarului casatorit nebun de dragoste. Incerca sa strapunga tenebrele viitorului. Un fiu? Trebuia sa fie crescut cu demnitate, trimis la colegiu, trebuia sa fie prezentat la curte si. daca-i dorea reusita, trebuia sa-i cumpere o companie O fiica? Problema ar fi fost mai dificil de rezolvat din cauza zestrei

Doar in acel moment si-a dat seama Renè de Lagardère ca avea o situatie foarte modesta. Pana atunci, extazul iubirii il orbise Stia ca nu are destui bani. Se uita la conacul lui lipsit de maretie, la domeniul care. datorita drepturilor senioriale, ii aducea doar atat cat sa-l faca sa supravietuiasca in mod decent, la rochiile simple pe care le purta iubita lui Doria si la acest tinut indepartat si fara mari resurse.

Dar. vor obiecta unii. fiica celui mai bogat nobil din Italia doar nu parasise palatul ducal din Guastalla fara bani si fara zestre. Ba da! Asta pare de necrezut dar in ziua in care Renè de Lagardère a inteles ca o iubeste pe Doria. si-a spus: „N-am nimic altceva decat spada. Ea are totul! Daca o cer in casatorie, nimeni nu va crede in dragostea mea. Voi trece drept un josnic vanator de zestre si nu vreau asa ceva!”

Hotararea lui a fost rapida. A doua zi in zori. el incaleca, fara sa fi zis bun ramas gazdelor sale. Voia sa fuga ca un hot. sa fuga de aceasta frumoasa fata de print care nu putea fi a lui niciodata!

Insa dragostea o tinuse treaza pe blonda sora a Vincentiei si se stie ca fetele cele mai inocente devin clarvazatoare cand iubesc. Sprijinindu-se de balconul de marmura al terasei sale cu frumosul ei par in dezordine. Doria a surprins pregatirile tanarului nobil francez si i-a citit imediat in suflet ca-ntr-o carte deschisa. Ea chema o camerista care ii era cu totul devotata si ii spuse, arafmdu-i cavalerul care-si cerceta harnasamentul:

— Du-te si spune-i ca-i ordon sa ramana pentru ca vreau sa fiu sotia lui!

Renè se supuse incruntand sprancenele furios. O ora dupa aceea, cu un curaj princiar. Doria il chema la ea si acolo. In prezenta Vicentiei ii spuse:

— Domnule Lagardère. vrei sa-i cer mana dumitale ducelui de Guastalla. tatal meu? Raspunde. Voi face tot ce vrei pentru ca nu voi putea niciodata sa ma marit cu altcineva decat cu dumneata.

Vincentia se prefacu ca priveste ceva in curtea palatului, pentru ca sora ei geamana actiona in conformitate cu vorbele. Lagardère, dominandu-si emotia, reusi sa-i impartaseasca Doriei scrupulele sale.

— Foarte bine, raspunse Doria, pentru ca banii mei te deranjeaza, nu voi lua de aici decat rochia mea de mireasa si bijuteriile pe care le-am avut ca fata, daca esti de acord

Acest lucru, pretentiosul nobil gascon putea sa-l permita.

Ducele si ducesa de Guastalla au fost foarte surprinsi cand, mana in mana, Renè si Doria aparura in fata lor si au fost si mai surprinsi auzindu-i spunand ca nu cereau altceva decat permisiunea de a fi fericiti in cel mai scurt timp. Degeaba se arata ducesa convinsa de dezinteresul lui Renè si incerca sa-l convinga sa accepte, daca nu o dota, macar o suma de bani drept avans mostenirii ce revenea Doriei dupa moartea parintilor. Tanarul indragostit fu neinduplecat: nu voia sa ia de la Guastalla decat pe frumoasa sa blonda de mireasa.

Tanara casatorita insa, fara stirea sotului ei, ascundea in bagajele purtate de catari, nu numai colierele, brosele si inelele purtate pe cand era fata, dar si o oarecare cantitate de ducati, florini, ludovici si techini, luati la insistenta mamei sale. Aceasta comoara avea sa-si arate utilitatea curand, dupa cum vor vedea sotii Lagardère.

Presimtirea n-o inselase pe frumoasa femeie. Un baiat robust se nascu. I se dadu numele de Henri pentru ca amintirea regelui mereu indragostit era inca vie in toata Gasconia, apoi pentru ca bunicul sau, ducele de Guastalla, fusese botezat astfel si pentru ca un Lagardère a fost tovarasul si secretarul marelui rege. Evenimentul fu sarbatorit. Toti nobilii din tinut venira sa bea vin de Jurançon si sa manance pui à la béarnaise.

La botez, Unele rude mai indepartate isi arogara dreptul de a-l lua la intrebari pe Renè de Lagardère. Stiau in ce conditii se casatorise si considerau ca se comportase foarte corect, desi cam nebuneste. Unul dintre barbati deveni interpretul celorlalti.

— Iata-te, ii spuse acesta lui Renè, inzestrat cu un mostenitor care promite sa fie un adevarat bearnez. Cu siguranta ca are drept calitati veselia, cutezanta dar asta n-ajunge in vremurile de-acum. Trebuie sa ai avere! Am vrea sa stim ca viitorul micului Henri e asigurat prin mostenirea fabuloasa, dupa cum se spune, a familiei Guastalla

— Pe legea mea, zise tanarul, nu stiu nimic despre asta si sunt destul de intelept pentru a nu-mi cladi viitorul pe averea altuia.

— Si cum ceilalti insistau, mai mult din cauza afectiunii ce-i purtau decat a curiozitatii, raspunse:

— Dispozitiile testamentare ale ducelui zac sub voaluri dese pe care nimeni nu le-a ridicat.

Si adauga, aratandu-si astfel firea generoasa si cinstita:

— Averea unui Gonzague nu poate, fara a comite o nedreptate strigatoare la cer. sa revina altor familii. Ea trebuie sa revina ducelui de Mantua. cumnatul meu si sef al ramurii in viata a familiei Gonzague. Vincentia trebuie sa fie principala beneficiara a darniciei paterne.

Renè nu stia nimic — si nu va sti niciodata — despre josnicia lui Charles-Ferdinand IV. pentru ca Vincentia. care scria destul de des sorei sale. Isi ascundea durerea cu grija. Datorita ei au aflat cei de la conacul Lagardère despre moartea ducesei Guastalla si despre boala care-l macina pe duce si in sfarsit. despre putina speranta a celor din anturajul ducal de a-l mai vedea multa vreme in viata pe stapanul lor.

Doria a fost tentata sa porneasca la drum pentru a-l imbratisa pentru ultima oara pe tatal ei. Dar boala — o febra maligna o retinu in valea Argelès. Cand se restabili, in ciuda ignorantei medicilor, un plic trimis de Charles-Ferdinand o facu sa renunte la acest proiect.

Ducele de Mantua intr-un stil foarte placut si afectuos ii aducea la cunostinta cumnatei sale urmatoarele: „Vincentia v-a scris, fara-ndoiala. ca starea nobilului duce, socrul meu. e fara scapare. Pentru a nu va face sa va ingrijorati, ea a mascat putin adevarul. Trebuie sa vi-l spun totusi, pentru ca s-ar putea, draga mea Doria. sa fiti tentata sa intreprindeti o calatorie lunga si foarte costisitoare Calatoria ar fi zadarnica si v-ar face sa cheltuiti in mod inutil banii. Bunul nostru stapan a dat in mintea copiilor. El nu mai recunoaste pe nimeni, nici macar pe Vincentia. Acest spectacol, dupa mine, v-ar intrista prea tare, fara a-l face pe bolnavul nostru sa se simta mai bine.”

Renè de Lagardère si sotia lui n-au avut nici o indoiala in legatura cu afirmatiile ducelui de Mantua. Dimpotriva, ei i-au fost recunoscatori ca s-a gandit sa-i scuteasca de cheltuieli zdrobitoare.

Cateva luni mai tarziu, Suzon Bernard, camerista devotata Doriei trebui sa se scoale la miezul noptii si sa-si ia in graba o fusta, o bluza si papuci. Cineva batea la usa conacului si o voce groasa striga aceste cuvinte:

„In numele regelui!”

Dupa ce aprinse o lumanare cu ajutorul amnarului, tanara femeie deschise usa captusita cu drugi de fier si zari un gentilom de-abia coborat de pe calul pe care il legase de un inel infipt in zidul conacului.

— Iertati-ma. domnisoara, ca a trebuit sa intrerup somnul unei persoane atat de placute N-as fi facut-o niciodata dac-ar fi fost dupa mine. Dar sunt soldat si am o misiune din partea domnului conte d'Arcachon

Dornnul d'Arcachon era guvernatorul Bearnului, atotputernicul reprezentant al lui Ludovic al XIV-lea la Pau.

Suzon ii facu o reverenta foarte reusita, zambi aratandu-si toti dintii, strecura o privire dulce mesagerului si il ruga sa intre cu ea in sala joasa a conacului. Era, cum se-ntalneste adesea la tara, o camera mare servind in acelasi timp drept bucatarie si sufragerie.

— Nu stiu pentru ce am fost grabnic trimis aici, domnisoara, de catre d-l guvernator. Trebuie sa fie vorba de ceva foarte important

Si aratand plicul sigilat, adauga:

— Vreti sa-mi faceti placerea si sa inmanati acest plic domnului de Lagardère Cred ca trebuie sa astept raspunsul

Doria si Renè fusesera treziti de bataile puternice in usa. Instinctiv, tanarul s-a dat jos din pat si si-a luat incaltarile si spada. La lumina facliei adusa de Suzon, tinerii soti au citit mesajul. Acesta consta in zece randuri scrise de insusi domnul d'Arcachon. Guvernatorul il ruga pe nobilul de Lagardère sa binevoiasca a se duce la Pau fara intarziere pentru a i se aduce la cunostinta un mesaj foarte important ce-l privea direct.

In Europa era pace. Nu era vorba deci sa-l serveasca pe rege luptand. Procese, nu avea niciunul. Nici nu-si cunostea vreun dusman. Ce vroia oare domnul guvernator? Doria si sotul ei se intrebau zadarnic.

Dupa cateva minute de gandire, tanara femeie zise, foarte palida:

— Tata a murit!

— De ce m-ar fi chemat la Pau guvernatorul in acest caz? Acest deces nu-l priveste. Si de unde ar fi aflat despre el?

— Iti repet ca tatal meu e mort! se incapatana Doria cu lacrimi in ochi.

Renè de Lagardère era un om care lua decizii rapide. El ii spuse lui Suzon:

— Du-te sa-l previi pe trimisul domnului conte d'Arcachon ca il voi insoti la Pau imediat. In timp ce ma voi echipa, da ordin sa i se aduca de baut si de mancat acestui gentilom. In ceea ce ma priveste, nu deranja pe nimeni. Voi face eu tot ceea ce trebuie.

O jumatate de ora mai tarziu, domnul de Fauvaz (asa se numea mesagerul) si Renè de Lagardère galopau catre Pau, printr-o ceata foarte rece, coborata din muntii vecini. Domnul de Fauvaz nu stia nimic. Ar fi vrut sa poata satisface curiozitatea indreptatita a tovarasului lui de drum.

— Nu va pot spune dscat atat, desi e foarte putin: domnul conte d'Arcachon a scris scrisoarea pe care v-am adus-o dupa primirea corespondentei de la Versailles. Stirea trebuie sa fie buna, caci acest om de treaba avea un zambet pe buze in timp ce va scria si stiti ca nu e prea darnic cu zambetele.

François-Charles, print de Gonzague si duce de Guastalla va muri Otrava familiei de Médicis isi facuse datoria de drog lent si sigur. Tatal Doriei si al Vincentiei isi dadea duhul chiar in momentul prevazut, teafar la minte, dar sursa vietii era aproape secatuita in trupul lui slabit

Sa nu invidiem soarta printilor de altadata. Sclavi ai destinului lor, ei trebuiau sa-si dea ultima rasuflare in public. Asa s-a intamplat si cu ducele de Guastalla.

Dupa ce a stat de vorba cu duhovnicul, ducele a dat ordin sa se deschida larg usile cu doua canaturi ale imensei camere in care se pregatea sa restituie Domnului sufletul sau fara pacat.

Aceasta clipa solemna era asteptata de toata lumea. O multime de oameni se-ngramadea in saloanele aurite, in antecamere pe culoare. Mai intai intrara, tinandu-se de mana Charles-Ferdinand IV si mereu frumoasa Vincentia in spate veneau principalii lor ofiteri si cei ai muribundului, la distanta protocolara: apoi aparura doamnele din suita defunctei ducese de Guastalla. cele ale Vincentiei si cele care au servit-o pe Doria. A fost randul capitanilor, al ofiterilor inferiori, al primarului orasului, al judecatorilor, notarilor si a principalilor burghezi din ducat. Functionarii au intrat pe o usa speciala. La urma se prezentara oamenii din popor.

Oricine putea fi sigur ca poporul impartasea vizibila durere a Vincentiei. Cei care n-au mai incaput in camera au ingenunchiat pe scari si culoare: se puteau vedea oameni ingenunchiati si rugandu-se cu voce tare chiar si in piata palatului. Danganele clopotelor incepu sa zguduie zveltele clopotnite de marmura.

Ducele, foarte calm. era asezat in patul sau cu baldachin, impodobit cu buchete de pene albe si asezat pe o estrada acoperita cu catifea grena. Privirea sa limpede era indreptata asupra multimii.

Vincentia venise sa-ngenuncheze langa tatal ei sprijinindu-si fruntea pe mana alba a muribundului. Sotul ei ramase in picioare langa ea. Actor desavarsit. el simula de minune sentimente ce-i erau necunoscute. Gandurile ii erau in alta parte. Ele-l insoteau de netrebnicul care-i urmase lui César de Peyrolles.

Nimeni nu remarca distractia lui. puternica era emotia tuturor. Vocea muribundului se auzi deodata:

— Copii, mor iubindu-va. asa cum am trait toata viata Cei pe care l-am ales pentru, a ma-nlocui, si l-am ales bine. va va iubi la fel il stiu bun si drept Astfel, veti avea in continuare un parinte

Respiratia-i deveni gafaita:

— Un parinte un prieten

Charles-Ferdinand. cu ochii atintiti spre muribund si inima batandu-i nebuneste, astepta ca ducele sa-si exprime ultima dorinta. Dar moartea ii punea incaltari de marmura, manusi de plumb si-l imbraca in gheata pe cel pe care se pregatea sa-l ia. Ducele facu un efort nemaipomenit pentru a vorbi. Incerca sa mai spuna cateva cuvinte, dar horcai si fu auzit zicand doar atat:

— Sotia mea sotia mea va va spune! Si isi lasa capul sa cada spre dreapta, pe una din perne. Totul se terminase.

Maestrul de ceremonii avansa, dar Vincentia i-o lua inainte: ducesa de Mantua inchise ochii tatalui ei si ii depuse pe frunte sarutul de adio.

Trista veste zbura din gura-n gura. Plansetele nu mai contenira. Apoi toti se intrebara ce insemnau ultimele cuvinte ale defunctului duce: „Sotia mea va va spune!”

Ce-o fi vrut sa zica? Cum putea moarta sa dezvaluie dorintele celui care tocmai i se alaturase pe taramul umbrelor?

In curand insa oamenii incetasera sa se gandeasca la aceasta enigma pentru a-si comunica o informatie uluitoare, nemaipomenita: „Nu se mai poate nici iesi din oras, nici intra..; Portile orasului sunt pazite”

Unii adaugasera chiar detalii nedemne de a fi crezute: „Trupe de cavalerie usoara sunt incartiruite nu departe de ziduri!”

Se vazu ceva si mai si. Ducele de Guastalla de-abia isi daduse duhul ca o multime de oameni inarmati cu sulite si muschete, aparuti cine stie de unde, se instalara, unii la corpul de garda, altii in sala armelor, altii chiar in saloanele de receptie. Impasibil, mereu alaturi de intristata Vincentia, putin palid poate, ducele de Mantua ramanea pe locul care-i era atribuit datorita rudeniei.

Antoine de Peyrolles actiona, Caraghiosul tanar, imbracat cu haine scumpe, echipat la fel, insotit de spadasini racolati de el in ziua inmormantarii tatalui sau, se foia incoace si incolo prin oras, dand ordine soldatilor aparuti ca prin minune. Nimeni nu-i mai insolent ca puslamaua care crede ca si-a gasit norocul. Antoine nu binevoieste sa raspunda la nici o intrebare isi plasa oamenii ici si colo nu-i privea pe burghezii sau gentilomii care indrazneau sa-i puna vreo-ntrebare.

Insa, pe cand defila prin curtea palatului ducal contempland cu mandrie sase tunuri aduse acolo prin grija sa, il vazu venind catre el pe primarul orasului. Dupa duce, era cel mai puternic personaj al locului. Sef suprem al justitiei, numit de notabilii din Guastalla, el ar fi trebuit sa exercite puterea suprema in timp ce se astepta sa fie desemnat noul suveran al ducatului.

— Amice, facu el apucand capastrul calului lui Antoine, dumneata comanzi acesti razboinici?

— Imi dau ascultare, intr-adevar, consimti sa raspunda personajul nostru.

— In numele cui?

— Din ordinul imparatului ducatul e sechestrat. Primarul isi stranse pumnii. Gandea asa: „Dac-as fi prevazut o asemenea lovitura, as fi adunat garda burghezilor.”

Unul dintre notabilii orasului il sfatui:

— Trebuie sa-i vorbim domnului duce de Mantua despre acest lucru El nu poate

Dar primarul ii lua bratul incetisor si scuipa in semn de dispret.

In acea seara in timp ce frumoasa si cucernica Vincentia se incapatana dupa ce trimise un mesager la sora sa Doria sa ramana langa ramasitele tatalui ei. Charles-Ferdinand cina intr-un cabinet in tovarasia lui Peyrolles. Se felicitau reciproc.

— N-aveam dreptate, monseniore. Intreba Antoine, sa va sfatuiesc sa folositi forta? Nimeni n-a indraznit sa miste in oras! Mostenirea e a domniei voastre!

Charles-Ferdinand IV nu se simtea cu totul linistit in urma acestui act de forta si indrazneala.

— Testamentul asta, marturisi el, ma nelinisteste. De ce atata mister daca. asa cum ar trebui, voi deveni datorita casatoriei si calitatii mele de ruda duce de Guastalla?

Peyrolles insa vedea totul in roz:

— Asteptand sa fie descoperit, chiar in aceasta noapte, monseniore, oameni siguri vor transporta la Mantua, sub ochii mei, unele lazi in ele zac comorile defunctului — Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul! Lazile contin aur si pietre pretioase in valoare de mai multe milioane, toata lumea stie!

— Evident, recunoscu Gonzague ingrijorat totusi, e un chilipir Sunt departe de a dispretul De asemeni, nu voi fi ingrat si iti vei lua partea de lingouri, monede, diamante Dar daca va trebui intr-o zi sa restitui totul?

— Cui? Nu sinteti de acord cu Maiestatea Sa imparatul?

— Mai exista o alta Maiestate care locuieste la Versailles Daca acest blestemat de Lagardère este mostenitorul socrului meu Ludovic cel Mare va fi in spatele acestui nobilas din Gasconia, lua-l-ar naiba sa-l ia!

Peyrolles isi umplu paharul. Il goli si intreba:

— Si daca familia de Lagardère s-ar stinge, ar fi atunci vreun obstacol intre mostenirea Guastallilor si inaltimea voastra?

— Niciunul. Vincentia va fi inzestrata fara nici o contestatie.

— Pe legea mea. conchise tanarul. nu vad pentru ce strugurele de soi muscat ar fi mai inofensiv in Dordogne decat la Guastalla?

A doua zi dupa legile in vigoare intaiul magistrat din Guastalla se duse la biserica Santa-Croce pentru a fi de fata la deschiderea mormantului in care se odihnea ducesa si care trebuia sa se culce si sotul ei.

Era un maret monument de marmura alba reprezentand un pat de parada pe care era intinsa, cu mainile impreunate, statuia defunctei. Langa ea se lasase loc pentru statuia ducelui. Sculptorul, prevazator, scobise chiar perna de calcar translucid.

Nu se putea gandi sa deplaseze aceasta grea si aproape regala piatra funerara. Muncitorii au desigilat numai cateva dale si cavoul fu deschis. Mai intai a fost lasat sa se aeriseasca, apoi s-a instalat o scara. In curand, doi valeti inarmati cu torte coborara urmati de magistrat, de doi judecatori, de maestrul de ceremonii si de capitanul garzilor, acesta fiind stiut de toti ca devotat ducelui de Mantua. Antoine de Peyrolles ii reprezenta de print.

Racla ducesei aparu, pusa pe console de marmura neagra Un strigat general fu auzit, in ciuda respectului datorat acestui loc de odihna: „Testamentul!”

Peyrolles inainta, nelinistit.

Un rulou de plumb fusese pe sicriu, un rulou care avea sigilii de ceara neagra. Astfel se explicau ultimele cuvinte ale lui Frangois-Charles Henri de Gonzague, duce de Guastalla: „Sotia mea va va spune”

Neandraznind sa se intoarca in anturajul lui, printul pusese el insusi acest rulou de metal in cavou, ultima data cand intrase sa vada ramasitele iubitei lui sotii

— Domnule, zise magistratul, impingand pe tanarul Peyrolles care se repezea deja, fara nici o rusine, sa puna mana pe documentul pretios, asteptati sa indeplinesc indatoririle impuse de functia mea. Nimeni nu are dreptul de a ma-nlocui.

Lua ruloul si-l arata tuturor.

— Domnilor, sunteti martorii mei Aici sunt, probabil, ultimele dorinte ale suveranului pe care-l plangem il las in mainile judecatorilor.

Doua ore mai tarziu, in sala tronului din palatul ducal, in fata tuturor celor care au vrut sa asiste la aceasta ceremonie importanta, doi notari ducali se instalara, unul in dreapta, altul in stanga magistratului, in fata unei frumoase mese de lazulit pe care toti puteau zari, intre doua sfesnice, tubul de plumb deja faimos in tot orasul.

Sigiliile fura rupte, tubul desfacut, iar magistratul, in picioare, in emotia generala, extrase din tub un document. Nici Vincentia, nici Charles-Ferdinand nu erau acolo, ea, din delicatete, el, din orgoliu. Dar Antoine de Peyrolles, cu un aer arogant, se afla aproape de masa.

Testamentul ducelui era foarte lung. Vom cruta cititorul de detaliile plictisitoare: sfaturi intelepte pentru viitorul suveran al Guastallei, pentru Doria si Vincentia mangaieri, cereri de slujbe si liturghii pentru totdeauna, dispozitii pentru biserici, daruri manastirilor si saracilor

Peyrolles nu mai putea de nerabdare. Speranta sa era foarte mica. Totusi, parca primi o lovitura in piept auzindu-l pe magistrat rostind aceste cuvinte:

„Vreau ca stapanirea ducatului sa fie incredintata fiicei mele Doria, pe care o va sprijini in mod sigur sotul ei, domnul de Lagardère. Dupa aceea, stapanirea Guastallei va reveni copiilor sus-numitei Doria. Ii blestem si-i chem sa dea socoteala in fata Stapanitorului Etern pe toti acei si pe toate acele care vor incerca sa puna un obstacol in calea indeplinirii vointei mele princiare.”

Nimeni nu putea dori ceva mai limpede. Cat despre Vincentia. tatal ei ii lasa o mare suma de bani. dar cu titlul de bun propriu, inaccesibil si inalienabil. Nu se facea nici o aluzie la sotul ei. Mortul a vorbit intr-un mod foarte elocvent. Printul de Gonzague nici macar nu figura printre, nenumaratii mostenitori ai ducelui. Exista o norma juridica de neatacat care-l impiedicat pe asasin sa mosteneasca bunurile victimei sale.

Antoine parasi locului imediat, nu fara a gandi: „Dreptul este un-lucru, forma un altul, iar abilitatea un al treilea.”

Si deodata se opri, reflectoriu: „Testamentul ducal a fost redactat intr-o perioada in care defunctul meu tata traia inca si era in gratiile stapanului. Or. numele César de Peyrolles nu figureaza acolo Asta draga Antoine sa-ti fie de-nvatatura Slujindu-ti stapanul sa nu uiti sa te servesti pe tine insuti.”

Ducele de Mantua simula ca testamentul ii este pe plac. cel putin in public. Deceptia sa nu se transforma in strigate, imprecatii si tropaituri decat in fata lui Peyrolles. Jura sa distruga familia Lagardère.

Seara, trebui sa prezinte cina dupa funeralii, asezat in fata sotiei sale si o facu cu tact si demnitate. Cand ramase numai el cu Vincentia. aceasta ii spusese:

— M-am bucurat, daca te poti bucura in asemenea imprejurari, de dispozitiile testamentare ale regretatului meu tata Scumpa mea sora Doria a facut o casatorie dezinteresata. Desigur, dragostea i-a fost recompensa pentru asta dar traieste modest: intr-o   tara indepartata, iar curand a nascut un fiu. Ma bucur ca va veni sa locuiasca la Guastalla si sa domneasca aici pentru binele tuturor. Gonzague se-nclina.

— Sunt de acord cu d-voastra, doamna. Bucuria d-voastra este si a mea. Cat despre dorintele socrului meu acestea sunt si vor fi intotdeauna sfinte pentru mine.

— In ceea ce priveste renta pe care mi-a lasat-o. continua trista lui sotie, ce-as putea sa fac cu ea decat sa v-o cedez? Am atat de putine nevoi!

Charles-Ferdinand IV lua mana sotiei sale si o saruta fara sa spuna nimic. Vincentia continua:

— O voi preveni pe Doria de norocul ce o asteapta ii voi scrie o scrisoare lunga imediat. Un gentilom din suita mea o va duce chiar maine

Zece minute mai tarziu, ducele de Mantua intra la Peyrolles si-i spunea:

— Un mesager va pleca maine catre Argelès unde locuiesc acesti blestemati Lagardère. Trebuie sa fie urmarit. Sa nu treaca Alpii. Catre Modena torente se pravalesc in vai E un tinut foarte potrivit pentru accidente Orice calaret poate avea un accident mortal Ai inteles?

Nu se poate spune ca vechiul castel din Pau e maret, dar e incantator, construit din pietre inca neannegrite de vreme. E imposibil sa-l compari cu magnificile resedinte de pe Loira, cu fortaretele din Languedoc sau cu vechile constructii feudale din Bretagne. El dateaza din secolul al XIV-lea.

Cam in aceasta perioada a fost construit intr-adevar, de catre Gaston Phoebus de Foix, pe locul unui castel intarit ridicat in secolul al X-lea de un viconte de Bearn. In acest castel astepta contele d'Arcachon, guvernatorul Bearn-ului, pe sotul incantatoarei Doria.

Aceasta provincie era o frumoasa perla adaugata la coroana Frantei. Romanii, care o cucerisera dupa multe lupte, o numeau Behamum, dupa plecarea lor ea a fost lasata prada barbarilor care au venit valuri, valuri. In 1290, printr-un plebiscit, bearnezii, neavand stapan, se constituiau vasali ai contelui de Foix. Casatoria unei fete din aceasta familie adusese Bearnul familiei d'Albret, iar Jeanna d'Albret, sotia lui Antoine de Bourbon, regele Navariei, a fost mama lui Henric al IV-lea

Bearnul s-a unit cu Franta in 1594, dar edictul de incorporare n-a fost semnat decat in 1620, de Ludovic al XIII lea. Iata cum se facea ca Regele Soare stralucea si deasupra muntilor Pirinei.

Era dimineata cand Renè de Lagardère si domnul de Fauvaz, gentilom savoiard, dupa cum ne arata numele sau, zarira turnurile gemene intre care se afla poarta principala a castelului si marele donjon patrat si cRenèlat ce domina intreaga cladire.

Dupa cum se stie, Ludovic al XIV-lea isi indeplinea constiincios meseria de rege. In acelasi timp le cerea ministrilor sai si tuturor celor care-l reprezentau, sa faca la fel. Iata pentru ce contele d'Arcachon parasise placuta caldura a patului la ora la care soarele se arata la. orizont. El fu anuntat ca Renè de Lagardère sosise si, ca un om bine crescut, dadu ordine sa i se aduca acestuia tot ce era necesar pentru a-si reface fortele si pentru a repara anumite detalii ale toaletei sale in dezordine dupa acea plimbare calare pe timp de noapte.

Putin mai tarziu contele il primea intr-un cabinet mare si luminos de unde se puteau zari crestele albe ale Pirineilor.

— Domnule, zise el dupa ce-i arata un scaun vizitatorului, sunt foarte onorat ca trebuie sa ma ocup de aceasta problema. Ea priveste, in cel mai inalt grad, interesele statului.

Si cum Renè de Lagardère paru surprins, guvernatorul scotoci prin hartii ingramadite pe masa si scoase o scrisoare.

— Maiestatea Sa declara el a binevoit sa-mi scrie in legatura cu acest subiect

Si intra in explicatii pe care ne vom margini sa le rezumam.

Defunctul duce de Guastalla, om foarte subtil sub aparenta unei inselatoare credulitati, ghicise, la putine zile dupa casatoria Vincentiei cu Charles-Ferdinand IV, adevaratul caracter al ginerelui sau. Intuise ca fiica sa se afla intr-o situatie nefericita. Isi spusese atunci, ca print preocupat de viitorul ducatului Guastalla ca ducele de Mantua nu trebuie sa-l mosteneasca in nici-un caz.

Cititorul cunoaste precautia cam macabra luata de muribund pentru a impiedica subtilizarea testamentului sau. Suspiciunea ducelui de Guastalla facu mai mult decat atat.

O copie a actului expunea ultimele sale dorinte, datata si semnata, a fost expediata la Versailles. O scrisoare insotea acest document. Ludovic al XIV-lea afla astfel ca imediat dupa moartea ducelui Renè de Lagardère va fi in numele sotiei sale Doria imputernicit sa ia in stapanire ducatul: in plus regele va afla printr-un mesager, momentul mortii ducelui.

Astfel, degeaba-l injunghiase Peyrolles pe gentilomul trimis de ducesa de Mantua la sora ei si degeaba distrusese scrisoarea luata nefericitului in timp ce omul de incredere al Vincentiei fusese suprimat, unul din pajii ducelui o luase spre nord. trecuse Alpii inzapeziti pe la Mont-Cenis. ajunsese la Chamberry si acolo urcase in trasura de posta pentru a ajunge la Versailles fara intarziere.

In clipa n care Renè de Lagardère afla despre moartea socrului sau. acesta zacea de aproape sase saptamani sub marmura bisericii Santa-Croce. Sotul Doriei mai afla si alte lucruri de la contele d'Acachon.

Ludovic al XIV-lea se considera intaiul dintre francezi. Tot ce avea legatura cu supusii sai era sfant pentru el. Scrisese deci ca dupa „bunul sau plac” — asa suna atunci formula oficiala — „iubitul sau domn de Lagardère” era din acea clipa, duce de Mantua. Si ilustrul rege adauga ca va fi de partea lui Renè pentru a-i sustine drepturile si a-l proteja impotriva tuturor, chiar cu ajutorul armelor, daca asta era necesar intr-o zi.

— Domnule, zise surazand contele d'Arcachon. credeti ca vom da foc Europei pentru a fierbe acest ou — ducatul de Guastalla?

— Domnule guvernator, raspunse Renè. surazand la randul sau. acum cateva luni nu mi-as fi facut nici o grija in legatura cu acest subiect. Am gasit fericirea in dragoste si in situatia modesta pe care-o aveam, caci. fara a-i jigni pe cei ambitiosi si trufasi, doar intr-o situatie modesta poti gasi deplina multumire a inimii si spiritului. Acum insa, problema se prezinta dintr-un alt punct de vedere. Am devenit tata, domnule conte! Fiul meu Henri, care este ultimul din familia Lagardère, are drept la acest ducat. Doar in numele lui, il accept.

Contele d'Arcachon se-nclina.

— In acest caz, domnule, binevoiti sa semnati aceasta declaratie!

Declaratia era un act autentic prin care un nobil se considera vasalul unui senior sau al unui rege. Din acest act decurgeau angajamente reciproce. Astfel, Lagardère recunostea ca datoreaza ducatului regelui Frantei si se considera vasalul acestuia, in timp ce regele se angaja sa-i asigure o domnie pasnica.

Cum bine zisese domnul d'Arcachon, exista riscul de se dezlantui un razboi in legatura cu mostenirea Guastallei. Dar nu incepu nici un razboi caci imparatul Germaniei, invins mai inainte, nu voia sa se lupte cu regele Frantei. El il sfatui pe ducele de Mantua sa inceapa un proces si-l sustinu cu banii sai.

Charles-Ferdinand IV revendica in fata Parlamentului din Paris drepturile sotiei si ale sale proprii, ca facand parte din familia Gonzague. O groaza de hartii incepura sa soseasca la modesta resedinta a familiei Lagardère. Cand veni prima, adusa de un usier, Renè fu dezolat.

— Ce vom putea face ca sa acceptam lupta? Va trebui sa alcatuim un dosar, sa luam un avocat, sa consultam un avocat insarcinat cu procedura! Or, n-avem decat atat cat sa ne ajunga sa traim.

Blonda lui sotie nu rezista placerii de a-si tachina sotul.

— Daca l-as fi ascultat pana la capat pe orgoliosul meu gascon, unde-am fi ajuns?

— Ce vrei sa spui?

— Iata ce vreau sa spun, iubitule: m-ai vrut fara nimic, fara zestre am cedat. Nu voiai nici macar sa-mi iau bijuteriile de fata am refuzat. Astazi, dragul meu, datorita acestor bijuterii, avem puterea de a rezista, pe cai legale, pretentiilor cumnatului meu, sau mai bine zis, ale imparatului Germaniei.

Dupa cum se vede, Doria nu-l cunostea pe Charles-Ferdinand IV, duce de Mantua. O scrisoare a acestuia, scrisa cu complicitatea lui Antoine de Peyrolles, veni sa-i faca pe cei doi sa staruie in greseala in care se aflau si fu sursa multor nenorociri. Gonzague se scuza ca nu le-a putut scrie rudelor sale din Franta inca de la decesul ducelui de Guastalla. El punea aceasta intarziere pe seama unei boli a sotiei sale. In realitate, aceasta se retrasese la Assissi, unde, fara sa se calugareasca, traia la manastirea Saint-Domitian, inchinandu-i lui Dumnezeu tineretea dispretuita de singurul om pe care-l indragea. Cat despre lovitura care facuse sa intre in posesia ducatului el o atribuia ambitiei neanfranate a imparatului. Nu era acesta suzeran asupra ducatului de Mantua? Tot imparatului ii era atribuita si responsabilitatea procesului aflat in instanta la parlament. El, Gonzague, nu se ingrijora pentru asemenea lucruri. Nu poseda deja ducatul de Mantua?

De altfel, era un om sensibil. La el afectiunea era mai importanta decat alte lucruri. Avea sa le dovedeasca curand rudelor sale pentru ca planuia sa vina sa-i imbratiseze. Cei doi Lagardère il crezura, spre nefericirea lor, inca o data. El exprima atat de bine propriile lor sentimente!

„Bunul plac” al Maiestatii Sale a avut si el o influenta in soarta procesului inceput. D-l de Fauvaz reveni la conacul Lagardère cu fata lui simpatica luminata de multumire.

— Proces castigat! striga el din toate puterile aruncand capastrul calului unui valet.

Era si vremea: in ajun vandusera unui bijutier venit special de la Pau pentru aceasta avantajoasa afacere, ultima bijuterie a Doriei! Auzindu-l pe mesagerul contelui d'Arcachon dezvaluind vestea cea buna, cei doi soti se-mbratisara.

— Salvati! isi spuneau ei razand si plangand in acelasi timp. mostenirea micului nostru Henri e salvata! El va fi duce in Italia si maresal in Franta. Regele ii va spune: vere! Si istoria il va cita sub numele de ducele de Lagardère si de Guastalla!

Cat de minunate sunt visurile de viitor pe care parintii le au in fata leaganului copilului lor! Dar viata, cel mai adesea, se-nversuneaza sa se puna impotriva! Henri de Lagardère va avea existenta asigurata si nu se va osteni decat sa-mbatraneasca in timp ce averea lui va creste de ia sine. Rolul meu de analist consta doar in a expune urmarea evenimentelor, asta-i tot.

Trebuie sa marturisesc ca in acea zi, mesajul guvernatorului adus de d-l Fauvaz a fost motivul care a dat nastere unui chef nemaipomenit. Renè de Lagardère se duse sa cheme cativa vecini, in timp de fermecatoarea Doria, pe care bucuria o facea inca mai frumoasa, se duse la bucatarie si compuse un meniu savant. Pui, gaste si alte inocente zburatoare, precum si un purcel gras au fost victimele acestei petreceri gascone

Pe vremuri era ca si azi: vestile rele se raspandeau usor si mai repede, reintalnind nici un obstacol in cale. Un curier a fost trimis la Charles-Ferdinand de Gonzague si sarind peste popasuri, acesta ii adusese, cu rapiditate, urmatoarea informatie:

„Camera Parlamentului din Paris a declarat drept valabil testamentul ultimului duce de Guastalla. Renè de Lagardère si sotia lui sunt trimisi pentru a intra in posesia mostenirii.”

Antoine de Peyrolles a fost cel care l-a primit pe mesagerul din Franta. Reusi sa-si ascunda atat bucuria, cat si ciuda. Caci noul factotum al provizoriului duce de Guastalla le simti pe amandoua, in doza aproape egala, afland pierderea procesului angajat de stapanul lui. El calcula: „Gonzague avand averea asigurata, Gonzague inzestrat cu titluri si cu bunuri, ce-ar fi devenit Antoine, fiul nobilului César? Gonzague respins, Gonzague lipsit de sperante, ce n-ar putea deveni inteligenta odrasla a familiei Peyrolles?”

In timpul zilelor ce urmara loviturii pe care-o recomandase, personajul nostru stiu sa profite pe seama evenimentelor.

De fapt, maretul duce de Mantua protejat, din fericire pentru el, de cavaleria usoara si mercenarii imparatului, exercita putere de la moartea socrului sau. In realitate, fostul student guverna in numele lui. Si cu multa asprime. Niciodata n-au fost exploatati in asa hal oamenii din Guastalla, nobili, functionari, burghezi, negustori sau saraci: ei scuipau aur. In umbra palatului sau a bisericilor se urzea o conspiratie care trebuia sa-l rastoarne cu violenta pe noul si ilegalul despot. Gentilomii din Mantua urmau sa dea si ei o mana de ajutor. Ne putem imagina ca Peyrolles, actionand in locul stapanului lui, n-o facea nici din devotament, nici din dragoste de putere.

Desigur c-o facea pentru a fura. Fura din finantele ducale in fiecare zi, iar armura mereu in picioare in camera in care murise César continea acum galbeni pana la jumatatea coapselor. Scutit de prezenta Vincentiei fantoma facuta cu chip de madona, ducele de Mantua petrecea bine in palatul Guastalla. Ospaturile urmau altor ospaturi. partidele de bassette urmau celor de lansquenet. Somptuoasele sali, cabinetele si camerele ce fusesera martore ale vietii neprihanite si severe a fostului duce: rasunau acum de sunete de vioara si dansuri.

Peyrolles, in calitatea sa de om de incredere, nu putea sa uite apucaturile paterne, atat doar ca nu era nici mancau, nici betivan. Caraghiosul se tot framanta gandindu-se la vorbele mesagerului venit de la Paris. „Toate lucrurile pe care m-am gandit nu-s decat amintiri, isi spunea el. Maine imi vor impresia unui vis prea frumos. Va trebui, prin toate mijloacele, sa-mi restabilesc situatia si sa ma arat mai indispensabil ca niciodata in ochii trufasului Gonzague!”

Hotararile zbirului erau luate de cateva saptamani. Nu-i mai ramanea decat sa le comunice lui Charles-Ferdinand IV.

Antoine de Peyrolles se executa fara mare entuziasm. Spatele i se curba ca si cum ar fi avut o mare greutate de purtat. Se temea ca-si va arata cea mai putin nobila dintre fete Ducele, mai ales cand era sub influenta vinului, raspundea adesea cu mainile si picioarele, daca putem zice asa.

Asadar, Inaltimea Sa chefuia in momentul in care profitand de drepturile pe care i le dadeau functia lui de factotum, Antoine de Peyrolles intra fara sa se anunte, in tovarasia a doi tineri prieteni, Charles-Ferdinand facea onorurile vinului adus din Champagne.

— Secatura buna de spanzurat, ce vesti ti au dat indrazneala sa vii sa ma deranjezi? striga ducele manios.

— Monseniore, balbai slabanogul, trebuie se cuvine e neaparat necesar sa va vorbesc intre patru ochi E ceva foarte grav!

— Pe Bachus! mormai ducele, iata o obraznicie pe care n-am s-o iert! Nu vezi, ticalosule, ca nu-i vremea pentru discutii serioase si ca n-am, de obicei, secrete pentru prietenii mei?

Tinuta oaspetilor era, intr-adevar, suficient de decontracta pentru a confirma ultima fraza a nedemnului sot al Vincentiei.

Dar cel care stricase petrecerea tinea sa-si faca treaba pana la capat.

— Inaltimea voastra, insista el. s-ar supara daca i as mai ascunde mult timp adevarul. Procesul a fost pierdut, monseniore!.

Peyrolles nu,vazuse bastonul ducelui de Mantua. sprijinit in dreapta sa, pe bratul fotoliului si nici nu avusese grija sa se tina mai la distanta Mania-l facu pe duce sa se ridice, fata i se facu alba, narile-i erau dilatate, buzele stranse si puse mana pe baston lovind spinarea omului sau de incredere in rasetele ascutite ale damelor.

— Secatura! Badaranule! — urla Charles-Ferdinand lovindu-l pe Antoine.

Mania ii disparu dupa ce bastonul fu facut bucati. Beat, incepu sa rada;

— M-am racorit!

Si le explica invitatilor sai:

— Mi s-a parut ca-i lovesc pe magistratii Parlamentului din Paris!

Apoi spuse lui Peyrolles:

— Stricaciunile vestimentare vor fi reparate: Pune-le in contul meu.

Unele fiinte pot sa ia o bataie si totusi sa fie multumite. Era cazul personajului nostru si bineinteles ca avea sa-l faca pe duce sa plateasca scump atat faptul ca-i invinetise pielea, cat si ruperea vesmintelor sale.

Surazand ducele se-ntoarse la locul lui, isi varsa sampanie si declara oaspetilor:

— Mare nenorocire, prieteni. Ticalosul asta tocmai m-a anuntat ca testamentul regretatului duce a fost recunoscut drept valabil de magistratii regelui Frantei.

Se auzise proteste. Faptul era scandalos! El calma agitatia cu un gest nobil:

— Nu-i totul pierdut atat timp cat nu stiu inca ce gandeste imparatul despre asta. Aceasta fiind zise, sa bem, sa iubim, sa cantam!

Si il concedie pe Peyrolles.

Factotum-ul ducelui fu trezit cateva ore mai tarziu in timp ce dormea profund, de un trimis al lui Charles-Ferdinand IV. El se scula, se imbraca in graba si se duse in camera ducala.

Gonzague nici macar nu se culcase. Trezit din betie, redevenind abil, el masura in lung si-n lat, ingrijorat, camera luxoasa in care ducele de Guastalla isi daduse duhul.

— Dragul meu Peyrolles, spuse el, am ajuns intr-un impas Hotararea judecatorilor din Paris, nu poate fi atacata imparatul se teme grozav de regele Frantei. Mi-a dat trupe doar pentru perioada in care problema mostenirii nu era rezolvata. Acum. dupa ce s-a pronuntat o hotarare judecatoreasca, el isi va retrage lefegiii si cavaleria usoara pentru ca prezenta lor ar constitui un motiv de razboi.

Peyrolles aproba cu un aer lugubru:

— Ludovic al XIV-lea este in spatele robelor parlamentare Spada lui luceste alaturi de balantele lor Trupele imperiale ramase aici ar chema cu siguranta dragonii si husarii Maiestatii sale crestine

Ducele de Mantua veni atunci foarte aproape de omul sau de incredere:

— Trei fiinte se pun intre mine si mostenirea familiei Guastalla: Renè, Doria si fiul lor Henri Ce zici de asta?

Antoine surase sinistru:

— Monseniore, apa din sticlutele domniei voastre poate foarte bine sa inece acest trio gascon!

Gonzague clatina din cap neincrezator:

— M-am informat bine. Familia de Lagardère traieste inconjurata de oameni simpli si fideli. Nici unul dintre ei, pun mana-n foc, n-ar folosi otrava lasata mostenire de Médicis De altfel, guvernatorul de Pau contele d'Arcachon, e cu ochii pe conacul din Pirinei. Cea mai mica imprudenta m-ar pierde. Nici in Italia n-as putea scapa justitiei regelui burbon.

Urmara mai multe clipe de tacere? in sfarsit, Antoine zise cu o voce dulce:

— Sfatuiesc pe inaltimea voastra sa mearga sa guste bucuriile vietii in mijlocul familiei

Gonzague isi lua precautiile sale. Puse crainicii publici sa anunte si chiar sa afiseze hotararea judecatoreasca ce-l deposeda de mostenire. Aratand tuturor in orice clipa un chip mandru si radios, el incredinta primului magistrat din Guastalla, intr-o sedinta publica si solemna, puterea suverana, asteptand „sosirea iubitului nostru cumnat Renè de Lagardère si a scumpei noastre verisoare si cumnate Doria”, dupa cum declara el insusi cu voce tare.

A doua zi dadu ordin de plecare trupelor imparatului si merse sa le salute

In a treia zi parasi Guastalla. Trufas si impasibil, pe cal, in fruntea oamenilor devotati lui, in exclamatiile de bucurie ale poporului in sfarsit scapat de acest stapan nedemn. Trebuie sa spunem ca nici un cufar plin cu aur nu se vedea incarcat pe catarii din escorta.

Gonzague pleca cu mainile goale. Dar, in afara faptului ca Peyrolles, dupa cum stim, trimisese in timpul noptii la Mantua, cufere umplute cu monede sau pietre pretioase, fiecare gentilom din suita printului era ingreunat de florini, ducati si ludovici. Toate astea erau luate familiei de Lagardère.

Dupa putine zile, intentiile lui Charles-Ferdinand iesira la iveala. El voia sa se duca in Franta, sa ramana catva timp acolo si, deoarece rangul lui ii dadea dreptul sa fie primit de marele rege si sa-i propuna acestuia o tranzactie onorabila in legatura cu ducatul de Guastalla. Inaltimea sa avea un plan pe care-l facu cunoscut oamenilor sai. Ducele gandea ca numai un italian poate exercita puterea suverana in peninsula. El isi propunea sa dea cu acordul regelui, o compensatie in bani pe masura familiei Lagardère. Aceasta, fiind foarte veche si nobila, putea primi in schimb un ducat in Franta. Gonzague zisese tuturor:

— Nu exista in Franta decat printi de sange regal. Dar anumite familii sunt princiare,— titlul venindu-le din strainatate. Cei din familia Mortmart sunt primiti de Tounay-Charante, cei din familia Courfenay sunt printi de Bauffremont, Mouchy sunt printi de Poix, Grammont, printi de Bidache etc. Nu ma voi opune ca titlul verisoarei mele Doria sa fie recunoscut in Franta. Va exista, astfel, ducele de Lagardère, al carui fiu intai nascut Henri, va fi print de Guastalla.

Aceasta atitudine paru cavalereasca. El il facu pe Charles-Ferdinand sa castige multe simpatii in cele doua ducate. Insasi sotia lui retrasa la Saint-Damien, il felicita pentru ea. Vincentia gasea ca aceasta este cea mai eleganta solutie, tinand seama atat de interesele familiei Gonzague cat si de cele ale familiei Lagardère.

Primind scrisoarea de la sotia lui, ducele de Mantua isi freca mainile multumit si-i zise lui Peyrolles:

— Totul se-aranjeaza. La intoarcere vom putea domni avand aprobarea tuturor. Acum nimic nu ne mai impiedica sa plecam in Gasconia. sa fim alaturi de restul familiei.

Din motive de economie, printul lua cu el putina lume. Tarile pe care urmau sa le traverseze nu prezentau nici un pericol. La ce bun sa se incurce cu o suita costisitoare?

Intr-o dimineata de vara, sub cerul azuriu al Italiei, ei plecara fara fast. Charles-Ferdinand, omul sau de incredere si patru gentilomi falosi. Acest quartet era cel recrutat de Antoine de Peyrolles in ziua mortii lui César. Se putea conta pe acesti indivizi.

Mica trupa se indrepta catre nord. Ea se opri catva timp la Assissi in pelerinaj, iar Gonzague o cantona in sat in timp ce el se fandosea in biserici si-i facea o vizita Vincentiei. El simtea ca va avea nevoie de increderea acestei sfinte.

Astfel, bruna fiica a ducelui de Guastalla isi vazu sotul ingenunchind in fata ei si cerandu-i iertare pentru greselile facute. Ea fu emotionata si-l ierta il ridica, apoi il intreba:

— Nu veti merge sa-i salutati pe Doria si Renè si sa-l sarutati pe fiul lor, Henri?

— Ma gandesc s-o fac, declara Charles-Ferdinand, dar la reintoarcerea de la Versailles, dupa ce Maiestatea Sa va consimti sa aranjeze lucrurile. Vreau sa ma duc acolo ca mesager al bucuriei Dar, facu el dupa ce se prefacu ca reflecteaza, n-ar fi mai bine sa ma duc intai la Argelès? Nu credeti ca s-ar cuveni sa ma inteleg mai intai cu rudele si aliatii nostri?

Vicentia il aproba cu caldura. Cand cobori panta muntelui Subiaco, era radios:

— Chiar ea m-a sfatuit sa merg sa-i vad sora ii spuse el lui Peyrolles. Toti pionii nostri se aseaza de minune pe tabla.

Intr-o luminoasa dupa amiaza in Pirinei, doi cavaleri foarte elegant imbracati si echipati venira sa bata la usa conacului Lagardère. Unul dintre ei ii spuse Suzanei Bernard, care le deschise, cu trufie:

— Charles-Ferdinand. duce de Mantua. Frumoasa basca facu mai degraba un salt decat o reverenta, ceea ce aduse un zambet pe buzele lui Antoine de Peyrolles.

O clipa mai tarziu in modestul salon al locuintei parintesti, Renè si Doria au fost imbratisati cu-caldura de cumnatul lor. Si-l tot imbratisa pe Renè si-o tot alinta pe Doria!

Henri fu adus de o doica din Landes. Atunci bucuria oaspetelui paru de o suta de ori mai mare. Cu o emotie simulata in mod admirabil, el lua copilul din bratele servitoarei, il legana, il acoperi de sarutari si declara:

— Iata consolarea mea! In lipsa mostenitorului pe care scumpa mea Vincentia nu mi l-a putut da, am cel putin, bucuria de a sti ca ducatul de Mantua va fi in maini bune dupa ce voi fi culcat sub dalele bisericii!

— Ce vrei sa spui? intreba Doria uimita. Charles-Ferdinand ridica din umeri:

— Cui vreti sa-i las mostenire ducatul? Lui Philippe de Gonzague[2], var de-a nu stiu cata spita, care locuieste in Franta? Are destule milioane si apare numai in tovarasia celor doi prieteni ai sai, Philippe, duce de Orléans si Philippe, duce de Nevers: acesti doi printi dintre care unul este nepotul regelui l-ar ajuta sa-si asigure viitorul si averea daca ar avea nevoie. Mostenitorul meu mai apropiat si cel mai iubit este acest tanc, scumpa Doria!

Renè si Doria se privira tulburati. Visau oare? Vor avea de-acum inainte, numai zile de stralucire si dragoste?

Renè si Doria stiau, din mai multe exemple, ca problemele banesti dau nastere la certuri sau chiar la ura. Ele ii ridica uneori, ca pe niste adversari de neimpacat, pe soti impotriva sotiilor, pe mame impotriva copiilor, pe frati impotriva surorilor. Chiar si razboaie s-au declansat ca urmare a disputelor intre mostenitori.

Renè, scrupulos spuse:

— Dragul meu Gonzague, ma tem ca n-ai fost inca informat despre intentiile ducelui de Guastalla!

Charles-Ferdinand surase cu mandrie ca un mare senior inapoie copilul doicii, dadu un bobarnac jaboului sau de dantela sifonat, se aseza, incrucisa picioarele si zise cu dezinvoltura:

— Faci aluzie la proces? E un fleac pentru mine! Ducelui de Mantua nu-i pasa de ducatul de Guastalla.

Si, cu un aer plictisit le explica rudelor sale:

— In ceea ce ma priveste, eu n-as consimti niciodata sa ma-mpotrivesc dispozitiilor luate de iubitul vostru tata, scumpa mea Doria Dar imparatul tinea sa ramana suveran suprem al ducatului de Guastalla, dupa cum este si al ducatului de Mantua. Ati aflat ceva despre masurile pe care le-a luat el insusi?

— Nu, zise Doria..

— Nu, confirma Renè.

Gonzague isi scoase tabachera, lua putin tutun, il aspira si continua:

— Imparatul a pus mana pe Guastalla de indata ce nefericitul meu socru si-a dat ultima suflare Credeam ca Vincentia v-a informat in legatura cu aceste lucruri. Totul a fost extrem de neplacut. A trebuit sa exercit puterea, am fost constrans sa incep un proces Nu mi s-a dat dreptate. Sunt foarte bucuros! Cat despre rest, daca vreti, vom mai vorbi mai tarziu, in familie. Pentru moment, lasati-mi placerea de a fi printre voi!

Si adauga, invaluind-o pe Doria intr-o privire care mai pastra ceva din vechea lui iubire, pe care insa stiu s-o ascunda de minune:

— Verisoara draga, esti si-acum frumoasa ca o printesa! Mi se pare ca timpul n-a avut alta menire decat sa te faca si mai seducatoare.

Ce actor genial era acest Gonzague din Mantua! L-ar fi intrecut pe cei mai celebri actori ai timpului. Sinceritatea sa nu fu pusa la-ndoiala nici o clipa de parintii de Henriot. Nu numai ca-l crezura dezinteresat in ceea ce priveste fabuloasa mostenire a familiei Guastalla, dar nici nu se mirara vazandu-l atat de vesel in tovarasia lor, in acest superb tinut indepartat.

Charles-Ferdinand parea incantat. Peyrolles era si mai si. Suzon Bernard, in ciuda faptului ca se apropia de patruzeci de ani, se saturase de celibat.

Ticalosul de Peyrolles profita de situatie. Asa slabanog si jigarit cum era, el avu de indata pentru Suzon, care era foarte izolata in acel conac, irezistibilul chip a lui Cupidon fiul lui Venus. N-a fost nevoie decat sa-si faca aparitia. Victoria ii fu usoara. Asta s-a intamplat mai ales datorita faptului ca acest netrebnic insipid nu prea linistit in legatura cu farmecele sale fizice, facandu-i curte, se fali in fata ei:

— Am defectul — sau calitatea — de a fi un gentilom scrupulos sunt un bun crestin iti dau cuvantul, fermecatoare Suzon, ca vei fi, daca consimti, doamna Antoine de Peyrolles!

Biata fata fu uimita de perspectiva de a se marita in sfarsit, de a fi libera si respectata.

Intr-una din nopti, Suzon nu putea dormi. Cu ochii deschisi, ea se gandea in lumina sidefata a lunii, la placerea prezenta si la fericirea care-o astepta in viata. Ea nu punea la indoiala promisiunile de casatorie, ale lui Peyrolles.

„In cateva saptamani voi fi maritata. Il voi urma pe Antoine peste tot la Versailles, la Mantua O! ce bucurie sa traiesti in Italia!”

Deodata tresari. Intr-o camera, Peyrolles visa si vorbea tare. Ea ciuli urechea, curioasa. Curand insa trasaturile i se-nasprira si se scofalcira, nelinistea ii strangea inima. Factotum-ul ducelui nu spunea vorbe de dragoste. Din gura lui ieseau vorbe nedeslusite. Totusi, Suzon Bernard putea intelege unele cuvinte

— O! gemu ea, e ingrozitor!

In tot acest haos de fraze intretaiate nefericita bearneza auzea lucruri stranii:

— Otravire mostenire moartea lenta a batranului duce sa ne debarasam de Lagardère avere imensa otrava familiei Médicis s-ar putea simula un accident in munti

Oare cate minute-a vorbit adormitul? Lui Suzon i s-a parut ca totul a durat ore-ntregi. Picaturi de transpiratie i se scurgeau pe frunte. Se sufoca. Omul care dormea acolo era un otravitor, un asasin, josnicul complice al ducelui de Mantua? Urzeau ei amandoi ceva impotriva familiei Lagardère? Bearneza nu se putea hotari sa creada asemenea nelegiuiri.

In clipa in care ticalosul monologa astfel, biata Suzon, mai tulburata caoricand, se-ntreba, frangandu-si mainile, care ti era datoria?

— S-o caute pe doamna Lagardère si sa-i spuna tot, i se parea foarte simplu!

„Dar doamna de Lagardère ma va crede oare? Cum sa fac galagie din pricina unui cosmar? Si pe urma cum sa indraznesc sa scuz pe un om ca ducele de Mantua in fata verisoarei sale?”

Ea il revedea, atat de simplu, de amabil si de elegant in acelasi timp, impartasind existenta modesta si fara intamplari deosebite ale rudelor sale il va acuza ca poruncise otravirea ducelui de Guastalla si ca planuise sa i trimita ad patres pe membrii familiei Lagardère?

„Nu, hotari ea, nu, pot vorbi despre acest subiect! in zadar, sub pretextul iubirii, Suzon Bernard cea sireata incerca sa dea in vileag secretul lui Antoine de Peyrolles.

Siretenia nu-i lipsea insa lui Peyrolles. Luat la-ntrebari de bearneza — curiozitate foarte feminina, marturisea ea — in legatura cu trecutul lui, mai ales de la venirea la Guastalla, odrasla lui César prezenta faptele cu atata abilitate si naturalete incat bearneza fu trasa pe sfoara.

Ea se felicita in cele din urma ca nu cedase primului impuls.

„Daca i-as fi vorbit, doamna de Lagardère m-ar fi concediat, pe loc.” Ea incerca sa-i spuna lui Antoine doar atat:

— Dragul meu, ti se-ntampla sa vorbesti in somn noaptea Spui atunci niste lucruri ingrozitoare!

In forul sau interior Peyrolles se-ntreba: „Oare ce-oi fi spus?” Totusi nu se lasa sa se vada ca era nelinistit si-i raspunse lui Suzon ridicand din umeri:

— Stiu! Visuri absurde ma bantuie si ma chinuie in fiecare noapte. Sunt in general, cosmaruri insangerate

Si adauga dupa cateva clipe de tacere:

— Pumnale otravuri morminte Asta mi se-ntampla mereu din acea noapte tragica cand, ajuns la Guastalla pentru a raspunde chemarii tatalui meu drag, am fost in starea disperata de a-l vedea murind in bratele mele!

Suspina adanc si se prefacu ca-si sterge lacrimile:

— Era singurul om pe care-l iubeam, singurul meu sprijin Ce fericire ca te-am intalnit, Suzon, carissima mia! Ce-as fi facut in aceasta vale nefericita daca n-as fi avut afectiunea ta?

Din acel moment bearneza isi gasi linistea si chiar incepu sa rada gandindu-se la noaptea alba in care auzise acele fraze oribile iesind din gura celui pe care-l credea logodnicul ei. De altfel, Suzon constata ca intimitatea dintre cei doi Lagardère si ilustrul lor var era din ce in ce mai mare

Intr-o dimineata, in timp ce se agita in jurul Doriei, atenta la toaleta ei matinala, aceasta, avand totala incredere in camerista ei, incepu sa-i spuna visatoare:

— Nu stiu ce hotarare sa iau Scumpul meu sot, ca si mine, trece prin chinurile neputintei de a se decide Poate ca bunul tau simt bearnez ne va putea scoate din incurcatura?

— Sunt cu totul de partea doamnei, se grabi sa raspunda camerista. Cum v-as putea fi utila?

In timp ce-si pieptana frumosul ei par aurit Doria raspunse:

— E vorba de viitorul fiului meu Dupa cum stii, Suzon, suntem stapanii desemnati de lege ai ducatului Guastalla si n-avem decat sa ne dam osteneala de a merge pana acolo pentru a-l lua in stapanire Dar ceea ce ne opreste s-o facem e faptul ca ducele de Mantua ne-a propus un alt mod de a aranja lucrurile. El regreta oarecum ca trebuie sa vada acest bogat ducat trecand in mainile unor straini Daca n-as face parte din familia princiara Gonzague, n-as intelege felul lui de a vedea lucrurile si nici nu l-as impartasi

— Numai-ca, zise Suzon, doamna este si mama micutului Henri de Lagardère

— Din aceasta cauza ezit

— O cunosc eu prea bine de doamna. Nu se poate gandi sa-l despoaie pe fiul ei iubit!

— Nu-i vorba sa-l lipsesc de drepturile sale. Varul meu Gonzague propune o tranzactie prietenoasa Cu invoirea regelui, el va fi duce de Mantua si Guastalla ii va da in schimb sotului meu o mare suma de bani. apoi o renta. Cu aceasta avere Renè ar putea deveni duce de Lagardère si pair al Frantei, iar micul nostru Henriot va fi print de Guastalla.

— Da. striga Suzon entuziasmata, ar fi perfect. Doria isi scutura de mai multe ori frumosul ei cap blond, ca si cum ar fi zis „nu”, apoi suspina:

— Sunt nelinistita mai ales ca sotie si mama. Regele Frantei poarta razboaie frecvente, in timp ce Italia e mereu linistita. Tu nu-i cunosti Suzon, pe cei din familia Lagardère! Cu spada in mana. acesti oameni devin niste oameni neinfricati! Ucid cu zambetul pe buze, cu ochii stralucind, ca niste fulgere si-o expresie sfidatoare. In ziua in care sotul meu va fi duce, el va comanda un regiment, iar viata noastra fericita de aici se va sfarsi. Vom locui la Paris, la Versailles sau intr-un oras de frontiera in nordul trist si cetos. Ma cutremur! Si cand nu voi mai tremura pentru sot voi incepe sa ma tem pentru fiu!

— In acest caz, constata Suzon. e bine ca doamna sa faca ce-i spune inima, caci cei care-i iubeste vor fi intr-adevar mai putin amenintati in Italia decat in Franta.

— Ah!, se lamenta Doria, e bine asa cum zici tu, Suzon, dar n-as vrea sa-l necajesc pe ducele de Mantua!

Camerista cea bruneta nu vazu nici un rau in a-i repeta logodnicului ei aceasta conversatie. El se prefacu ca nu-l intereseaza si chiar ca-l deranjeaza vorbaria Suzanei.

— La dracu' cu trancaneala femeilor! zise el.

A doua zi il gasi pe stapanul lui si-l trase deoparte ca sa-i relateze tot ce auzise.

— E minunat, se bucura Gonzague. De altfel, ma plictisesc de moarte aici, innebunesc! Cum am putut sa ma ingrop aici timp de doua saptamani interminabile, langa badaranul de Renè, plicticoasa de cumnata-mea si nepotul meu Henri, acest mucos insuportabil?

Isi puse mana dreapta pe umarul omului sau de incredere si ii zise:

— Te vei duce la Pau, chipurile pentru a-mi cumpara niste fleacuri. Vei face cumparaturile necesare Sa ai grija, pentru ca totul trebuie prevazut, sa te arati prin oras Vei ridica tonul, de exemplu Poti sa scuturi nitel vreun negustor burtos aratand ca esti omul meu, al ducelui de Mantua. Dar sa dispari repede.

— Si unde sa ma duc, monseniore?

Gonzague ii arata Valea Pierrefitte, pe care se-afundasera nori grei:

— Acolo, pe munte, la cu tine mult aur avem de unde. Cu siguranta ca vei gasi, dincolo de Causerets, niste vlajgani cam certati cu legile, atat spaniole cat si franceze, banditi sau contrabandisti Nu prea sunt obisnuiti sa vada ludovici Fii prudent! Nu uita Ca acesti oameni sunt mandri si nu incerca sa-i umilesti. Vor accepta sa ucida, dar tin sa fie stimati si onorati. Pregateste-te! Vei pleca imediat. Nu vei lipsi mai mult de trei zile. Cand te vei intoarce eu voi fi pregatit totul. Le vei spune atunci banditilor tai ca momentul de a actiona se apropie.

Tot ceea ce Doria de Lagardère i-a spus Suzanei Bernard iar aceasta a repetat presupusului ei logodnic, servea de minune infamului Charles-Ferdinand, duce de Mantua.

Din acel moment viitorul avea contururi pentru el. De nenumarate ori imbratisandu-l pe micul Henri, i se intampla sa suspine si sa murmure fraze incoerente:

— Bietul copilas! Cand te gandesti ca ambitia nemasurata a unui rege E dureros sa vezi ca oh! Bataliile astea care nu se mai termina! Sa traiesti este cel mai mare bine! Dumnezeu sa te pazeasca, nepoate, sa cunosti ororile razboiului! Dar apartii regelui!

Renè fremata. Isi iubea fiul. Ba chiar mai mult, il adora. Era insa un spadasin. Sangele ii clocotea in vine. Pentru el. soarta obisnuita a unui Lagardère era nu numai de a purta spada ci si de a o face sa luceasca in soare. Atatia barbati din familia lui se razboisera, iar unii dintre ei murisera pe campul de batalie incat gandul ca fiul sau va sfarsi la fel i se parea dureros, desigur, dar nu neobisnuit. Isi spunea:

„Charles-Ferdinand e un print fermecator, dar ca toti barbatii din tara lui e un razboinic de parada. Spada lui crede ca si-a facut datoria daca a stralucit sub lustrele unui palat. Cei din familia Lagardère sunt cu totul altfel!”

Sotia lui insa, gandea altfel in imaginatia ei se preciza viziunea unui camp de batalie, la caderea serii, camp la fel de inrosit de sange ca si soarele la acea ora. Printre mortii tepeni si ranitii chemandu-si mama, i se parea ca vede pe Henri, comoara ei intins pe jos palid cu camasa inrosita.

„Oh! suspina ea. Mai bine-ar fi sa fie duce la Guastalla decat print si fiu de pair in Franta! Nu vreau sa fie ucis!”

Iubirea de mama o indemna sa actioneze. Il lua deoparte pe cumnatul ei si-i propuse:

— Sa revenim asupra planurilor noastre. Sotul meu si cu mine iti lasam titlul si drepturile pe care nu le-a recunoscut Parlamentul din Paris. Vei fi duce de Guastalla. Renè si cu mine vom veni acolo impreuna cu Henri. Ne vei da:in schimb destui bani pentru ca baiatul nostru sa fie bogat. Pentru ca. dupa cum ai spus. sora mea Vincentia nu ti poate darui un mostenitor, vei face un testament in favoarea nepotului. Ce crezi despre asta?

Ce gandea Charles-Ferdinand? Era foarte multumit, asta-i tot. Schimbul propus de Doria dadea satisfactie tuturor. Dar ce va-spune regele?

— Maiestatea Sa va trebui sa se incline in fata acestei tranzactii prietenesti. Orice s-ar spune de altfel. Ludovic al XIV-lea nu cauta razboi cu tot dinadinsul si nu face nimic fara un motiv serios. Daca porneste la lupta, o face pentru a-si apara regatul sau supusii. Nu cred ca tine neaparat sa se ocupe de treburile Italiei.

Gonzague avu o ultima obiectie: „Ce va zice Renè?” Printesa cu parul de aur incepu sa rada. Ea se stia idolatrizata de sotul ei care va aproba totul.

Chiar in aceeasi seara, ca o diplomata abila (asta pentru ca era una din fiicele Evei), Doria de Lagardère isi abandona sotul si nici nu se osteni prea mult in a-l convinge ca nemaipomenita idee venea de la el. Renè nu dorea decat fericirea familiei sale. In plus. tranzactia cu ducele de Mantua i se parea excelenta. Sotia lui isi va regasi tara natala, rangul, prietenii si rudele, vor imbatrani impreuna, fara griji si necazuri, siguri ca fiul lor va fi crutat de razboaie si va mosteni fabuloasa avere a ducilor de Guastalla.

A doua zi, cei doi veri se instalara la o masa si redactara impreuna, bazandu-se pe sfaturile fostului student, Antoine de Peyrolles, in forma de proiect, acordul pe care Gonzague urma sa-l supuna spre aprobare regelui soare. Acordul fiind gata, ei semnara la sfarsit si-si pusera sigiliile.

Chiar in aceeasi seara, Gonzague intra in camera factotum-ului sau. Cu un suras sinistru, el ii intinse documentul si ii spuse:

— Citeste asta, maestru in ale inselatoriei ce esti si marturiseste ca e unul si mai viclean decat tine!

Caraghiosul se executa, apoi se inclina in fata ducelui atat de mult ca risca sa capete un lumbago, si-i intinse documentul:

— Monseniore, ma recunosc invins. Ma intreb insa daca sa admir iscusinta domniei voastre sau naivitatea nobilelor dumneavoastra rude.

Gonzague se felicita:

— Am fost foarte grijuliu. Documentul e o opera de arta.

— O capodopera, incuviinta Peyrolles. Cu el in buzunar va bateti joc de neincrederea si de urmarirea justitiei.

Printul insa ii intorcea spatele:

— Mare scofala, zise el cu dispret. Restul vine de la sine.

Urma sa se retraga, plin de trufie, cand Peyrolles il retinu. Personajul nostru se-ndragostise de-adevaratelea de Suzon. El intreba, timid si neincrezator:

— Deoarece geniala dumneavoastra iscusinta a reusit sa rezolve problema, iar familia Lagardère a ajuns sa renunte singura si in scris la ducatul Guastalla, de ce persistati in sfarsit in a in sfarsit

Charles-Ferdinand incepu sa rada. Isi apropie fata mandra de cea a omului sau de incredere si-i sopti:

— N-ai citit cum trebuie sau n-ai retinut? Prin acest act ma angajez, in ceea ce ma priveste, sa le dau o renta anuala demna de un rege acestor Lagardère: promit de asemenea sa las titlul si ducatul mostenire acestui neam de boiernasi. Crezi tu ca de buna voie ie dau jumatate din veniturile mele acestor oameni si consimt sa strang cureaua? Ma cunosti asa de putin? Gasconul asta n-o sa fie niciodata duce de Guastalla! Voi scapa eu de Vincentia, fie prin anularea casatoriei, fie altfel Voi lua de nevasta o printesa care sa semene cu verisoara mea, o blonda pe gustul meu si care sa-mi aduca o avere considerabila!

Peyrolles se-nclina inca o data:

— Vad ca servesc interesele unui mare print care stie sa vada departe. In orice caz, cred ca nu s-a schimbat nimic in legatura cu pregatirile noastre?

— Absolut nimic!

Gonzague termina intrevederea cu aceste cuvinte si se-ntoarse in camera lui. Se gandea: „E bine ca se apropie sfarsitul. Ma simt emotionat ori de cate ori sunt langa Doria Ce pacat ca n-am putut sa-i fiu sot

Doua zile mai tarziu, ducele de Mantua si Antoine de Peyrolles se urcau pe cai urmariti de privirile induiosate ale Suzanei Bernard, ascunsa in spatele perdelelor de la camera ei. Chipurile, plecau la Versailles. Renè se oferise sa-i conduca o bucata de drum, dar Charles-Ferdinand ii spusese:

— Nici sa nu te gandesti! Trebuie sa fii rezonabil! Ai un drum lung de facut incepand de maine. Cine stie ce accidente iti rezerva aceasta calatorie prin munti? Adio, Henri, sa ne-mbratisam!

Doria intinse obrajii varului ei, dar spre surpriza ei, acesta se multumi sa-i sarute mana. Pe drum isi zise:

„N-am avut curajul N-am incetat s-o iubesc. Oh! Nu voi avea liniste decat cand voi fi departe de ea. Atunci nu ma voi gandi la nimic”.

Luandu-se dupa sfaturile ducelui de Mantua, Renè si Doria de Lagardère pe cai, urmati de o litiera purtata de magarusi in care se gasea Henri in grija Suzanei Bernard. se indrepta spre Port-Vendres. Acolo urmau sa gaseasca o corabie care sa-i duca la Livorno. Din acest oras trebuiau sa ajunga la Guastalla, trecand prin Bologna. Reggio si Parma. Cunosteau bine acest itinerar pentru ca era cel al calatoriei de nunta.

In acea vreme, securitatea calatorilor in regiunile departate de marile orase era relativa Iata de ce trei bearnezi solizi, fosti soldati ai regelui, fiecare fiind un adevarat Hercule, cu pistolul sub manta si spada batand crupa calului, au fost angajati de Renè. Fiind din tinut, devotamentul lor nici nu putea fi pus la-ndoiala.

Doria, mai mult dintr-o toana a ei decat de nevoie, 6 imbracata ca un barbat si calareste barbateste. Ea rade adesea spunandu-i sotului:

— Daca cineva sare la bataie am sa-ti dovedesc, draga Renè ca am si eu un cuvant de spus.

Suzon canta vechi cantece pentru a uita de tristete. Ea se gandeste mereu la logodnicul ei. E fericita ca face o calatorie si mai ales la gandul de a trai la Guastalla. unde, peste cateva saptamani, se va sarbatori casatoria ei cu Antoine de Peyrolles. Ea il binecuvanteaza pe ducele de Mantua, care, datorita nobletei sale sufletesti, a tinut sa-si vada rudele la Guastalla luandu-si in stapanire ducatul in timp ce el urma sa fie oaspete la Versailles. Astfel, va reusi sa fie ascultat de orgoliosul rege bourbon. Ii va spune:

— Sentinta data de justitie a fost executata. Restul depinde de Maiestatea Voastra. In plus, iata proiectul pe care familia de Lagardère si cu mine, il supunem Maiestatii Voastre spre ratificare.

Noaptea vine mai repede la munte decat in alte tinuturi. Varfuri inalte, eolorate-n violet, ascund soarele. O ceata deasa urca din vai unde se aud cazand torente turbate.

O furtuna ameninta sa izbucneasca: aerul e greu, iar norii s-au intunecat incetul cu incetul, norii coborara mai jos, ca si cum ar fi vrut sa se uneasca cu ceturile din vai intr-o jumatate de ora furtuna incepe. Drumul nu se mai vede si micul grup trebuie sa se opreasca. Cei trei bearnezi se consulta cu Renè care calareste in dreapta litierei:

— Sa continuam drumul?

Tanarul reflecta. Lourdes unde-ar putea gasi daca nu un han, macar o camera pentru femei si copil, e la doua ore de mers. Furtuna in munti insa era de temut, din cauza trasnetelor. Daca nu ucidea pe loc, trasnetele doborau arbori sau provocau caderea pietrelor.

In timp ce se gandea, un strigat se auzi, un tipat de femeie:

— Renè! Ajutor! Vino aici!

Daca tatal micutului Henri avea, asa cum se-ntampla cu multi indragostiti, o tendinta suparatoare de a vedea totul „prin ochii sotiei”, asta nu-nseamna ca nu mai era una din spadele cele mai de temut din Europa.

Gonzague o stia prea bine. Il infruntase pe gascon in exercitii in salile de arme ale curtii, la Guastalla. De aceea se hotarase sa-i angajeze pe cei patru spadasini recrutati de omul sau de incredere chiar in seara in care César fusese inmormantat. Voinicii il costau cam scump pe duce. Le placeau caii frumosi si imbracamintea eleganta. Cerea o solda pe masura originii lor nobile. Voiau sa fie bine tratati. Erau insa niste asi in jocul cu spada, poate cei mai buni duelisti din peninsula italica. Nici o lovitura nu le era necunoscuta.

In plus se putea conta pe discretia lor. In timp ce Charles-Ferdinand la conacul Lagardère isi folosea toate resursele pentru a le intinde rudelor sale o cursa, acesti ucigasi platiti se plictiseau de moarte in valea Pierrefitte. Regretau viata din Italia, usoara si vesela, si-si aminteau ca una sau doua crime savarsite in doua saptamani ii permiteau unui purtator de spada sa bea bine, sa joace, sa faca curte frumoaselor si sa locuiasca intr-un han onorabil.

Era timpul ca Peyrolles sa le faca semn, caci se gandeau sa renunte la angajamentul lor pentru a se-ntoarce in tara lor. Cincisprezece zile de inactivitate ii demoralizasera, pretindeau ei.

Personajul nostru ii incuraja:

— Se apropie ora, le spunea el. Stapanul ma trimite la voi. De-ndata ce faceti ceea ce trebuie, va lasa banii si fiecare n-are decat un lucru de facut: sa ajunga-n largul marii cat mai repede. Fiti siguri ca, daca va veti intoarce la Guastalla, inaltimea Sa nu va uita serviciile pe care i le-ati facut, chiar daca le-a platit.

Spadasinii se entuziasmara. Calarira impreuna pe carari stramte de munte care-ti dadeau ameteala. Un contrabandist si un ocnas evadat, cunoscatori ai locurilor, au fost ghizii cu intentii criminale. La Lourdes se intalnira cu oamenii recrutati de Peyrolles cu cateva zile inainte ce poposisera in padure. Ei nu voiau sa fie vazuti in micul targusor ce avea sa devina cetatea mistica franceza. Justitia regelui rezerva surprize neplacute unor indivizi ca astia.

Erau zece, zece fete de brute cu ochi de bovine si maxilare bestiale. Cu un cutit lung la centura, o pusca pe umar, prastia in buzunar — arma silentioasa si sigura — ei ar fi putut, cu musculatura lor, sa omoare un taur cu un pumn. Pentru Peyrolles insa ei lucrau cu finete. Din moment de slabanogul platea bine si pe loc, trebuia sa fie servit dupa banii pe care-i dadea.

In acea noapte dormira in padure. Fiecare se-nfasura cat mai bine in mantie. Spadasinii, oameni cu obiceiuri rafinate, injurara in zadar conditiile proaste. Toti patru tremurau de frig. Dimineata Peyrolles isi aduna oamenii si le spuse:

— Vom cobori la Lourdes in grupuri separate. Vom lua pranzul. Ne vom reintalni aici, cel tarziu peste doua ore. Fiti prudenti!

In sat il recunoscu de Gonzague, cu toata deghizarea lui. Printul purta o manta lunga de pastor, din blana de oaie. Dar nu-si putea ascunde statura inalta, nici infatisarea trufasa, nici mainile fine, Charles-Ferdinand IV era nervos si foarte palid.

— Vor fi aici la caderea serii daca nu-i oprim, zise el. Peyrolles ii vazu mainile tremurand indrazni sa spuna:

— Sunteti emotionat, monseniore?

— Da, si ce-i cu asta? replica ducele de Mantua cu trufia-i obisnuita. N-o sa mai fiu cand vom trece la actiune. Vom merge in intampinarea lor!

Fu randul lui Peyrolles sa tremure. Nu era de acord cu un atac in plina zi, pe drum Puteau fi vazuti Se temea de secure.

— Daca din intamplare, cineva va veni in ajutor acestor oameni? Ce se va-ntampla cu noi, monseniore?

Printul trebui sa fie de acord cu planul lui. Vor merge inaintea familiei Lagardère, dar pe poteci de munte. De acolo dominau tot peisajul. Vor vedea pe parcurs daca vor putea ataca, fara prea multe riscuri, micul grup.

Cu o ora inaintea apusului, un contrabandist cu ochi de vultur semnala prezenta calatorilor si-i preveni pe Peyrolles:

— Acum ori niciodata! Furtuna nu se va abate asupra vaii, dar o va umple de ceata Sa coboram nu vom fi vazuti, nici recunoscuti. Sunt ai nostri!

Rolurile erau distribuite de mult. Banditii de la munte trebuiau sa vina de hac escortei: spadasinii il aveau in grija pe Renè de Lagardère in timp ce, cu o masca de catifea neagra, ducele si Peyrolles urmau sa astepte pe-aproape, gata sa dea ordine noi sau sa actioneze daca trebuia.

Ordinul era categoric: „Fara indurare! Sa fie doborati repede!”

Asa-zisului logodnic al Suzanei ii clantaneau dintii, in timp ce-si repeta acest ordin. Isi aducea aminte de bruna lui iubita Dar se gandea si la ce-ar putea povesti ea daca scapa cu viata. Se vedea punand capul pe butuc, in curtea castelului de la Pau Un ghiont de-al lui Charles-Ferdinand il facu sa tresara, rapindu-i acea viziune nu prea imbucuratoare.

Atacul incepea. Micul grup de-abia iesit din ceata a fost inconjurat in tacere. Renè de Lagardère cu capul plecat, reflecta la intrebarea pe care i-o pusesera cei trei fosti soldati. El nu observa manevrele celor zece banditi. Strigatul sotiei il alarma:

— Renè! Ajutor! Vino aici!

Ea era asaltata de cei patru spadasini care o luasera drept sotul ei din cauza costumului de cavaler. Ea trasese spada imediat si se lupta cu iscusinta si sange rece. Mostenitoarea familiei Guastalla apara viata fiului ei cat si propria ei existenta. In timp ce se duela, striga:

— Ticalosi! Asasini!

Peyrolles si Charles-Ferdinand se gasea in fata lui Renè. El ii ataca. Spada factotum-ului sari; ducele fu impins de calul lui Renè, care-l lovea cu pintenul, fu respins si lovit. Atunci Renè trecea de partea cealalta a litierei in care SUzon Bernard striga ingrozita.

Ducele de Mantua avea toate motivele sa se teama de cumnatul lui. De-abia intra spada sa in contact cu celelalte patru indreptata spre pieptul lui, ca unul dintre spadasini cazu, cu gatul strapuns. Un altul nu se salva decat printr-un salt intr-o parte, o saritura de ied mai degraba, dupa cum se sarea in tara lui. Dar ceilalti, maestri in lupta cu armele, nu se descurajara pentru atata lucru. Erau curajosi. Careul de fier se strangea in jurul lui Renè si al Doriei.

Aceasta nu uitase deloc lectiile de scrima primite la palatul tatalui sau. Ea isi facea adversarul sa dea inapoi mai ales ca acesta nu era calare, ceea ce-l punea intr-o inferioritate evidenta incat Gonzague il prinse de brat pe Peyrolles si-i zise:

— Trage in cai!

Peyrolles se executa. El lua o arma, ochi si trase. Cei doi cai cazura imediat. Dar calaretii lor nu fura luati pe nepregatite. Ei prevazusera caderea bietelor animale, lovite in ochi, iar strigatul de razboi apartinand familiei sale iesi de pe buzele sotului Doriei:

— Lagardère! Lagardère!

Lupta continua in ceata deasa. Spadasinii dadeau inapoi impinsi de spadele celor doi soti si fara-ndoiala, in ciuda siretlicurilor pe care le stiau, ar fi fost rapusi daca nu le-ar fi venit in ajutor banditii angajati de Peyrolles.

Acestia terminasera cu cei trei fosti soldati. A fost mai degraba un masacru decat o lupta dreapta, intr-atat de inegale erau fortele. Cei trei au fost doborati si li s-a taiat beregata. Dupa asta, luandu-se dupa strigatele lui Renè, cei zece colosi iesira din ceata galbuie. Doria fu naucita cu un pumn, doborata si omorata cu pumnalul. O spada lunga, spaniola, fu infipta pe la spate in trupul lui Renè, nu inainte ca acesta sa poata ucide pe unul dintre banditii ce-au avut curajul sa-l atace din fata.

Parintii lui Henriot nu mai miscau. Trasaturile lor, crispate de lupta, imprumutau seninatatea chipurilor celor trecuti in lumea vesnica. Totul se terminase. Ducele de Mantua privea nemiscat. Se gandea: „Mai este inca un mostenitor”. Si se uita inspre litiera de unde se auzeau tipetele ascutite ale Suzanei.

— Peyrolles! striga el.

— Monseniore? zise celalalt, palid.

Charles-Ferdinand isi trase sabia:

— Trebuie omorati!

— Nu! facu factotum-ul caruia ii lipsea curajul.

— Amandoi!.preciza Gonzague strangandu-l de brat atat de tare incat Antoine nu-si putu retine un strigat de durere. Si adauga:

— Imbecilule! Vrei ca marturia acestei fete sa ne zboare capetele! il lua de guler si-l scutura:

— Du-te! iti ordon!

Peyrolles se-ndeparta clatinandu-se ca un om beat. In ciuda cetii racoroase, rauri de sudoare ii curgeau pe spate.

A doua zi, in zori, un soare vesel lumina peisajul muntos parasit de ceturi. Un pastor din Verdalle, pe nume Pierre Bernac, calare pe-o catarca impodobita cu zurgalai, dupa moda spaniola, dupa ce traversase Lourdes, lua drumul regal catre Pau. El canta cat il tinea gura.

La aproape patru leghe de targ, nepasarea lui disparu dintr-o data. Mai multe cadavre impiedicau trecerea: corpuri intepenite deja; cinci cavaleri zaceau intr-o balta de sange si doi cai cu burta-n sus.

„Sfanta Fecioara!” exclama Pierre Bernac facandu-si cruce in timp ce catarca lui refuza sa mearga mai departe.

Pastorul vazu si o litiera pusa pe jos dupa ce i se deshamasera caii. O speranta firava i se nascu in suflet: „Poate ca-i voi putea ajuta pe-acesti bieti oameni?”

Descaleca, isi lega animalul de un mesteacan si incepu sa examineze campul de bataie cu inima stransa. Din nefericire nu-i trebui mult ca sa constate ca cele cinci corpuri intinse in drum nu mai dadeau nici un semn de viata. Aplecandu-se asupra unuia dintre cadavre, Pierre Bernac nu-si putu retine lacrimile:

„O femeie tanara si atat de frumoasa!”

Era Doria de Lagardère. Ea avea ochii deschisi si frumoasele ei bucle blonde, ravasite. Mana dreapta strangea o spada patata de sange. Moarta, parea de o frumusete mai presus de cea umana, incat pastorul fu tulburat: „Are chipul unei sfinte al unei martire crestine ca cele despre care ne vorbea preotul. Ah! Nenorocire noua!

Rugaciuni venira pe buzele pastorului. Dupa ce omagie astfel victimele, Pierre Bernac se ridica, imbarbatat.

„Sa mergem la litiera, isi spuse. Poate ca ascunde o fiinta in viata?”

Dadu la o parte perdelele. Suzon era acolo, palida. Avea o spada infipta in umarul drept. Langa ea, un copilas ca un inger dormea cu pumnii stransi, extenuat poate de cat plansese in timpul noptii.

„Un inger murmura pastorul. Fara-ndoiala ca-i copilul doamnei cu parul blond Iar bruneta o fi camerista ei?”

Pierre atinse fata Suzanei, apoi gatul. Mana lui aluneca sub salul de dantela.

„Traieste! Inima ii bate!” striga el.

Era considerat ca un fel de vraci, in munti, sau chiar ca un vrajitor, cu toate ca el se ferea de asemenea practici. Era nemaipomenit in ceea ce astazi se numeste medicina generala. Ranile, cocoasele, luxatiile si fracturile n-aveau secrete pentru el — din cauza vastei sale experiente. Examina spada infipta in carnea tinerei femei si surase:

„O-ntepatura O vom vindeca”

O clipa mai tarziu lama era scoasa din rana, iar plosca cu rachiu de melasa pe care orice pastor o poarta cu el, era pe buzele Suzanei Bernard. Bautura intaritoare o readuse la viata pe biata fata. Ea deschise ochii si-l vazu pe pastor, un barbat inalt si solid, cu parul rosu.

— Nu ma ucide! Fie-ti mila! il ruga ea impreunandu-si mainile.

Nu vedea ea ochii blanzi ai lui Pierre? Urma, scoasa din fire:

— Antoine! Ticalosule, fii blestemat!

„Aiureaza din cauza febrei Isi zise pastorul. Trebuia sa ma gandesc la asa ceva, dupa lupta si dupa aceasta rana, dar o vom domoli!”

Henri se trezise si plangea. Ca intotdeauna, chemarea copilului, a acestei mici fiinte fara aparare, induiosa inima sensibila a femeii, iar Suzon Bernard uita de ea insasi pentru a nu se gandi decat la copil. Ea murmura fericita:

— Nu l-au omorat! Slava cerului!

O clipa mai tarziu era afara din litiera, in picioare, sustinuta de bratul puternic al lui Pierre Bernac. Ea privea ingrozitorul spectacol.

— Ce s-a intamplat aici? intreba pastorul.

Suzon se cutremura din cap pana-n picioare, pe urma isi acoperi fata cu mainile:

— Au facut-o pana la urma? gemu ea. Ce grozavie! Vai! Visul era realitate! Dac-as fi stiut!

— Ce vis? intreba uluit roscatul.

— Nu poti intelege acum.

Apoi bearneza incepu sa se roage de el:

— Daca-n pieptul dumitale bate o inima crestina, te implor, prietene, salveaza-ne! Ai mila de acest copil!

— Ma pun in slujba voastra, dar as vrea sa stiu totusi

— Iti voi spune mai tarziu!

— Dar jandarmeria o sa vrea sa afle

— Nu trebuie! Sa fugim, repede!

— De ce? se-ncapatana pastorul.

Atunci Suzon ii lua mainile. Viata acestui copil depinde de tacerea noastra Eu nu stiu nimic. Dumneata, de asemeni. Daca vom vorbi, ti-o jur pe viata vesnica, maine sau peste sase luni, dupa doi ani sau dupa zece, ei il vor asasina!

Pierre Bernac nu parea prea convins. Aceasta afacere sangeroasa depasea intelegerea lui. Se scarpina in cap, zicandu-si:

„Patanii de-ale nobililor Un biet amarat ca mine nu trebuie sa se amestece in asemenea lucruri Daca as lua-o la sanatoasa?”

Intuitia feminina o servi pe camerista. Ea citi gandurile acestui om cinstit. Mana ei stranse mana paroasa a lui Pierre Bernac. Ea il ruga fierbinte, patetica:

— Numai dumneata poti salva viata acestui nevinovat Ai o catarca, ma voi urca pe ea cu copilul in brate si ne vei conduce catre piscuri, acolo sus unde nu vin marimile acestei lumi, nici asasinii. Nu te vom deranja, iti jur. Ne vom multumi cu putin. Voi fi servitoarea dumitale si chiar

Privirea ei intunecata se tacu mai blanda.

— Voi fi sotia dumitale, daca ma vrei Ce n-as face pentru acest orfan?

Barbatul ridica din umeri si deveni posac. Era mai multa noblete si eleganta in inima acestui om needucat decat in cea a ducelui de Mantua sau a lui Antoine de Peyrolles. Promisiunea Suzanei il ofensa. El mormai:

— Ce atata vorba! Nu-i nevoie de asa ceva! Sa luam micutul si, la drum!

Si au abandonat drumul regal pentru a se avanta pe carari inguste pentru catari care serpuiau catre varfurile mereu inzapezite.

Dupa atac, Gonzague si ai sai s-au imprastiat. Spadasinii s-au indreptat catre Saint-Gaudens pentru a ajunge la Carcassone prin Toulouse. Trebuiau sa evite drumurile importante. Unul dintre spadasini avusese gatul strapuns. Ceilalti, chiar daca nu erau in aceeasi stare cu primul, aveau si ei destule rani. Isi vor aminti mereu de Lagardère. Pentru moment, se dusera sa se-ngrijeasca intr-o manastire izolata.

Dupa ei, oameni fini si tinand mult la onoarea lor, ranile proveneau de la o cearta inceputa-n timpul unui ospat bogat, stropit cu prea mult vin

„Avem sangele iute, pe Bachus, si atunci”

Calugarii ii crezura mai ales ca plateau bine si se aratau a fi foarte piosi Ce sa le mai ceri unor gentilomi din Italia? Traind retrasi, calugarii n-au avut nici cea mai mica banuiala. Zvonul despre macelul de la Lourdes n-a ajuns in pustnicia lor din munti.

Cat despre contrabandistii angajati de Peyrolles, pareau a avea darul de a se face invizibili in vaile lor cetoase Ducele si factotum-ul sau isi obosira caii gonindu-i intins pana la Tarbes unde cumparara altii, ajungand la Auch. Acolo se urcara in diligenta, aroganti si satisfacuti de ei insisi.

Peyrolles, urmand ordinul stapanului lor, jefuise victimele. Profit dublu

Cand oamenii din Lourdes descoperira cadavrele, Pierre Bernac si cei pe care-i proteja erau departe Un judecator al regelui constata ca buzunarele si bagajele fusesera pradate. Se ordona o ancheta. Guvernatorul din Pau isi asuma raspunderea de a o face, dar trebui sa renunte din lipsa de indicii. Macelul fu pus pe seama contrabandistilor sau a hotilor de drumul mare.

Renè, sotia lui si cei trei bearnezi au fost inmormantati, cu solemnitate, la Argelès. Contele d'Arcachon prezida aceasta ceremonie. Era mai mult ingrijorat decat trist. Se intreba: „Ce s-o fi intamplat cu micutul Henri si cu camerista doamnei de Lagardère. De ce-au fost rapiti?”

De-ndata ce se-ntoarse la Pau, el facu un raport lung pentru regele Frantei. Datorita lui Ludovic al XIV-lea afla Charles-Ferdinand IV, duce de Mantua, despre tragedia de la Lourdes, pe cand asista la ceremonialul trezirii regelui. Fu vazut plangand si asta emotiona curtea. Doua zile mai tarziu curtenii asistau, la biserica Saint-Louis, la o slujba funerara in memoria familiei Lagardère. Dupa aceea, Gonzague, in haine de doliu, isi lua ramas bun de la rege, declarand ca voia sa se-ntoarca la Mantua. Se va intoarce in Franta mai tarziu pentru a-si cauta, el insusi, nepotul. Pana atunci, el scrisese contelui d'Arcachon si daduse ordine pentru a se-ntreprinde cautarea acestuia.

Nu vorbi nimanui despre mostenirea familiei Gaustalla. A doua zi dupa sosirea lui la Versailles, Peyrolles inmanase unuia dintre principalii functionari ai lui Colbert proiectul de acord semnat de Renè si de Doria. Gonzague avea acoperire

Justitia isi pune mereu aceasta intrebare: „Cine profita de pe urma crimei?” De ce-ar fi fost banuit ducele de Mantua din moment ce litigiul era inchis?

Afland insa ca nici micul Henri, nici Suzon, nu fusesera gasiti printre cadavre, Charles-Ferdinand era cat pe-aci sa-l sugrume pe Antoine. Acesta se apara cum putu, albastru de frica. Se arunca in genunchi si spuse:

— Jur in fata inaltimii Voastre ca am strapuns cu sabia atat servitoarea cat si copilul. Ea trebuie sa-si dea viata undeva prin munti, printre taietorii de lemne sau printre pastori in orice caz, ea nu va-ndrazni niciodata sa spuna ce-a vazut!

— De ce? mormai ducele.

— Pentru ca i-am spus, amenintand-o cu arma, ceva care s-o sperie pentru toata viata.

Charles-Ferdinand nu mai putu scoate nimic altceva de la Antoine de Peyrolles. Aceste nu-ndraznise sa-i ucida pe Suzan si pe copil. Acum se felicita pentru acest lucru, pentru ca-si gasea pozitia excelenta:

„Il am la mana pe trufasul Gonzague. Nu va indrazni niciodata sa ma alunge pe mine, complicele lui. Se va teme intotdeauna ca voi depune marturie impotriva lui. Si se va teme toata viata ca orfanul va apare odata de undeva!”

Peyrolles nu se-nsela cand ii spusese lui Charles-Ferdinand IV ca Suzon Bernard nu va spune nimic. El o amenintase infigandu-i spada in umar. Ea refuzase sa-i vorbeasca despre accident lui Pierre Bernac. De altfel, acest om de treaba nici nu voia sa stie prea multe cand salvase femeia si copilul.

Pastorul locuia intr-o cocioaba pe inaltimile care dominau orasul Lourdes. El isi conduse acolo protejatii. Ei se aflau in singuratate completa si in siguranta, bucurandu-se de aerul pur care da sanatate.

Rana bearnezei s-a vindecat repede datorita alifiilor date de Pierre; tanara femeie nu mai lua in seama nevoile sale pentru a veghea mereu asupra lui Henri care ramasese orfan. El fu hranit cu lapte de capra, cu branza, cu paine neagra si castane, iar Suzon, bucuroasa, avea presimtirea ca va ajunge un tanar viguros.

Timpul trecu Pierre Bernac care, pana atunci traise in singuratate in muntii Verdalle, gasi o nesperata bucurie in a-i vedea mereu, pe aceasta fata bruneta si pe copil. Viata lui avea un scop. Isi transforma cocioaba intr-o casuta de munte. In fiecare zi putea fi auzit cantand. Intr-o zi ii ceru mana Suzanei:

— Am putea trai ca sot si sotie Cred c-ar fi mai bine, nu?

Ea raspunse surazand, emotionata:

— Voi fi tovarasa ta de viata, daca vrei, pentru ca esti un om cinstit si serios. Dar nu sunt cu totul libera.

Si cum pastorul paru surprins, Suzon se explica:

— Toata viata mea apartine acestui copil, i-o datorez pentru ca in mare parte sunt vinovata de moartea parintilor lui.

Pierre Bernac se-nclina. Din instinct ura complicatiile si neplacerile. Viata lor deveni monotona, de o monotonie care avea momentele ei placute.

Intr-o zi, dupa mult timp, Pierre Bernac declara in fata autoritatilor satului ca gasise, in zapada, pe jumatate morti, o femeie si un copil de sex masculin. Nu stia mai mult: necunoscuta isi pierduse memoria din cauza pericolelor prin care trecuse.

Preotul veni pana la casa lor. In acele vremuri, sefii religiosi ai parohiilor tineau loc si de functionari civili ai statului: ei tineau registrul in care se treceau nasterile, casatoriile si decesele. El se interesa de situatie, iar Suzon isi juca rolul minunat. Ea se prefacu ca nu-si amintea evenimentele anterioare accidentului in munti, ii spuse doar atat:

— Ma cheama Mariette, iar pe copil Louis.

Preotul nu putu scoate mai mult de la ea. Reintors la presbiteriu, el scrise jandarmeriei, dupa cum ii cerea datoria. Aceasta tacu un raport contelui d'Arcachon.

Guvernatorul nu se gandi nici o clipa ca Mariette si Louis ar putea fi camerista si fiul Doriei. De altfel, chiar in aceeasi zi, el fu numit guvernator al Proventei si totul se opri aici. Povestea nu parea deloc iesita din comun. In timpul iernii, piscurile sunt martorele atator drame

Intr-o zi de vara, luminoasa, in timp ce Pierre Bernac isi pastea oile in fundul vaii, un cavaler aparu in fata casei pastorului, iar Suzon scoase un strigat:

— Peyrolles!

El era. Descaleca si o linisti pe biata femeie pe jumatate lesinata:

— Vin ca prieten Eu Suzon, draga mea Ea il respinse:

— Asasinule! Mi-e scarba de tine!

— Incetisor, frumoaso!

— Pleaca, banditule! El o prinse de maini:

— Ai sa taci? Nu sunt nici asasin, nici bandit, ti-o jur, Suzon! Nu eu am ordonat masacrul. Dupa ce-am primit ordinul de a te ucide, m-am eschivat si am crutat si copilul. Nu-i adevarat? indrazneste sa spui ca mint!

Ea nu-ndrazni, iar ticalosul continua:

— Stapanul meu, ducele de Mantua, crede ca sunteti morti, tu si copilul. Am profitat de un concediu, obtinut cu greu, pentru a—ti spune doar atat: viata noastra depinde de tacerea ta si asta pentru totdeauna. Henri nu trebuie sa stie niciodata ca e fiul lui Renè de Lagardère si mostenitorul ducatului Gaustalla! Dac-ar afla, n-ar mai avea nici o saptamana de trait! Suzon isi aduna toate fortele ca sa raspunda:

— Preotul a venit i-am spus ca dupa un accident in munti am uitat tot ce se-ntamplase in viata mea dinainte.

— Grozava idee! mormai factotum-ul ducelui. Dar prenumele voastre ar putea da vreo idee

— M-am gandit si la asta. Ma cheama Mariette, iar pe copil Louis Asta-i tot ce stiu. Copilul a fost trecut in registru sub numele de Louis Verdalle, nascut din parinti necunoscuti.

Peyrolles ii arunca o privire crucisa. Uitase cu totul de fosta lor idila.

— Ai grija ce spui de-acum inainte! ii striga el urcand pe cal.

In aceeasi seara se intalnea cu Charles-Ferdinand care, in haine modeste, il astepta la Lourdes, nu fara neliniste. Ei pretindea fata de toti cunoscutii ca-si cauta nepotul.

Raportul omului sau il multumi pe deplin. Il batu pe umar:

— Lucrurile se aranjeaza de minune. Camerista n-o sa indrazneasca sa vorbeasca niciodata. Noi ne vom mai preface cateva zile ca cutreieram tinutul, apoi vom pleca cu trasura de posta in Italia. Ducatul Guastalla e cu siguranta al meu, potlogarule!

Timpul trecu. Pierre Bernac muri sub o avalansa intr-un decembrie geros. Preotul din Verdalle hotari atunci sa-i ia la presbiteriul sau pe Mariette si pe Louis. Ea-i fu servitoare,— iar baiatul, un elev nemaipomenit de precoce si vioi.

Respectabilul preot, domnul de Trenès, fusese ofiter pe vremea cand Mazarin se amestecase in razboiul de treizeci de ani. Era, de asemeni, un umanist cunoscut. Ramas vaduv de timpuriu, fu dezgustat de aceasta lume josnica, asa ca se calugari si obtinu aceasta parohie la capatul lumii. Domnului de Trenès nu-i placea sa traiasca, fiind deja destul de aproape de cer, decat printre oamenii blanzi de la munte. Era preotul zapezilor.

Henri, indopandu-se cu greaca si latina, cu istorie si geografie, avea deja multa finete. Drept recompensa pentru asiduitatea lui la studiu, preotul ii povestea amintirile sale.

— Imi spuneati seara trecuta, domnule preot, ca marele Conde, trecand pe langa dumneavoastra la Rocroi, zisese

Atunci preotul disparea pentru a lasa loc fostului gentilom, vocea lui devenea puternica, speriind-o pe Suzon Bernard care carpea lenjeria sau freca modesta argintarie cu blazon a stapanului sau.

Ochii copilului straluceau pe cand asculta povestirile de razboi ale preotului. Cuvintele spada, duel, asalt pareau sa-l umple de bucurie. Isi strangea pumnii si buzele. Preotul, pierdut in visul sau, nu vedea nimic, dar fosta camerista a Doriei gandea:

„Sfanta Fecioara! Domnul de Trenès trezeste sangele nobililor sai stramosi, sange care doarme in venele sale!”

Sangele strabunilor sai vorbea oare mai mult decat credea Suzon? Fara-ndoiala! Baietelul era foarte preocupat de humele lui. Batranul il inscrisese in registru sub numele de Louis Verdalle, dar nu consimtise sa-l minta:

— Dragul meu Louis, nu se stie al cui fiu esti Mariette a suferit un asemenea soc, odinioara, intr-un , accident, incat nu-si mai aminteste nimic E o boala pe care savantii o numesc amnezie, dar nu-i cunosc leacul. Ea se poate vindeca asa, deodata, dupa cum a venit Atunci ea o sa-si aminteasca mai multe despre tine.

Henri raspunse numai atat:

— Ar fi trebuit sa scrieti Louis de Verdalle. Preotul surase, dar nu zise nimic. El ghicise ca elevul lui, atat de dotat, atat de entuziasmat de faptele de arme, era-de origine nobila. Dar isi zicea:

„Daca i-as baga in cap aceasta idee nu i-as face un serviciu. N-are nici un fel de-avere. Daca ma duc pe lumea cealalta, iar asta se poate intampla oricand, nimeni nu-l va proteja. Sa-l invat sa fie umil.”

Intr-o dimineata, neauzindu-si stapanul venind cade obicei sa-i dea buna dimineata la bucatarie inainte de a pleca la slujba, Suzon Bernard il crezu bolnav. Batu la usa lui. Neauzind nici un raspuns, deschise usa Bietul om era mort si semana cu un copil care doarme: un suras bland staruia inca pe buzele lui.

Henri si Suzon isi pierdeau protectorul. Pe cine sa se bizuie in acest sat ascuns in munti? Bearneza simti nelinistea strangandu-i inima. Era bine ca-l luase pe Henri-n grija ei, dar cu ce sa-l hraneasca?

Suzon se gandea sa se-ntoarca intr-unui din satele mai putin izolate decat Verdalle, dar se temea ingrozitor.

„Ajunge o intamplare ca sa fiu recunoscuta drept camerista defunctei doamne de Lagardère De aici pana la a imagina adevarul in ceea ce priveste baiatul nu e decat un pas. Atunci Peyrolles si ducele de Mahtua il vor asasina. Unde as putea practica singura meserie pe care o cunosc: aceea de servitoare?”

In timp ce ea se framanta astfel, Henri se gasea impreuna cu cativa copii de varsta lui la un sfert de ceas de Verdalle, admirand tabara unor saltimbanci. Acestia faceau supa pe un camp rezervat nomazilor si tiganilor.

In aceeasi seara Henri veni la Suzon si-i spuse:

— Am hotarat sa-mi castig singur painea de aici inainte. M-am angajat la niste dansatori pe sarma. Vom pleca de-ndata ce domnul preot va fi inmormantat. Pregateste-te!

Putea bearneza sa protesteze? Nici vorba! Micul Henri era stapanul ei. Vedea la el calitati extraordinare pentru varsta lui: seriozitate, sange rece, indrazneala si altele inca.

Micul Lagardère surise satisfacut constatand ca bearneza ii lua in serios ordinele si consimti sa-i explice:

— Sunt cel mai puternic baiat din tinut si cel mai indemanatic Am facut pariuri cu copiii pastorilor si-am castigat intotdeauna. La fuga, la inot, la catarat, la ridicatul greutatilor si la sarituri am castigat mereu ii intrec la toate chiar pe baietii mai mari ca mine!

Suzon incuviinta. Baiatul spunea adevarul: in ceea ce priveste forta fizica ii intrecea pe cei mai multi dintre copiii bearnezi.

El relua:

I-am aratat talentele mele lui Pablo, seful saltimbancilor. El s-a aratat multumit. Dupa el, sub indrumarea lui, voi ajunge ceea ce se numeste „un fenomen” Ca echilibrist? Ca luptator? Ca om fara oase? Nu stiu inca. Eu insa cred ca doar cu spada-n mana ma voi distinge mai tarziu. Vom trai si vom vedea! Iata-ne fara probleme. Voi avea eu grija de dumneata. Avem acum adapost si hrana asigurata si asta-i mult.

Trupa lui Pablo urca spre nord. Seful ei, din motive necunoscute, voia sa ajunga in Flandra trecand prin capitala Frantei sau pe la Versailles.

Era o trupa ciudata. Ea se compunea din seful ei, un individ inalt si oaches, cu parul negru ca cerneala si ochii prelungi si stralucitori, si nevasta-sa, o cumatra foarte grasa, mustacioasa si plangacioasa care-si petrecea timpul spunand ca se plictisea si era satula de toate. Vreo sase baieti si fete, frumosi ca niste amorasi, cel mai mic avand zece ani, iar cel mai mare optsprezece, alcatuiau grosul trupei inainte de sosirea lui Henri si a Suzanei. Toti stiau sa cante melodii stranii, mergeau pe sarma, inghiteau lame si flacari, dansau, preziceau viitorul. Se stie ca din cauza moravurilor foarte libere ale actritelor si un pic din pricina prejudecatilor — fiecare epoca are prejudecatile sale — oamenii de teatru erau rau vazuti de rigoristi si de religiosi. Li se refuza actorilor pana si un mormant in pamantul sfintit.

Deci, daca trupele teatrale erau dispretuite in provincie, ce sa mai spunem de puternica repulsie pe care o inspirau saltimbancii? Erau aplaudati, li se aruncau parale, dar autoritatile satului le cereau sa poposeasca departe de aglomeratie. De fapt, aceasta suspiciune avea la baza motive indreptatite.

Trecerea acestor nomazi producea intotdeauna pagube. Unii dintre acesti tigani, cum erau numiti, fie ca veneau din Spania, din Boemia sau din Italia, furau copii. Incendierea hambarelor sau a stogurilor de fan, disparitia animalelor sau a pasarilor, acestea erau amintiri obisnuite pe care, le lasau saltimbancii.

Oamenii nestiutori sau superstitiosi pretindeau ca faceau farmece si otraveau fantanile. Trupa lui Pablo, rara exceptie de la regula, isi castiga painea cinstit muncind. Henri a fost foarte bucuros cand a constatat acest lucru. El n-ar fi putut ramane printre oameni care traiau jefuind taranii.

Conchita, sotia sefului, il invata pe baiat sa dea in carti si sa ghiceasca in palma. Pablo facu din el un echilibrist remarcabil si il invata o serie de miscari prin care, foarte curand, putu sa faca ce dorea cu corpul lui. Era vazut micsorandu-se, chircindu-se, indoindu-si coloana vertebrala in asa fel incat in locul unui copil sanatos si viguros, aparea deodata un cocosat pricajit strambandu-se.

Alfonso, cel mai mare dintre fii lui Pablo, il invata arta de a-si schimba vocea, cu o bucatica de lemn pusa sub limba sau intre gingii si obraji. Conception, o fata inalta, blonda si cu ochii albastri, care era balerina trupei si avea sa implineasca in curand saisprezece ani, dezvalui celui despre care nu stia ca este mostenitorul ducatului Gaustalla, misterele si bucuriile dansului. Pe cand erau singuri, ea ii mangaia obrajii suspinand languros:

— Ah! Cate fete vei neferici cand vei fi barbat! Henri era uimit auzind aceste vorbe. Ii raspundea in timp ce ochii lui aruncau fulgere:

— Sa nefericesc pe altii? Nu vreau! Dimpotriva, ma voi purta in asa fel incat sa-i protejez pe cei care sufera, sa-i apar pe cei persecutati, pe cei abandonati de familie!

Isi presimtea deja nobilul si stralucitorul destin. Conchita singura se bucura de privilegiul de a-l tutui pe Henri care pentru ei era Louis.

Ceilalti, chiar si Pablo, il numeau „domnul Louis”. Ceva le spunea acestor bieti dar cinstiti oameni ca acest copil nu era egalul lor, ca le era superior atat ca inteligenta, cat si in simtire si ca un viitor stralucit il astepta dupa multe peripetii.

Uneori, la sfarsitul zilei sale de lucru, dupa ce facuse pe bufonul, pe echilibristul sau dansase in fata unui public format din tarani, Henri se gandea intinsi in jurul focului, infasurati in zdrente, cei din trupa lui Pablo dormeau. Privind flacara ce dansa, Henri isi spunea:

„In curand voi avea o meserie. Voi fi in stare sa castig bani singur. Trebuie sa-i asigur doamnei Bernard o viata linistita. Ea a avut grija de mine cat am fost mic, ii sunt dator. Voi plati aceasta datorie sfanta.”

„Imi mai lipsesc inca doua talente: cel de a invinge, cu armele orice adversar, si de a putea face exercitii cu spada. Visele cele mai dragi ale mele! Dar rabdare! Voi invata si asta!”

Un gand il obseda mereu pe orfan desi incercase mereu sa-l alunge din minte:

„Nu ma numesc nici Louis, nici Verdalle. Doamna Bernard are un secret. Mi-l va spune vreodata?”

Intr-o noapte, pe malul Loarei, in timp ce luna scalda-ntr-o lumina argintie fluviul pe care se vedeau mici insule de nisip semanand cu niste crocodili uriasi adormiti la suprafata apei, baiatul si mama lui adoptiva, neputand dormi din cauza noptii calde, de vara, se plimbau nu departe de tabara, fiecare gandindu-se la altceva.

— Doamna Bernard, zise deodata Henri cu o voce grava si emotionata, spune-mi, te rog, numele parintilor mei.

Bearneza tresari. De la drama din munti ea era de o nervozitate iesita din comun. Socul moral ii zdruncinase sanatatea in ciuda grijii lui Pierre Bernac, in ciuda vietii sanatoase si a aerului curat din munti, fosta camerista a Doriei imbatranise foarte repede. Firele albe se vedeau deja in parul ei negru. Moartea preotului o daduse gata si arata ca o femeie batrana.

Aceasta intrebare, pe care-o asteptase si o prevazuse demult, n-o lua prin surprindere. Ca orice fiica a Evei, incerca sa ocoleasca raspunsul:

— Nu-mi mai amintesc! Baiatul ridica din umeri.

— Preotul din Verdalle mi-a explicat ca in urma unui accident in munti, ai uitat ceea ce s-a petrecut inaintea acestei drame Multa vreme am crezut acest lucru dar acum nu mai pot crede!

— Cum, se prefacu Suzon indignata, indraznesti sa pui la indoiala vorbele unui om sfant?

— Sa pun la indoiala vorbele lui? Nu! El era de buna credinta. Nu contest afectiunea dumitale, doamna Bernard, urma Henri cu aceeasi voce impresionanta, dar simt ca, din anumite motive, ti e teama sa spui ceea ce stii. E-adevarat?

Bearneza tulburata stranse mainile protejatului ei si-i sopti:

— Ei bine, da! Exista un secret. Inteligenta ta precoce nu te-a inselat. De altfel, cand sunt singura iti spun mereu Henri si nu Louis.

— Asa, triumfa baiatul, marturisesti deci? Hai, mai fa un efort! Vreau sa-mi cunosc numele intreg. Vorbeste!

— Daca-ti spun, te vor ucide!

— Cine?

— Cei a caror ura ne urmareste mereu.

— Ii sfidez! ii voi ucide!

— Mai tarziu, daca Domnul va ingadui. Acum esti prea mic.

— Prea mic! Nu ma tem de nimeni, doamna Bernard, sa stii asta!

— Am datoria sa ma tem pentru tine. Urma o clipa de tacere.

— Sunt nobil, taran sau burghez? intreba baiatul in cele din urma.

— Iti voi spune mai tarziu! Mai tarziu! Acum ai mila de mine! Ma-nabus!

Era adevarat incetisor, Henri o aduse pe mama lui adoptiva langa foc si o aseza cu grija. El gandea:

„Sangele meu imi spune: sunt dintr-un neam de nobili caliti in luptele cu spada!”

Suzon aflase cu placere ca trupa lui Pablo urma sa mearga la Paris si sa ramana catava vreme acolo, daca i se va permite.

De ce se bucurase? Pentru ca avea o incredere fara limite in Henri si se gandea ca ajuns la varsta barbatiei, fiul lui Rerte si al Doriei va fi capabil sa recucereasca numele si mostenirea ramasa de la stramosii sai. Se parea ca era o fiinta exceptionala, cu ceva suprauman in el. Nu era deja un copil extraordinar ce traia alaturi de saltimbanci, castigandu-si painea datorita lor si fara s-o fi cerut, obtinand de la ei semne ale respectului, cu atat mai remarcabile cu cat cei din trupa erau ignoranti si neciopliti.

„Am oare dreptul, gandea bearneza, sa tin pentru mine ceea ce stiu? Da Peyrolles ducele de Mantua aceasta supraveghere tainica Toate acestea sunt motive serioase pentru a ma teme Dar mai e si-un Dumnezeu Se pot intampla atatea lucruri din vointa divina”

Cand gandurile ei o luau pe aceasta cale, Suzon ramanea tacuta multa vreme. Dupa clipe de reflectie profunda, incheia astfel:

„Cred ca-ntr-o zi voi vorbi. Dar ce dovezi sa-i dau? Henri ma va crede pe cuvant. Ma va crede cu atat mai mult cu cat vocea sangelui vorbeste in el. Dar ceilalti vor fr mai putin creduli. Autoritatile vor cere dovezi Iar eu nu am nimic, nici un act, nici macar un inel cu pecete, care sa dovedeasca adevarul celor spuse. La Argelèscine va recunoaste in batrane femeie care sunt pe amabila camerista a doamnei de Lagardère? Multi oameni sunt deja la cimitir, au trecut noua ani De altfel, printul de Gonzague, odiosul Charles-Ferdinand IV, va fi prevenit. Va fi chemat ca martor. Ce voi face eu, saraca, impotriva unui print atat de bogat si de puternic?

Suzon pastra totusi o oarecare speranta in viitor. Il auzise pe Renè de Lagardère spunand ca bunicul lui, secretar intim al regelui Henric al IV-lea, avea o casa, numita palatul Lagardère, asezata la-ncrucisarea strazii Saint-Honoré cu strada Saint-Thomas-du-Lavre.

Sperantele Suzanei Bernard au fost dezamagite. De-ndata ce trupa lui Pablo a ajuns la Paris, femeia il lua pe Henri de mana si intreband pe toti trecatorii pe unde trebuia s-o ia ca sa ajunga la Cite, pentru ca trupa poposise langa manastirea Saint-Victor, pe strada Poissy nu departe de hala de vinuri. Baiatul o urma, uimit. El se gandea:.

„O fi Parisul mare, dar am sa-mi fac-eu un rost aici!”

Suzon o lua prin piata Maubert, apoi pe strada Galaude, pe strada Saint-Jacques, trecu pe la Petit Chatelet care pazea intrarea pe micul pod, pe atunci plin cu case de lemn, dupa aceea pe strada Lauterne, trecu prin portul Notre-Dame, dupa care se rataci. I se arata pe unde trebuie sa-si continue drumul: pe strada Gesvres, care mergea de-a lungul Senei, pe cheul Megisserie, apoi pe cel al Scolilor.

Vazu Luvrul si se-nchina. Acesta, mai mult decat Versailles-ul, era simbolul puterii regale. Strada Saint-Thomas-du-Louvre nu era departe. Un calugar capucin o informa pe Suzan care-l intrebase:

— Parinte, vrei sa-mi arati palatul Lagardère?

Era prima data cand Henri auzea acest nume. Ridica fruntea, o privi pe Suzon Bernard si ii spuse:

— Lagardère[3]? Suna bine garda regelui muschetari garda unei spade a fi in garda… Da, e un nume frumos

Batrana rosi si pleca fruntea. Vai! calugarul nu le putu arata decat niste ruine. Palatul stramosilor familiei Lagardère nu era altceva decat o daramatura. Numai un zid triunghiular cu o alura foarte impozanta ramasese in picioare. Suzon trebuia sa renunte in a gasi in aceste ruine ceva care sa-i ajute lui Henri.

De ce oare fusese lasata in parasire aceasta proprietate? Un negustor de roti le explica mai tarziu:

— Acum cativa ani un print italian a venit aici impreuna cu un individ inalt si desirat. Se pare ca acest palat ii revenea drept mostenire. El n-a vrut sa-l pastreze. De altfel, ce sa faca cu el daca n-avea de gand sa-si paraseasca peninsula natala? A pus sa se vanda la mezat tot ce era in casa: mobile, asternuturi, pana si oalele din bucatarie. Pe ultimele le-am cumparat eu! Palatul a fost scos la licitatie. Nici un cumparator nu l-a vrut. Era de pe vremea lui Henric al III-lea. Intelegeti, totul trebuie reparat. Inciudat, printul s-a intors de unde venise!

Doamna Bernard suspina isi spuse in sinea ei: „Iata toata mostenirea lui Henriot!

Grele incercari ii asteptau pe femeie si pe copil. Cand, dupa ce s-au ratacit de mai multe ori, au ajuns pe campul de langa manastirea Saint-Victor, au constatat, cu durere, ca familia lui Pablo nu mai era acolo.

Un pusti le povesti:

— Se pare ca nu aveau dreptul sa poposeasca aici. Un sergent calare i-a vazut si le-a spus: „Stergeti-o si cat mai repede!”

Batrana plangea in timp ce baiatul isi strangea pumnii. Cum se vor hrani de-acum inainte? Unde vor dormi?

— Sterge ti lacrimile, matusa Bernard, zise Henri in cele din urma. Sunt aici! O sa ne descurcam noi. Sa stii ca n-am sa te parasesc niciodata. Stiu sa muncesc!

Innoptandu-se, din fericire era o noapte calda de vara, ei s-au culcat pe camp, sub cerul liber. Cand s-a facut ziua, niste cersetori i-au condus la manastire unde se-mpartea supa, paine si sunca celor nevoiasi.

„Un Lagardère!” se lamenta in forul ei interior bearneza vazandu-l pe Henri mancand alaturi de orbi, de sarantoci si de borfasi.

Un calugar batran trecu pe-acolo si-i fu mila de baiat. Intrebarile acestuia il surprinsera pe Henri:

— Stii latineste bine, copile! ii zise batranul la urma. Daca Henri ar fi vrut, ar fi putut ramane la manastire.

Dar el mirosise pericolul: „Or sa faca din mine un calugar si nu vreau”. Ii multumi batranului, dar nu-i accepta propunerile.

— Suntem la ananghie acum, parinte, dar pot sa muncesc. Maine ne vom castiga painea.

Afara, doamna Bernard il certa putin.

— Nu-i de mine sa stau printre calugari imi voi croi viitorul cu spada replica el.

Doamna Bernard tacu. Dupa un timp se gandi ca Providenta divina il indruma cu siguranta pe acest copii.

Se refugiara printre daramaturile palatului Lagardère. Henri se arunca in Sena de pe Pont-Neuf, ca sa caute in apa gologanii pe care-i aruncau niste gura-casca. Doamna Bernard vindea, in fata palatului Montesquiou, prajiturele facute din faina, smantana, branza, oua, unt si zahar. Traiau in mizerie. Henri si mama lui adoptiva erau chinuiti de foame uneori si de frigul noptilor. Asta nu se uita niciodata.

Pont Neuf si imprejurimile lui dovedeau o stare de veselie generala in ziua de 3 mai 1692. Acolo se tinea, de mai multi ani, un targ permanent. Acest obicei aducea acolo o multime de oameni. Acestia, dupa ce hoinareau pe pod, se raspandeau in piata Dauphine si chiar pe cheiurile de pe malul drept, unde se-ntindea asa zisa Vale a Saraciei.

Era un cartier ciudat, plin de pungasi si de cersetori parand ca au iesit dintr-o gravura de Jacques Callot, pitoreasca dar sordida, intunecata, urat mirositoare, necurata. Exista in Parisul asanat si innobilat de Henric al IV-lea si de Ludovic al XIII—lea, un loc ce era o mostenire a tot ceea ce-a avut mai rau Evul Mediu, cu negii si lepra lui. Case cu turn se-nvecinau cu cocioabe strambe, gata sa se darame si taverne zgomotoase sau palate in ruina sau abandonate. Aceasta „insula insalubra” era in forma de dreptunghi marginit, la nord, de strada Saint-Germain l'Auxerrois, la sud de cheiul scolilor, la est de Grand Chatelet, iar la vest de Luvru.

In primavara anului 1692, datorita papusilor, cantaretilor, vanzatorilor de leacuri si mai ales unei noi baraci numita Teatrul minunilor, Pont Neuf redevenise un loc pentru spectacole gratuite si permanente pentru cei fara treburi si pentru provinciali si, mai ales, un fel de paradis terestru pentru cei ce obisnuiau sa se duca acolo. Misuna pe pod o fauna ciudata si nelinistitoare, lustruitori de arme, fandositi docheri, hamali, sarantoci, cersetori acoperiti cu plagi, cocosati si orbi la comanda.

Toti astia ieseau din Valea Saraciei si mai ales din faimoasa curte Grobier, cartier general al borfasilor, adevarata curte a miracolelor. Toti „munceau” pe Pont Neuf si in imprejurimi pana la caderea noptii. Aceasta armata de hoti si cersetori se-ntalnea aici cu spadasini veniti ca de obicei

Acesti spadasini gata la orice, pareau a fi personificarea amabilitatii si a discretiei in schimbul unei sume nu prea mari se putea gasi o spada dispusa sa se-nfiga-ntr-un burdihan. Un viteaz inarmat cu un baston noduros se oferea sa calmeze un gelos, sa bata zdravan un rival sau sa „mangaie” un vecin rautacios. Un colos te asigura cava trimite „ad patres”, cu mainile goale, pe orice crestin pe care-ai fi vrut sa-l mostenesti. Fiecare dintre acesti ucigasi platiti, dupa costumul si talentele sale, astepta fie un nobil, o doamna din inalta societate sau un burghez inveninat, un amorez inciudat sau vreun student furios.

In acea zi, precum mana biblica, fericirea parea sa cada din cer pentru fiecare. Publicul se-nghesuia fericit peste tot permitand sarlatanilor si hotilor de buzunare sa-si faca meseria. In ceea ce-i priveste pe cavalerii justitiari, nici nu se puteau plange de lipsa de clienti.

Totusi, in mijlocul acestei multimi vesele, sub acest soare primavaratic, un barbat de vreo treizeci de ani avea un aer posomorat. Era chipes, lat in umeri dar cu talia subtire. Mersul sau dovedea forta si suplete in acelasi timp. Avea ochii albastri, de un albastru inchis, si parul castaniu. Deasupra buzei superioare, rosie si mai lata decat cealalta, avea o mustata mica aurie.

Femeile il priveau cu simpatie, caci parea a suferi din cauza unei nefericiri nemeritate. Purta costumul trupelor de infanterie, foarte uzat de altfel. Daca locuitorii din Niort si din tot tinutul ce se-ntindea intre acest oras si La Rochelle ar fi venit in aceste locuri, ar fi avut o mare surpriza vazandu-l imbracat astfel pe ultimul nascut dintr-o familie nobila de pe acele meleaguri: Olivier de Sauves. De ce nu-i iesisera-n cale spadasinii experimentati, cei ce cautau cearta cu lumanarea? Erau oare intimidati de onestitatea ce i se citea in privire, de felul sau mandru de a ridica barbia sau de mainile lui fine, albe si lungi, maini de nobil cu siguranta? Indiferenta sau teama posibililor „clienti” avea oare alt motiv? Desigur. Tinea de mana o fetita! Aceasta-i spunea „tata”. Amandoi isi vorbeau cu: „dumneata”, ca oameni bine educati. Fetita se numea Armelle.

Armelle avea opt sau noua ani. Era blonda cu ochi negri si cu ten ca de floare. Vocea ii era placuta. Rochia si boneta erau de buna calitate, dar panglicile si captuseala, desi foarte curate, aratau ca fusesera purtate multa vreme.

Fetita avea in privirea-i inocenta multa tristete

„Ce-am facut de suntem atat de nefericiti? Trebuie sa fim pedepsiti? Dar pentru ce? Tatal meu e atat de bun, atat de cinstit. N-a facut rau nimanui. De ce i se spune mereu <nu> cand cere paine pentru mine?”

Inima ei mica era stransa de neliniste: „Vom manca oare in aceasta seara?” Simtea o durere in stomac, ca si cum o gheara i s-ar fi infipt in carne. Picioarele i se-nmuiasera. trebuia sa-si adune toate puterile si sa stranga din dinti ca sa nu-i marturiseasca tatalui ei:

„— Nu mai pot, mi-e prea foame! Lasa-ma aici si mergi mai departe”.

Armelle nu se simtea obosita fara motiv in afara epuizarii datorate lipsei de hrana mai si mergea de trei ore. Fara sa-si dea seama ca-i cerea un efort prea mare acestui trup de copil sau pentru ca nu putea face altfel, tatal nu inceta sa mearga de pe Pont Neuf pana la cheiul Scolilor, si din strada Trois-Maries la Pont-au-Change, pe atunci supraincarcat de case.

Fetita se uita la acest spectacol cu ochi plini de interes. Multimea care misuna, baracile, parazile ii placura. Asta era viata si o facea sa-si uite nefericirea.

De acolo descopereai tot Parisul, plin de clopotnite, multe disparute astazi. In fata turnurilor medievale ale Palatului de Justitie se ridica clopotnita Marelui Chatelet. Insula Cite era incarcata de o multime de case cu turn si sfintita de o multime de biserici vechi. Fluviul purta pe-atunci „carute plutitoare” pline cu calatori si marfuri, barci si plute din trunchiuri de arbori.

Dar, mai mult decat toate acestea, strigatele si rasetele atrageau atentia Armellei: ele veneau de la o scena ridicata in piata Qauphine, al carei afis, colorat violent, anunta acest program atragator:

TEATRUL MINUNILOR

Astazi spectacol fara seaman:

Domnul Plouff, omul cel mai indemanatic, cel mai comic din lume, ale carui executii au fost aplaudate de Majestatea Sa, Domnul.

Matusa Toutou, cantarind 220 de livre, imblanzitoare de animale, se ofera sa lupte cu trei barbati odata.

Micul Parizian, baiat fenomen, contorsionist, fara rival in exercitiile de gimnastica, de forta si echilibru. Dificultatea exercitiilor lui te face sa te-nfiori. Recomandam doamnelor prea sensibile sa nu deschida decat un ochi.

Tragandu-l pe tatal ei de mana, fetita sfarsi prin a-l aduce in fata scenei. Armelle fu uluita de parada executata cu insufletire. In timp ce tatal ei, Olivier de Sauves, o tinea in brate pentru a o face sa vada peste multimea de capete, ea parea insasi imaginea fericirii. Cu siguranta ca nu mai vazuse niciodata ceva atat de frumos.

Indiferent la bucuria fiicei sale, enervat de caraghioslacurile saltimbancilor, Olivier incepu sa bombane:

— Sa nu ramanem aici. Imi pierd timpul. Inainte de caderea noptii trebuie sa gasesc un adapost si sa cumpar paine.

— O, tata, il ruga fetita cea blonda, lasa-ma sa mai rad putin! Esti atat de trist! Priveste si tu, o sa te amuze!

Si aratand cu indexul ei rozaliu catre estrada zise, cu ochii stralucind de placere:

— Uite-i! Cat sunt de amuzanti! Cel mare, acoperit cu faina, e domnul Plouff! imi place mai mult elevul lui, totusi. E numit Henri sau „Micul Parizian”! Ce tovaras de joaca dragut ar fi!

Continuand sa gandeasca cu voce tare, ea urma sa evoce orele fericite in care, ca fiica a unui nobil de tara, se juca cu copiii de varsta ei pe sub meri, in iarba smaltuita de flori de pasti si de piciorul-cocosului. Teama de a nu-i mari tristetea tatalui o opri.

La ce bun sa-i aminteasca acest trecut atat de fericit? Era oare clipa sa revada, ca intr-un vis, feliile mari de paine unse cu unt, canile cu lapte cald, ospetele, fermele tatalui ei mirosind a staul?

Tacerea fetei nu-l impiedica pe Olivier sa schiteze un suras amar. Se gandea:

„Fericita i varsta la care uiti atat de repede nefericirile prezentului!”

Privirea lui obosita si stearsa asculta totusi invitatia Armellei. Nu-l gasea placut pe acest „Mic Parizian”. Era comic oare sa vezi ,un baiat viguros de doisprezece ani transformandu-se deodata in cocosat?”

Insa tandretea paterna veghea inca in inima lui Olivier de Suaves. Isi spunea:

„Sa mai avem rabdare. Trebuie s-o las pe biata micuta sa se delecteze dupa placul ei Admirand aceste scamatorii o sa uite ca posteste!”

Perlele lacrimilor ii impodobisera genele si le sterse repede, rusinat de slabiciunea lui. Asa ca nu vazu ca elevul domnului Ploutt isi daduse seama de interesul pe care-l arata Armelle pentru exercitiile sale. Tulburat o clipa in fata acestei micute admiratoare ale carui bucle erau aurite de soare, el isi reveni repede spunandu-si:

„Cat e de frumoasa! Asa-mi imaginez eu ingerii. Parc-ar avea pe cap grozame inflorite!”

Topai, saluta, surase si-i trimise Armellei o sarutare ca la teatru. Ea n-avu timp sa se simta ofensata sau flatata. O miscare violenta agita multimea. Olivier fu prins intr-un vartej si impins catre statuia lui Henric al IV-lea.

— M-au furat! Prindeti hotul! striga un burghez gras, cu parul rosu, pradat mai inainte. In jurul lui, niste indivizi cu mutre sinistre se indignau in cor de patania lui.

— Sa mergem, zise Olivier de Sauves, profitand de ocazie pentru a termina cu saltimbancii care o captivasera pe fiica-sa, sa mergem draga mea.

O puse jos si o lua de mana. Armelle suspina. Ea regreta parada saltimbancilor si se gandea la bezeaua trimisa de Micui Parizian. Stomacul o durea din ce in ce mai tare dar nu indraznea sa-i spuna nimic tatalui ei.

O doamna eleganta venita acolo pentru vreo intalnire amoroasa isi oprise trasura in fata lor. Coborand, ea vazu imobilizata din cauza multimii si schimba priviri cu tatal si fiica pentru o clipa. Armelle surase vazand in fata ei o doamna atat de frumoasa, cu o rochie atat de magnifica. Olivier rosi usor si se uita in alta parte. Gat despre eleganta 'doamna, ea-si simti inima stransa privind nenorocitul cuplu.

„Bietii oameni! gandi ea. Sunt sigura ca n-au mancat nimic astazi. Fetita de-abia se poate tine pe picioare. Si cat de decenti sunt in saracia lor!”

Imediat sopti, destul de intimidata, simtind ca ei nu erau niste cersetori vulgari:

— Micuto, uite, pentru tine

Iar mana ei intindea fetei o punga bine garnisita. Dar gestul ramase neterminat Fara sa se fi inteles, instinctiv, Olivier de Sauves si fiica lui dadura inapoi, rosii de rusine.

— Doamna, zise barbatul ridicandu-si palaria decolorata, nu cerem de pomana!

Dupa asta o lua pe Armelle din mijlocul multimii si coborara pe Pont-Neuf catre Valea Saraciei, urcara cativa pasi pe strada Trois-Maries, o luara la dreapta pe Saint-Germain-l'Auxerrois si coborara din nou pe strada Ballu. Dupa ce trecu prin fata cabaretului La Vitelul-care-suge, mersera . de-a lungul fatadei tristului palat Cinq-Mars, abandonat de la executia lui Henri d'Effiat, favorit al regelui, conspirator si tradator de tara. Dupa palat urma un zid fara ferestre. Olivier nu vazu nimic pentru ca vorbea cu sine insusi.

„Afurisita mandrie! isi zicea el. N-ar fi trebuit sa ma grabesc sa refuz darul acelei doamne miloase i-as fi putut explica Nenorocul m-ar fi facut sa-mi pierd elocventa si manierele oare? Pentru Armelle, ea ar fi acceptat sa ne ajute Daca n-am fi luat banii ei ne-ar fi oferit credit, poate As fi acceptat sa fiu majordom, portar, lacheu chiar ca s-o pot hrani, imbraca si adaposti pe biata mea copila!

„Lacheu, nobilul Olivier de Sauves? Bunicul meu a luptat la Ivry si tata la Rocroi! Lacheu, eu, gentilom din Vendeea? Astazi macar ar fi mai bine sa fiu valet ghiftuit decat nobil torturat de foame!”

Daca frumosul spadasin n-ar fi fost atat de chinuit de melancolie, daca ar fi privit in jurul lui cum facea Amelle in timp ce mergeau pe strada Ballu, i-ar fi fost greu sa nu remarce o fata cunoscuta.

Pe fatada palatului Cinq-Mars — desi parea abandonat — se deschisese o fereastra de a carei margine se sprijinea o femeie bogat impodobita. De la palatul Soubise pana la poarta Buci, de la Colina viorilor la biserica Ave Maria, doamna Myrtille avea reputatia unei femei abile. Ea era un fel de regina a acestei Vai a Saraciei, dominandu-i si pe cei mari si pe cei mici uneori cu flacara ochilor ei catifelati, alteori cu cruzimea rece ce se citea in privirea ei poruncitoare. La fel cu lanus, avea doua fete ascunse de frumusetea ei nefasta. Avand aur din belsug, doamna Myrtille conducea cu viclenie si fermitate cabaretul La-Vitelul-care-suge. Clientela sa, alcatuita din oameni care-si faceau o meserie din lupta cu spada, dar mai ales din mici meseriasi, o banuia de a avea si alte mijloace de a face avere in acest mediu i se spunea, in secret zana Choquotte.

In ceea ce-l priveste, domnul Nicolas de la Reynie, stia mai multe despre ea. Dar ceea ce stia el era putin. Doar registrul de la Chatelet avea in el urmatoarele date: Myrtille Grimpart, sotia lui Godefroy Coquebart.

Numit locotenent general de politie in 1667 de insusi Ludovic al XIV-lea, domnul de la Reynie o banuia pe Myrtille de mai multe lucruri necurate, ba chiar de crime. De aceea, de mai multe ori comandase cateva descinderi la cabaretul ei. Aceste descinderi n-au avut nici un rezultat pentru ca el nu cunostea existenta unor treceri ascunse care legau cabaretul de palatul Cinq-Mars si acesta de casa nelocuita din coltul cheiului Feraille

Zarindu-l pe Olivier de Sauves, proprietara cabaretului refuza sa-si creada ochilor, desi avea vederea foarte buna intai si a zis:

„Cred ca am orbul gainilor. Un asemenea om nu are ce cauta intr-un astfel de loc, mai ales intr-o asemenea tinuta!”

Totusi, ea nu se-nsela. Era el, la douazeci de pasi de ea, el, eroul unicului si scurtului ei roman amoros. Inima-i arata ca nu gresea, incepand sa bata din ce in ce mai repede.

„El e! Olivier al meu!” isi spuse ea.

Ultima ei miscare a fost dictata de prudenta care n-o parasea niciodata. Se trase inapoi, inchise fereastra si se ascunse in spatele unei perdele Se convinse foarte repede ca Olivier isi pastra calmul si resemnarea si nu vedea nimic. Parca era in alta lume. Linistita, doamna Myrtille se felicita:

„Nu m-a zarit Ce noroc! Ce-nfatisare caraghioasa are! Ce aer trist si obosit! Daca n-ar pasi si nu si-ar tine capul semet, ar semana cu unii din supusii mei din curtea Grobier cum a putut sa cada atat de jos?” Experienta ei o ajuta sa ghiceasca adevarul: „A venit aici ca sa-si gaseasca o slujba ca spadasin. N-am cum sa ma-nsel, moare de foame! Un Olivier de Sauves trebuie sa fie ramas fara avere ca sa vina aici la targ!”

Un suras se instala pe chipul de inger rau al negustoresei cand constata prezenta Armellei, ascunsa vederii din cauza ca era prea mica pentru a fi observata in acest du-te vino al trecatorilor. Trasaturile ei inasprira.

„Fiica lui! E leita portretul blestematei de Françoise de Rumelle, rivala mea de altadata. Ce s-o fi-ntamplat cu ea? Cred ca a murit! de vreme ce Olivier isi aduce fiica aici. Un vaduv? O orfana? Iadul a vrut sa ma razbune oare?” Ea rupse cu un deget nervos un lant de aur si-si zise: „E prea putin! Nu i-am vazut suferind inca. Ar fi un spectacol grozav. Doar am mijloacele pentru a mi-l oferi, nu?”

Buza ei superioara se ridica, cum fac animalele carnivore ce si adulmeca prada.

„Ah! ranji ea, revansa mea, chiar tarzie, va fi cu atat mai savuroasa; Acest mandru si frumos Olivier o sa-mi plateasca il voi face sa sufere, ii voi rani atat orgoliul de nobil cat si dragostea paterna. Asta ma va razbuna pentru esecul meu si pentru dragostea dispretuita!”

Inalta, bruneta, admirabil proportionata, aceasta femeie de douazeci si. sase de ani putea sa fie o creatura admirabila. Dar, dupa cum am spus, doamna Myrtille inspira mai degraba teama decat admiratie. Asta se datora oare infatisarii sale foarte trufase, vocii sale seci si autoritare sau duritatii implacabile citite in privirea ei? Tot ce putem spune e ca cei mai multi se temeau de ea in loc s-o gaseasca frumoasa.

Purta rochii luxoase, demne de cineva care s-ar prezenta la Versailles. Fusta de damasc cu volane plisate, corsetul strans cu snururi ca la femeile .destrabalate. Parul ei era strans intr-o coafura cu mai multe etaje aratand stiinta coaforului ei. La gat i se-nnoda o cravata de dantela asezata cam aiurea care, dupa trei luni, avea sa fie la moda sub numele de Steinberque.

Bijuterii minunate scanteiau la degetele ei. Mult prea multe: o femeia cu gust nu si-ar fi pus atatea. Ea spunea tuturor:

— Sunt niste fleacuri niste tinichele perle false

Mintea, bineinteles, toate bijuteriile ei valorau ceva mai mult de un milion!

Domnul de la Reynie avea si el indoieli. Iata de ce voia sa cunoasca originea reala a acestei averi.

Sa revenim la sentimentele ce agitau strafundurile doamnei de cand ii vazuse pe tatal si pe fiica lui si sa vedem de ce era asa de pornita. Myrtille se nascuse intr-un loc nu prea placut, in vastul donjon ramas dintr-un castel al contilor de Poitiers, la Niort, in care s-a nascut si nepoata lui Agrippa d’Aubigné, cunoscuta mai intai sub numele de Doamna Searron si intrata in istorie cu titlul de marchiza de Maintenou.

Domnul Jules Grimpart era paznicul acestui donjon transformat pe atunci in inchisoare. Traia acolo impreuna cu sotia sa Bertrande si cu unica lor fiica, Myrtille, pe care o botezase viitoarea marchiza de Maintenou.

Intr-o zi, tanarul Olivier de Sauves, stapan peste cateva ferme, casca gura dupa ce dejunase in oras. O vazu pe fata paznicului si o gasi seducatoare. Micuta „cerbera” il crezu irezistibil. Isi surasera, statura de vorba. Olivier reveni Putin dupa aceea se vorbi despre logodna. Moartea subita a mamei Myrtillei schimba lucrurile. Tinuta pana atunci in scurt de vigilenta materna, tanara fata arata curand ca avea o purtare prea libera. Fu zarita in tovarasia unor persoane nu prea bine vazute.

Domnul de Sauves afla despre aceste escapade. Nevrand sa abdice de la principiile lui, a trimis un prieten s-o previna pe Myrtille si sa-i ceara inelul de logodna.

Myrtille fu foarte necajita. Amaraciunea ei se transformara intr-o ura de nestins cand afla de apropiata casatorie a lui Olivier. El se insura, din dragoste, cu una dintre cele mai frumoase domnisoare din imprejurimi: Francois de Rumelle, care locuia printre mlastinile din Poitou in care drumurile sunt inlocuite de cursurile de apa. Era la fel de saraca precum Olivier, dar parul ei auriu, ochii albastri si sinceritatea ei constituiau cea mai grozava dota.

Zece ani trecusera de atunci Acesti zece ani schimbasera viata Myrtillei fara a o face sa-l uite pe Olivier. Ea se casatori cu proprietarul unui cabaret din Niort, un om aspru, viclean si abil, pe nume Goderoy Coquehart. Fara sa se iubeasca, ei facura casa buna impreuna, uniti in dorinta de a-si vedea punga cat mai plina. Godefroy, un bun vorbitor, le povestea clientilor tot felul de istorii, iar Myrtille, cu glumele ei, ii retinea, se bea bine si mult. Ei au slrans bani buni si s-au dus la Paris unde au cumparat cabaretul La-Vitelul-care-suge.

Sotul frumoasei brunete disparu curand din circulatie. Ea nu paru nici mai vesela, nici mai trista. Celor care cereau vesti despre el le raspundea cu dezinvoltura:

— Sotul meu calatoreste pe mari indepartate.

In curand toti parura a fi uitat de existenta sa, incepand cu principala interesata. Unii, in ciuda purtarii trufase a doamnei, s-au anuntat ca pretendenti. Au fost repede pusi la locul lor; altii primira cateva palme.

Dupa ce vanturase cenusa amintirilor inca arzatoare, doamna Myrtille isi parasi postul de observatie si facu cativa pasi in camera.

Era unul dintre vechile saloane ale celui care fusese frumosul Henri Coiffier de Ruzé d'Effiat, marchiz de Cinq-Mars, favorit, al lui Ludovic al XIII-lea si dusman de moarte al cardinalului. Cu oglinzile sale inalte, caminul din marmura alba, aceasta camera alcatuia un cadru demn de o doamna eleganta.

„La naiba! facu ea admirandu-se intr-o oglinda de Venetia, sa nu las sa-mi scape pasarea! Noaptea nu va-ntarzia sa cada si ar putea sa dispara pentru totdeauna. Trebuie sa-l prind imediat!”

Dupa ce-a spus asta, doamna Myrtille a deschis usa camerei sale si a coborat apoi pe o scara din piatra alba cu rampa din fier forjat. Ajunsa la parterul palatului, in loc sa iasa in curte, descuie o usa de curand taiata in zid, la dreapta.

Imediat decorul se schimba. Gata cu amintirile aristocratice, cu ornamentele si astragalele! Doamna se gasi intr-o camera destul de intunecata, a carei fereastra aparata de bare metalice cu ornamente semanand a dinti de ferastrau. Picioarele doamnei, incaltate cu pantofi fini, calcara pe pamantul umed. Era una dintre pivnitele cabaretului a carei fereastra se gasea in unghiul dintre Ballu si Saint-Germain l'Auxerrois. Se pastrau acolo butoaiele si sticlele goale.

— Uneori erau lasati aici betivii bine cunoscuti, mai ales daca erau clienti buni. Doamna Myrtille batu din palme strigand:

— Hei, Jugau, la Balafre. Vino-ncoace, Joël. Si tu, l’Estafé!

Se auzi de indata zgomot de scaune trase, de teci de sabii lovindu-se una de alta si cizme grele pasind, insotite de injuraturi, in timp ce cei chemati mormaiau: „Zana Choquotte!”

O usa se deschise lasand sa intre un pic de lumina si fum de tutun in pivnita, apoi se inchise cu zgomot. Doi indivizi voinici stateau respectuosi in fata patroanei cabaretului. Erau oamenii ei de incredere, spadasinii ei. Cel mai tanar era si el cel mai inalt si mai solid si se nascuse in provincia Bretagne. Se numea Joël de Jugan si pretindea ca e gentilom. Avea saptesprezece ani dar parea de treizeci din cauza ca era asa de voinic.

Tovarasul lui, l’Estafé (insemnatul), numit astfel din cauza cicatricii care, subtire si rosie, se intindea de la tampla dreapta la urechea stanga, avea douazeci de ani. Aparenta lui slabiciune te facea sa te inseli asupra fortei lui reale. Amandoi mergeau leganati ca niste gaste si cu mana pe sabie asteptau acum dupa bunul plac al patroanei. Ea nu-i lasa sa lancezeasca. Ii descrise pe Olivier si pe Armelle apoi aratand catre strada, zise:

— Ii vreau pe amandoi, aici! Imediat! Spadasinii se inclinara.

— Nu, se razgandi Zana Choquotte, doi oameni e prea mult. Statura si infatisarea ta, Joël, ar putea s-o sperie pe pustoaica. Tatal ar putea refuza sa va urmeze E inca ziua. Nu putem folosi forta. L’Estafé va merge singur.

Si, mergand catre el, ii sopti la ureche:

— Iata cum vei proceda

Cinci minute mai tarziu, Olivier de Sauves, se sprijinea de parapetul podului intre chei si La Samaritaine. Dupa ce-a asezat-o pe Armelle vazu postandu-se in fata lui un individ lung, ce ti starnea rasul, tinand palaria in mana. Acest om parea sa cunoasca manierele elegante. Purta spada, iar imbracamintea sa, nici sordida, nici foarte eleganta, nu inspira neincredere. Semnul ce-i brazda fata il clasa printre oamenii ce stiau sa manuiasca spada.

Olivier il lasa sa vorbeasca.

— Domnule, incepu l’Estafé, incercand sa-si compuna o infatisare agreabila, sunt scutierul unei doamne nobile. Ea v-a remarcat si va doreste binele. Daca sunteti de acord sa o slujiti, ea e gata sa fie generoasa

O speranta lumina fata lui Olivier. „E cu siguranta acea femeie tanara si eleganta care a vrut mai adineaori, sa-i ofere punga fetei mele” isi zise el.

L’Estafé continua, bland si insinuant:

— Sunteti dispus sa ajutati?

— Asta-i intentia mea, raspunse tatal Armellei cu sinceritate.

Spadasinul Zanei Choquotte se-nclina cu un aer gratios, apoi surase copilei.

— In acest caz, zise el, urmati-ma. Cea care ne-a trimis la voi e nobila, frumoasa si dintr-o familie buna. Dar nu vorbeste ca lumea cand stomacul e gol Ea o stie O sa va duc sa luati cina mai intai.

— Si fetita mea? intreba Olivier, nevenindu-i sa creada ce auzise.

— Daca aceasta pustoaica delicioasa este a dumneavoastra, replica lunganul incercand sa vorbeasca cat mai frumos, ea va avea parte de tot ce v-am promis.

Aceste cuvinte atat de simple avura darul de a starni un val de fericire in sufletul intunecat al lui Olivier.

„Fata mea va manca!” isi zise el usurat.

Nu se mai gandea la propria-i persoana, la golul pe care-l simtea in stomac, la moliciunea picioarelor. Nu evoca nici pretul pe care va trebui sa-l plateasca pentru aceasta bucurie: sa-si vada fetita satula, culcata pe un pat adevarat, cu cearsafuri si cuverturi.

Optimismul il cuprinsese, de altfel, cu dulcile lui maini; de ce sa suspecteze intentiile unei tinere doamne nobile, atat de distinsa si de caritabila? Caci el mai credea inca in existenta simpaticei necunoscute pe Pont-Neuf. Luand de mana fetita incantata si ea de aceasta propunere, el razbatu prin multime urmandu-si, ghidul, urcand din nou pe cheiul Feraille si cotind-o la stanga, pe strada Ballu.

— Va conduc la cabaretul „La Vitelul-care-suge”, spuse omul doamnei Myrtille cu amabilitate.

Ochii albastri ai lui Olivier exprimara surpriza.

— O voi vedea pe stapana dumitale?

— Nu, spuse l’Estafé, nici vorba! Aceasta doamna nu se poate arata intr-un asemenea loc Nu v-am spus? Ea vrea sa luati cina mai intai Si unde sa-ti umpli stomacul daca nu intr-un cabaret?

— Asa-i.

Armelle sarea ca o lacusta, iar ochii ei caprui exprimau veselia. In cateva clipe, alaturi de tatal ei drag, se va aseza la masa: Ea se lingea pe buze dinainte sa manance supa! Asta i se fparea de necrezut, miraculos! De cateva saptamani ea nu se hranise decat cu paine uscata si cu resturi de carne de la birturile in aer liber si nu bause decat apa din, fantani.

„Daca l-as putea vedea pe <Micul Parizian> in aceasta casa, se gandea ea, ce desert! Cu asta as fi cu totul multumita de ziua de azi!”

Tatal si fiica patrunsera in salasul Choquotte ca intr-un vis Semiobscuritatea le paru iluminare. Nu vazuse nici sala  afumata cu grinzile negre de funingine, nici mesele lungi la care se-ngramadeau o multime de clienti beti, nici numeroasele oale cu vin sau bere. Faceau, ca halucinati, ceea ce le dicta stomacul chinuit de foame.

Daca n-ar fi fost epuizati si daca ar fi fost in toate puterile, s-ar fi dat inapoi de la primul pas in aceasta atmosfera supraincalzita si otravita, plina de sunete ininteligibile scoase de clientii pe jumatate beti, de exclamatiile de dezolare sau furie ale jucatorilor si, mai puternice decat celelalte, de strigatele si amenintarile spadasinilor.

Pe deasupra mirosului de tutun si de bautura, de sudoare, de piele, mirosuri care faceau atmosfera aproape irespirabila, un delicat parfum de carne fripta venea sa gadile narile eroilor nostri. O usoara slabiciune ii cuprinse pe amandoi. Parca nu mai aveau picioare. Daca l’Estafé nu le-ar fi aratat o masa si doua scaune din fundul camerei, ei ar fi cazut cu siguranta, aroma facandu-le atat de rau cat si bine.

De-ndata ce i-a vazut asezati pe noii clienti, lunganul chema o paparuda grasa, roscata si cam chioara:

— Marion, grabeste-te!

Si cum ea bombanea, incarcata cu farfurii si cani de cositor, el o apuca de fusta si-i zise la ureche:

— Fara mofturi! Astia sunt invitatii zanei Choquotte. Roscata se puse in miscare. Parca avea zece picioare si zece maini. Intr-o clipita tatal si fiica vazura aparand pe masa niste mancaruri demne de un print sau cel putin asa li se parea lor. Mai intai aparu o supiera din lut ars, flancata de o oala cu vin de Suremes si de doua pahare.

— Mananca, Armelle! spuse Olivier de Sauves si lacrimi de bucurie curgeau pe fata i frumoasa.

Fara a fi vazuta, cu ajutorul unui dispozitiv special, doamna Myrtille observa cu un ochi rece. Sifonierul din camera ei de culcare ii permitea sa vada printr-o gaura facuta in zidul palatului Cinq-Mars ceea ce se petrecea la „Vitelul-care-suge”, in sala joasa. Asezandu-i pe Olivier si pe Armelle in fundul camerei, siretul L’Estafé ii adusese in fata campului vizual al patroanei.

„Ah! ranji aceasta urmarind scena cu mare atentie, mirosul supei e de ajuns sa-i faca sa planga? Erau flamanzi, asta-i sigur! Ce repede mananca! Olivier trebuie s-o binecuvanteze pe nobila doamna de care i-a vorbit L’Estafé.”

O idee nu-i dadea pace:

„E-n mainile mele. Ce sa fac cu el? Sa ma gandesc Aici, la subsol si in <cuptorul> de care domnii de la Chatelet nu stiu nimic, pot sa-mi pun la punct razbunarea. Un ras semanand cu rasul unei vrajitoare a scutura: „Posed aici toate instrumentele de tortura: sevalet, gheata care-l poate face sa moara lent pe individul cel mai solid dupa ce i-am zdrobit picioarele. L’Estafé si Joël de Jugan exceleaza in a-i umfla pe pacienti cu apa clocotita cu ajutorul unei palnii Li se pare ca aceste distractii sunt cam rare iata un moment placut pentru ei!”

Ura ei nastea imagini oribile: Armelle asistand la tortura savanta a tatalui ei si fiind martorul lentei agonii.

„Dac-as inversa rolurile? se-ntreba ea. Dac-as tortura-o mai intai pe fragila blonda?”

Un incident violent petrecut in sala cabaretului intrerupse gandurile brunei sotii a lui Godefroy Coquebart si alunga din mintea ei hidoasele planuri. Prin gaura de care-si lipea ochiul rautacios ea vazu unul dintre spadasinii prezenti mereu la targul unde se angajau acesti luptatori, un Hercule blond si rozaliu, unul dintre putinii oameni care indrazneau sa-l priveasca in fata pe Joël de Jugan si care tocmai se ridicase de la masa, stergandu-si mustata uda de bere, iar cand trecu pe langa Armelle, inveselit de buna seama de multele pahare cu bere bauta, o trase pe fata de par.

In mai putin de treizeci de secunde Olivier de Sauves pali, isi musca buzele, il fulgera cu privirea pe ticalos, se ridica, merse catre el, il prinse de guler si-i trase o palma care rasuna ca o lovitura de tun. Imediat se auzira strigate in atmosfera incetosata a cabaretului. Toti spadasinii care-si inchiriau spadele se ridicara sau se cocotara pe mese. Doamna Myrtille isi musca buzele si se gandi: „Olivier si-a semnat condamnarea la moarte. Barbatul pe care l-a palmuit este cel mai bun spadasin din Paris. Numai cine vine din mlastinile din Poitou poate indrazni sa-l palmuiasca pe Marcel de Remaille, seful de necontestat al spadasinilor, spintecatorul diabolic care a primit de la ceilalti faimoasa porecla Asasinul!”

Contestand ca gestul tatalui Armellei agita adunatura, ametita de vin, ea-si zise cu voce joasa:

— Daca admitem, adica faptul ca Olivier e capabil de a da o lectie acestui profesionist, zece alte spade se vor ridica pentru a-l pedepsi. Nu voi fi lasata oare sa ma razbun?

Tocmai voia sa strige, sa-si avertizeze oamenii, cand ramase pe loc muta de uimire: Olivier de Sauves si Marcel de Remaille, ajutati de complicitatea asistentei, se gaseau fata in fata, ca pe un camp de bataie. Pe langa adversarul lui, Olivier, desi depasea cu mult inaltimea medie, parea un pigmeu. Arma acestei brute , ucigase il ameninta de sus in jos.

Spre marea surpriza a doamnei Myrtille si a multora, departe de a bate in retragere in fata atacurilor, Olivier avansa mereu, neinfricat si incapatanat, incercand sa atinga pieptul adversarului. Acesta, nebun de manie si foarte orgolios, de cate ori fanda atingea, cu spada podeaua in locul pe care-l ocupase Olivier mai inainte, incoltit in fata zidului, el trebui sa inteleaga ca-i sosise ultimul ceas, caci varful spadei atinsese deja de trei ori vesta din piele de bivol. Tanarul de Sauves nu voia moartea formidabilului Marcel de Remaille pentru ca se multumea sa-l faca sa se lipeasca de zid si sa-l tina acolo, varful sabiei lui fiind gata sa-i strapunga inima.

Multimea privea uriasul palid cu ochii dati peste cap si sudoarea curgandu-i pe frunte. Ea resimtea, dupa cum isi imaginase doamna Myrtille, ca i se face un afront spadasinului. Nestiind ce pericol il asteapta, dupa ce se bucurase de triumf pret de trei minute aproape, Olivier de Sauves inceta sa-si mai sprijine varful spadei de pieptul celui invins, isi puse spada in teaca, ridica din umeri si voi sa se-ntoarca la locul lui.

Dupa miscarea buzelor, madame Myrtille isi dadu  seama ca tocmai injura. Strigatele reincepura. Douazeci de spade rasarira ca prin minune. Armelle, cuminte pana atunci, atenta la spectacol si foarte linistita — era oare obisnuita cu asemenea intalniri? — pali foarte tare si-si impreuna mainile. Incepu sa se roage Un cerc de fier il inconjura pe tatal ei mereu calm si surazator.

„Or sa-l omoare? Ce fac Joël si L’Estafé, acesti ticalosi buni de spanzurat?” se-ntreba patroana cabaretului.

Contrar prudentelor ei obiceiuri, ea voia sa-si paraseasca postul de observatoare, sa coboare pe o scara ascunsa si sa se amestece in incaierare cand se linisti:

— Bine! Foarte bine!

Cu sabia-n mana, Olivier de Sauves devenise un adevarat demon Cercul se largi, se rupse Unele sabii se lasara in jos, ici colo Un spadasin se tinu de burta, un altul isi masa umarul, un neamt roscat scuipa sange si cativa dinti A fost grozav si nu i-a luat decat cateva secunde!

Drumul se eliberase: linistit, cu un aer trist si bland, Olivier ajunse la locul lui ca si cum nu s-ar fi ingrijorat in legatura cu urmarile acestei incaierari isi apuca paharul si il ciocni, razand, de cel al fiicei sale, isi lua, din nou cutitul si bucata de paine De altfel, tocmai aparusera, cu sabia in mana, bretonul si omul cu cicatrice.

„E un spadasin grozav! se gandi coana Myrtille. Un neinfricat cum n-ar trebui! Sange rece, decizie prompta, curajos in toate incercarile, indemanare, nimic nu-i lipseste. Ar fi mare pacat sa ne lipsim de serviciile unui asemenea invingator de Herculi. Poate si trebuie sa devina sef stapan chiar!”

Ea facu un rapid calcul mental. In ea, negustoreasa nu adormea niciodata prea mult timp. „Merita o avere!”

Dupa asta, abandonandu-si punctul de observatie, ea trecu prin sifonier si reintra in vechiul salon al marchizului de Cinq-Mars. Acolo, o servitoare tocmai aprindea luminarile unei lustre de cristal.

— E perfect, zise ea cu o voce rece, poti sa te duci.

Pentru o clipa ea ramase in picioare in mijlocul camerei luxoase, o cuta orizontala barandu-i fruntea de atata preocupare. Desigur ca o costa renuntarea la razbunare, la torturarea lui Olivier de Sauves. Ea s-ar fi bucurat sa vada curgand sangele acestui orgolios sa-i auda pielea paraind. Imposibil vorbea cu o voce prea puternica. Trebuie sa renunte la asta. Razbunarea ei va lua alta forma. Se aseza in fata masutei de toaleta, se apleca si se admira in oglinda.

„Daca as vrea, se gandi ea surazand, cat mi-ar fi de usor sa-l recuceresc. Dar la ce bun?”

„Banii, bijuteriile! Iata ce ma intereseaza. Cand voi fi strans o avere imensa voi cumpara pentru Godefroy o functie care sa-i aduca nobletea. Atunci ii voi zdrobi pe toti cu bogatia si frumusetea mea! Iata un scop maret! Iata pentru ce trebuie sa traiesti!”

Ea deschise niste sertare din care scoase ustensilele de toaleta si produse de machiaj. Olivier de Sauves nu trebuie sa recunoasca in doamna Myrtille pe copilul paznicului din Niort. De aceea, sireata, facu apel la tot talentul de care-l avea pentru a-si schimba infatisarea si a o-mbatrani pentru o clipa Ea reusi sa se metamorfozeze intr-un mod surprinzator. In aceasta femeie de vreo cincizeci de ani, cu tenul inca proaspat dar cu parul pe jumatate alb, gentilomul din Vendeea nu putea s-o recunoasca pe fosta lui logodnica, isi chema camerista.

— Gertraud! Spune-i lui L’Estafé sa vina cu oaspetii lui. Sunt gata.

Cinci minute mai tarziu omul ei de incredere se prezenta zambind la usa la care tatal si fiica, satui si fericiti se priveau cu tandrete. Nu mai ramasese nici o urma din incaierarea de mai inainte datorita masurilor luate de Joël si de tovarasul sau. Toti cunosteau dorinta Zanei Choquotte: fara sange! Acel Hercule umilit se dusese sa bea in alta parte. Ceilalti isi reluasera zarurile, cartile si paharele caci maiestria lui Olivier de Sauves nu reusise sa le provoace decat niste rani superficiale.

Dupa ce se asigurase ca invitatul „nobilei sale stapane” nu era nemultumit de ce i se oferea, ii spuse:

— Mi s-a spus sa va conduc in fata celei care v-a chemat

Olivier se ridica imediat si se inclina cu curtoazie:

— Sunt la dispozitia ei.

Apoi, privindu-si fiica al carei cap blond incepea sa se lase-ntr-o parte, intreba:

— Si Armelle?

— Micuta dumneavoastra? se prefacu induiosat spadasinul. Nu va faceti griji. Am primit ordine in legatura cu ea. In timp ce veti conversa cu stapana, o voi incredinta unei cameriste. Si adauga, coborand vocea:

— Cea care se intereseaza de dumneavoastra locuieste in palatul Cinq-Mars. Cand se va termina intrevederea va veti gasi fiica dormind ca un ingeras intr-o camera alaturata de a dumneavoastra.

— Fie!

Imaginea fermecatoare a necunoscutei de pe Pont-Neuf, continua sa tulbure mintea tanarului si sa linisteasca inima lui de tata. Se gandea: „Zilele negre s-au dus poate Nefericirea s-o fi plictisit sa ne chinuie fara-ncetare.”

O saruta pe Armelle pe frunte, spunandu-i:

— Pe curand, comoara mea Sa fii cuminte. Vei fi dusa sa dormi intr-o camera frumoasa. Voi veni sa te vad mai tarziu.

L’Estafé o opri pe grasana de Marion, careia ii sopti:

— Ocupa-te de pustoaica..

Tatal si fiica se sarutara in timp ce spadasinul mormaia:

— Sa ne grabim! O sa aveti tot timpul sa va pupati pe bot in camera voastra.

Si adauga batjocoritor:

— Parca v ati desparti pentru totdeauna!

Amurgul isi cobora valurile peste Pont-Neuf. Toate baracile se inchideau pentru ca plimbaretii, curiosi si usor de tras pe sfoara, se grabeau sa fuga din aceste locuri inainte de caderea noptii. Chiar si pungasii se-ntorceau in curtea Grobier sa-si ia ratia de hrana. Unii dintre ei, nu prea grabiti, mai hoinareau in jurul cabaretului La-Vitelul-care-suge sau in jurul altor case, cautand prilejul sa sterpeleasca ceva sau sa-nsele vreun natarau. Numai domnii spadasini se grabeau sa bata in retragere.

La Teatrul Minunilor ziua nu fusese prea buna, asa ca nasul fiecaruia se lungea inconstient ca pentru a-l imita pe cel al directoarei, buna maicuta Toutou. Era o femeia puternica de vreo cincizeci de ani, vesela de obicei si plina de viata. Figura ei cam prea virila, pastra urmele unei frumuseti apuse. Numele ei adevarat era Roza Técla. Intamplarea facuse sa ramana nemaritata, asa ca-si revarsa afectiunea asupra tovarasilor de existenta ratacitoare, oameni sau animale. Ea se ocupa cu dresarea cainilor capatand porecla „Maicuta Toutou”. Pe una din ferestrele domiciliului pe roti de langa „teatru”, am fi putut vedea silueta atletica a Rozei, asezata in fata tovarasului ei Plouff, amandoi ocupati cu socotitul:

— N-am castigat mai nimic astazi! zise melancolic Maicuta Toutou. Si totusi fiecare s-a intrecut pe sine. Rareori am vazut salturi mai bine executate!

Un suspin al domnului Plouff sau Isidor (acesta fiind numele lui adevarat) raspunse Maicutei Toutou. Domnul Isidor era lung ca o zi de post. Asociat al Rosei Técla, el juca rolul de paiata, de clown, cum se spune astazi. Avea inca pe el costumul pe parada, pudra si fardul

— Cateii dumitale, zise el cu o voce plangacioasa, au lucrat admirabil Si Henri al nostru, steaua noastra, marele nostru favorit, a reusit sa se intreaca pe el insusi Toate astea degeaba!

Amandoi incepura sa se vaite:

— O sa ajungem la faliment. Treburile s-au stricat. Cand a venit „Micul Parizian”, om fara oase, inegalabil, cocosat si ghidus dintr-o data, incasarile crescusera Dar .

— Dar ne lipseste ceva, zise Maicuta Toutou.

— Cred ca stiu ce elementul gratios, reprezentat numai de dumneata, Rose.

— De acord, zise directoarea. Ne-ar trebui, pentru a emotiona publicul

— Ceea ce poseda baraca de la Gente-Annie! Cei de acolo prospera, iar noi ne ducem naibii Dac-am avea un elf, o zana, sunt sigur ca zeita Fortuna ne-ar surade.

Dupa ce parada s-a terminat, Micul Parizian se retrasese intr-un colt al baracii. Voia sa-si schimbe tinuta ca sa mearga sa respire aer curat inainte de a dormi. O simpla bucata de panza groasa separa coltul sau de camera patronilor, in care acestia numarau, pe masa mica de lemn, veniturile de peste zi.

Auzi deci tot ce-au spus acestia. Cand Maicuta Toutou si asociatul isi exprimara regretul ca n-au in trupa lor o fetita, inima baiatului se stranse. Imediat o vazu, cocotata pe umerii unui individ cu aspect jalnic, — pe acea fetita cu chip de inger, cu parul stralucitor, o aparitie gratioasa si plina de candoare careia ii trimisese un sarut teatral. Apoi izbucni in ras, dojenindu-se pentru induiosarea ce-l cuprinsese. O pustoaica necunoscuta sa-l emotioneze atat? Doar nu era bolnav?

Parasi rulota fara zgomot, crezand ca nimeni nu l-a vazut. Totusi umbra unei femei ii taie calea.

— Sa nu faceti imprudente, domnule Henri, il implora o voce cu inflexiuni tandre.

— A! dumneata esti, doamna Bernard! zise plimbaretul imbratisand-o pe noua venita. Nu te ingrijora pentru mine. Nu ma tem nici de Dumnezeu, nici de dracu', pentru ca unul este plin de bunatate, iar in ce-l priveste pe celalalt, am,eu ac de cojocul lui. Pe curand

Disparu in directia portii Buci, in timp ce doamna Bernard se uita in urma lui. Patronii nu stiau mai nimie despre unul, nici despre celalalt. Se multumeau sa-i respecte si sa-i iubeasca, intr-o zi un baiat cu infatisare plina de hotarare se prezenta la teatrul lor, impreuna cu o femeie de aproape saizeci de ani.

— Ma numesc Henri, le spusese el. Ea e doamna Bernard. Stie sa coaca, sa brodeze si sa gateasca de minune. Ne veti regreta ca ati primit-o. Cat despre mine, iata-mi talentele.

Si facu o demonstratie atat de uluitoare incat doamna Rose Técla si domnul Isidor au fost cuceriti pe loc de bizarul cuplu. Henri avea doisprezece ani. Era un baiat blond, vioi, viguros, indraznet, si degajat. Privirea lui fermeca, dar provoca si teama.

Fusese vazut pe cand ii facea si pe adulti sa dea inapoi din fata lui. Sfida orice acrobat si-i facea chiar pe spadasini sa tremure datorita indraznelii sale. In jurul lui, oamenii de arme spuneau:

— Cand baiatul asta o sa poata tine o sabie in mana n-o sa fie bine deloc sa-i stai in drum!

De multe ori se arunca in apa imbracat. Corpul lui parea case lungeste sau se-nchirceste dupa bunul lui plac. Se cocosa, isi stramba picioarele, se contorsiona si deodata isi recapata vigoarea adolescentina.

Era o fire combativa. Vorbea putin si rareori era surprins pe ganduri. Ii placea sa actioneze mai degraba Iata pentru ce reflecta, mergand, la problema pusa de domnul Isidore. Treburile nu mergeau bine Era nevoie de o fetita Se opri deodata in mijlocul strazii Fosse-Saint-Germain intrebandu-se:

„Ce s-o fi intamplat cu spadasinul cel melancolic si cu fetita lui? Dac-as fi ascultat ce-mi spunea inima, dac-as fi fost liber sa-i urmez! Acum cred ca-i prea tarziu Aceasta infecta Vale a Saraciei i-a inghitit Unde sa se fi dus daca nu in aceste locuri blestemate? incercarile m-au maturizat de mult si stiu sa citesc o multime de lucruri pe chipurile oamenilor Nenorocul are ceva cu astia doi!”

„Si daca as incerca sa-i gasesc? Cine stie? Poate ca asta-i salvarea si pentru Maicuta Toutou si pentru fetita nefericita! Mi-aduc aminte ca era palida si-avea ochii incercanati. Tatal ei parea ca e la capatul sperantelor Sunt sigur ca le era foame! Cand te gandesti ca n-or fi mancat nimic astazi! Bietii de ei! La noi ar fi avut asigurata macar masa zilnica!” in cele din urma hotari: „Trebuie sa-i gasesc!” isi zise.

Dupa care se-ntoarse, trecu podul din nou si o lua pe stradutele urat mirositoare ce duceau de la strada Saint-Germain-l'Auxerrois catre cheiul Ferraille. Ce spera el sa gaseasca in acest labirint sordid in care rarele lampi cu ulei instalate de domnul de la Reynie nu reuseau sa alunge umbrele? O multime de oameni trecuti prin ciur si prin darmon care aveau drept prietena o spada ascutita, nu s-ar fi aventurat de buna voie in aceasta vale in care ofiterilor de politie nu le place deloc sa se arate. Aici viata omului depindea de un fir de ata, mai ales dupa apusul soarelui. Rondurile pazei de noapte dadeau slabe rezultate pentru ca aveau loc la ore cunoscute, pe itinerare fixe, cel mai bine era sa nu risti sa iesi din casa pe timp de noapte.

Henri nu parea sa se-ngrijeasca din aceasta cauza. Stia ca e agil, Cunostea si o multime de lovituri care-l puteau trimite pe un individ direct in apa. De doua sau trei ori, fara sa se laude fata de doamna Bernard, ii facuse sa se-ntinda-n praf pe cativa hoti de buzunare si talhari care-l luasera drept o prada usoara.

Inainta incet, cu grija, pandind in dreapta si-n stanga. Uneori deschidea usa unui cabaret fetid, fara sa-si faca probleme din cauza injuraturilor sau amenintarilor. Memoria sa retinea trasaturile nefericitului spadasin, tatal ingerului pe care-l cauta. Dar nu vedea nicaieri acest chip emotionant. Plimbandu-se, urca din nou pe strada Ballu. A fost intrigat de prima cladire pe care a zarit-o, in stanga sa, aproape de coltul cheiului Feraille. Era o forma cubica, fara ferestre I se parea (era o iluzie?) ca aude pasi, injuraturi, o invalmaseala in spatele zidurilor negre si misterioase. Atentia lui fu atrasa apoi de palatul Cinq-Mars, cu ferestrele acoperite cu obloane si se intreba:

„Pentru ce atatea precautii?”

Mirosea a afaceri necurate, tot ce putea presimti firea lui cinstita si nobila, fara a cunoaste dedesubturile. In cele din urma ajunse la coltul strazii Saint-Germain-l'Auxerrois, facu repede un salt, un salt de animal salbatic surprins in jungla si se aseza la panda. Usa cabaretului La-Vitelul-care-suge se deschisese cu violenta, proiectand afara lumina cat si zgomotul interior. Ascunzandu-se astfel, Henri ascultase de reflexele sale, era „la vanatoare” Un fleac il punea in alerta Gesturile sale o luau inaintea gandurilor.

Din coltul sau, el vazu doi oameni iesind din cabaret. Primul, de talie mijlocie — era L’Estafé, ducea sub bratul stang un pachet lung. Celalalt, Joël, tinea in mana o spada lunga. Usa cabaretului fu inchisa cu o lovitura de picior, iar colosul breton si tovarasul sau se indreptara catre strada Trois-Maries, uitandu-se in dreapta si-n stanga prevazatori. O luara apoi la stanga, mergand catre Pont-Neuf.

Intrigat, Micul Parizian incepu sa-i urmareasca.

„Ce pun oare la cale? Nu le-am vazut trasaturile decat la lumina lampilor cu ulei si totusi nu cred ca ma-nsel, arata ca doi ticalosi buni de spanzuratoare”, isi zise el.

Joël de Jugan si L’Estafé trecura de la Samaritaine ai carei stalpi faceau sa clipoceasca apa repede a Senei, umflata de o furtuna recenta. Noaptea se-ntinsese peste toate lucrurile ca un cearsaf. Nu era nimeni pe strazi.

Henri aluneca pe langa ziduri gata sa se confunde cu ele daca era cazul. Dupa ce a trecut de cheiul Samaritaine se opri deodata, imitandu-i pe cei doi pe care-i urmarea de vreo zece minute. Isi spunea: „Banditii astia n-au venit aici degeaba Sa ma arunc asupra lor ca un fulger? Ajutat de surpriza pe care-o vor avea, poate ca voi pune mana pe pachetul suspect tarat de acest ticalos ca sa aflu adevarul. Mi se pare ca acest pachet”

Nu avu timpul sa-si termine gandul. Ajuns in dreptul celui de-al patrulea arc al podului, L’Estafé paru ca a aruncat ceva peste parapetul din dreapta. Se auzi un plescait sinistru.

— Frumoasa seara, mormai Joël. Calatorie sprancenata!

— Si salutari din partea mea! zise L’Estafé. Asteptara cateva secunde, isi stransera mainile si voiau sa se retraga, multumiti de ei insusi, cand bretonul il apuca de brat pe tovarasul sau si-l intreba, emotionat:

— Pe legea mea! Ai auzit?

— Da, marturisi celalalt nelinistit.

— Totusi n-ai aruncat decat unul

— Da un singur pachet Ce-o fi atunci?,

Se aplecara peste parapet, incercand sa vada-n intuneric, dar nu se puteau ghida decat dupa auz.

— Cineva inoata zise L’Estafé.

— O! mormai Joël, punand mana pe manerul spadei, cel care va incerca sa pescuiasca pachetul va plati scump

— Stii sa-noti?

— Da, fir-ar sa fie! afirma Joël. Pe cand eram pusti, la Armor, eram toata ziua in apa.

— Ai noroc, riposta tovarasul sau. Eu inot ca un topor la fund. Pacat!

Aratand catre o gramada de pietre, bretonul propuse:

— Sa ascultam cu atentie Avem cu ce sa trimitem la fund pe cel care incearca sa se amestece in treburile noastre.

O clipa mai tarziu, amandoi incepura sa bombardeze fluviul cu pietre. Nu vedeau nimic, dar auzeau apa clipocind agitata de eforturile unui inotator. Auzeau chiar pe cineva respirand puternic si egal. Fara-ndoiala ca ar fi reusit sa-l loveasca pe Henri si sa-l raneasca poate, daca nu s-ar fi auzit in acea clipa un zgomot de pasi si de sabii scoase din teci, zgomot care ajunsese repede la urechea lui L’Estafé:

— Paza! Trebuie sa schimbam metoda!

Dupa aspectul pachetului dus de lungan, Henri ghicise imediat ca era vorba de un corp omenesc — viu sau mort — un corp de copil poate. Un suflet generos si plin de mila ardea in corpul adolescentin al lui Henri. De aceea, cand il vazu pe cel mai mic dintre ticalosi aruncand in fluviu straniul pachet, gandul ca inauntru nu era decat un cadavru nu reusi sa-l opreasca. Se ridica pe parapet si se arunca in fluviul intunecat.

Cand reveni la suprafata vazu la cativa stanjeni mai incolo pachetul aruncat ce plutea. Henri isi trase rasuflarea, ajunse aproape de obiect si era gata sa puna mana pe el cand o ploaie de stropi, starnita de pietrele aruncate de cei doi spadasini il orbi pentru o clipa. Dupa ce redeschise ochii, nu mai vazu obiectul pe care-l cauta. Probabil ca fusese luat de curentii apei. Inainta la intamplare in apa ca cerneala. Nu peste mult timp, degetele sale intalni ceva matasos. Apuca fara sa se mai gandeasca mesele ude de par si le trase dupa el gandind ca apartineau unui cadavru.

Ploaia de pietre incetase. Putu sa se agate de unul din pilonii cheiului La Samaritaine, sa-si traga rasuflarea si sa vada daca salvase o fiinta vie sau nu facuse decat sa permita unui crestin plecat pe lumea cealalta sa doarma in pamantul sfant.

„O fata! zise el cu o voce gatuita de emotie. La naiba! nici nu trebuia sa ma-ndoiesc dupa ce i-am prins parul matasos. Oare traieste? Da, inima bate foarte incet, dar bate. Trebuie sa-mi termin treaba cat mai repede.”

Mai intai fu tentat sa ajunga pe malul drept al fluviului. Era foarte aproape de refugiul lui, dar se gandi sa fie prudent.

„Blestematii care-au incercat sa inece aceasta fiinta nevinovata si au vrut sa ma ucida cu pietre au ghicit probabil ca infamia lor n-a avut rezultatul scontat. Probabil ca se ascund in apropierea malului N-as ezita nici o clipa sa-i infrunt daca as avea trei sau patru ani mai mult si daca as sti sa manuiesc o sabie! Pe unul as putea sa-l culc la pamant cu o lovitura de picior in burta Dar mai este si celalalt Si mai este si aceasta copila Ce se va-ntampla cu ea daca sunt ranit sau macar ametit? Mai bine sa-ncerc sa ma-ndepartez de acest loc!”

Dupa asta, prinzand amandoua mainile fetei cu o singura mana si luand-o in spate fara zgomot, se lasa in apa si era gata sa infrunte curentul pentru a trece pe sub arc, cand un corp negru ce cazu in fata lui, il obliga sa faca un fel de salt inapoi.

Ce se-ntamplase? Auzind pasii unui rond al pazei de noapte care venea dinspre colegiul celor patru natiuni si tocmai intra pe pod, bretonul isi alertase tovarasul:

— Atentie! Uite sergentii! Coboara scara si mergi de-a lungul malului, pe urma cauta o barca si vino sa ma ajuti, daca e nevoie. Eu am sa m-arunc in apa.

Iata de ce Henri trebuise sa-si lase povara sa pluteasca. Se auzise doar un plescait, deci era un singur urmaritor, asa ca nu se temea foarte tare. In ciuda vitezei curentului nu avea decat o neliniste: cea de a fi atacat in timp ce trebuia sa-si sustina povara, ceea ce l-ar fi pus in stare de inferioritate. De aceea se lasa dus pe firul apei, inotand in linie oblica pentru a ajunge pe malul stang inainte de a se afla langa podul regal indepartat.

Tocmai trecuse prin fata vechiului turn Mesle cand i se paru ca vede o umbra alergand dinspre Luvru. In acelasi timp vedea deasupra lui cam la inaltimea lui, un fel de sfera.

„Nu este nici o geamandura pe-aici, gandi el, trebuie sa fie un cap.”

I se paru ca aude o rasuflare La naiba! Se uita catre stanga si vazu o masa obscura, nemiscata, care se ridica deasupra nivelului apei. Se apropie si o atinse fara teama.

„E o estacada!”

Intr-adevar, era un sir de plute ancorate acolo, in mijlocul fluviului. Nu-i trebui mult timp sa-si dea seama de acest lucru. Descoperind si o ghereta care trebuia sa serveasca drept adapost pentru plutasi, Henri lasa acolo copila lesinata si se departa de plute, gata de lupta.

Era si timpul. Daca ar fi avut vreo sursa de lumina sau daca vreo raza de luna ar fi Strabatut printre norii desi s-ar fi pus in garda imediat, dar peste tot era intuneric bezna; Ochii lui obisnuiti totusi cu aceasta intunecime crezura ca vad sfera remarcata mai inainte. Pe cand incerca sa o evite, ea disparu. Imediat dupa aceea simti ca picioarele i sunt prinse ca-ntr-o menghina si se duse la fund, tras de o greutate considerabila. In ciuda vigorii si agilitatii sale, bietul baiat, tras cu forta spre fund avu o clipa de spaima. Ce va face ca sa se poata smulge din stransoarea adversarului? La urma-urmei adversarul era un barbat, si inca un barbat robust, care stia sa-noate foarte bine.

El insa era epuizat dupa ce cautase sub apa pachetul misterios, dupa ce pescuise fata si o dusese la loc sigur. Cu un curaj de care un altul n-ar fi fost capabil, Henri se scutura degajandu-si piciorul drept. Mainile ii erau libere. Tinandu-si respiratia, fu placut surprins cand putu sa ghiceasca faptul ca eforturile adversarului sau erau menite sa-l ajute sa ajunga la suprafata ca sa respire. Atunci cobori din nou pastrandu-si pozitia verticala, in asa fel ca sa-l poata tine pe adversar cu capul in apa. Calculase bine. Degetele stranse in jurul gleznei sale se desfacura.

Ajungand la suprafata, Joël de Jugan trase cat mai mult aer in plamani, chema in ajutor silueta de pe mal si se lasa purtat de valurile tumultoase. Pentru Henri era important sa nu-i permita banditului sa se eschiveze. Se arunca in apa pentru a-i taia retragerea in timp Ce acesta se-ndrepta catre Pont Royal. Reusi sa-l apuce pe bandit de par. Lupta fu reluata, mai salbatica si mai inversunata ca-nainte; din fericire pentru micul saltimbanc primul atac nu i-a fost favorabil omului Myrtillei. Fortat sa se sustina la suprafata, acesta nu putu sa se opuna pumnului de fier al micului salvator. Henri il bombarda cu un pumn in fata cu-atata furie incat bretonul isi pierdu cunostinta si se duse la fund chiar in momentul in care o barca se desprindea de cheiul Luvrului.

In ciuda oboselii pe care-o resimtea, Henri nu se gandi deloc sa se odihneasca. Ajunse repede la sirul de plute, se ridica deasupra, gasi ghereta, p lua pe fetita adormita si se arunca iar in apa pentru a atinge malul in locul in care Podul Artelor se uneste cu Palatul Mazarin, in spatele zidariei cheiului.

Dupa ce puse piciorul pe uscat, o lua la fuga catre piata Dauphine, strangand-o tare la piept pentru a o incalzi pe cea pe care-o smulsese din bratele mortii. La Teatrul Minunilor cina se terminase de mult. Maicuta Toutou, domnul Plouff si doamna Bernard se priveau in tacere, ingrijorati. Ramasesera in jurul mesei albe, de lemn, pe care ramasese intacta portia lui Henri. O farfurie cu supa calduta, paine neagra si un hering. O lumanare lumina camera.

— Isuse! striga doamna Bernard vazandu-l pe Henri intrand in timp ce apa curgea siroaie de pe el. Ce ti s-a intamplat, domnule Henri? Ai sa provoci o inundatie

De-abia atunci zari corpul fetei in bratele lui Henri si uita sa mai vorbeasca.

— Repede! ordona Micul Parizian, grabiti—va! Ocupati-va de fetita! Schimbati-o, incalziti-o!

— E moarta! se lamenta domnul Plouff, speriat cand o vazu palida si fara vlaga.

— Nu domnule Isidore, dar trebuie sa-i venim in ajutor cat mai repede ca sa nu moara!

Intr-o clipa doamna Bernard lua povara din bratele lui Henri si disparu in spatele unei perdele de panza.

Doamna Rose Técla, pana atunci incremenita de surpriza, isi regasi vocea pentru a-i spune:

— Ce aventura! E vorba de o drama?

— Da, maicuta Toutou, si inca ce drama! O sa-ti povestesc eu mai tarziu Deocamdata trebuie in primul rand sa te usuci, pe urma sa te odihnesti, il sfatui domnul Isidore,

— Nu, domnule Plouff. Mai intai voi pune caii la rulota si

— Ei, asta-i! exclamara deodata asociatii.

— Trebuie! insista Henri. Si repede,va rog! E grav!

— Bine, bine! raspunse mimul. Daca tii vom pleca! in timp ce inham caii, ocupa-te de tine. Esti alb ca un cearsaf, iar buzele-ti tremura.

— Sterge-o! ii zise patroana cea grasa. Du-te sa te-mbraci cu altceva

De data asta baiatul consimti pentru ca domnul Plouff si se duse sa pregateasca plecarea in locul lui. El disparu in dosul perdelei. Explica in timp ce se dezbraca:

— Maicuta Toutou, m-am dus sa caut in fundul Senei ce va lipsea, apoi a trebuit s-o apar de un rechin care voia s-o manance.

— Nu-nteleg nimic. Ce-mi lipsea?

— Steaua dumitale.

— Esti nebun? se revolta patroana.

— Niciodata n-am fost mai sanatos! Asculta: niste ticalosi au aruncat in Sena pe aceasta biata copila Providenta m-a pus pe urmele lor si mi-a permis sa triumf. Cerul nu face nimic fara motiv, maicuta Toutou.

— De acord!

— Ei bine, eu v-o incredintez pe micuta regina. Ea va umple golul din baraca voastra si va ajunge celebra. Esti multumita?

— Desigur!

O ora mai tarziu, imbracat cu haine calduroase, dupa ce-si mancase supa si heringul, Micul Parizian se duse la doamna Bernard:

— As vrea sa vad mutra micutei pe care-am purtat-o ca pe un balot.

Batrana il privi surazand, lua un capat de lumanare si lumina coltul in care fetita era culcata pe o saltea de paie.

— Incet! zise ea. Sa nu-i tulburi somnul! Desi cred ca i s-a dat sa bea ceva, ceva ce-ar face pe oricine sa doarma bustean.

— Un somnifer? Cred ca ai dreptate, maicuta Bernard, ea n-a scos un sunet cand ticalosul ala

Se-ntrerupse deodata, contempland-o fericit. Lumanare tinuta de doamna Bernard ii aratase un chip de inger si parul de aur la care se gandise toata dupa-amiaza.

— E fetita careia i-am trimis un sarut balbai el, ea e! Domnul fie laudat!

Lacrimi ii aparura in ochi. Adineauri evocase providenta si iata ca ea il pune in fata acestui chip de madona care-l obsedase tot timpul. Doamna Bernard voia sa-i intrerupa visarea. Ca orice fiica a Evei ar fi dorit sa posede cheia acestei enigme. Dar nu si-ar fi permis niciodata sa-l interogheze pe Henri, pe care-l servea si il respecta ca pe un stapan. El ii asigura existenta. Astepta langa el, plina de temeri aproape materne, sa i se dezvaluie ceva despre aceasta intamplare.

A doua zi, trezit de primul sarut al aurorei, Henri isi facu toaleta rapid, lua de pe masa o bucata de paine si fara sa trezeasca pe nimeni, dupa obiceiul lui, reusi sa iasa din rulota. Aceasta se oprise, din ordinul domnului Isidore, la intrarea in padurea Vincennes, nu departe de satul cu acelasi nume. Daca frunzisul des era inca infasurat in ceturile nocturne, o raza de soare inrosea fruntea severa a donjonului construit de Charles V. Acest spectacol placu tanarului artist. Sufletul sau independent iubea mai mult natura decat orasul.

Dupa ce facu o serie de exercitii destinate sa-l mentina in forma si dupa ce-i mangaie pe elevii maicutei Toutou, Henri incepu sa muste, cu apetitul varstei sale, din bucata de paine neagra luata ca mic dejun. Apoi merse catre padure unde cantaretii inaripati isi incepusera concertul de dimineata.

Ca multe fiinte create pentru actiune, eroul nostru reflecta mai ales in timp ce mergea, fara sa stie ca apartinea astfel scolii peripatetice fondata de ilustrul filosof Aristotel. Brusca aparitie a fetitei in viata lui il ravasea spre marea lui surpriza. Avea pentru ea deja un sentiment tulburator, nelinistitor Era dragostea O dragoste precoce, desigur, si de o factura deosebita, infinit de pura si de blanda in stare sa schimbe caracterul si intreaga viata viitoare a eroului nostru.

In acel moment Henri era prea putin preocupat de ce simtea el, ei se chinuia sa gaseasca explicatia unui fapt precis: „De ce oare au vrut sa scape de aceasta nefericita? De ce au aruncat-o in Sena? De ce m-au urmarit ca sa fie siguri c-au terminat cu ea? Si ceea ce-i mai nelinistitor, Ce s-o fi intamplat.cu tatal ei?”

Aceste intrebari cu care isi framanta mintea erau importante pentru el, dar mai importante erau raspunsurile. Cum sa ie afle? isi promitea sa-i regaseasca pe ticalosi si sa le plateasca cum meritau. Gandindu-se ca nu era decat un baiat de doisprezece ani ii venea sa planga.

— „Sa actionez! spunea cu voce tare, iata dorinta mea cea mai fierbinte! Sa fac dreptatea sa triumfe, sa i apar pe cei slabi si sa-i protejez pe cei nevinovati, simt ca asta-i scopul vietii mele! Cine mi-o fi incredintat aceasta misiune? E un mister! Ma lovesc mereu de cuvantul asta. mister! Dar voi reusi eu sa rup aceasta perdea neagra. Voi trimite toate canaliile astea in fata judecatorului nostru comun si voi reda acestei fetite tatal pe care l-a pierdut iar bucuria mea va fi sa-i vad fericiti!”

Gandind astfel, Henri apucase pe drumul de intoarcere in curand zari din nou donjonul regal din piatra cenusie si in sfarsit tabara lor in fata careia domnul Plouff se plimba in lung si-n lat cu fruntea plecata. Vazandu-l, Micul Parizian isi zise:

„Domnul Isidore trebuie sa fie ingrijorat! El detesta incidentele, complicatiile, necazurile, tot ce tulbura pasnica rutina zilnica”

Intr-adevar, mimul avea o figura ravasita.

— Ce aventura! exclama el vazandu-l .pe baiat. Desigur, nu pot sa te cert ca ai salvat-o pe micuta. Un asemenea gand e departe de mine. Sunt bucuros ca ne-ai adus-o, dar

Un suras grav, de om matur, rasari pe fata Micului Parizian.

— Cum ii merge micutei noastre regine? Domnul Plouff ridica bratele spre cer:

— De cand s-a trezit nu face altceva decat sa planga!

— Nu-i natural? remarca Micul Parizian. Trebuie sa fie speriata ca se afla aici si-si cheama tatal Dac-ai fi in locul ei n-ai face la fel

— Intr-adevar e natural balbai domnul Plouff. Maicuta Toutou aparu si ea, suparata.

— Ce nefericire! As da banii pe care-i castigam in , fiecare zi pentru a-i opri lacrimile. Mi se rupe inima si sufar ca si cum as fi mama ei!

In acest timp, Micul Parizian se indrepta catre rulota, in fata perdelei de panza ceru permisiunea de a intra. Vocea doamnei Bernard raspunse:

— Da. Poate ca dumneata vei fi mai norocos decat noi Biata copila, parca n-ar vrea sa fie consolata. N-asculta pe nimeni si nu vrea sa auda nimic.

O clipa mai tarziu Henri se gasea langa Armelle. Doamna bernard avusese grija sa repare micile neajunsuri vestimentare provocate de baia nocturna. Fiica lui Olivier de Sauves era imbracata cu rochia ei de percal alb, uscata in timpul noptii si calcata in zori. Parul ei de culoarea mierii era pieptanat si stralucea in acest decor perpelit ca un adevarat brocart. Armelle, intinsa pe un pat mizerabil, plangea mereu disperata, cu mainile pe ochi.

— Domnisoara, zise Henri ingenunchind si incercand sa vorbeasca cat mai bland, nu trebuie sa te chinui atat O sa-ti strici ochii cei mai frumosi si asta-l va supara pe tatal dumitale Ce va zice cand o va revedea pe fiica lui uratita?

Auzind aceasta voce, cu inflexiuni tandre, vorbindu-i cu blandete, fata-si departa degetele ca sa priveasca printre ele,

— O! facu ea.printre doua suspine pe care nu si le putu retine, Micul Parizian!

— Chiar el, declara Henri prinzandu-i incheieturile mainiior si dandu-i bratele la o parte. Si o recunoaste foarte bine pe draguta spectatoare cocotata pe umerii tatalui ei

Lacrimile incepura iar sa curga pe obrajii fetei

— Bietul meu tata! Ieri credeam ca sunt nefericita si eram cu el! Nu cred ca-l voi mai vedea vreodata!

— Hai, zise Henri stergandu-i fata cu batista, te asigur ca te inseli il vei revedea!

— E mort! protesta Armelle cu ochii mariti de spaima. L-au omorat!

Micul ei corp incepu sa tremure convulsiv. Henri puse un brat in jurul umerilor ei.

— Iti promit ca-l voi regasi! o asigura el cu un ton atat de ferm, atat de convingator incat doamna Bernard nu se putu impiedica sa nu tresara. Se gandea, mandra si speriata in aceiasi timp, ca Henri e in stare sa faca ce promisese.

Armelle uita sa mai planga si-l privi pe Henri cu uimire.

— Daca tot te-am salvat, de ce n-as reusi sa-l gasesc pe tatal tau? E mai usor sa intri la Vitelul-care-suge decat sa faci acrobatii in Sena sub o ploaie de pietre mai intai sau sa sari ca o oaie epileptica.

Armelle isi impreuna mainile. De-abia acum intelegea tot ce se intamplase. Memoria ei adormita de durere pana atunci, ii readucea oribila senzatie ca se sufoca si ca ingheata.

— Da murmura ea, eram ca moarta rece teapana serpi alunecau pe langa mine Cat imi era de frica si de frig!

— Biata de ea! suspina doamna Bernard.

— Ticalosii au vrut sa ma ucida oare? intreba Armelle.

— Fii linistita! Cat voi fi aici nimic nu te va ameninta! Fata-i intinse mana cu gratie si surazand printre lacrimi ii spuse:

— Pentru dumneata voi fi mereu Armelle micuta, Armelle, pentru toata viata!

Henri ii lua mana si, cu inima plina de bucurie, intreba:

— Pentru mine vei fi Armelle Dai pentru ceilalti? Armelle si mai cum?

— Tata se numea Olivier de Sauves si era gentilom. Si dumneata? Stiu deja cum iti voi spune: Henri, nu-i asa?

— Mai bine Micul Parizian completa baiatul palind.

— Henri si mai cum?

Doamna Bernard, auzind aceasta intrebare inevitabila fu speriata. Ea se hotari sa vorbeasca:

— Cel care te-a salvat si iti va regasi tatal este de asemenea un nobil Pentru moment poarta numele unui palat ruinat din Paris, Lagardère. Insa niste dusmani puternici ma supravegheaza ei mi-au ordonat sa pastrez tacerea Jur ca Henri va sti totul despre stramosii sai cand va veni vremea sa afle.

In timp ce doamna Bernard vorbea, Armelle incepuse sa planga din nou soptind incet: „Tata a murit!”, iar Henri, mangaindu-i buclele blonde, trebui s-o linisteasca:

— Te-asigur ca te inseli, Armelle! Trebuie sa-mi spui tot ce stii, de la inceput De ce te-a adus tatal tau in acel cabaret nenorocit?

Intrati in varful picioarelor, doamna Técla si domnul Isidore auzira si ei interogatoriul. In momentul in care Armelle incepu sa-i vorbeasca despre L’Estafé, Henri striga cu o voce manioasa:

— E ticalosul care te ducea sub brat! N-am sa-i uit niciodata pe asasini! Am sa fac dreptate! Continua, Armelle! Cel mai mic amanunt poate insemna ceva

Armelle asculta. Ea povesti tot ce stia, invitatia lui L’Estafé, intrarea in cabaret, masa copioasa. Cand ajunse la scena duelului dintre Marcel de Remaille si Olivier, toti au fost surprinsi de atitudinea lui Henri. Ochii lui aruncau fulgere, nu-si gaseau locul si se putea ghici ca inima ii batea cu putere. Maicuta Toutou o privi pe doamna Bernard si-i surprinse tristetea.

Toata lumea stia ce o necajea pe buna batrana: n-ar fi vrut ca Henri ai ei sa ajunga spadasin. Ar fi dorit sa-l vada stralucind in domeniu! literelor sau al stiintelor, cucerind diplome, titluri si boneta de doctor pe care 6 acorda Sorbona. Un vis prea frumos ca sa se-mplineasca! incaierarile sau duelurile il umpleau pe Micul Parizian de o bucurie salbatica. Henri confirma temerile doamnei Bernard spunandu-i Armellei:

— Tatal tau este un nobil demn de a fi invidiat. Am auzit vorbindu-se despre acest spadasin, Remaille El transforma meseria armelor, cea mai nobila si mai frumoasa, intr-o meserie pentru canalii. Ah! de-as fi mare!

Apoi continua sa o intrebe:

— Si tu, Armelle? iti amintesti vreun detaliu in legatura cu rapirea ta?

— Mi-era atat de somn Cand tata l-a urmat pe omul cu cicatrice, m-am lasat in bratele servitoarei roscate, Marion

— Marion? nota Henri. Vom putea s-o facem sa vorbeasca pe aceasta tata Continua, te rog.

— Asta-i tot. M-am trezit in aceasta dimineata, aici Ce-as putea sa mai stiu?

— Si copilul si tatal au fost drogati, asta-i clar, constata Henri. Fata a fost mai slabita si a adormit; prima. Cu ce scop au facut asta? De ce i-au atras la cabaretul La-Vitelul-care suge?

Domnul Isoidore observa:

— Este unul din locurile cele mai rau famate din Valea Saraciei. Totusi n-are reputatia urnii cabaret in care sunt omorati oamenii, ca-n atatea altele. Risti sa pierzi la carti daca joci cu ticalosii aia foarte indemanatici care masluie zarurile si cartile, ai sanse sa fii pradat, dar, daca ma iau dupa ce se barfeste, proprietara cabaretului, Zana Choquotte, interzice sa se verse sange acolo.

— Putem sa ne linistim, hotari Micul Parizian. Nu ma mai tem ca tatal domnisoarei noastre e in pericol de moarte. “

Apoi il intreba pe clown:

— Mi se pare c-am auzit niste vorbe adineauri, cand o faceam pe cocosatul Dar nu reusesc sa-mi amintesc. Nu le-am dat eu suficienta atentie oare? Nu stii despre ce era vorba, domnule Plouff? Daca-mi aduc bine aminte era vorba de oameni tineri si curajosi, rapiti pentru a fi transportati in Indiile Occidentale, nu-i asa?

— Poate ca da, zise celalalt palind. Acestea sunt lucruri despre care doi bieti saltimbanci ca noi nu trebuie sa vorbeasca.

Micul Parizian isi retinu un zambet pentru a nu-l rani pe domnul Plouff. Nu va reusi sa-l schimbe niciodata! Bietul clown avea o inima de iepure. Ii era frica de Dumnezeu, de rege ii era si mai frica, iar de locotenentul de politie se temea cat de rege si de Dumnezeu la un loc. Totusi, cu greu s-ar fi gasit, in tot regatul, un om mai delicat si mai cinstit decat asociatul Maicutei Toutou.

Dupa ce auzi raspunsul domnului Isidore, Micul Parizian se descuraja:

„Naiba sa-l ia de fricos! Daca inirna lui ar fi la locul ei si nu in burta, i-as fi cerut sa ma insoteasca la Grand Chatelet. Oamenii regelui l-ar fi ascultat. Le-am fi prezentat-o pe Armelle, iar declaratiile ei ar fi declansat cu siguranta o ancheta. Ar fi perchezitionat cabaretul si i-ar fi interogat pe cei care locuiesc in locul acela mizerabil Eu sunt prea mic. Nimeni nu va consimti sa ma asculte! Cu toate astea nu vreau sa ma cred invins!”

Ardea de dorinta de a actiona. Cum domnul Plouff, dupa cum era de prevazut nu indraznea sa intervina personal, se gandea sa se adreseze altora.

„Ii voi consulta pe maestrii mei de arme, pe nobilii mei prieteni!”

Armelle se uita la el nelinistita, de aceea zise pentru a o linisti:

— Voi merge la Paris imediat si cred ca voi putea, daca nu sa-ti redau tatal, macar sa am certitudinea ca ai sa-l revezi intr-o zi. Il voi gasi. Sa stii ca ma tin de cuvant totdeauna!

Armelle nu se mira auzind aceste cuvinte atat de neasteptate pentru un baiat de doisprezece ani. Ea ii acorda Micului Parizian o incredere fara limite. Ea considera ca are niste calitati extraordinare. Pentru ea nu era un biet ucenic al saltimbancilor, un om fara oase, un echilibrist; el incarna in ciuda hainei, sale uzate si a pantofilor rosi de-atata purtat, tipul ideal al cavalerului. De aceea, cand domnul Plouff aduse poneiul pe care urma sa-l incalece Henri, ea vru sa asiste la plecarea lui si veni afara cu ochii plini de speranta, intre Maicuta Toutou si doamna Bernard, cu care se-mprietenise deja. Henri stranse mainile prietenilor sai. Cand ajunse in fata Armellei, aceasta deschise bratele spunandu-i:

— De-acum sunt mica ta sora, Henri Saruta-ma!

In dimineata aceea poneiul Cocorico mergea incet, iar Henri putea sa-si depene visul linistit, visul de a o pastra pe Armelle langa el, de a o-nvata calaria, mersul pe sarma, acrobatia, pe scurt, de a face din ea o stea de prima marime. Nu concepea ideea de a trai fara ea. Asta nu-l impiedica sa-si aduca aminte de juramintele facute:

„Trebuie sa-l omor pe ticalosul care-a aruncat-o pe micuta peste parapetul podului Pont-Neuf si sa-l trimit la dracu si pe tovarasul sau, de n-a ramas cumva sub plute. Am promis sa-l aduc pe domnul Olivier de Sauves la fiica lui Ma voi tine de cuvant!”

Si adauga, tare, mangaind coama lui Cocorico:

— Pentru a o lua pe Armelle de sotie nu va trebui sa-i cer mana tatalui ei?

Aceste minunate proiecte il facura sa ajunga, fara sa-si dea seama, pana la poarta Saint-Antoine si fu surprins cand Cocorico se opri deodata. Dupa ce-a stat la coada, dupa obicei, la poarta fortificata a orasului, Henri o lua pe strada Saint-Antoine, spre marea emotie a calutului sau infricosat de strigatele unui negustor ambulant, de zgomotul orasului si de vecinatatea unui mare numar de calesti, de litiere, de carute taranesti si de cavaleri care incurcau trecerea pe marea artera pariziana. O lua pe urma pe strada Tissanderie, apoi la stanga catre primaria orasului, traversa piata Greve si ajunse printr-o harababura de ulite inguste in strada Croix-des-Petits-Cah, la doi pasi de Luvru, unde cei pe care voia sa-i consulte tineau o scoala pentru tinerii care voiau sa-nvete meseria armelor. Intrand cu un imens respect in sala de arme, loc sfant pentru el, Henri ii zari pe cei doi spadasini. Se-nduiosa la vederea lor, amintindu-si ca ei il ajutasera sa iasa din incurcatura intr-o zi cand o apara pe doamna Bernard insultata si impinsa de colo-colo de o duzina de vagabonzi, mai mari ca el. Asta se petrecea in curtea Fantanelor in fata Palatului Regal. Henri nu era angajat de Maicuta Toutou pe atunci. Se arunca in Sena, de pe Pont-Neut pentru a cauta banii de argint aruncati de niste pravaliasi din apropiere. Biata batrana vindea placinte sub boltile palatului Montesquieu. Sosirea spadasinilor salvase viata tanarului acrobat.

Cand intra in regatul lor, unul dintre ei lustruia armele si mormaia un cantec gascon, tragand cu ochiul catre un pahar si o sticla ce se aflau aproape de el. Celalalt, asezat pe un taburet, era aplecat asupra unei carti. Primul dintre acesti doi voinici se numea Cocardasse junior. Era din Toulouse, accentul lui arata acest lucru foarte bine. Parul lui negru era atat de des si de cret ca parea sa aiba pe cap o caciula de astrahan. Mustata in furculita dezmintea blandetea vocii lui de meridional. Celalalt, Amable Passepoil, era tocmai contrariul asociatului sau. Chipul lui era lipsit de farmec, dar era luminat de doi ochi albastri, de visator. Vorbea pe nas cum ii sta bine unui normand de la Villedieu-les-Poëles. Datorita mutrei sale fatarnice si pentru ca fusese valetul unui barbier si ucenic la un farmacist, era numit fratele Passepoil.

Cocardasse, frumos si strengar, avea bravura in sange, pe cand Passepoil, las din fire, se arata curajos numai cand nu se putea altfel. Dar atunci era teribil ca un miel turbat.

Fara sa stie, amandoi erau, acesti doi preoti ai armelor, in cea mai frumoasa perioada a existentei lor: tineri, puternici, entuziasti, nu aveau rivali in arta lor, iar sala lor nu ramanea goala. Mai tarziu pasiunile le vor juca multe feste. Asteptand, strangeau mana celor mai nobili oameni din regat si-si castigau painea cu usurinta.

— Capédédiou[4] facu Cocardasse vazandu-l pe tanarul sau vizitator, oare maicuta Bernard a murit?

— Dar asta-i micul Lagardère! mormai Passepoil intorcandu-si ochii albastri catre Henri, care se oprise, intimidat, in pragul salii tapisata cu platose, masti si florete.

— Ei, sandiou! continua Cocardasse junior, stie sa-si tina promisiunea, bietul de el: „Cand maicuta Bernard nu va mai fi, voi veni la voi!” Ne tinem si noi promisiunea — aici vei fi ca acasa!

— Maestre, zise Henri inaintand, maicuta Bernard, in ciuda varstei, se tine inca bine

— Dumnezeu s-o binecuvanteze! il intrerupse Amable Passepoil.

— Si prima mea datorie e sa fac rost de hrana si pentru ea. Ea a avut grija de mine in copilarie. In ciuda saraciei, m-a trimis sa-nvat latina, gramatica, istoria si geografia

— Noi o sa te invatam lucruri mai frumoase, ii zise Cocardasse, si mai utile: irezistibilele lovituri cu dreapta in stare sa te faca sa strapungi un toparlan, loviturile profunde si cele date cu ascutisul sabiei tocmai bune pentru a reteza urechea vreunui ticalos.

— Vei intelege, explica Passepoil, cum orice lovitura poate fi evitata

— Stiu, suspina tanarul saltimbanc, stiu! Nu-mi sfasiati inima descriindu-mi asemenea lucruri Trebuie sa le las pentru mai tarziu, dupa cum intentionez, pentru cand va da Dumnezeu!

— Pacat, mare pacat! replica Cocardasse dand pe gat un pahar cu vin alb. In sfarsit, cum doresti Ti-am prezis ca vei ajunge un abil manuitor al spadei, un adevarat Parizian!

— Pana atunci spune-ne ce vant bun te-a adus in fata maestrilor Cocardasse si Passepoil?

In zece minute, Henri le povesti totul. Urmara cateva clipe de tacere, dupa care cei doi spadasini se privira si cu acelasi gest se scarpinara la tampla, semn convingator ca erau preocupati de acelasi lucru.

— Cum ti se pare, Passepoil?

— Tu ce zici Cocardasse?

Urmara alte clipe de liniste, grele ca niste pietre de mormant. In acest timp Henri se gandea, surprins: „Oare-au sa inceapa sa tremure ca domnul Plouff?” In cele din urma Passepoil lua cuvantul:

— Dragul meu, dueland in fiecare zi cu cele mai inalte personaje din oras si chiar de la curte, am ajuns, eu si nobilul meu prieten, sa cunoastem toate dedesubturile

— Cu atat mai mult cu cat fratele Passepoil, in calitate de fost valet de barbier, se pricepe sa sustina conversatia

— Si sa-i faca pe ceilalti sa vorbeasca

— Tocmai vroiam s-o spun!

— Ei bine, continua normandul, iti voi spune ceva: e inutil sa mergi sa-i vezi pe domnii de la Grand Chatelet Cabaretul La-Vitelul-care-suge nu le este necunoscut. Au facut mai multe raiduri pe-acolo, conduse chiar de domnul de La Regnie in persoana Dar, micul meu prieten, patroana acestui local rau famat, Zana Choquotte, este mai vicleana decat domnul locotenent general de politie si-i pacaleste pe ofiteri. Ea stie sa-si pastreze secretele!

— Ii stiu foarte bine, zise Cocardasse junior, pe spadasinii doamnei Lupta destul de bine, dar dezonoreaza nobila meserie a armelor facand treburi murdare. Cel lung se numeste L’Estafé, celalalt Joël de Jugan. Sunt de aceeasi teapa ca si banditul de Marcel de Remaille. Astia te lovesc pe la spate!

— Pe unul l-am vazut Si-am sa-i atac pe din fata, striga Henri. Va jur ca, atunci cand va fi momentul, nimic n-o sa-i faca sa scape de razbunarea mea!

— Esti curajos, pustiule! se-nduiosa fratele Passepoil.

— Daca mai asteptam, zise baiatul cu o voce trista, mica mea prietena n-o sa-si mai vada tatal!

— Hm ezita Passepoil, nu-i chiar asa Totusi intelegi ca daca ne bagam nasul in povestea asta putem s-avem neplaceri

— In meseria noastra, completa Cocardasse ncretindu-si mustata neagra, trebuie tact Vedem ameni de toate conditiile

Se ridica, suspina isi lua inca un pahar de vin alb in timp ce fratele Passepoil isi lasa cartea. Pe urma se scarpinara iar in cap.

„Teama de pericol va opreste?” avea chef sa-i intrebe Micul Parizian.

Se retinu. Cocardasse si Passepoil nu puteau fi opriti de vreun pericol. De altfel meridionalul incepu sa explice:

— Daca n-ar fi meseria noastra! Asta ne impiedica, onoarea

— Inteleg, zise Henri, riscati sa va pierdeti clientii daca va amestecati in treaba asta.

— Cam asa, marturisi normandul. Cei care platesc mai bine nu sunt intotdeauna cei mai cinstiti Multe alte canalii sunt platite de patroana cabaretului

In acest timp maestrul Cocardasse, cu mutra unui om care a luat o hotarare, veni catre Henri si ii puse mana pe umar.

— Fiule, trebuie sa stii ca in mod sigur tatal blondei tale protejate traieste. Dispar destui oameni in cabaret, fara sa fie morti. In ceea ce priveste restul, prietenul meu si cu mine, nu putem face nimic. Vei actiona dupa ce vei mai creste. Vino la noi cand vei putea si vom face din tine una din cele mai bune spade din regat. Atunci vei putea face ce vei dori!

— Si cu multa rabdare si curaj! completa Passepoil cu un gest care mima binecuvantarea.

In aceeasi seara, in timp ce noaptea cadea peste padurea Vincennes, Henri, incercand s-o mangaie pe micuta lui sora, ii spuse:

— Domnul Olivier de Sauves traieste. Prietenii mei m-au asigurat ca nu poate fi altfel. Sterge-ti lacrimile, Armelle! Ti-am jurat ca-l voi gasi pe tatal tau si il voi gasi! Pana atunci ai incredere in mjne! Te iau sub: protectia mea! intotdeauna mi-am tinut juramintele!

— As fi vrut, zise Armelle, ca Lagardère sa fie numele tau adevarat. Imi place cum suna.

— Si mie-mi place, zise Henri coborand vocea, si as fi bucuros sa ma numesc Lagardère Cine stie, poate ca numele meu adevarat e si mai frumos Exista un secret in legatura cu nasterea mea Grija pe care mi-o poarta doamna Bernard ma face sa cred ca familia mea este nobila si foarte veche.

De multe ori incercase s-o faca sa vorbeasca pe doamna Bernard. Dar ea refuzase sa-i spuna adevarul pentru ca era prea tanar inca.

— Prea mic! Prea tanar zise el cu ciuda, iata refrenul cu care-mi impuie urechile. Eu sunt nerabdator sa lupt, sa ma port ca un barbat. Cand o sa vina vremea cand voi putea avea o spada?

Oricat de incet ar fi vorbit Henri, batrana, ocupata cu carpitul in fundul rulotei, auzi aceste confidente. Ea isi puse lucrul deoparte, isi facu cruce, iar buzele ei murmurara:

„Doamne, asculta rugaciunea supusei tale, apara-l pe acest copil caruia i-am inchinat intreaga mea existenta. Ma sperie. In vinele lui fierbe sangele unui neam iute la manie, un neam caruia-i place sa riste totul pentru a obtine ce doreste. Ma tem ca va avea o viata zbuciumata. Fa ca aceasta micuta Armelle,.atat de frumoasa si de blanda, sa aiba putere asupra lui cand nu voi mai fi. Doamne, fa ca ea sa fie ingerul bun al lui Henri, care-i ultimul dintre vlastarii familiei Lagardère!”

A DOUA PARTE

TOVARASII DIN CONFRERIA „BROASTEI TESTOASE”

Olivier de Sauves, cand parasi, intovarasit de L’Estafé, sala cabaretului La-Vitelul-care-suge, fu uimit cand trebui sa coboare in pivnita, apoi sa urmeze spatele ghidului sau inarmat cu o lumanare un lung coridor subteran in care picura apa si se auzeau, fugind si strigand, sobolani enormi. Observa pe un ton glumet:

— Aici e casa paianjenilor si a rozatoarelor. De ce trecem printr-un loc atat de ciudat?

In orice alta imprejurare, bruta din fata lui ar fi raspuns printr-o insolenta, printr-o grosolanie sau chiar printr-o lovitura. Dar amintirea luptei dintre Olivier de Sauves si Marcel de Remaille era inca vie in mintea lui sM convinsese sa-si schimbe intentia.. Tatal Armellei purta la sold redutabila lui spada Avea dreptul sa fie respectat! L’Estafé se multumi deci sa mormaie cateva cuvinte greu de inteles si sa grabeasca pasul.

Culoarul secret, dupa cum ati ghicit, lega cabaretul de fostul palat Cinq-Mars. Dupa ce l-au parcurs, L’Estafé deschise o usa de fier cu ajutorul unei chei, apoi facu semn celui ce-l urma:

— Treceti, domnule!

Olivier ridica din umeri. O facuse oare pentru ca simtise ironia spadasinului sau pentru ca se gasea in fata unor mistere pe care le considera absurde?

O scara in forma de cochilie se ivi in fata sa in timp ce L’Estafé inchidea usa in urma. La lumina lumanarii el trebuie sa urce, sa urce mereu Ajunse astfel intr-o camera unde erau ingramadite o multime de obiecte diferite: ustensile de bucatarie, mobile stricate, fotolii desfundate, coifuri, spade, armuri vechi si ruginite, baloturi legate cu sfoara, pachete cu haine din care curgeau zdrente, pe scurt, o camera ticsita cu tot felul de lucruri pe care o traversara repede si in liniste caci L’Estafé parea ca se supune juramantului tacerii inca in vigoare la calugarii trapisti. In fundul acestui depozit fu deschisa inca o usa. Iesira pe un mic palier in fata se vedeau treptele unei scari inguste, de serviciu. Enervat, Olivier incerca totusi sa glumeasca:

— Pariez ca va trebui sa coboram din nou. Am castigat? L’Estafé isi inclina fruntea de bovina si consimti sa scoata un cuvant:

— Oarecum

Trecu in fata tanarului, zicand:

— Treptele sunt cam abrupte trebuie sa le luminez

In momentul in care Olivier calcula ca au coborat doua etaje, ghidul lui se opri, batu la o usa si astepta. Usa se deschise repede, iar de dupa ea aparu chipul dragut al lui Gertrans, camerista doamnei Myrtille. Ea facu o reverenta la vederea lui Olivier care, politicos, cum era si marele rege cand vedea o femeie, oricum ar fi fost ea, o saluta cu un gest larg. Babette Gertrand tinea un sfesnic cu sase lumanari, foarte luxos.

— Domnul e bun sa ma urmeze? intreba ea cu o voce placuta.

Olivier o lua in urma ei pe un culoar, de data asta curat si varuit. In cele din urma, subreta-l lasa pe vizitator sa intre intr-o camera foarte frumoasa, luminata de o lustra si decorata cu gust, impodobita cu picturi de valoare, dupa care merse sa bata la o usa impresionanta, cu canat dublu, deasupra careia se afla un panou din lemn sculptat. Se auzi o voce de femeie clara, armonioasa, dar autoritara:

— Poti sa-l lasi sa intre, Gertrand!

Bietul Olivier se dadu inapoi, uimit Dupa necazurile din ziua respectiva, dupa chinul de a o fi auzit pe fetita lui cerandu-i paine, dupa rusinea de a fi expus la targul de angajare a spadasinilor pentru a gasi pe cineva in slujba caruia sa-si puna spada dupa nelinistea pe care-o incercase in timp ce mancau la cabaret in tovarasia asasinilor si canaliilor, dupa emotiile pe care le avusese in timpul duelului, se gasea acum in fata a ceea ce civilizatia si bogatia poate oferi mai delicat.

Vazu in fata lui o femeie tanara, gatita, foarte frumoasa, in ultimul moment, cedand unui capriciu, cochetariei sau — cine stie? — amintirii fostei ei iubiri, Myrtille renuntase la peruca gri si la ridurile desenate pe fata ei alba. Olivier de Sauves privea o femeie blonda, foarte blonda, cu ochii alungiti, in care n-o recunoscu pe prima lui logodnica, bruneta domnisoara Grimpart, cu ochii rotunzi si pielea mata. Nici macar vocea nu-i aminti nimic, caci era foarte joasa, putin ragusita, cand ii adresa primele cuvinte, intinzandu-i mana impodobita cu diamante:

— Domnule, as fi incantata sa va pot ajuta cu ceva. Olivier saruta mana oferita cu o gratie naturala care-i merse la inima rautacioasei zane. L’Estafé disparuse dupa ce usa se-nchisese.

— Asezati-va, zise doamna Myrtille.

Ea se aseza intr-un fotoliu in timp ce tanarul se intreba: „Oare nu visez?”

Myrtille vazu tulburarea lui si se bucura. Acest gen de femeie se crede scutita de sagetile lui Eros si se mira de fiecare data cand le simte efectul. Ea-l privi pe Olivier cu blandete. El isi revenise insa. Spectrul mizeriei ii aparea in fata ochilor. Somptuozitatea acestui salon, eleganta -acestei femei erau in contrast prea mare cu nefericirea si saracia in care se zbatea bietul tanar. Isi aduse aminte ca hrana micutei sale depindea de mila acestei zeite blonde. O timiditate cumplita il ingheta: cea a nenorocitului aflat la stramtoare, a omului care cauta hrana pentru progenitura lui.

Myrtille ridica usor din umeri. Stiind ca se va multumi sa ia o atitudine prea umlia in fata ei, hotari sa vorbeasca prima, supraveghindu-si vocea:

— Trecand mai inainte pe Pont-Neuf am fost miscata de nefericirea dumitale Femeile au darul de a ghici Am inteles ca mai multe nenorociri te-au constrans sa te arati la acest targ fara s-o lasi de mana pe fiica dumitale care seamana cu un inger E-adevarat, domnule? Olivier inclina capul.

— Esti de origine nobila? intreba Zana Choquotte. Si daca te gandeai. sa-ti oferi serviciile ca spadasin in lipsa de altceva, probabil ca te descurcai bine in lupta, nu-i asa?

Ea se opri, cu un suras enigmatic pe buze. Olivier nu stia ca ea avea deja informatii asupra valorii sale ca spadasin. El raspunse linistit, fara umilinta si fara ingamfare:

— Dac-as fi gascon, doamna, as vorbi mai mult. Dar sunt din Poitou, adica dintr-un neam mai rezervat. Daca va intereseaza calitatile mele, ma voi margini sa va spun doar atat: cand eram cu spada-n mana doar un singur om .imi dadea de furca: domnul Cyrano de Bergerac, Dumnezeu sa aiba grija de sufletul lui!

Myrtille isi agita piciorul drept incaltat cu un pantof elegant, isi netezi fusta, arata o glezna fina in ciorap de matase argintie si se stramba:

— N-ai si alte calitati? Sunt foarte dispusa sa te ajut, dar nu vad la ce mi-ar folosi spada dumitale Nimeni nu-mi poarta pica N-am pe cine omori!

— Doamna, spuse Olivier dupa ce sovai o secunda, orice misiune, oricat de periculoasa ar fi, nu ma poate speria Puteti sa ma trimiteti si pe mare, ma pricep la navigatie. Am fost armator si sunt inca un marinar priceput, daca nu chiar mai mult.

— Asta ma intereseaza! declara blonda, iar ochii ii scanteiara. Ea nu mintea. Trecutul lui Olivier de Sauves

Ii era necunoscut incepand cu casatoria acestuia si pana in prezent.

— Socrul meu, domnul de Rumelle, ii explica Olivier, era unul dintre cei mai bogati armatori din Rochefort. El construia veliere excelente. Si eu am avut un cuter in La Rochelle si eram familiarizat cu oceanul. Pot carmui chiar si o nava din marina regala

— Interesant! repeta Myrtille.

— Mai multi rivali luptara impotriva noastra. Avand sprijin la curte, ei ne luara comenzile facute de Departamentul Marinei. Subsecretarul de Stat anula contractele Asta n-a fost tot Domnul de Rumelle era cat pe-aci sa fie dezonorat A fost ruinat in patru ani si-a murit de suparare Nu mult dupa aceea, Frangoise, scumpa mea sotie, il urma in mormant. Am platit toate datoriile socrului meu. Cand am terminat nu mai aveam nimic in afara de fiica mea, de spada si de hainele cu care sintem imbracati Saracia m-a impiedicat sa merg sa cer sprijinul regelui. Urmarea o stiti

In timp ce Olivier de Sauves vorbea, interlocutoarea lui trecuse de la un sentiment la altul. Negustoreasa, femeia care se prosterneaza in fata banului, a bijuteriilor, a titlurilor, vanitoasa din ea isi zisese:

„Un recrut de acest fel este ceva putin obisnuit Acest om valoreaza greutatea lui in aur. Nu va trebui instruit nici in meseria de soldat, nici in cea de marinar. Stie tot! L-am vazut luptand cu ticalosii de la cabaret: are curaj, maiestrie si stapanire de sine Individul e facut din aluatul din care se plamadesc marii sefi! Acolo o sa se impuna si pot sa-l vand foarte scump”.

Indragostita din ea, cu ranile inca nevindecate, logodnica parasita, incerca sa se puna de acord cu femeia de afaceri, cu cea care privea si cantarea un om asa cum un geambas alegea un cal. Myrtille isi zise:

„Cine stie ce se poate-ntampla? E vaduv. Sotul meu, Godefroi Coquebar, nu-i ajunge nici pana la genunchi nici ca spirit, nici in ceea ce priveste calitatile fizice Eu sunt tanara si frumoasa”

Ea suspina privindu-l pe ascuns pe frumosul Olivier. Inalt, svelt, cu ochii albastru inchis si parul castaniu, era o frumusete de barbat. Zana Choquotte chema destinul in ajutor. Ea isi Suna camerista:

— Adu-ne ceva de baut.

Babette Gertrand pleca si reveni cu un platou plin cu sticle si pahare, pe care-l puse pe o masuta. Myrtille se apleca inspre oaspete si-i surase:

— Te voi servi eu insami.

El se gandea, putin trist: „Nu mi-a promis nimic inca!”

Nobletea sentimentelor ce se regaseste in sufletele unor oameni aduce cu naivitatea uneori. Olivier vazuse bine cochetaria celei pe care o credea zana salvatoare a Armellei. Dar crezu ca doamnei ii place sa faca impresie buna asupra barbatilor. El ii surase, fu foarte gratios si ii aduse complimente sincere.

Deodata Olivier simti o toropeala de neanvins care parea ca-l transforma in plumb. Atipi brusc, aluneca de pe scaun si cazu pe covor. Atunci Myrtille se ridica, veni catre el si-i dadu un picior. Cu vocea ei naturala, adica seaca si ascutita, ea-i striga:

— Imbecilule! Tu ai vrut-o!

Din ordinul Zanei Choquotte cei doi spadasini aparura. Pareau obisnuiti cu asemenea treaba. Olivier fu dezarmat, intins, legat ca un carnat.

— Gata, ii spusera ei stapanei, care se plimba-ncolo si-ncoace prin salon inciudata.

— La burlan cu el! ordona ea.

— Atunci deschide-ti-l! Ea se opri si-si spuse:

— Ai dreptate. Unde-mi era capul?

Totul era trucat in acest fost palat Cinq-Mars! L’Estafé il adusese pe Olivier, dupa cum am vazut, pe un drum pe care sa nu-l mai poata regasi daca, din intamplare, revenea la cabaretul suspect dupa ce-ar fi facut plangere. Myrtille se duse drept la oglinda care decora caminulvdin marmura alba a! salonului sau. Un resort facu oglinda sa se dea la o parte. In spatele ei aparu burlanul caminului, apoi o trapa plina de funingine pe care Myrtille o inlatura cu ajutorul altui mecanism.

— Aruncati-l!

Cei doi il dusera si-l aruncara in gaura plina de funingine.

— Calatorie placuta! il ironiza unul dintre ei. Pe curand!

— Celalalt zise cu un ton lugubru:

— Nu te mai poti intoarce pe aceeasi cale dac-ai iesit pe-aici! Myrtille rase nervos.

Doamna Myrtille avea mai multe posibilitati de a castiga bani si existau indoieli in legatura cu faptul ca rau famatul cabaret La-Vitelul-care-suge nu ajungea ca sa-i plateasca rochiile si bijuteriile. Acest loc ii servea doar ca paravan Zana Choquotte aduna acolo, in jurul meselor, tot ceea ce era mai periculos printre scursurile umane ale orasului. Ea exercita un fel de putere asupra spadasinilor, talharilor, hotilor de buzunare si a tuturor borfasilor de rand.

Cand usile erau inchise si luminile voalate, fosta logodnica a nobilului Olivier de Sauves binevoia uneori sa apara printre „supusii” ei. Sigura ca va fi intotdeauna respectata, pentru ca L'stafe, Joël de Jugan, Marcel de Remaille si alti herculi o aparau, aceasta aventuriera venea sa petreaca in tovarasia ticalosilor ei. Ea le platea mancarea si bautura, mai ales bautura, si trona peste aceasta adunatura sinistra.

Uneori cate un ticalos disparea brusc din Valea Saraciei. Niemni nu credea ca patroana cabaretului La-Vitelul-care-suge il vanduse pazei si ca fusese spanzurat. Totusi, destul de des, aceasta femeie informa politia. Ea o facea mai ales cand era vorba de un criminal cunoscut sau de vreo mestera in otravuri care ar fi compromis-o. Doamna Myrtille juca rolul celui care astazi e numit turnator. Cat despre celelalte disparitii, dupa cum observasera unii, nu fusese vorba decat despre tineri foarte sanatosi si vigurosi, despre care cei ce-o cunosteau pe Myrtille spuneau:

„Probabil ca i-a ajutat sa-si faca o situatie, l-o fi plasat, cu relatiile ei, ca valeti, lachei, purtatori de litiere, subrete sau bone la cine stie ce nobili”.

Desi politia stia ca dispar tineri, ea inchidea ochii. Putini inclinau sa creada acest lucru. Mai intai pentru ca Myrtille ajutase la prinderea unor canalii, pe urma ca unii magistrati nu erau deloc incoruplibili si-n cele din urma pentru ca recrutarea ostasilor regelui cerea de la autoritati sa fie oarbe, surde si mute. Inrolarile facute cu forta, prin amenintari sau datorate surprizei erau inca o plaga a armatei. Louvois, acest aspru ministru de razboi, n-a putut sa reprime aceste . scandaluri; ele n-au disparut decat sub domnia lui Ludovic al XVI-lea.

Doamna Myrtille nu rapea tinerii pentru a-l sluji pe rege. Ea lucra pentru pirati. Facea trafic de carne umana si nu se marginea numai la asta.

In acea perioada armele de foc erau greu de manuit si nu nimereau decat de la mica distanta. Pustile de vanatoare ale piratilor si corsarilor erau net superioare chiar si pustii-muscheta inventata de Vuaban in 1688. Pusca fabricata la Nantes trimitea gloante de calibrul saisprezece si omora mistretul de la sapte sute de pasi. Era usor de manuit si puteai ochi corect cu ajutorul ei. Unde mai pui ca tragea sase gloante in aceiasi timp in care celelalte trageau doua.

Myrtille vindea arme de acest fel, necunoscute inca de armata regala si care ajungeau la preturi exorbitante; ea-i aproviziona pe pirati cu praf de pusca, mult mai bun decat cei utilizat de armata si mai ieftin. Pivnitele palatului Cinq-Mars ascundeau lazi cu pusti si butoaie cu praf de pusca. Din trei butoaie care intrau in cabaret, doua contineau in mod sigur pulbere pentru pirati si care nu ieseau niciodata goale din acest loc.

Cat despre oameni, vom afla cum proceda urmarind aventurile lui Olivier de Sauves.

Myrtille, ce devenise din nou femeie normala, in stare sa-si aminteasca o clipa de dragostea ei de alta data, ii daduse tanarului sa bea vinuri din Spania si din Portugalia, dar pana la urma actionase dupa metoda ei obisnuita. Ultimul pahar fusese turnat dintr-un flacon de cristal, asemanator cu celelalte in aparenta, dar care continea un narcotic puternic.

Regina canaliilor din Valea Saraciei folosea un amestec destul de periculos extras din doua plante: omag si spanz verde caruia i se mai zice si iarba nebunilor. Somnul provocat de acest narcotic era instantaneu. Myrtille, ca o vrajitoare, prepara singura amestecul al carui mare neajuns era faptul ca producea uneori o inflamatie a intestinului si mai multi „prizonieri” au murit in chinuri groaznice.

— Inca o pierdere! striga ea atunci, manioasa ca nu va primi frumoasa suma de bani pe care o lua sotul si asociatul ei, Godefroy Coquebar.

In timp ce servitorii il expediau pe Olivier prin camin, Myrtille se-ntreba cu neliniste daca va rezista inflamatiei.

„Un asemenea angajat merita o prima grasa. Ar fi pacat sa crape!” isi zicea ea pudrandu-se.

Corpul tanarului cobora printr-un burlan destul de larg ca sa permita trecerea unui urias burtos. Construit cu o inclinatie de patruzeci si cinci de grade, acest topogan ciudat ducea catre ceea ce initiatii numeau atunci un „cuptor”.

Inainte, sergentii recrutori, cand nu reuseau sa convinga vreun individ bine facut sa se-nroleze nici cu amenintarile, nici cu bautura, il luau pe individ cu forta si-l inchideau in cuptorul parasit ai vreunei brutarii. Dupa mai multe ore petrecute in intuneric, fara aer curat, infometati, tinerii consimteau sa semneze angajamentul „voluntar”.

Deoarece nu erau destule cuptoare, sergentii recrutori amenajau pentru asa ceva fie o camara, un canal de scurgere sau vreo magazie abandonata. Aceste locuri erau numite cuptoare. Myrtille il avea si ea pe-al ei. Era o veche ascunzatoare in care Cinq-Mars isi tinea aurul si pietrele pretioase. Mai joasa decat nivelul Senei, era umeda si neaerisita.

Olivier se trezi acolo, plin de teama. Intunericul il inconjura. Capul ii zumzaia si-i parea cand greu cand usor respira ca-ntr-un mormant Intestinele il chinuiau de parc-ar fi inghitit ceva care-l taia pe dinauntru. In plus, isi simtea mainile si picioarele inghetate.

Primele sale ganduri, imediat ce si-a intuit groaznica situatie, s-au indreptat spre fiica lui.

— Armelle! Ce-or fi facut cu tine?

Isi aduna puterile incercand sa-si rupa legaturile, dar nu reusi decat sa scoata strigate de durere. Si-o aminti pe doamna pe care-o crezuse atat de buna, atat de miloasa!

— O vrajitoare! M-a facut sa cad in capcana. Dar cu ce scop o fi facut-o?

Cand era gata sa planga, induiosat de soarta lui si a Armellei, simti ca se deplasa incetisor, tarat pe pamant.

„Cu picioarele inainte, ca un inecat”, se gandi el. „De-as fi liber si dac-as avea spada langa mine, nu m-as teme de nimic!”

Prizonierul nu se insela. O franghie ii tragea picioarele si, incet, tot corpul era tras printr-un burlan la fel cu cel prin care fusese expediat in cuptor, dar acesta urca, avand o panta lina.

De doua zile se gasea in aceasta ascunzatoare subterana. Credeau ca e suficient de epuizat? Tractiunea dura in jur de cinci minute. Din timp in timp, Olivier auzea zgomotul unui declic si cel al unei trape care se ridica inainte de trecerea lui. Vazu in cele din urma lumina zilei: un petec albastru, vazut printr-o rasuflatoare foarte stramta si prevazuta cu gratii de fier. La capatul culoarului ascendent il astepta un om a carui fata era ascunsa de u gluga. Olivier simti ca era pipait. O voce ii spuse:

— Asta-ti va servi drept lectie. Daca incerci sa nu te supui, daca strigi vei fi dus intr-un loc asemanator cu cel din care ai iesit. Ai inteles?

— Voi suporta totul fara sa zic un cuvant, daca voi fi asigurat ca fiica mea traieste, e inca un copil

— Au sa aiba grija de ea, il incredinta omul.

— As vrea s-o revad, s-o imbratisez.

— Se va-ntampla mai tarziu. Pentru moment, prietene, trebuie sa te gandesti la tine. N-ai mancat de doua zile. Ca sa te las sa mananci si sa bei am sa-ti dezleg mainile si picioarele. Asculta acest sfat: orice gest indoielnic, si-ti bag un glonte-n scafarlie!

Arma pusa sub nasul prizonierului era inutila. Epuizat, inca naucit de bautura Zanei Choquotte, Olivier n-ar fi reusit sa treaca la ofensiva chiar daca ar fi putut sa se serveasca de maini. Misteriosul lui supraveghetor il libera partial, il sprijini de perete si-i intinse hrana: supa intr-un castron, o jumatate de pui fript, branza si o sticla cu vin. Olivier se repezi la mancare, atat era de-nfometat si termina de mancat inainte ca temnicerul lui sa spuna vreun cuvant. Cand termina sticla de vin adormi din nou fara sa-si dea seama. Narcoticul isi facuse inca odata efectul.

Atunci omul se apleca, il intinse pe prizonier pe jos, il lega din nou, infasura corpul intr-un cearsaf, zicandu-si:

„Cu asta va fi un mort in plus, un mort care nu va ajunge la morga!”

In timpul noptii chiar, un furgon negru avand pictate cruci albe ici si colo, se opri in fata cabaretului La-Vitelul-care-suge. Statu putin, doar cat sa ia din cabaret un pachet alb si lunguiet. Vizitiul porni apoi si furgonul o porni la goana scartaind din roti Aceasta „trasura” in culorile mortii era a orasului si strangea cadavrele anonime din mahalale, in jur de zece in fiecare noapte Victimele unor dueluri particulare, ale unor accidente sau a unor atacuri de apoplexie, tributul pe care Parisul il platea mortii in fiecare noapte.

Vizitiul era platit de Myrtille. Ii datora viata si painea pe care-o castiga. I se trecuse deja funia in jurul gatului cand sosi un ordin al regelui: era salvat. Patroana cabaretului La-Vitelul-care-suge, care aparuse in aceeasi clipa, ii spusese ca l-a salvat si ca-l va proteja mereu daca jura sa i se supuna orbeste. Trei zile dupa aceea era numit vizitiu pe furgoneta care transporta mortii De atunci era servitorul ei cel mai fanatic. Datorita acestui om, tinerii facuti prizonieri de Zana Choquotte paraseau discret cabaretul. Dar nu ajungeau niciodata la binecunoscuta morga de pe Chatelet. Vizitiul urca pe strada Ballu, o lua pe strada Saint-Germain-l'Auxerrois catre Luvru, apoi la stanga si ajungea in strada L'Arbre. Aici se oprea, cobora de pe scaunul lui si asculta. Daca nu vedea si n-auzea nimic suspect, impingea poarta de lemn care nu era incuiata si intra intr-o curte pavata cu dale de piatra. Aici era fostul palat Athis, devenit depozit de marfuri ce erau destinate a fi trimise in Antile, prin La Havre.

Vizitiul isi lua calul de capastru, tragea caruta in curte, inchidea poarta cu o bara de fier si o-ncuia cu lacat il trezea pe portar apoi, si, impreuna scoteau din furgoneta un corp care ramanea acolo.

Pe Olivier il dusera la parter, intr-o camera plina cu pachete si baloturi etichetate. In zori a fost pus intr-o caruta, acoperit cu cuverturi. In jurul lui se-ngramadeau pachete dispuse in asa fei incat sa-i lase aer pentru a respira.

Cand isi reveni, Olivier de Sauves nu-si crezu ochilor. Se afla intr-un fel de dormitor cu peretii spoiti cu var, in care hamacurile inlocuiau obisnuitele paturi. Soarele patrundea prin doua ferestre de forma ogivala impreuna cu un miros pe care-l recunoscu imediat.

— Suntem aproape de mare, sopti el.

Si deodata o vazu, o dunga verde, fascinanta. Dar nu avu timp sa observe nici sa gandeasca mai mult. O usa se deschise brusc si o voce puternica rasuna:

— Marinari! Pe punte!

Se auzira mormaituri, strigate, rasete, un acces de tuse. Dar nimeni nu intarzie. Toti sarira in picioare. Olivier crezu ca e bine sa faca la fel ca ceilalti. Era in mijlocul unor mateloti neciopliti, parosi si cu maini batatorite; unii purtau cerce! in urechea stanga.

Nimeni nu se ocupa de el. nici nu paru sa-l ia in seama. Unii isi aprinsera pipa, altii incepura sa se rada sau sa-si spele fata, pieptul si bratele in ciuberele aliniate langa peretele din dreapta.

Olivier constata ca marinarii se tutuiau, iar fiecare avea porecla lui: Brat de Fier, Vant in Fata, Sfarma-Pietre, Speraclu, Ochi Frumosi etc. El ii spuse politicos unuia dintre ei:

— Scuza-ma, camarade, as vrea totusi sa stiu

Celalalt, poreclit Speraclu, il masura din cap pana-n picioare:

— Camarad?

Strigate se auzira imediat:

— Sa fie biciuit!

O voce puternica se auzi deodata de afara:

— Liniste acolo, inauntru!

Un om inalt cu o-nfatisare mandra tocmai intrase. Olivier ghici ca era un sef dupa costumul sau croit dupa moda de la Paris, dar fara panglici, jabouri sau dantele.

Veni drept catre Olivier:

— Tu esti noul angajat?

— Angajat? Angajatul cui? La ce?

— N-o fa pe idiotul!

— Jur ca habar n-am cum am ajuns aici si pentru ce.

— La urma urmei, e posibil iti voi spune cateva dintre regulile noastre. Retine-le. Adus aici de buna voie sau cu forta esti de-acum un pirat facand parte din „Fratii Coastei”. Ne apartii pentru totdeauna; daca esti demn de noi vei putea conta mereu pe sprijinul nostru, pana la moarte! Aici ducem o viata disciplinata, dar frateasca si libera. Poti deveni celebru si bogat. Daca nu te porti cum trebuie poti fi executat pe loc. Suntem familia ta, dar tu esti al nostru.

Olivier n-avu timp sa se mire. La un fluierat zece oameni intrara deodata si-l inconjurara. In jurul cercului pe care-l formasera se grupara marinarii care dormisera cu Olivier. Toti aveau pusti. Olivier auzi ca cel care-i pusese intrebari era numit capitanul Tourmentin.

— Apropie-te, ii spuse Tourmentin cu gravitate. Vei fi angajat in mod solemn, dupa obiceiurile noastre.

Olivier asculta. Cercul se stranse.

— Fiti martori, zise capitanul, caci Cel de Sus ne judeca.

Si, punand mana stanga deasupra capului „neofitului”, cu mana dreapta lovi in podea de trei ori cu crosa pustii sale.

— Cum te numesti?

— Olivier de Sauves.

— Olivier de Sauves, relua capitanul Tourmentin cu o voce rasunatoare, nu te intreb nimic in legatura cu trecutul tau, dar prezentul si viitorul imi apartin.

Si lovi pusca inca de trei ori. In timp ce martorii acestei scene se indepartau, Tourmentin adauga:

— Trebuie sa stii ca de-acum inainte esti angajatul meu, mai bine zis sluga mea. Am drept de viata si de moarte asupra ta, fara sa fie nevoie sa raspund in fata cuiva pentru hotararile pe care le voi lua in legatura cu tine. Daca tii minte acest lucru, vei fi scutit de multe neplaceri!

Olivier il privi in fata. Atunci capitanul adauga, pe un ton mai bland:

— Am incredere in tine. Se vede ca esti de origine nobila. Mi s-a spus, de altfel, si cred acest lucru.

— Ce se va-ntampla cu mine?

— Vei vedea. Pentru moment, nu pune intrebari. La noi trebuie sa inveti sa asculti inainte de-a invata sa comanzi!

Revenindu-si dupa criza de nervi ce-o apucase cand il trimesese pe Olivier de Sauves in cuptor, Myrtille se-ntorsese la treburile ei, iar negustoreasa din ea triumfase asupra indragostitei ce reanviase la vederea lui Olivier si la amintirea scurtei lor logodne.

— Babette, da ordin sa vina aici Joël de Jugan si L’Estafé, cand se vor intoarce.

Camerista disparu repede. O slujea pe Myrtille urand-o pentru ca, cu firea ei rece, nu era in stare sa-i faca pe ceilalti s-o-ndrageasca. Egoismul ei, placerea de a-i domina pe ceilalti, lipsa de suflet erau atat de vizibile ii apareau ca defecte imense in ochii tinerei fete. Numai barbatii, ca L’Estafé sau Joël de Jugan, puteau sa se prinda-n capcanele patroanei. Cumparand si transformand vechiul palat Cinq-Mars si dependintele sale pentru negotul ei cu numeroase ramuri, Myrtille avusese o idee geniala. Exista, din fostul palat Cinq-Mars la cabaretul „La-Vitelul-care-suge” un fel de telefon cu ajutorul caruia se puteau transmite ordinele imediat. Babette Gertrans transmisese mai departe ce-i spusese stapana printr-un sistem de tevi ce facuse parte din sistemul de aerisire al caminelor si care acum alcatuia un sir de canale acustice.

Cabaretul era inchis. Ferestrele erau prevazute, dupa ordinele locotenentului de politie, cu obloane de lemn. In interior nu mai erau aprinse decat cateva lumini. Cativa parliti din Valea Saraciei, care n-aveau unde sa se culce,' aveau dreptul sa petreaca toata noaptea in cabaret. Ca sa ramana acolo trebuiau nu numai sa plateasca destul de scump o cana de vin prost, dar sa si fie in gratiile Zanei Choquotte.

Aici se intoarsera Joël de Jugan si tovarasul sau L’Estafé, cu coada-ntre picioare, temandu-se de furia doamnei Myrtille. Sperau ca au la dispozitie toata noaptea ca sa se odihneasca, sa se-ncalzeasea si sa doarma inainte de a o infrunta pe stapana. Joël se-ndrepta deja spre bucatarie ca sa-si usuce hainele, cand slujnica il striga:

— Va cheama patroana!

— O sa ne ducem, zise bretonul. Lasa-ma cel putin sa ma usuc

— Nici vorba. Vrea sa va vada imediat. L’Estafé alaturi de el incepu sa se strambe. -Trebuie s-ascultam, zise el cu un aer jalnic. Putem face altfel?

— Lua-o-ar naiba, mormai Joël. O s-o auzim iar vaicarindu-se!

Pentru a ajunge la ea nu folosira pasajul secret prin care trecuse Olivier de Sauves. Traversara o curte, deschisera o usa de fier, batura la alta usa, iar Babette Gertrand ii introduse intr-un mic budoar alaturat camerei Myrtillei. Era o camera incalzita in care focul

trosnea in camin, caci, desi afara era destul de placut, Myrtille era friguroasa.

— Afurisitule, striga ea, uite ce-ai facut cu costumul! Un costum aproape nou! Ti l-am cumparat acum un an! Cum de l-ai udat in asa hal?

— Fir-ar sa fie! se-nfurie Joël de Jugan. Asta-i din cauza ca tocmai am facut o baie rece!

— Povesteste tot!

Joël de Jugan il inghionti pe tovarasul sau:

— Tu vorbesti mai bine incepe tu

— Tu esti cel care-a patit o, zise L’Estafé, asa ca da-i drumul!

— Sa ne ierte doamna pustoaica a fost luata nimic n-a miscat — pana cand am aruncat pachetul in apa dincolo de pilonii de la Samaritaine

Se opri infricosat, verde la fata, lasandu-l pe tovarasul lui sa termine:

— Cineva ne-a vazut nu stiu cine. L-am vazut inotand. Am gasit niste pietre langa noi si le-am aruncat catre locul de unde venea zgomotul. Dar era intuneric bezna. Atunci

— Ati fugit? zbiera Myrtille la fel de schimbata la fata ca si Joël.

— Nici vorba! raspunse L’Estafé. Oamenii ca noi nu fug! Am coborat de-a lungul malului. Joël s-a aruncat in apa

— Si ce-a mai riscat! il ironiza patroana inoata ca un peste! Ai zice ca s-a nascut in apa!

— S-au luptat, acolo, in apa Prietenul meu a facut tot ce-a putut. Uitati—va la barba lui Sangereaza inca.

— Asa-i, admise doamna Myrtille. Si cu cine-ai avut de-a face, cu vreun Hercule? intreba ea intorcandu-se catre Joël.

Naiv si sincer ca toti cei din neamul lui, bretonul spuse adevarul:

— Era un baietandru n-avea mai mult de cinsprezece ani

N-avu timp sa zica mai mult. Nebuna de furie, Myrtille se descaltase si-l lovea in' cap cu tocul pantofului:

— Idiotule! Cretinule! Canalie! Iesi de-aici! Ai fi fost spanzurat daca nu te-as fi salvat! Uite pentru ce-am facut-o!

Si ca o Gorgona, cu parul in neoranduiala, ii alunga pe cei doi spadasini, urland:

— Gertrand! Gertrand! Adu-mi sarurile! Simt ca lesin!  

Noaptea e un sfetnic bun, chiar daca nu-i prea placuta. Myrtille se temea cumplit de urmarile afacerii. Daca salvatorul fetei vorbea, daca-i zarise pe L’Estafé si pe Joël de Jugan iesind din cabaret, putea sa piarda tot, tot!

„Marchiza nu ma va mai salva, patata de sange cum sunt! isi zicea ea. Aceasta femeie cucernica va face totul ca s-o vada pedepsita pe ucigasa unei fetite!”

In zori ea ii chema iar pe cei doi. O gasira incruntata, dar linistita. Ea le vorbi, incredintandu-le temerile ei. Afacerea putea sa ia o-ntorsatura foarte proasta daca misteriosul salvator al fetei incepea sa vorbeasca. Pentru L’Estafé si pentru Joël asta-nsemna ca-i astepta spanzuratoarea. Pentru ea, inchiderea cabaretului si o multime de necazuri cu politia.

— As iesi eu din incurcatura oricum pentru ca am o protectoare sus-pusa, la marturisi ea. Voi sunteti mai amenintati decat mine. Interesul nostru e ca sa-l gasiti pe acel baiat care v-a jucat festa. Incepand din aceasta clipa va scutesc de a face de garda la cabaret. Ii voi pune pe altii. Pentru a va salva pielea trebuie sa mergeti sa spionati, sa ascultati ici si colo, pana veti afla ceva.

Cei doi incuviintara.

— Am uitat sa va spun ca pustoaica se numeste Armelle, Armelle de Sauves. Nu mai are pe nimeni pentru ca tatal ei a fost trimis la cuptor ieri seara.

L’Estafé intreba:

— Ce sa facem daca punem mana pe cei doi copii? Myrtille hotari:

— Unul dintre voi va ramane pe loc supraveghindu-i, iar celalalt va veni sa ma avertizeze.

Din ziua aceea cei doi n-au mai fost vazuti la cabaret decat la ora meselor. Isi petreceau zilele batand strazile cautand un fir cat de mic care sa-i duca la cei pe care-i cautau. Pe masura ce treceau zilele, ei se linisteau, ca si doamna Myrtille. Politia nu facea nimic, deci nu fusese informata. Probabil ca acel necunoscut salvator nu stia de unde iesisera cei doi ticalosi in noaptea cu pricina. Poate ca ii zarise doar pe Pont-Neuf cahd incercau sa se debaraseze de pachet.

Hoinarind in fiecare zi prin Paris ei nu observara o transformare importanta survenita la una din baracile de saltimbanci. Teatrul Minunilor condus de Maicuta Toutou isi schimbase numele in Teatrul Micutei Regine. Ei nu remarcasera ca domnul Plouff si Micul Parizian apareau la parada in, compania unei domnisoare care dansa minunat.

Ei erau in cautarea unei blonde, iar micuta balerina era bruneta, cu parul mai inchis ca al doamnei Myrtille. Henri gasise ca aceasta schimbare era absolut necesara. Temandu-se ca protejata lui va fi cautata de raufacatori el hotarase s-o impopotoneze cu aceasta peruca bruna si cu parul cret aducand cu blana cateilor de rasa caniche ai doamnei Rose Técla.

Cat despre adversarul sau, Joël de Jugan nu-l putea recunoaste pentru ca lupta se desfasurase in intuneric. Bretonul vazuse doar o silueta masculina care-l facuse sa creada ca era vorba de un barbat foarte tanar, in ciuda fortei iesite din comun.

Veni toamna, apoi iarna in cele din urma, primavara cu cerul ei de azur, facu sa plesneasca mugurii si sa apara oaze de verdeata peste tot prin oras.

Se sarbatorea primavara, in mai. Fete imbracate in alb mergeau in urma arborelui simbolizand reinnoirea naturii, incadrate de soldati in mare tinuta, iar inaintea lor mergeau trambitasii. In acea seara, in care se canta si se dansa, intamplarea ii ajuta pe cei doi spadasini ai Zanei Choquotte. Dupa ce sunase stingerea, cei doi se-ntorceau in Valea Saraciei cand vazura doua umbre profilandu-se pe perdeaua ce servea drept intrare intr-o baraca: era vorba de Teatrul Micutei Regine.

L’Estafé il inghionti pe tovarasul sau si-i zise:

— Priveste Daca cei pe care-i cautam sunt aici Bretonul ridica din umeri:

— Doar ii cunoastem! l-am vazut la parada. Hai sa ne-ntoarcem la cabaret.

Omul cu cicatricea insista.

— Nu nu costa nimic sa tragem cu urechea. Stau de vorba. Uita-te la gesturile lor.

— Hai, se resemna Joël. O sa fim deceptionati inca o data, asta-i.

El isi pierduse orice speranta, iar tristetea pusese stapanire pe sufletul lui predispus la melancolie. De un an de zile, doamna Myrtille ii tinea la distanta. Nici n-o mai vazusera la fata.

— Armelle, spunea Henri, nu sunt deloc multumit cand te vad trista. Nu esti fericita aici?

— Langa tine, Henri, nu pot sa fiu niciodata nefericita, raspunse vocea blanda a Armellei. Numai ca mi se strange inima cand ma gandesc la tata

— Nu ti-am spus sa ai incredere in mine? Sovai sa te increzi in cuvantul unui Lagardère?

Ingenuncheati, cu urechea lipita de perdea, cei doi spioni nu mai puteau de bucurie. In sfarsit ii gasisera pe cei pe care-i cautau de mai bine de un an! O vor revedea pe patroana cabaretului care-i va ierta cu siguranta.

Dialogul continua in spatele perdelei si dupa ce lumanarea se stinse.

— Te rog sa ai rabdare, Armelle. Am treisprezece ani acum, dar in ceea ce priveste forta fizica, ii intrec pe cei de saptesprezece sau optsprezece ani. Domnul Olivier de Sauves traieste, asa ca, nu peste mult timp il voi regasi si ti-l voi aduce.

— Sa te-auda Cel de Sus!

— Stiu ca m-am nascut ca sa fac lucruri mari. Ce voi fi cand voi ajunge la maturitate, nu stiu inca. O voce-mi spune ca va veni vremea cand altii vor trebui sa tina seama de existenta mea!

Nu se mai auzi nici un cuvant. Apoi, doar respiratia regulata a fetei. Adormise. Dupa cateva clipe baiatul adormi si el. Un catel latra. Poate ca visase ceva. Pe urma se auzi tusea seaca a domnului Plouff, care era intotdeauna racit. Cei doi spadasini se ridicara si se-ndepartara. In fata monumentului lui Henric al IV-lea incercara sa se puna de acord.

Trebuiau sa urmeze strict instructiunile Zanei Choquotte, adica sa se desparta, unul ramanand pe loc, iar celalalt sa mearga s-o avertizeze pe patroana? Nu credeau ca era necesar. Teatrul Micutei Regine n-avea de gand sa se mute de-acolo in acea noapte si era mai bine sa nu dea ochii cu seful pazei de noapte. Asa ca  se-ndreptara catre cabaretul La-Vitelul-care-suge. Joël fluiera, iar L’Estafé isi strangea mainile de bucurie.

Portul Le Havre era in plina prosperitate cand Godefroy Coquevar veni sa se instaleze acolo. Deschise mai intai o bacanie. Acest comert era diferit de cel care se face in zilele noastre. El primea in magazinul sau tot ce venea din tari indepartate: trestie de zahar, vanilie, piper, cuisoare,scortisoara, nucsoara, cafea.

In curand, comertul cu praf de pusca pentru pirati si cu pustile baucan, Coquebar isi intinse magazinul. Myrtille, care parea sa aiba relatii peste tot, ii obtinu indispensabilul „privilegiu al Regelui”. De-acu inainte Godefroy o facu pe-a armatorul. Prin mainile lui trecea tot ceea ce America comanda Europei: obiecte manufacturate, haine luxoase, carti, bibelouri si flecustete de orice fel. Asta ii aduse fonduri imense pentru a-i aproviziona pe pirati.

Locuia intr-o casa situata in piata Notre Dame, in fata grosului turn patrat terminat cu o cupola-gratioasa. Parterul servea comertului sau ca bacan. Depozitele erau destul de departe, in cartierul Ingouville. De acolo se zarea portul, orasul, marea, coasta si Honfleur. Olivier de Sauves, timp de doua zile, isi alunga plictiseala privind acest peisaj fermecator, scaldat in soare.

Tovarasii sai — care nu doreau sa fie numiti astfel si care pretindeau ca sunt stapani — dispareau de dimineata. El ramanea singur, incuiat in dormitor, cu ordinul de a matura si de a face ordine inauntru.

Dupa cum ne putem imagina, el devenise melancolic. Auzise adesea vorbindu-se de pirati, despre insula Broastei Testoase si Santo-Domingo, ca sa-si dea seama ca angajarea sa era serioasa. Daca n-ar fi fost tata, nu s-ar fi ingrijorat in legatura cu destinul lui. Piratii erau oameni curajosi si energici. Simtea ca va fi in elementul sau printre ei. Ah, dac-ar fi putut afla ce s-a-ntamplat cu micuta lui Armelle! isi spunea uneori:

„Afurisitul ala de cabaret e cu siguranta un cuib de pirati”

Ar fi vrut sa le puna intrebari tovarasilor sai, dar ce sa afle de la acesti indivizi marginiti, barbosi si alcoolici? Ei pareau ca nici nu observa ca el exista, superioritatea lor asupra lui fiind un fapt evident: ei erau marinari! Olivier isi spuse cu mandrie:

„Vor invata sa ma cunoasca!”

In dimineata celei de-a treia zi, marinarii se sculara cantand. Olivier ii auzi vorbind despre manevrele de plecare. Dupa ce-si facura toaleta si mancara, capitanul Tourmentin aparu.

— La drum, baieti!

Si, adresandu-se lui Olivier:

— In aparenta esti liber dar daca incerci sa profiti de momentul traversarii orasului pentru a o sterge, iti spun ca nu vei avea mai mult de douazeci si patru de ore de trait!

Olivier nu zise nimic.

Barcile se-ndreptau catre un velier, Steaua Marilor, pe care ochiul lui Olivier il identifica rapid datorita celor doua catarge, dintre care unul, cel mai inalt, era inclinat catre pupa: era vorba de un bric. Tanarul isi dadu seama ca nava era in acelasi timp eleganta si robusta.

De-ndata ce puse piciorul pe punte, tovarasii sai ii pusera lanturi la maini si in jurul gleznelor. Fu ridicat si dus intr-un coridor unde fu intins pe jos printre baloturile cu marfuri. Pana nu vor ajunge la destinatie el nu va fi decat un fel de pachet, atata tot, i se spuse. In curand auzi cum erau ridicate panzele si simti ca Steaua Marilor isi incepe calatoria. Valurile erau cam agitate. Nava parca dansa. Asta dura doua zile. Olivier primi mancare si apa, fara sa i se spuna nimic.

In seara urmatoarei zile,, Steaua Marilor gemea si se balansa. Vantul se racise si batea cu putere. Instinctul nu-l insela pe Olivier. Se apropia o furtuna puternica, in curand aluneca pe podea si trebui sa faca mari eforturi pentru a se propti intre doua baloturi. Nimeni nu se ocupa de el. Echipajul fugea pe punte, iar cei ce nu erau oameni ai marii se ascunsesera chinuiti de raul de mare.

Catre miezul noptii aparu un om ud cu un felinar in mana. Era capitanul Tourmentin. El trebui sa ingenuncheze pentru a fi auzit, din cauza furiei vantului si a marii:

— Te voi elibera! Comandantul si-a amintit de tine. Pe o asemenea vreme, niciodata nu-s prea multi marinari.

O clipa mai tarziu, Olivier de Sauves, bucuros, isi dezmortea mainile si picioarele. Tourmentin ii striga, prinzandu-se de prima parama iesita in cale ca sa nu cada:

— Valurile au luat un mus si doi gabieri! Te voi prezenta capitanului el te va pune la treaba.

Cel care comanda Steaua Marilor era un breton din Saint-Malo numit Herve Cariven. El tinea carma. Olivier vazu un fel de urias, cu capul gol, barba alba, parul carunt, fruntea incretita de trei riduri verticale si privirea indrazneata.

Il masura din cap pana-n picioare pe noul venit.

— Ce stii sa faci? intreba el. Orice, raspunse Olivier foarte calm.

Herve Cariven il privi lung, nu se stie daca cu dispret sau cu indoiala, apoi zise:

— Si zi, mititelule, te pomenesti ca vrei locul meu?

— De ce nu?

Capitanul il privi din nou pe acest om calm si cu sange rece si-i comanda:

— Ei bine, vino aici, fir-ai sa fii!

De catva timp, starea bricului il nelinistea. Secundul pe care-l trimisese sa inspecteze nava, nu se mai intorcea. Arunca priviri din cand in cand asupra veler mari pe care matelotii n-o putusera strange din cauza violentei vantului. Olivier intelese nelinistea comandantului. Catargul putea sa cedeze, sa se rupa, sa distruga coca navei in cadere si s-o faca sa se scufunde.

Tourmentin era curajos, dar nefiind marinar, se simtea inutil celorlalti in aceasta noapte tragica. Tinandu-se strans de o parama, el ramase langa Olivier gandind ca trebuie sa un exemplu pentru ceilalti.

Steaua Marilor vazu cum isi luau zborul, ca niste batiste puse la uscat de o spalatoreasa imprudenta, toate panzele pe care gabierii nu putusera sa le stranga. Se parea ca nava devenise jucaria valurilor si a vantului. In aparenta era doar asa, pentru ca cunostintele de navigator ale lui Olivier il determinase sa lase din cand in cand bricul prada furiei valurilor ca apoi printr-o abila intorsatura a carmei sa faca nava sa ia pozitia necesara pentru a se opune fortelor aliate impotriva ei.

Tourmentin, clantanind din dinti de frig fiind udat de mai multe ori de valurile ce spalasera puntea, isi folosea toate puterile pentru a nu fi luat de apa care navalea peste nava, admirand in acelasi timp sangele rece al angajatului sau.

„E un adevarat om al marii!” isi zicea el.

Nu se stia ce se-ntamplase cu capitanul Herve Cariven. Secundul nu aparuse inca. Violenta furtunii nu lasa nici un marinar sa se apropie de postul comandantului. In interior, rostogoliti, terorizati, cei din Confreria Broastei Testoase isi incredintau viata lui Dumnezeu sau inganau rugaciuni.

In sfarsit, se facu ziua: o lumina gri, trista aparu la orizont infatisand Oceanul Atlantic convulsionat. Atunci, pentru prima data de cand luase-n maini bara carmei, Olivier vorbi:

— Furtuna s-a sfarsit!

Tourmentin isi facu cruce. Ca si multi altii, isi pusese toate sperantele in bunatatea Celui de Sus. Doua ore mai tarziu, dupa ce reusise sa comunice cu gabierii. Olivier plasa nava contra vantului si o lasa in deriva asteptand sa vada ce se va mai intampla. Furtuna se domolise si in curand se putu face bilantul acestei nopti infernale. Capitanul Herve Cariven, seful echipajului, doi musi si trei gabieri lipseau Steaua Marilor era fara sef. Atunci Tourmentin puse mana pe umarul lui Olivier de Sauves si ii spuse:

— Cu dreptul pe care mi-l da gradul meu, iti incredintez nava Nu cunosc alt om la bord care sa fie demn de aceasta onoare de aceasta responsabilitate.

Si intorcandu-se catre marinarii care erau prezenti, le expiica:

— Este un angajat, dar a stiut sa tina piept furtunii in momentele cele mai grele. Ii datoram viata. Pana la sosirea in insula Broastei Testoase ii veti arata supunere si respect.

Din acea clipa, Olivier simti ca o viata noua incepe pentru el. Melancolia lui disparu. Sangele rece, fermitatea si capacitatea de a decide rapid aratau ca e nascut pentru a fi sef si stiu s-o dovedeasca.

Intr-o seara, Tourmentin il invita sa cineze in mica sala de mese a capitanului.

— Te stimez mult, ii zise el inca de la inceputul cinei, si simt ca am pentru tine o afectiune care nu se va stinge decat odata cu viata. Obiceiurile „Fratilor Coastei” nu-mi permit sa te numar, de pe-acum, printre marinarii mei. Voi face un raport cand vom ajunge. Sa stii ca te asteapta un viitor frumos in Confreria Broastei Testoase.

Olivier fu emotionat. Fara rusine isi sterse lacrimile. Surprins, Tourmentin il intreba:

— Plangi? N-as fi crezut! inteleg ai fost rapit la Paris

Olivier incuviinta in timp ce ofiterul piratilor continua:

— Ai lasat in Franta o fiinta pe care-o iubesti? O sotie? Nu? Ma uimesti

— Aveam, zise Olivier cu tristete, o fetita de vreo zece ani. Se numeste Armelle.

Capitanul Tourmentin nu prevazuse acest lucru. In general, piratii nu incercau sa-i constranga pe tinerii casatoriti de curand; Cei care lasau in urma o afectiune recenta isi reveneau greu dupa socul despartirii. Unii s-au sinucis, altii au devenit melancolici.

— La naiba, zise el grav O fetita de zece ani!

Si hotarandu-se dintr-o data, spuse:

— Asculta, iti vorbesc ca unui prieten. Ti-am spus ca am multa simpatie pentru tine si ti-o voi arata. Vreau sa ti spun adevarul despre mine. Ma numesc Gaston, viconte de Varcourt, si sunt orfan. Fiind cel mai mic in familie si fara avere, am incercat orice ca sa ma-mbogatesc fara sa-ncalc regulile moralei si ale onoarei. Asta ti-o jur. Ultima mea nebunie a fost cea de a ma angaja la pirati, iata-ma bogat si capitan! Influenta si averea mea iti apartin. Acum, te ascult!

Olivier incepu sa povesteasca intamplarile prin care trecuse, in linii mari, ca un om care era obisnuit sa redea esentialul. Cand termina, vicontele de Varcourt, sau mai bine zis Tourmentin, poreclit asa pentru ca spunea foarte des: „Je suis tourmenté”[5], il privi in ochi si-i spuse:

— Nu-mi este permis sa te informez asupra unora dintre intamplarile prin care-ai trecut pentru ca am jurat sa respect legile si obiceiurile care guverneaza Confreria Broastei Testoase. Dar cred ca te pot linisti in legatura cu soarta fiicei tale. Persoana care te-a facut sa cazi in capcana, a fost, dupa parerea mea, influentata doar de dorinta de-a castiga bani. Femeia aceea a dat doua lovituri deodata. Tu esti prima, Armelle va fi a doua Cand vom ajunge la varsta maritisului, va fi trimisa la Confreria Broastei Testoase, pentru a deveni sotia unuia dintre ai nostri, dupa legile piratilor.

— Iar noi vom fi aici ca sa ne spunem parerea! striga Olivier ridicandu-se.

Tourmentin il facu sa se aseze la loc:

— Fii calm! Daca, dupa cum sper, te vei distinge si vei deveni sef, atunci vei avea dreptul de a interveni. Soarta fetei e in mainile tale.

— Vai! suspina Olivier, este o speranta prea slaba, prea indepartata! Asteptand, vor trece cinci sau sase ani inainte ca s-o pot revedea. Ea a fost singura mea consolare dupa moartea sotiei si singura ratiune de a exista.

— N-ai ce face! ii spuse Tourmentin. Trebuie sa traiesti, prietene, pentru fiica ta. Asta ti-i datoria. Fiecare din eforturile tale te va apropia de ea. Fiecare actiune curajoasa de-a ta va mari mandria si fericirea ei cand va veti revedea!

Vicontele de Varcourt cunostea bine sufletul omenesc. Vorbele sale erau ca un balsam pentru inima indurerata a lui Olivier de Sauves.

— Iti promit ca primul dintre tovarasii nostri care va pleca in Franta va fi insarcinat s-o caute pe Armelle si sa-ti aduca vesti despre ea.

De zile ntregi, zile lungi si monotone, bricul Steaua Marilor aluneca pe valurile calme, sau li se opunea cand deveneau amenintatoare. Uneori, velierul zbura ca o pasare, gratios si rapid, alteori se clatina ca un om beat, pierzandu-si directia si indepartandu-se de ruta sa; alteori ramanea incremenit ca un cadavru in mijlocul valurilor, plutind totusi, ca o jucarie Aceste zile in care vantul nu batea deloc lungeau calatoria; la tropice vantul nu sufla saptamani intregi. Toti se plictiseau, mai ales ca se gaseau intr-o zona in care caldura inabusitoare ii facea pe toti somnolenti si greoi in miscari.

Lasand echipajul si calatorii sa-si treaca timpul jucand carti, zaruri sau dame, cei doi prieteni, Olivier si Tourmentin stateau de vorba ore-ntregi.

Tourmentin il initia pe Olivier fn misterele vietii care-l asteptau dupa ce vor fi aruncat ancora langa insula Broastei Testoase. Va vom rezuma confidentele lui Tourmentin.

In marea Antilelor care ar fi demna de a scalda tarmurile paradisului terestru in afara perioadelor de caldura excesiva, se gaseste insula Haiti pe care spaniolii o numesc Santo Domingo.

Climatul acestei insule e nesanatos. Febra galbena e foarte raspandita acolo si cei care si cei care sunt primii contaminati sunt cei veniti din Europa. Perioadele de caldura sufocanta alterneaza cu cele in care ploua torential. Ploile sunt binevenite pentru porumb, tutun, acaju si pentru alti arbori cu esente rare, pentru portocale, ananas, banane, fructe de mango, cafea, cacao, trestie de zahar si aloe. Aceasta insula a fost descoperita de Cristofor Columb, venind din Cuba, la 6 decembrie 1492. Trei ani dupa aceea s-a construit orasul Santo Diego, care a dat numele sau intregii insule.

In nordul acestei colonii spaniole se afla o insula mai mica. Primii navigatori care au zarit-o s-au gandit la carapacea unei broaste testoase gigantice plutind, imobila, pe marea albastra. Aceasta este insula Broastei Testoase, botezata astfel de Columb. Ea are opt leghe in lungime si doua leghe in latime; un canal lat de cinci sau sase mile o separa de insula Santo Domingo. Un golf mic permite accesul pe insula: Basse-Terre, port natural in care mana omului n-a avut prea multe de facut. Velierele se puteau adaposti aici, golful avand in jur de optsprezece picioare adancime. Celelalte tarmuri ale insulei nu erau abordabile din cauza inaltimii, iar golfurile care mai existau aveau cu toatele peretii abrupti.

Ludovic al XIV-lea trimisese in aceasta insula pe inginerul Blondei care facuse din golful Basse-Terre punctul defensiv francez cel mai important din Marea. Antilelor.

Insula Broastei Testoase nu are rauri, dar are numeroase izvoare in jurul carora creste o vegetatie cu frunze verde inchis, stralucitoare: smochini, bananieri, palmieri populati de colibri si papagali. Pe apa de culoarea bazaltului insula pare a fi verde datorita vegetatiei ei.

Tot aici creste un arbore periculos: mancenilierul. S-a spus si s-a scris, desi nu era adevarat, ca cei care dormeau la umbra lui nu se mai trezeau. Adevarul e mai prozaic. Fructele sale, semanand cu niste mere padurete, secreta un suc otravitor. Indienii inmuiau varfurile sagetilor in acest suc: rana facuta era intotdeauna mortala. Primii albi care, din nestiinta, s-au lasat atrasi de aceste fructe, au cunoscut chinuri groaznice. Cei care mancasera prea multe aumurit dupa dureri violente. Cat despre ceilalti, au fost legati de copaci ca sa nu poata nici bea, nici manca timp de trei zile.

Catre golful Basse-Terre se indrepta Steaua Marilor. Olivier mai afla o multime de lucruri ascultandu-l pe Tourmentin.

— Vei constata, spunea acesta, ca noua noastra patrie este si patria crabilor: albi, gri, roz, rosii impreuna cu carnea de broasca testoasa care se gaseste aici, crabii sunt foarte cautati. Unii asteapta perioada in care carapacea devine moale si frig animalul. E foarte bun la gust ca si homarii, alta specie ce poate fi gasita din abundenta in golfurile insulei.

— Fara a putea spune ca sunt un mare mancau, zise Olivier, nu dispretuiesc mancarea buna. De asta sper ca vom putea varia meniul din cand in cand cu carne de pasare sau de vanat.

— Nu-ncape indoiala! Sunt destui mistreti pe insula si porumbei gulerati, daca vrei. Mistretii nu prea seamana cu cei din Europa; parc-ar fi niste porci de culoare maro ce traiesc in salbaticie. Cat despre porumbei sunt atatia prin frunzisul padurii incat doar intr-o singura zi poti vana in jur de o suta.

Putin dupa descoperirea Lumii Noi, Spania si Portugalia si-au impartit aceste tinuturi minunate. Steagul albastru cu floarea de crin al regelui Frantei flutura intr-o zi pe aceasta insula, dispretuita de cuceritori pentru ca in 1630 ,se refugiasera aici vreo suta de francezi. Numarul lor crescu. Dupa mai multe intamplari, ei fura recunoscuti drept stapani ai insulei, iar regele se interesa de aceasta posesiune franceza mica, dar foarte importanta, deoarece il ajuta sa controleze Santo Domingo.

Insula Broastei Testoase deveni refugiul corsarilor si al piratilor. Ura lor fata de Spania depasea orice inchipuire. Asta din cauza ca cunosteau crimele atroce si inselaciunile acestor hidalgo orgoliosi aproape nebuni din cauza climei, a exilului si a aurului.

Corsari in timp de razboi si inzestrati cu o scrisoare cu „pecete regala” autorizandu-i sa distruga orice nava inamica, acesti excelenti marinari deveneau pirati in timp de pace. Intre ei si spanioli nici un ragaz, nici un armistitiu nu era posibil. Indrazneala corsarilor era nemaipomenita. Dupa ce devenisera teroarea coloniilor portugheze si spaniole din Antile sau din America, au fost vazuti aparand si in Azore, in Insulele Capului Verde, de-a lungul coastelor Guineii si chiar in Madagascar sau Indiile orientale. Si se-ntorceau mereu in insula Broastei Testoase, oriunde s-ar fi dus.

— Nu vei vedea printre noi numai pirati, ii zise Tourmentin. Printre cei din insula sunt si bucanieri si vanatori. Acestia ocupa nu numai insula Broastei Testoase, ci si parte nordica a insulei Santo Domingo, situata in fata. Spaniolii, dupa ce exterminasera indienii, n-au vrut sau n-au putut sa ocupe aceasta parte a insulei. Tovarasii nostri au prosperat acolo. Acolo sunt pamanturi necultivate, redevenite salbatice sau savana care alterneaza cu desertul sau cu padurea virgina. Acela-i principalul domeniu al acestor bucanieri. Ei sunt impartiti in doua grupe: vanatorii de bivoli si vanatorii de porci salbatici. Primii isi vaneaza prada ca sa obtina pielea care le aduce un profit frumusel; ceilalti afuma sau sareaza carnea pe care apoi o vand.

— De unde vine numele asta ciudat, bucanier? Tourmentin incepu sa rada.

— Este de origine indiana. Unele triburi caraibe, exasperate de excesele spaniolilor, isi frigeau - bucaneau, in limba lor, prizonierii de razboi. Tovarasii nostri insa n-au fript niciodata decat animale omorate la vanatoare.

— Viata de pe insula nu seamana cu viata aventuroasa, plina de sange si glorie de la inceputurile Evului Mediu, cand cei dintai nobili au luptat impotriva invaziunii barbarilor?

— Acolo exista intr-adevar legi care seamana cu cele feudale si care stabilesc legaturi intre toti tovarasii, inferiori sau superiori in grad. Printre altele, a interzis jocul intre tovarasi. Jocul imprastie in cateva ore fructele unei vieti intregi si provoaca omoruri si sinucideri. Aici, la bord, din cauza monotoniei traversarii, mai inchid si eu ochii. De altfel, cei care joaca nu pun la bataie decat cativa nasturi. Cat despre furt, e pedepsit cumplit: i se taie nasul vinovatului si e debarcat pe o plaja inospitaliera fara arme, fara hrana si n-are altceva de facut decat sa moara cat mai repede.

Olivier exclama:

— Asta-i extraordinar! Traim din furt si Tourmentin se stramba:

— Din furt? Din ceea ce cucerim cu arma-n mana.

— In timp de pace?

— Suntem in razboi cu spaniolii in orice clipa. Cat despre cei care se casatoresc cu putinele femei ce traiesc in insula Broastei Testoase sau in nordul insulei Santo Domingo, ei sunt exclusi din confreria noastra. Devin locuitori ai insulei si atata tot. In general se apuca sa cultive pamantul si se descurca destul de bine. Aceste casatorii sunt rare pentru ca piratii sau bucanierii casatoriti pierd o multime de drepturi, ca sa hu mai vorbim de libertate. Deci, vei trai printre noi intr-un fel de republica in care numai spaniolii sunt detestati.

— Regele Frantei, intreba. Olivier, n-are un reprezentat in insula? Mi-ai povestit ca exista o rada fortificata

— Exista aici un reprezentat al guvernului, dar autoritatea lui e numai cu numele. Ti-l voi prezenta pe cel care-a fost investit de Ludovic al XIV-lea: un marinar, Jean Ducasse, capitan de nava in marina regala.

— Pamant! striga marinarul de veghe. Se vedea deja insula Santo Domingo.

Olivier de Sauves incepu sa-nteleaga cat il ajutase norocul punand Steaua Marilor in pericol doar cand debarcand la Basse-Terre, in fata unei multimi de barbati posaci, cu barbi pana la centura si care nu si lasau deloc deoparte pusca-bucan. Vazu barbati, rapiti ca si el, servindu-i in calitate de angajati pe acesti salbatici care faceau parte dintre „Fratii Coastei”. Acestia, datorita vietii aspre pe care-o duceau, ii tratau dur pe nefericitii lor servitori, cateodata fara nici o urma de omenie.

Angajatul, fara sa primeasca nici un ban, trebuie sa arate, timp de trei ani, o supunere de sclav. Dupa ce trecea aceasta perioada, stapanul ii acorda libertatea, ii dadea o pusca, pulbere si o suta de livre de tutun. Angajatul devine bucanier si nu se sfieste sa-l trateze la fel pe nefericitul care-i cade in mana.

Angajatii faceau muncile cele mai grele si cele mai putin placute. O mica abatere si stapanul, dupa cum ii era dispozitia, il lovea cu ciomagul sau cu biciul, daca nu cu cutitul sau cu securea. Un angajat debarcat de curand, aratandu-se stangaci in padurea virgina, primi de la stapan o asemenea lovitura cu patul pustii in cap, incat fu crezut mort. Cateva ore mai tarziu, cand isi reveni, nefericitul se vazu pierdut in padurea salbatica.

Din nefericire, unul din cainii stapanului ramasese langa el. Prezenta acestui prieten ii dadu curaj. Amandoi ratacira zile, saptamani, luni Cainele descoperea si purcei salbatici. Amandoi traira din aceasta carne cruda. Intr-o zi descoperira-n padure niste catei salbatici, apoi niste pui de mistret: omul avu grija de ei. In mijlocul acestei turme, el fu descoperit de cativa bucanieri plecati la vanatoare. Nefericitul era gol. Obiceiul lui de a nu manca decat carne cruda ii modificase stomacul intr-atat incat avu mari dificultati in a se obisnui cu carnea fripta.

Chiar in ziua ancorarii navei, luandu-l de brat Tourmentin ii zise lui Olivier:

— Te voi prezenta sefului, nostru, celui mai viteaz dintre pirati, cel putin pana-n prezent. Este un om extraordinar numit Monbars Exterminatorul. El singur are puterea sa te scuteasca de cei trei ani de serviciu obligatoriu.

Si ii dadu cateva informatii utile in legatura cu acest faimos pirat. Monbars apartinea unei familii nobile din Languedoc si primise o educatie severa si o instructie solida. A citit istoria cuceririi Americii si scrierile lui Las Casas[6] descriind crimele spaniolilor. Fire inflacarata si generoasa, el incepu sa aiba impotriva spaniolilor o asemenea ura incat, jucand intr-o comedie, uita ca unul dintre colegii lui intrase in pielea unui spaniol trufas si laudaros si se arunca asupra lui lovindu-l cu pumnii. Fara energica interventie a celor din jur, l-ar fi strans de gat.

Catva timp dupa aceea, auzind ca a fost declarat razboiul intre Franta si Spania, fugi din casa parinteasca si ajunse la Le Havre unde unchiul lui era capitan in marina regala. Ofiterul il lua cu el pe nepotul lui.

Din acel moment, Monbars deveni teribil. Daca o nava spaniola era semnalata, tanarul trebuia sa fie inchis in cabina pentru ca dadea asemenea dovezi de exaltare incat s-ar fi putut crede ca e nebun.

Cand se auzi bubuitul tunurilor, Monbars, ca turbat darama usa cabinei sale. Iesi pe punte, lua sabia unui mort si sari la bordul navei spaniole. Acolo, urland, lovind in dreapta si n stanga plin de sange, aparu spaniolilor ca ingerul mortii. Victoria fu de partea francezilor. In afara baloturilor cu bumbac, matase, covoarelor, a unei mari cantitati de cuisoare si scotisoara, se gasi si o caseta de fier. Ea continea diamante neprelucrate. Unchiul era bucuros. Monbars nu se bucura decat numarand mortii.

De-abia a ajuns in insula Broastei Testoase ca s-a impus piratilor si bucanierilor de la nord de Santo Domingo, Care se plangeau ca nu mai gasesc vanat din cauza rivalilor spanioli. Monbars ii alunga pe spanioli din nordul insulei Santo Domingo, iar cei care avura nenorocul sa-l vada la fata, nu scapara teferi. Monbars insa prefera insa viata de corsar celei de bucanier, La a doua ciocnire cu navele spaniole corabia unchiului sau se scufunda, luind cu sine in abisuri trei nave inamice. Monbars il razbuna. El captura doua veliere rapide si noi, foarte bine inarmate si se descotorosi de echipaje aruncandu-le peste bord.

Cariera lui continua, stralucitoare si plina de aventuri. Monbars locuia intr-un fel de cabana tapisata in interior eu piei de animale, plina cu arme si amintiri din luptele pe care le daduse, incat puteai gasi amestecate obiecte de aur si sageti, ancore si statuete religioase, tablouri si alte fleacuri.

Olivier vazu in fata lui un gascon pur sange: plin de energie, inflacarat, curajos. Monbars era puternic si impunea celorlalti. Nici nu-si arunca ochii.asupra necunoscutului, asupra nefericitului „angajat” pe care il aducea Tourmentin. Pe acesta din urma il imbratisa. Apoi isi increti fruntea ascultand elogiul pe care Tourmentin i! facea prietenului sau. De-abia dupa asta, fara sa-l priveasca pe Olivier, spuse:

— Sa conduci un bric pe timp de furtuna nu i totusi ceva miraculos. O multime de oameni pot s-o faca. Ceea ce ma intereseaza e abordajul. Consimt totusi ca acest om, daca tii tu, Tourmentin, sa fie marinarul tau fara a fi nevoie sa-ti fie angajat timp de trei ani. Dar

Se opri, il masura pe Olivier de Sauves din cap pana-n picioare si apoi continua:

— Mai intai ii trebuie un nume. Arata ca o pasare flamingo cu tenul sau rozaliu, ochii albastri, mustata-blonda ii voi spune Flamanco.

Si, adresandu-se gentilomului din Poitou, ii spuse cu-insufle|ire:

— De-ndata ce Steaua Marilor isi va fi debarcat marfurile, ea va fi sub ordinile tale. Daca nu faci fata, vei fi spanzurat de verga mare. Noroc, Flamanco!

Si ii intinse mana. Olivier i-o lua, i-o stranse si ramase pe ganduri.

— Ce ai? il intreba Monbars.

— Imi este permis sa va exprim

— Sa-ti exprim, corecta piratul.

— Sa-ti exprim multumirea mea, relua Olivier. As vrea sa stiu daca voi fi singurul stapan la bordul navei mele.

— Dupa Dumnezeu, da.

— Si daca voi raspunde singur pentru faptele mele?

— Ti se cere numai atat: sa aduci confreriei prazi grase.

— Vei fi multumit!

— Gandeste-te la funie!

Cateva luni mai tarziu, Flamanco nu mai era numit altfel decat „Gentilomul marilor”. Dupa intrevederea cu Monbars Exterminatorul, se instalase la bordul Stelei Marilor in tovarasia inseparabilului sau prieten Tourmentin. Constatase deja ca bricul era bine inarmat, avand un numar considerabil de tunuri. Inspecta cu atentie toate mijloacele de atac si de aparare ale navei sale ii fu dat un nou echipaj si o trupa, inspaimantatoare la vedere, pirati abili in manuirea pustii-bucan si a securii de abordaj.

Cand totul fu gata, se semna un contract in care totul era prevazut. Capitanul trebuia sa fie ascultat fara cracnire. In afara de asta, la bord domnea egalitatea. Egalitatea impinsa atat de departe incat oricare dintre „Fratii Coastei” putea revendica portia de mancare a comandantului deca o gasea mai buna decat ce i se pusese lui dinainte. Beneficiile erau comune, dar trebuiau inapoiate cheltuielile celui care avansase banii necesari expeditiei, in acest caz fiind vorba de Tourmentin. O prima de o suta de scuzi era data celui care descoperea si semnala dusmanul. In „societatea” astfel formata, ranile erau platite dupa un tarif neobisnuit: mana dreapta, bratul drept sau piciorul drept pierdut valorau doua sute de piastri sau doi sclavi; Pierderea ambelor brate sau a ambelor picioare valora sase sute de piastri sau sase sclavi. Actiunile eroice erau recompensate cu darnicie. Orice nava cucerita apartinea insa capitanului.

Olivier dadu semnalul de plecare, bucuros cu atat mai mult cu cat in loc s-o faca pe piratul, primise o numire in alb avand pecetea regala. Era deci un auxiliar al marinei franceze, caci fusese declarat razboiul intre Franta, Spania si Olanda.

Tanarul Olivier avea sa inaugureze un mod ciudat de a fi corsar. Imediat ce inaltimile verzi ale insulei disparura la orizont, el le spuse celor din jurul sau: „Politetea este o calitate cu care obtii foarte mult!” Ceilalti se privira uluiti auzind aceasta fraza. Politetea si curtoazia nu intrau in preocuparile lor. Tourmentin radea pe sub mustati. Fara sa-i cunoasca intentiile, el avea in prietenul sau o incredere absoluta.

In acest timp Steaua Marilor, favorizata de o briza puternica naviga de-a lungul tarmurilor insulei Santo Domingo, trecu pe langa Porto Rico si o lua catre sud-est. Olivier se lansa cu indrazneala catre ruta urmata de obicei de marile flote ce veneau din Spania. Piratii nu atacau in aceasta zona pentru ca vasele incarcate cu marfuri: faina, matase si mai ales monede de aur si argint, erau insotite de galioane regale. Sa ai de-a face cu o mica escadra de razboi nu era pe placul nici unui comandant de nava.

Intr-o dimineata senina, in care pestii zburatori invadasera atmosfera, marinarul de la postul de observatie striga:

— Escadra la orizont!

Olivier fugi la carma. Arunca o privire la orizont si-i fu de ajuns. Dadu ordin sa se ridice toate panzele, iar bricul o lua spre largul marii usor, dand tarcoale flotei inamice.

Tourmentin declara:

— Sunt nelinistit. N-o sa trebuiasca sa ne luptam cu toti deodata?

Olivier surase.

— N-ar fi prudent sa ne angajam intr-o infrangere sigura Ai incredere in mine. Inainte de amiaza, galioanele or sa-nceapa sa danseze pe apa. Unul dintre ele se vor separa cu siguranta de restul flotei.

Si exact asa se-ntampla. Catre ora unsprezece, marea se-nverzi si valuri mari incepura sa se ridice. Vantul deveni mai rece si mai puternic. Mica flota spaniola nu mai putea pluti in ordinea dinainte. In asemenea cazuri fiecare capitan se descurca cum poate si era nevoie de mult noroc pentru a manevra.

La amiaza matelotul de paza striga:

— Nava la orizont!

— Din ce parte?

— Din fata! Olivier ordona:

— Catre ea!

Si imediat dadu semnalul atat de asteptat de pirati: Pregatiti-va de atac! Staua Marilor se napusti asupra prazii ei: un galion nou purtand pavilionul cu papagal al Spaniei. Olivier incredinta carma unuia dintre cei mai buni marinari, numit Vant-la-Pupa, ii aranja pe punte pe cei optzeci de barbosi, inarmati cu pusti si cu securi, iar cand nava spaniola fu destul de aproape, striga:

— Domnilor, suntem oameni de treaba si va dorim o viata cat mai lunga Dar, ca sa va pastram in viata, trebuie sa ne ajutati putin Ne e foame Vrem faina

Suferim de sete pentru ca nu mancam decat carne de iepure sarata Suntem si foarte saraci

In spatele lui piratii se jucau cu pustile Spaniolii cunosteau precizia tirului lor. Capitanul spaniol aparu la babord, isi scoase palaria:

— Domnilor, aveti dreptate. Intre oamenii bine crescuti intelegerea e posibila.

Si se petrecura niste lucruri uimitoare. In doua ore tot ce continea galionul dusman mai pretios a fost transportat la bordul Stelei Marilor chiar de marinarii spanioli, bucurosi ca scapa cu viata si promitand sa arda lumanari pentru Maica Domnului la prima escala.

Fratii Coastei erau si ei destul de bucurosi in afara de Monbars si inca vreo doi, lor le placea sa obtina profit fara riscuri si erau pe mare mai mult pentru profit decat pentru glorie. De atunci Olivier continua sa fie politicos, iar cei optzeci de oameni ai lui ii aprobau conduita. Astfel Flamanco isi incepu viata de corsar si nu i se mai zise, din acest moment incolo, decat „gentilomul marilor”.

Numele lui Flamanco deveni curand la fel de cunoscut ca cel al lui Monbars, dar din motive diferite, in timp de Exterminatorul numara cadavrele spaniolilor cu o bucurie salbatica si se interesa mai putin de castig, gentilomul marilor, lucru nemaiauzit, nu omora pe nimeni si aducea la Basse-Terre tot ceea ce doreau locuitorii, piratii si bucanierii: faina, stofe, arme, aur, argint, pietre pretioase.

Asociatii sai il iubeau pentru extraordinara lui curtenie si pentru ca gasea mijlocul de a-i imbogati fara sa-i faca sa-si gaureasca pielea. In cateva luni Flamanco, Tourmentin si tovarasii lor dobandisera un castig bunicel.

Olivier se gandea deseori la fiica lui si-i era frica sa nu fie adusa pe insula Broastei Testoase si data unuia dintre acesti pirati grosolani. Tourmentin, confidentul lui, ii spunea in zadar:

— In ceea ce ma priveste, eu nu-mi fac griji! Esti bine cunoscut aici. Vei fi ascultat. Daca fiica ta este expediata intr-o zi aici pentru a fi vanduta, vei avea posibilitatea, fie s-o cumperi tu insuti, fie sa platesti o rascumparare grasa celui care va dori s-o cumpere.

— Dar daca voi fi pe mare cand va debarca? Daca voi fi omorat? Putem cadea intr-o capcana, putem fi loviti de o furtuna! Politetea nu merge peste tot. Nu sunt omul care sa se-nfricoseze cand aude bubuitul tunurilor sau care sa ezite sa actioneze, cu sabia si securea de abordaj in mana.

Atunci Tourmentin se lumina la fata.

— Am o idee! Putem aranja ceva. Dar nu vru sa spuna mai mult.

Doua zile mai tarziu, ii zise bucuros prietenului sau:

— Guvernatorul ne asteapta! Te va primi bine pentru ca Monbars i-a vorbit despre tine de multe ori.

Jean Ducasse avea atunci patruzeci si doi de ani si fusese ofiter pe un vas. De un an, el reprezenta, in fata „Fratilor Coastei”, autoritatea regala. Prestigiul sau, deja destul de mare, avea sa mai creasca inca. Nascut in Béarn, inca de tanar a inceput sa iubeasca marea; la paisprezece ani, neputand rezista chemarii ei, intra in flota regala. La nouasprezece ani comanda o nava de razboi.

Comandantul Ducasse locuia in portul insulei, caci Basse-Terre, principala aglomerare a insulei, nu putea oferi o locuinta decenta guvernatorului. Acest oras, daca-i putem spune asa, este alcatuit numai din ajoupas, un fel de cabane facute din scanduri si frunzis, in care locuiau unii bucanieri sau din case ale locuitorilor de-aici numite casas.

Spre deosebire de Basse-Terre, portul unde se afla guvernatorul Ducasse oferea imaginea confortului, daca nu a luxului. Guvernatorul purta peruca, haina brodata, ciorapi de matase, spada, ca si cum ar fi fost gata sa se duca la Versailles. El ii primi cu multa caldura pe Tourmentin si pe Flamanco. Dupa ce i-a rugat sa se aseze si a cerut sa se aduca bauturi racoritoare, se adresa lui Olivier in termeni care nu concordau cu obiceiurile „Fratilor Coastei”.

— Domnule, am auzit vorbindu-se despre dumneavoastra si v-am acordat toata simpatia mea, chiar fara sa va cunosc. Nu ma bucura sa aflu ca un om atat de nobil, un marinar atat de viteaz si de priceput ca domnia voastra are o piatra pe suflet. E dureros sa fii separat de o fiica iubita, mai ales cand nu-i destul de mare ca sa-si poata purta de grija. Consolati-va insa. Cred ca peste putin timp, o veti putea revedea!

Conversatia continua si cei trei participanti nu sovaira a-si arata reciproc simpatia in afara de Tourmentin, care nu uitase ca se numea vicontele Gaston de Varcourt, posibilitatile de a intretine o relatie placuta erau rare pe insula Broastei Testoase.

Comandantul Ducasse le dadu informatii utile.

— Tin legatura cu Versailles-ul, ca si cu domnul de Pointis. Acest ofiter e destul de merituos. Nascut baron, devenit sef de escadra, foarte curajos, a stiut sa se faca remarcat de sefi destul de incercat in lupte ca domnul Duquesue si domnul conte de Tourviile. Unii mi-au spus ca ar fi ambitios, fara scrupule, intrigant, dornic de bani si de putere. Domnul de Pointes si-a pus in cap sa realizeze un proiect maret: sa loveasca mortal America spaniola si sa instaleze aici drapelul cu o floare de crin al Maiestatii sale, Ludovic al XIV-lea. Se pare ca Versailles-ul nu priveste cu ochi rai aceasta ofensiva, dar nu are bani pentru a-l realiza. Daca acest proiect se materializeaza, voi trimite in Franta un om singur ca sa-l informeze pe rege. Trimisul meu va avea instructiuni precise de a cauta pe domnisoara de Sauves si a o aduce la tatal ei.

Olivier iesi de la guvernator cu inima plina de speranta. Pentru prima data, dupa mai multe luni, se simtea fericit.

Cateva zile mai tarziu, Steaua Marilor plutea catre golful Mexic, avand vant bun la pupa, in cautarea vreunei prazi. Tourmentin era putin nelinistit, ca de obicei.

— Am avut prea mult noroc pana acum, ii spuse el lui Olivier care ridica din umeri. Nici un mort, nici macar un

Fraza lui fu intrerupta. Marinarul de veghe semnala o nava. Olivier comanda:

— Sa ne-ndreptam catre ea!

Si luind portavocea dadu ordinele necesare. Dar dusmanul era suspicios. Vazuse oare, cu ajutorul lunetei, leganandu-se alaturi de marele papagal, pavilionul Fratilor Coastei, un patrat mare din etamina alba avand cate o broasca testoasa in fiecare colt? Nava isi ridica toate panzele si incerca sa fuga. Olivier surase.

— Capitanul ei e un marinar iscusit, dar o sa vedem noi care pe care!

Lua bara carmei si comanda ridicarea panzelor. Deocamdata Tourmentin observa:

— Diavolii astia au lasat o ambarcatiune la apa Care le-o fi scopul?

— O capcana poate, replica Flamanco. Sa fim prudenti. Si conduse nava catre barca lasata la apa. Era plina de femei tinere care plangeau ca niste Magdalene sau scoteau tipete de spaima.

— Lasii! mormai Olivier. Poti sa fii politicos cu astfel de oameni? O singura replica e posibila

Tourmentin intelese si disparu. Steaua Marilor trecu pe langa barca in care nefericitele femei se lamentau, vira, isi aduse coca in fata navei spaniole, iar vocea lui Tourmentin rasuna puternic in linistea marii:

— Foc!

Bricul scuipa foc si se-nvalui in fum. Cand fumul se imprastie, Tourmentin striga:

— A mers bine! Carma le-a fost smulsa de o ghiulea!

Jos, la bateria de tunuri de la tribord, tunarii goi pana la jumatate manuiau periile tunurilor cu bucurie. Era prima data de cand ii comanda Flamanco cand auzeau si ei glasul tunurilor si nu voiau decat sa-l mai auda.

Radeau si strigau:

— Gata, capitane! O luam de la inceput.

Tourmentin trebui sa le tempereze entuziasmul. Trebuiau sa astepte ordinul comandantului. La ce bun sa trimiti pe fundul marii o prada grozava? Pe punte, cei inarmati cu pusti intrasera si ei in foc. Deoarece nava intrase in bataia pustilor, fara sa se-ngrijoreze ca ceilalti ar fi putut trage si ei, Flamanco ordonase oamenilor sai sa traga. Imediat, pavilionul goeletei spaniole cobori. Asta-nsemna predarea fara conditii.

Tourmentin fu chemat:

— Las restul in grija ta, ii spuse prietenul sau. Urca la bordul goeletei. Fii dur. Nu le lasa nimic pretios acestor mizerabili care au avut lasitatea sa ne trimita femeile ca sa scape ei cu fata curata Eu ma voi ocupa de aceste nefericite care-mi starnesc mila

Tourmentin nu mai era deloc nelinistit.

Steaua Marilor virand din nou facea ocoluri mari din cauza vantului puternic si se-ndrepta catre Santo Domingo incarcata din cale-afara. Nu li s-a lasat spaniolilor decat camasa de pe ei, cateva butoaie cu apa si ceva hrana. Cu coada-ntre picioare, ei au trebuit sa transporte pe brich tot ceea ce avea o oarecare valoare sau importanta. Tourmentin a fost cel care a supravegheat atent mutarea lucrurilor. Dupa care i-a spus capitanului goeletei, un castilian chel, cu tenul masliniu:

— Multumiti i, in rugaciunile voastre, gentilomului marilor. Daca n-ar fi fost atat de curtenitor, acum ati fi

Impuscati sau aruncati peste bord, cusuti in saci si cu ghiulea atarnata de picioare. Purtarea voastra fata de femei merita o pedeapsa exemplara!

Acum era noapte. O noapte clara care nu cunosc cerurile instelate ale Europei. Olivier de Sauves visa; sprijinit pe marginea tribordului, privea valurile luminoase si-si aducea aminte de Francoise Rumelle. Lacrimi incepura sa-i curga pe fata gandindu-se ca de cand a ingropat-o nu mai stia ce inseamna tandretea unui tovaras de viata.

In acea dupa amiaza, cand se apropiase de barca plina de femei, una dintre ele, nebuna de spaima, se aruncase in valuri vazand fetele grosolane ale piratilor. Olivier a pescuit-o imediat. Ea a implorat: „Nu ma ucideti!”. El a simtit-o cazand grea in bratele lui: lesinase. L-a chemat imediat pe medic. Era o fata bruneta, cu un corp gratios, parul cu reflexe albastrii, o mana de copil Legile piratilor sunt categorice: prizonierele devin sclavele celor care le capturasera. Dar Flamanco e prea delicat. Sensibilitatea il impiedica sa actioneze ca un Frate al Coastei.

Deodata tresari. Pe mana lui se pusese o alta mana. Langa el se afla fata pe care-o salvase. Ea-i surase:

— Capitane, zise ea intr-o franceza pura, iti sunt recunoscatoare. Medicul m-a facut sa-mi revin si mi-a spus o multime de lucruri. Purtarea dumitale ma emotioneaza. Esti intr-adevar unul din dintre acei francezi inzestrati cu mult cavalerism

— Vad ca vorbesti foarte bine franceza. Esti din Franta?

— Nu, sunt spaniola si ma cheama Mariposa Granda. Tatal meu era croitor, la Versailles, la un mare senior, contele de Montboron. De asta vorbesc franceza cu usurinta.

Mariposa ii povesti viata ei. Dupa moartea contelui de Montboron, croitorul se intoarse in Spania unde-l astepta o mica mostenire. Vaduv, linistit si cumpatat pana atunci, tatal ei incepuse deodata sa frecventeze tavernele. Intr-o dimineata, a fost — adus acasa horcaind, palid, cu spuma la gura si cu un cutit infipt in spate Mariposa a trait un an din ceea ce-i ramasese din mostenire. Pe urma a fost sfatuita sa se duca in Mexic. Acolo, poate ar fi gasit un sot.

— Urmarea o stii, capitane.

Olivier se confesa si el. Nu era placut sa vorbesti cu o femeie care cunostea Parisul si Versailles-ul? El se adresa Mariposei ca unei prietene. Si ea-l asculta ca o prietena, pe cand vorbea despre mica lui Armelle si despre dragostea lui parinteasca.

„Intr-adevar, se gandea Maicuta Toutou, de cand Micuta Regina a venit la noi, o ducem mai bine incasarile au crescut mult. Maicuta place multimii care se-nghesuie la parada. Canta si danseaza ca o zana si are o gratie pe care i-ar invidia-o multi copii de artisti”

— Nu-i asa, domnule Isidore?

Cel interpelat, foarte preocupat in timp ce se radea, tresari si se taie. Mimul era nervos si fricos ca un iepure. Orice il speria. Henri spunea uneori: „Ii e frica si de umbra lui!”. Era adevarat. Nu se speriase el acum si de vocea familiara a asociatei sale? Revenindu-si, intreba:

— Ce sa fie asa, doamna Rose?

— Nu-nteleg ce spui, zise Maicuta Toutou.

— Cum as putea sa raspund la intrebarea dumitale: „Nu-i asa, domnule Isidore?”, cand nu stiu despre ce-i vorba?

Dresoarea de caini incepu sa rada:

— Ai dreptate. Ma gandeam si eu la ceva si n-ai cum sa stii la ce. Imi spuneam ca totul merge de minune de cand Armelle a fost adusa aici.

Domnul Plouff dadu din cap, stergandu-si in acelasi timp sangele de pe obraz.

— Bine chiar prea bine!

— Ce vrei sa spui?se indigna Rose Técla. Clownul lua un aer lamentabil.

— Dupa cum sanatatea este o stare precara care nu prezice nimic bun, succesul anunta mizeria care ii urmeaza, iar fericirea de neanchipuit, necazurile de dupa aceea.

— Stii ca esti bine! rase Rose Técla.

— Cunosc viata, asta-i tot, se incapatana domnul Plouff.

Maicuta Toutou ridica din umeri timp ce mimul isi continua barbieritul. De cateva zile era muncit de ganduri negre. Un presentiment ciudat il chinuia. Isi spunea: „Se va petrece ceva un lucru care va aduce o schimbare importanta in vietile noastre”

In timp ce mimul isi facea tot felul de griji, la palatul Cinq-Mars nu mai era vorba decat de „Teatrul Micutei Regine”. Doamna Myrtille ii asculta pe spadasinii ei si se-ntreba ce sa faca. Sa puna mana pe Henri si pe protejata lui ca sa-i expedieze apoi in insula Broastei Testoase? Sa-i atraga intr-o capcana si sa-i ucida? in timp ce suradea oamenilor ei, isi spunea:

„Armelle si cocosatul ei trebuiau sa dispara. Marturia lor mi-ar aduce prea multe necazuri. Chiar daca pustoaica nu stie de unde i s-a tras totul, n-a uitat ca tatal ei a venit la cabaret. Nu vreau sa am necazuri!”

In acea zi, profitand de timpul frumos, multimea se inghesuia, mai numeroasa si mai galagioasa ca de obicei, in fata estradei Maicutei Toutou. Armelle tocmai dansase, iar domnul Plouff, dupa ce facuse publicul sa se strice de ras, striga pe nas, strambandu-se:

— Intrati, doamnelor si domnilor! Intrati! Va asteapta un spectacol de neuitat care nu va costa decat doua parale. Mai intai Maicuta Toutou ale carei brate ar da gata un mercenar german! Maicuta Toutou si-a aratat talentele in fata sahului Persiei si a imparatului Sudanului! Ea va va arata cateii ei inteligenti si chiar spirituali.

In timp ce clownul debita prezentarea, nimeni din barca nu-i vazuse apropiindu-se pe cei doi spadasini: Joël de Jugan si L’Estafé. Amandoi duceau, sub bratul stang, cate-un pachet invelit in hartie. Ei ajunsera in fata tuturor celor care cascau gura, o luara la stanga inconjurand baraca.

Teatrul, daca putem sa-l numim astfel, era alcatuit dintr-o podea sustinuta de grinzi puse direct pe sol. Deasupra se aflau banci vopsite in verde. O panza de cort prinsa de stalpi bagati in pamant servea drept acoperis. In fata bancilor se afla scena pe care se produceau artistii nostri, iar in spate, cele doua rulote.

Oamenii doamnei Myrtille ridicara si se bagara sub podea, intre grinzile care sustineau baraca, si-si incepura treaba. Dupa ce au luat hartia de pe pachete, au avut in fata lor doua oale pline cu un lichid brun si vascos in care era muiat un penson. Era o compozitie pe care o inventase barbatul doamnei Myrtille, un amestec de rasina, lac si gudron, care facea sa arda pana si lemnul ud, ceva asemanator cu acele proiectile incendiare ce au terorizat Evul Mediu pe vremea cruciadelor, proiectile de care se serveau necredinciosii si care ardeau pana si pe apa. Cei doi mazgalira cu acel amestec grinzile si scandurile podelei, apoi trecura la rulote, unsera in graba rotile, podeaua si schela ce sustinea scena. Dupa care, isi abandonasera vasele care mai contineau ceva material incendiar, nu inainte de a fi lasat o urma subtire de pamant si schimbara un suras sinistru. Doamna Myrtille putea fi multumita!

Produsul incendiar era de buna calitate, iar piratii de pe insula Broastei Testoase se serveau de el pentru a da foc navelor dusmane. El facu minuni. Flacara se nascu si se propaga cu viteza vantului. Aparu in acelasi timp sub scena cat si in teatru, insotita de un fum gros care sufoca pe cei prezenti. Strigate se auzira din toate partile:

— Foc! Ajutor! Salvati-va!

Chiar in acest moment Henri era pe scena si o facea pe cocosatul. Incendiul nu-l surprinse. Cum avea de-a face cu un pericol el se simtea extrem de calm si lucid. Primul sau gand fu la fiica.lui Olivier de Sauves: „Ea mai intai!”

In ciuda unei perdele de fum si de flacari, facu un salt la stanga, o apuca pe fata ingalbenita de groaza, o ridica, traversa rulota in flacari, cobori scara si-i striga prietenei sale:

— Du-te cat mai departe, Armelle! Vin si eu!

Ea-l asculta si incepu sa fuga in timp ce Henri se reintorcea in baraca in flacari, infasurat intr-un fel de manta facuta dintr-o bucata de panza aruncata pe care-o inmuiase in apa.

Era chemat peste tot si-n urechi ii rasunau latraturile nefericitilor catei caniche tinuti in cusca. Cu o lovitura de picior Henri sparse cusca in care urlau cateii, il impinse pe domnul Plouff si i-o incredinta acestuia pe Rose Técla, zicandu-i:

— Fii barbat, ce naiba! Acum e momentul sa actionezi! Sari de pe scena si ia-o si pe Maicuta Toutou cu dumneata!

Cat despre el, se duse la patul pe care zacea doamna Bernard. De o saptamana, ea se simtea rau si se credea ca n-o va mai duce mult. Ea era in acea etapa cand bolnavul, obosit, nu mai incearca sa lupte cu boala. In fata incendiului ea nu facu nici un gest pentru a se apara, resemnandu-se sa moara astfel, asfixiata de fum.

— Curaj! ii striga Henri zarind-o. Sunt aici.

Ea ii surase. Pentru ea, el era totul, frumusetea si nobletea vietii, cat si speranta unui viitor luminos. Henri o purta departe de foc si o incredinta unor saltimbanci din vecinatate. v El se intoarse iarasi Ja baraca. Compozitia incendiara folosita de Joël de Jugan si de L’Estafé era desigur, o inventie diabolica. Cand Henri aparu pe scena, nu mai era nimic in fata lui decat fum si flacari si fu cat pe-aci sa cada dedesubt, caci scandurile podelei erau carbonizate deja.

O panica grozava domnea in asa zisa sala. Innebuniti, spectatorii se-mpingeau, se zdrobeau, nevazand ca un simplu salt i-ar fi scos din incurcatura. Henri vazu dintr-o privire cum se puteau salva. El le striga:

— Daca ma ascultati, nu va muri nimeni! Podeaua e la doua picioare de pamant. Smulgeti panza si sariti afara!

Nu departe de el vazu o ingramadeala cumplita. Niste lachei, doi sau trei gura-casca cativa ucenici bucatari si chiar un pierde-vara cu spada la sold, se grabeau intr-atata sa fuga incat rasturnasera b tanara doamna aproape sufocata de fum si de caldura. Henri se-arunca in mijlocul trupei, le dadu cateva picioare grabitilor si se apropie de femeia care lesinase. Focul ajunsese pana la rochia ei. Intr-o clipa, el o trase si o purta pe brate afara din baraca. Cativa vecini impreuna cu maicuta Toutou venira la chemarea Micului Parizian.

— Repede, striga el, un scaun, niste saruri sau otet Nu trecu mult si tanara doamna fu asezata pe un

scaun si ingrijita de Rose Técla, in timp ce Henri alunga curiosii care voiau sa vada ce se-ntamplase, incercand s-o protejeze pe nobila doamna.

Baiatul nu se inselase in legatura cu doamna. Facea intr-adevar parte din inalta societate. Jeanne de Seignelay, nepoata lui Colbert, care lasase tatalui ei functia de ministru si de sef al Marinei, era vaduva de doi ani. Fostul ei sot, contele de Montboron, venise din comitatul Nisei si-si cumparase regimentul Montboron-Dragons.

Ea locuia capitala, dar avea si un mic apartament la castelul Versailles: cu o infatisare simpla, foarte tanara — de-abia avea douazeci si sase de ani — ea refuzase orice slujba la curte. Nu aparea acolo decat la mari ocazii; fiind eleganta si frumoasa, cu o conduita ireprosabila, era foarte curtata.

In acea zi, venind la Paris pentru a face cateva vizite si cumparaturi pe strada Saint-Honoré, Jeanne de Montboron gasise ca era amuzant sa coboare din trasura langa Pont-Neuf si sa vada parada saltimbancilor. Ascultandu-l pe comicul domn Plouff si vazand-o pe balerina Armelle etalandu-si gratia, contesa, desi spunea ca e nebuna, copilaroasa si prostuta, avu cheful de a asista la reprezentatie.

Stim cum incepuse reprezentatia datorita ideilor doamnei Myrtille. Contesa de Montboron cu tamplele udate cu otet, asezata pe un scaun de pai, respirand greu, cu ochii pe jumatate inchisi, revedea incendiul din care scapase. Cand flacarile izbucnisera, contesa a vrut sa fuga, dar a fost nevoita sa astepte din pricina imbulzelii. Fumul o sufocase si fara interventia lui Henri ar fi murit cu siguranta. N-avea sa uite niciodata momentul salvarii ei. Revenindu-si, a intrebat:

— Cui ii datorez faptul ca sunt in viata? Maicuta Toutou, care era alaturi, o informa:

— Micului Parizian, lui Henri al nostru! Ce baiat curajos!

— Da, ai dreptate! Si-ti multumesc pentru grija pe care mi-ai purtat-o.

Aruncand o privire catre dresoarea de caini, contesa intreba:

— Dumneata esti proprietara acestui teatru?

— Al fostului teatru, rectifica Rose Técla. Tot castigul meu s-a dus pe apa sambetei!

Doamna o prinse de mana cu mana dreapta impodobita cu diamante.

— Sa nu te preocupe un asemenea lucru. N-am sa va las in mizerie.

Maicuta Toutou se vaicari:

— Ne-ar trebui o multime de bani!

— Eu sunt contesa de Montboron si cred ca acest lucru va spune totul.

Aceste cuvinte spuse fara ingamfare erau cat pe-aci s-o faca pe puternica creatura sa lesine. Genunchii incepura sa-i tremure in timp ce gandea: „Nepoata primului ministru? in baraca mea! Si Henri care i-a salvat viata! Mare-i Dumnezeu!”

Contesa redevenise o mare doamna cu parul aranjat dupa toate regulile artei, cu corsajul incheiat si decolteu discret, asa ca Henri putea sa apara in fata ei.

Cine il invatase bunele maniere pe acest copil al nimanui? Se prezenta, saluta, saruta mana contesei fara sa faca vreo greseala. Surprinsa si incantata, doamna de Montboron il privi lung, in timp ce Rose Técla remarca cu mandrie: „Stie sa placa sexului frumos!”. Era adevarat, caci contesa isi spunea:

„Pacat ca nu are cinci sau sase ani mai mult! Ar fi unul dintre cei mai galanti tineri din inalta societate!”.

— Domnule, i se adresa ea, va datorez recunostinta. Fara dumneavoastra as fi fost moarta de mult.

Astfef, orfanul fara nume, scufundatorul de pe Pont-Neuf, omul fara oase, cocosatul, Micul Parizian, zdrentarosul pensionar al Teatrului Micutei Regine, era numit domn de aceasta femeie frumoasa, tanara, apartinand unei familii ilustre.

Contesa simti ca avea in fata ei o fiinta de o precocitate iesita din comun, doar observandu-i prestanta, fruntea si privirea cutezatoare. Ea ii surase cu simpatie si-l intreba:

— Cui trebuie sa multumesc, in rugaciunile mele, pentru ca sunt inca in viata?

Chipul indraznetului baiat se-ntuneca:

— Doamna, zise el, trebuie sa va marturisesc adevarul: nu cunosc numele parintilor mei Simt insa ca au fost nobili.— Simt ca tatal meu se dedicase meseriei armelor, pot jura asta! Cat despre dovezi Trebuie sa ma credeti pe cuvant!

Contesa raspunse imediat:

— Va cred, domnule. Maicuta Toutou interveni si ea:

— Pentru moment poarta numele unui vechi palat ruinat, Lagardère

Doamna de Montboron isi increti fruntea:

— Lagardère? Numele asta-mi aminteste ceva, dar nu stiu ce Lagardère? Cred ca am auzit ceva la tata, la Versailles

Henri devenise palid. Oare enigma originii sale isi va gasi rezolvarea? Adevarul urma sa fie spus acum? Doamna contesa avea puterea sa rupa voalul care-i ascundea ceva ce-ar fi dorit sa afle? isi aminti frica doamnei Bernard, reticentele ei ori de cate ori o intreba ceva in legatura cu familia lui. O vazu langa ei pe Rose Técla ascultand; era foarte simpatica si binevoitoare, dar ar putea vorbi cu cine nu trebuie

— Doamna, cu permisiunea dumneavoastra, vom vorbi despre aceste lucruri intr-un moment mai favorabil. Acum ar fi mai bine

— Aveti dreptate, domnule, admise contesa ridicandu-se. Mi-am revenit complet. Ma voi duce la trasura, ma asteapta la doi pasi de-aici. Dar, inainte de a urca, trebuie sa iau niste hotarari urgente

Si, intorcandu-se gratioasa catre Maicuta Toutou, ii spuse:

— Nu te necaji pentru aceasta intamplare. Strange tot ce a ramas dupa incendiu, tot ce ti se pare pretios. Locuiesc la palatul Montboron, in cartierul Saint-Germain, strada Graenelle. Casa mea e si a voastra de acum inainte. In aceasta seara veti lua cina acolo!

— Toti? se-ngrijora Maicuta Toutou. Si oameni si animale?

Contesa incepu sa rada:

— Uneori imi plac mai mult animalele decat oamenii, imi vei arata cainii dumitale inteligenti. Va iau sub protectia mea.

Apoi, adresandu-se lui Henri:

— Domnule de Lagardère, va rog sa ma-nsotiti. Veti merge cu mine, in trasura.

Baiatul se-nclina si-i raspunse:

— Doamna, spuse el cu gravitate, soarta m-a adus printre acesti oameni care-au fost mai buni cu mine. As fi un ingrat dac~as vrea sa-i parasesc asa repede Si apoi trebuie sa am grija de doua persoane: una este doamna Bernard, o femeie in varsta, bolnava, care m-a

crescut pana cand mi-am castigat singur existenta. Cealalta este o fetita, sora mea adoptiva, Armelle de Sauves. Contesa surase:

— Motivele dumitale pentru a ramane mi se par juste Pe diseara! Veti lua cina cu mine!

Ceea ce, in aceeasi dimineata, ar fi parut irealizabil, imposibil. se-ntampla catre seara.

Intr-o sufragerie mare, luminata de lustre din cristal de Venetia. Inconjurati de patru valeti in livrele albastre galonate cu aur, Armelle de Sauves si protectorul ei cinau in tovarasia contesei de Montboron.

Nici o umbra, oricat de usoara ar fi fost ea, nu intuneca fruntea acestor copii atat de incercati de soarta pana atunci. Simteau ca viata lor avea sa se schimbe datorita generoasei contese si ca urmau pentru ei zile mai fericite decat cele care trecusera pe cand trebuiau sa-si castige painea alaturi de Maicuta Toutou si de domnul Plouff.

Acesti doi oameni de treaba erau instalati in fata unei cine copioase, in tovarasia cameristelor si a valetilor., De a doua zi contesa le inmana, prin intermediul ei, o pensie pe care ei o gaseau foarte mare. Cand aflasera despre intentia contesei, cazusera unul in bratele celuilalt:

— Domnule Isidore!

— Doamna Rose!

— Ne vom putea odihni!

— Vom cumpara o casa la tara! Voi pescui!

— Si eu ma voi apuca de brodat! Visul meu.

— Ne vom casatori!

Cat despre doamna 8ernard, Henri era linistit in privinta ei. Bearneza fusese transportata la etajul intai al palatului Montboron, intr-o camera frumoasa si era supravegheata de una din cameristele contesei, al carei doctor locuia la doi pasi, in strada du Bac. Medicul trecuse pe acolo si, dupa ce o examinase pe bolnava, spusese:

— Nu pot sa prevad cum va evolua boala. Voi mai trece maine.

Dar sa revenim la cei mai tineri dintre eroi pe care contesa de Montboron ii privea cu un sentiment matern. Isi spunea in sinea ei: „Cat sunt de frumosi si cum stiu sa se poarte! Nu fac nici o greseala. S-ar putea spune ca au obiceiul spune ca au obiceiul de a lua cina la familii nobile!”

Contesa il intreba pe Henri:

— Mi-ati spus mai adineaori ca Armelle este sora dumitale adoptiva. E cumva orfana?

— Doamna, spuse Micul Parizian, sintem niste copii ciudati. Parc-am fi fost inventati de vreun romancier. Daca eu nu cunosc numele parintilor mei, Armelle, in schimb, nu stie unde se afla tatal ei.

— E posibil? Draga de ea! Si ce s-a-ntamplat cu tatal tau?

Fata vru sa spuna ceva, insa lacrimile o napadira. Ea ii zise lui Henri;

— Explica-i doamnei Eu nu pot!

Henri o incuraja cu o privire.

— Am facut cunostinta cu Armelle anul trecut, intr-o noapte fara luna Doi ticalosi o aruncasera in Sena, de pe Pont Neuf M-am aruncat imediat si

Astfel incepu povestirea pe care contesa o asculta cu mult interes. Spre marele ei regret, nu avusese copii, asa ca se gandea sa-i serveasca drept mama micutei Armelle. Cand Henri termina, doamna de Montboron o saruta pe Armelle si-i spuse:

— Asteptand ca domnul de Lagardère sa-l gaseasca pe tatal tau, vrei sa-ti fiu mama?

Armelle intinse mainile catre binefacatoarea ei si o imbratisa. Henri incepu sa rada pentru a-si ascunde emotia.

— Fericirea te face sa plangi, constata el. Nu stiam asta pana acum

— Armelle, spuse Jeanne de Montboron dupa ce-i mangaiase parul de culoarea mierii, n-ai sa mai parasesti acest palat. Voi incerca sa-ti completez educatia. Peste trei ani, sunt sigura ca vei fi o domnisoara desavarsita a carei mana va fi foarte disputata!

Apoi se-ntoarse catre Henri. Se-ntreba, in gand: „Oare nu s-o fi indragostit de ceea careia ii zice sora lui?” Nu putu citi nimic pe fata lui calma. Atunci il intreba:

— Sper ca perspectiva de a o vedea pe Armelle fericita si la casa ei nu-ti displace.

Henri raspunse simplu:

— Doamna, mi-as da viata ca s-o vad pe aceasta copila fericita. Jeanne de Montboron fu emotionata si isi spuse

„Acest tanar ar putea sa faca parte dintr-o veche familie nobila. Numele pe care si-l atribuie ma obsedeaza! Lagardère Lagardère Acest nume a fost pronuntat in fata mea cu siguranta. Dar de catre cine? De bunicul meu? Trebuie sa rezolv aceasta problema.”

A doua zi, contesa de Montboron se scuza fata de oaspetii ei, spunandu-le ca va lipsi doua zile. Catre seara, starea doamnei Bernard se inrautati. Incepu sa delireze. In timp ce camerista care o supraveghea fugi sa aduca medicul, Henri se aseza la capataiul ei. Aplecat asupra ei, el incercase sa prinda cuvintele pe care le rostea cand si cand, cuprinsa de febra. In ciuda durerii de a vedea murind aceasta femeie care-l protejase in copilarie, Henri se-ntreba daca ea va putea sa-i dea informatiile promise, inainte de a muri. Auzi aceste cuvinte care nu insemnau nimic pentru el:

— Verdalle Lagardère! O! Atatia morti! Doamne, ai mila de sufletele lor! Si tu, Peyrolles, asasinule! sa dispari pentru totdeauna din viata mea!

Apoi cuvintele devenira ininteligibile. Henri lua mana asudata.

— Doamna Bernard, o implora el, te rog, fa un efort! Ma auzi? Sunt eu, Henri al dumitale!

Muribunda nu facu nici un semn.

— Nu vrei sa-mi raspunzi? intreba baiatul ingrijorat. De ce taci?

Atunci, adunandu-si toate puterile, doamna Bernard sopti:

— Secret de moarte prea tanar inca un copil, domnule Henri.

Orfanul insista:

— Prea tanar? Dupa doi ani voi fi spada cea mai de temut din regat! Atunci, vai de dusmanii mei!

La aceste cuvinte, privirea bearnezei se ilumina. Henri relua:

— Nu mai suntem niste saltimbanci. Avem protectia unei doamne sus puse, contesa de Montboron, fiica marchizului de Seignelay, nepoata ilustrului Colbert, si atunci

Se opri, vazand ca mainile bearnezei se chirceau. Fara indoiala agonia incepea. Desi lacrimile ii curgeau, Henri o implora din nou pe cea care avea sa plece cu tot secretul lui.

— Spune-mi sunt un Lagardère?,.

Desigur, Suzon Bernard nu voia sa se duca in mormant avand pe constiinta o minciuna, asa ca dadu din cap:

— Da da

Aplecandu-se si mai tare catre doamna Bernard, o intreba in soapta:

— Ai vreo dovada, vreun document?

— Nu!

Respiratia Suzanei se accelera, incepu a spune cuvinte fara sir pe urma.

— Doria, Doria cea blonda ducele de Guastalla Renè de Lagardère fericiti

Apoi striga:

— Henri! Salvati-l pe Henri! Duce de Mantua, esti un monstru! Si asta a fost tot. Capul i se apleca spre dreapta. Henri ii inchise ochii si o veghe toata noaptea. Rugandu-se pentru moarta, el se gandea uneori: „Stiu destul. Sunt un Lagardère. Voi gasi dovezile necesare. Si mai am o certitudine: exista un monstru, ducele de Mantua. Va muri de mana mea!”

Dupa inmormantarea doamnei Bernard in cimitirul de la Saint-Germain-des-Pres si dupa ce-si lua ramas bun de la Rose Técla si de la domnul Isidore, contesa de Montboron il chema in salon si-i spuse:

— Am fost alaltaieri la Versaiiles si am reusit sa obtin audienta la rege. I-am vorbit de dumneata Ca si mine, Maiestatea Sa este sigur ca a auzit numele Lagardère pronuntat de catre Colbert. Memoria regelui a fost ceva mai buna decat a mea, dar

„Imi amintesc, mi-a spus Ludovic al XIV-lea, ca am fost foarte preocupati candva de o problema privind aceasta familie Dar ce problema? Imi trec atatea pe sub ochi! Domnul Colbert mi-a vorbit de ea, cu siguranta.”

— In cele din urma, regele m-a sfatuit sa caut in arhivele bunicului meu care era renumit pentru ordinea in care-si tinea hartiile. Datorita unui sistem admirabil de clasificare, un secretar de stat a gasit un dosar pe care era scris Lagardère. Din nefericire, toate actele din interior au fost furate!

— Ce nenorocire! exclama Henri.

—Ai rabdare, il sfatui Jeanne. Acest lucru a displacut regelui care mi-a spus: „Daca actele au fost sustrase, acest lucru a fost facut cu o anume intentie, oare nu pentru a-l impiedica pe baiatul de care mi-ai vorbit sa-si dovedeasca originea nobila?”

— E o placere sa te supui unui asemenea rege! exclama Henri. Voi sti sa-l slujesc cand voi creste!

— Asteapta, surase contesa, n-am terminat inca. La plecare, Maiestatea Sa mi-a spus asa: „Vreti sa-i transmiteti domnului Lagardère ca nu-l vom uita? Daca vrea sa se puna in slujba regelui n-are decat sa se prezinte la curte pentru a ajunge la mine si-i voi acorda protectia mea!”,

In acea noapte, Henri nu reusi sa adoarma. Prin mintea lui treceau o multime de imagini Se vedea pedepsindu-l pe ducele de Mantua, luptand pentru rege cu dusmani imaginari pe care-i infrangea pana la urma.

La cinci ani de ia moartea Suzanei Bernard, doi cavaleri, unul cu o infatisare trufasa si mandra, celalalt pastrand, in ciuda imbracamintii elegante, un aer de contopist intrat in pielea unui mare senior treceau pe la poarta Saint-Antoine, luand-o apoi pe strada cu aceiasi nume.

Veneau de departe, de foarte departe. Hainele bogat impodobite, caii de rasa aratau ca sunt oameni de rang inalt, mai ales primul dintre ei, care acea intr-adevar o infatisare nobila. Cine-i vedea se intreba care era motivul pentru care nu calatorisera cu diligenta: era o problema de gust sau n-avea destui bani? De lipsa banilor sufereau pana si vlastarii unor case princiare.

Ducele de Mantua si de Guastalla era si el printre ei. Fabuloasa mostenire, dobandita datorita crimelor, nu-i ajunsese nesatiosului duce. Jocul, ospetele, luxul insolent etalat in fata supusilor, mii de nebuni facusera sa se scurga printre degetele lui Charles-Ferdinand ducatii stransi de economul duce de Guastalla. Vincentia, din ziua in care aflase despre sfarsitul tragic al surorii sale si al sotului ei si despre disparitia nepotului, incepuse sa se detaseze de viata lumeasca.

Acolo sus, pe muntele Subasio, aproape de cer, ea se ruga mereu pentru sufletele celor disparuti.

Cand sotul ei ii scria, ea ii trimitea raspunsuri reci si politicoase pe care nici macar nu le scria cu mei. Gonzague simtea ca sotia lui nu-l mai crede nepatat, incerca sa aiba o intrevedere cu ea ca sa minta mai bine decat prin intermediul scrisorilor. N-a fost primit. I s-a spus ca printesa era prea bolnava ca sa-l primeasca. El se-nfurie, strigand ca sotia lui era sechestrata acolo si ca va raporta papei. Fiind informata, Vincentia consimti sa-i scrie cu mana ei aceste randuri.

„Lasa-ma sa traiesc linistita si sa ma rog pentru a putea rascumpara crimele pe care le-ai facut.”

Charles-Ferdinand n-a vrut sa afle mai mult si multumi sfintilor lui patroni ca nevasta-sa nu facea altceva decat sa se roage si se-ncredea in justitia divina. Reintors la Mantua alaturi de inseparabilul sau om de incredere, el nu mai conteni sa laude virtutile sotiei sale.

„Doamna printesa este foarte evlavioasa. Ea s-a datorat intru totul lui Hristos. N-are rost s-o mai deranjez cu iubirea mea pamantesca in timp ce ea se dedica iubirii divine.”

Numai cei care au vrut au fost inselati de vorbele lui. Purtarea ii fusese prea scandaloasa ca sa mai creada cineva in sinceritatea vorbelor sale Timpul trecea. Vincentia isi dadu sufletul ca o sfanta, lasand maicilor care o-nconjurasera o pioasa amintire. Dupa dorinta ei nu i se facura funeralii solemne si a fost ingropata sub dalele bisericii Saint-Damien. Charles-Ferdinand de Gonzague asista discret la ceremonie. Tactul lui ii impresiona pe cei asistenti. Fu vazut in doliu si pastra o oarecare decenta in timpul acestei perioade.

Afland despre moartea sotiei sale, Gonzague ii spusese lui Peyrolles:

— Iata un eveniment fericit. Imi va putea permite sa-i auresc blazonul. Dupa ce va trece perioada de doliu impusa de conveniente, ma voi recasatori. Va trebui sa-mi gasesc o sotie foarte bogata si care sa-mi placa. Nu cred sa fie greu de gasit. Sunt print doar, de doua ori duce, si inca destul de tanar! Ce crezi? Spune sincer!

Lunganul aproba cu caldura si chiar se insarcina sa gaseasca mireasa, asteptandu-se la o recompensa grasa. De-abia dupa doi ani de la moartea Vincentiei ii zise printului:

— M-am zbatut pentru dumneavoastra si am facut o ancheta care n-a dat rezultatul asteptat in peninsula italica nu putem gasi ce cautam. Mostenitoarele bogate, fete sau vaduve ori nu sunt demne, datorita rangului, sa se alieze cu familia Gonzague, ori n-ar putea sa placa Inaltimii Voastre. Una este prea in varsta, alta nu are decat un ochi, alta e cocosata, alta

— Scuteste-ma! striga ducele razand.

— Daca am cauta in Franta? sugera Antoine de Peyrolles si vazand ca stapanul facu o strambatura, il linisti imediat. Dupa el, nimeni nu se mai gandea la masacrul de la Lourdes. Mostenitorul iui Renè de Lagardère si al Mariei-Doria de Guastalla, daca mai traia inca, nu putea avea mai mult de cincisprezece ani. Crescut de Suzon Bernard fara sa-si cunoasca riginea, ce putea deveni: pastor, taietor de lemne, in tot cazul, nu cine stie ce. Trebuiau sa se teama de el? Charles-Ferdinand obiecta:

— Mi se pare periculos sa ne jucam cu focul. Sa-i lasam sa se stinga sub cenusa zilelor care trec .. Paisprezece ani sunt paisprezece ani de-atunci De altfel, nu uita ca domnul Colbert alcatuise un dosar Lagardère

— Din care am furat toate documentele! zise Peyrolles triumfator. Dosarul exista probabil si azi dar nu mai are decat copertile.

— Cum ai procedat?

— Am si eu secretele mele, Monseniore Cat despre acte, sunt la dispozitia dumneavoastra, daca vreti.

Ducele se gandea: „Acest om era foarte pretios. Daca nepotului lui, Henri, mai traia inca, nu putea niciodata sa aduca dovezi pentru a-si arata originea, chiar daca Suzon Bernard vorbea.”

— Aveti la Paris un sprijin foarte pretios in persoana varului dumneavoastra, printul Philippe de Gonzague Trebuie sa va reamintesc ca ei face parte dintr-un trio celebru acolo?

— Cei trei Philippe? completa Gonzague. Unui dintre ei este intr-adevar varul meu, celalalt este ducele de Nevers, iar ai treilea este Alteta Sa Regala, ducele de Chartres, viitor duce de Orléans Ii voi scrie varului meu care-mi va gasi o sotie si o avere pe masura viselor mele. Te voi rasplati, smecherule, pentru aceasta sugestie.

Rezultatul acestei corespondente fu urmatorul: ducele de Chartres il invita pe Charles-Ferdinand la el,la Palais Royal, si ii promise sa-i caute o mostenitoare demna de un duce de Mantua si Guastalla. Iata de ce ii vom regasi la Paris in aceasta frumoasa zi, 4 iulie, a anului 1696, pe Peyrolles si pe printul asasin.

Philippe, mai intai duce de Chartes, apoi duce de Orléans, cunoscut in istorie ca regent al regatului, avea atunci douazeci si doi de ani. Era fiul lui Philippe d'Orléans si a printesei Palatine, Charlotte-Elisabeth de Baviere, care a lasat memorii amuzante despre domnia Regelui Soare. El avea calitatile si defectele strabunicului sau Henric al IV-lea: vitejia si gustul pentru aventurile galante. La varsta de optsprezece ani el se remarcase la asediul orasului Mons, apoi in grelele batalii de la Steinherque si Nerwinden ca unchiul lui, regele, deveni gelos si-l chema ia Paris.

Inzestrat cu o fire generoasa, tanarul print consacra placerilor ardoarea pe care n-o mai poate pune in serviciul zeului Marte Deveni unul din cei mal celebri desfranati din capitala, ceea ce-l facu pe rege, devenit bigot intre timp, sa-ncreteasca fruntea. Pentru a reintra in gratiile unchiului sau, in ciuda protestelor familiei sale, el trebui sa se Supuna si sa se casatoreasca cu domnisoara de Blois, fiica regelui si a marchizei de Montespan. Nu fu o casatorie prea reusita. Ducele isi relua viata de petreceri cu o ardoare sporita. Ducele de Neyers si printul de Gonzague erau tovarasii sai de nebunii.

Cei trei Philippe isi dadura iute seama ca puteau avea inca un partener in persoana ducelui de Mantua. Acesta fu chemat la zaiafeturile lor de la Palais Royal, unde ducele de Orieans se stingea incet. Dar, luand parte la petrecerile acestui trio fara sa-si stranga punga, ducele nu pierdea din vedere scopul sau: casatoria cu o mostenitoare bogata. Intr-o zi, presat de noul sau tovaras de petreceri, ducele de Chartres spuse:

— M-am gandit la dumneata Zau, nu stiu ce naiba te-apuca sa te-nsori! In sfarsit, fiecare cu gusturile lui! Am gasit ceea ce cauti: o femeie draguta de douazeci si sase de ani, o tinuta de regina, ochi ca albastrelele, par auriu! Si bogata, bineinteles! Te cunosc eu, smecherule! Numai sa apari si-ai si cucerit-o!

— E dintr-o familie nobila? intreba celalalt.

— Destui de nobila, declara ducele. Se numeste Jeanne de Seignelay contesa de Montboron. Tatal ei a fost marchiz si secretar de stat bunicul ei, Jean-Baptiste Colbert, a fost unul dintre cei mai priceputi ministri. Daca vrei sa stii ce-a fost inaintea lor, trebuie sa-ti dezvalui existenta unui negustor de panzeturi din Reims Daca asta te deranjeaza

Gonzague incepu sa rada:

— Cum sa fiu mai dezgustat decat propria dumneavoastra familie, monseniore? Ca Bourbon, nu aveti in vine ceva din sangele acelor Médicis care au fost bancheri si negustori la Florenta? Ar fi rusinos sa-i cer acestei frumoase doamne sa-mi dovedeasca! existenta a saisprezece stramosi nobili!

A doua zi, la Opera, ducele de Nevers i-o arata pe contesa. Gonzague o gasi pe gustul lui si se-ndragosti pe loc. Ii facu confidente lui Antoine de Peyrolles:

— In curand va fi ducesa de Mantua si de Gaustalla. Pe Bachus, zau ca merita!

Gonzague gresea anticipand viitorul care nu apartine oamenilor. Acestia insa uita ca nu e asa cum vor ei.

In dimineata care a urmat, dupa o noapte de betie, ilustrul cvartet rau vazut la Versailles, compus din cei trei Philippe si din Charles-Ferdinand de Gonzague, parasise Palais Royal cu nostalgia armelor Alteta Sa Regala ca si cei trei tovarasi ai sai, erau priceputi in manuirea spadei. Nepotul regelui o dovedise deja pe campul de lupta.

Cu pleoapele incretite, gura amara, prea nervosi ca sa poata dormi, printii au urmat sfatul ducelui de Nevers:

Sa mergem in sala de arme!

Si unde se putea duce daca nu in sala la moda, tinuta de Cocardasse si Passepoil, in strada Croix-des-Petits-Champs, langa Louvre? Cei doi maestri de arme — dar poti sa crezi un gascon palavragiu si un normand fatarnic? — lasau sa se inteleaga ca insusi Regele Soare venise incognito in sala lor si-l infruntase pe Cocardasse.

— Din nefericire, spunea gasconul, obiceiul nostru de a bea ne-a jucat un renghi neasteptat Nobilul meu prieten mirosea a vin de la o posta, dar si eu eram putin ametit. Majestatea Sa m-a atins de doua ori!

Regele, sandiou, avea o atitudine dispretuitoare Aceasta amintire este cea mai mare rusine a unei vieti fara pata si fara prihana!

Cand scandurile prafuite ale podelei din sala de arme au avut onoarea sa vibreze sub picioarele Regelui Soare, e sigur ca spadasinii proprietari nu mai pot fi emotionati vazandu-l pe nepotul regelui, chiar insotit de doi printi si de un mare nobil italian.

Cocardasse si Passepoil erau atunci in plina prosperitate. Unul dintre ei ii arata tanarului duce de Villeroy o lovitura noua, celalalt explica batranului marchiz da Montscarpe secretele unei fandari prompte.

Cei patru printi isi agatara palariile si mantiile in cuiere si alesera masti, manusi  si plastroane,apoi luara pozitia pentru lupta cu veselie.

— Pareaza-mi aceasta lovitura, Phillipe!

— Iti dedic aceasta lovitura.

Nevers a fost atins. Nu cunostea inca faimoasa lovitura care-i va duce faima dar incontestabil, era un spadasin excelent ca si ducele de Mantua si Guastalla. Scrimerii se oprira vazand ca cei doi maestri privesc cu interes jocul terenului si al italianului.

— Iata un fel de a fanda, pe care nu-l aprob deloc, monseniore, caci nu e de pe meleagurile noastre, zise Cocardasse junior, dar recunosc ca e foarte potrivit

— E foarte potrivit, continua Passepoil cu o voce calma sa-l trimita ad patres pe un adversar cam distrat

Gonzague isi lasa spada in jos si fise, sub masca, cam dispretuitor.

— Nu ma tem de nimeni, chiar si mai ales cand spada este cu varful liber![7]

Cei doi maestri de arme se privira si surisera.

— Chiar asa? zise Passepoil pe un ton neincrezator.

— Intr-adevar? facu si Cocardasse cu o voce aspra. Cei doi se privira isi stransera mana si rasera zgomotos. Atunci, sub masca lui de fier, fata printului se stramba de manie. Aburul vinului baut azi noapte nu se imprastiase inca si i se urcase oare la cap? zise furios, cu voce joasa:

— E o sfidare? puneti la indoiala priceperea si curajul meu?

Ducele de Chartres ii puse mana pe umar. Nu-i placeau ciocnirile. Tatal sau, batranul Phillipe d'Orléans, numit Domnul deoarece era fratele lui Ludovic al XIV-lea, ii facea destule reprosuri pentru asta. Interveni, deci:

— De ajuns, dragul meu. Doar n~o sa te superi pentru atata lucru!

Diavolul insa ii impinse pe ducele de Gonzague sa raspunda astfel, afectand cel mai mare calm:

— Domnule, sa stiti ca Charles-Ferdinand IV, print de Gonzague, duce de Mantua si Gaustalla, nu se lasa batjocorit!

Atunci se auzi vocea suava a fostului ucenic de spiter:

— Acest sentiment va onoreaza, domnule!

— Un spadasin bun trebuie sa aiba sangele fierbinte, sandiou! aproba gasconul! facandu-i cu ochiul.

— Astept se impacienta ducele care nu se gandise ca astfel arunca o provocare destinului. Astept sa-l vad pe cel care poate fi mai bun ca mine. E aici? E unul dintre voi?

— Nici vorba ca nu! zise Passepoil cu modestie mangaindu-si barba.

Ducele de Nevers interveni:

— Nu ne tineti pe jaratec, domnilor! Vorbiti!

Cei doi maestri de arme se privira. Acum aveau aerul ca regreta ce spusesera mai inainte. Dar nepotul regelui insista. Atunci Passepoil isi sterse o lacrima in timp ce Cocardasse se duse sa traga o dusca dintr-un clondir aflat la indemana. Gonzague era la capatul rabdarii.

— Care e numele acestui om?

Tocmai vroia sa-si scoata masca si sa o arunce furios, cand vocea de tenor a gasconului ii spuse:

— Henri de Lagardère.

Nimeni nu auzi acest nume. Nimeni nu vazu fata ducelui inverzindu-se si nici nu zari strambatura lui. Primul lui gand fu de a promite, ca un bun italian, niste lumanari Madonei. Datorita mastii metalice, cei trei prieteni nu ghicira sentimentele care-l animau. Cel de-al doilea gand al sau fu: „Am sa-l ucid pe Peyrolles cand ma-ntorc acasa”. Cat despre al treilea gand, era o profetie: „Acest Lagardère e un om mort!”

Ginerele fostului duce de Gaustalla poseda o mare capacitate de a se stapani. Deci, cu un fel de dispret in care intra si ceva plictiseala, ca un nobil plin de demnitate, ii raspunse lui Cocardasse:

— Ii voi da bucuros o lectie acestui Laga Laga Laga si mai cum?

Maestrul nu crezu ca-i util sa raspunda. Intuitia ii spunea ca numele Micului Parizian nu trebuia strigat in gura mare. Se multumi deci sa raspunda:

— E o comoara, domnule! Are saisprezece ani si

— Vrei sa te masori cu un mormoloc? interveni ducele de Nevers. Gonzague, puneti varul la punct! Hai, Charles-Ferdinand, sa iesim! Nu te mai framanta din cauza acestei povesti!

Passepoil preciza:

— Un mormoloc care, nu-i fie cu suparare inaltimii Voastre, a strapuns deja trei indivizi care erau iuti de pi,cior, priceputi si cu spade lungi

— N-am auzit nimic despre asta! il asigura ducele de Chartres.

— Si care ar fi fost sublocotenent daca unul-dintre cei trei n-ar fi fost baronul de Geveze, capitanul sau

— La naiba! injura admirativ Nevers.

— Regele, intreba ducele de Chartres, are urechea mai fina decat a mea?

Passepoil surase:

— Se pare ca Majestatea Sa n-a stiut nimic. Capitanul de Geveze facuse o greseala. Colonelul il acoperi pe Micul nostru Parizian.

— Si ce cauta aici acest Mic Parizian? Cocardasse explica in doua cuvinte, in timp ce

Gonzague simtea sudoarea curgandu-i de-a lungul spinarii: „Un copil gasit, se gandi el. Maicuta Bernard adica Suzon a lui Peyrolles Nu-ncape nici o indoiala! Asta-i fiul Doriei! Unul dintre noi trebuie sa moara si fara intarziere! Voi face totul ca sa nu fiu eu ce] mort, pe Bachus!”

In timp ce prietenii sai isi schimbau costumatia, Charles-Ferdinand se apropie de cei doi maestri si zise:

— Mi-ar face placere sa-mi incrucisez spada cu minunea voastra. Cand voi putea sa-l intalnesc aici?

— Maine, la aceasta ora, daca doriti ii vom vorbi despre dorinta dumneavoastra. Va fi foarte bucuros.

In acea seara Gonzague cina la ducele de Orléans, la Palais Royal. La dreapta lui era contesa de Montboron. Ea il gasi seducator, dar nu foarte grabit. El fu stangaci, preocupat nici frumoasa lui vecina, nici perspectiva de a pune mana pe averea ei nu-l puteau abate de la gandurile sale.

Cinci ani au fost de ajuns pentru a transforma copilul intr-un barbat. Cum sa poti descrie atractia irezistibila a celui care, in sala de arme, se numea Cavalerul de Lagardère? Buclele lui blonde le amintesc pe cele ale Doriei de Gaustalla, mama lui, fruntea lui, inteligenta si nobila, e cea a lui Renè si a tuturor stramosilor sai pe linie paterna; dar sprancenele negre, ochii lui veseli de culoarea castanei? E putin lucru chiar daca am adauga ca are nasul acvilin si o gura ferm desenata, cu buze rosii si pline.

Ar trebui sa putem reda mobilitatea fizionomiei sale, gratie tinereasca, aerul cand mandru si insolent, cand bland si visator. Inaltimea lui ii insela pe cei ce-l priveau. Li se parea ca e prea subtire, dar el era dezvoltat ca un atlet, viguros, dar era suplu si gratios in acelasi timp.

Pe strada, unele femei intorceau capul dupa el. Dar oricat de surprinzator ar fi parut, Micul Parizian, dupa cum il numeau prietenii lui, Cocardasse si Passepoil, parea indiferent la omagiile sexului frumos. El era atras de un alt fel de iubire. Armelle nu era desigur straina de purtarea atat de ciudata din partea unui barbat asa de bine facut. Dupa cum, pana la incendiul Teatrului Micutei Regine, Henri se devotase matusii Bernard, acum isi inchinase viata fiicei lui Olivier de Sauves.

Isi dadea seama Henri ca Armelle crescuse, ca devenise o domnisoara incantatoare si foarte bine educata? Nu putem sti. Lagardère ii spunea tot „micuta mea surioara”, o saruta pe frunte si-i scria scrisori lungi cand era plecat, dar principalul lui gand in legatura cu ea era urmatorul: „Am promis sa-i redau tatal”.

Dupa moartea maicutei Bernard, Henri se prezentase cu inima batand la sala de arme a prietenilor sai. Acolo, descoperindu-se cu gratie, zise:

— Iata-ma eu sunt micul Lagardère maicuta Bernard a murit sunt liber.

Cativa nobili erau acolo, ofiteri, un locotenent de dragoni, un duce si un pair. Facura greseala de a rade de acest heruvim care parea intimidat. A fost ca si cum fulgerul ar fi cazut peste ei. Tanarul se-ncrunta si-i puse pe toti pe jos. Cand acesti frumosi domni se ridicara prafuiti si sifonati, se facura ca-si cauta bastonul, dar se razgandira la timp. Ochii caprui ai tanarului scoteau fulgere. Unii ridicara din umeri:

— E un copil! Asa-i tineretea, navalnica!

De atunci, Henri mergea de doua ori pe zi in strada Croix-des-Petits-Champs. El asculta, retinea, reflecta si executa ce i se arata. Parea nascut pentru a lupta cu spada. Cum punea mana pe spada, fata lui isi schimba expresia. Dupa sase luni dadea lectii altor elevi si-l dezarma pe un maestru de arme glumet, care crezuse ca e bine sa mai rada aducandu-si aminte de talentele de scufundator si de om fara oase, si nu trecu anul cand ii obliga pe maestrii sai sa intrerupa asaltul si sa recunoasca ca au fost atinsi. Plangand, Cocardasse si Passepoil ii prevedeau un viitor stralucit..

Henri se angaja in regimentul lui Janze datorita interventiei contesei de Montboron. Jeanne ii trimisese apoi o scrisoare varului ei, colonelul de Mauvac-Seignelay, in care-i spunea ca acest tanar Lagardère merita un mare interes si ca regele ar fi incantat daca s-ar distinge in lupta cu dusmanul.

Domnul de Mauvac-Seignelay il chema pe tanar.

— Un soldat, ii zise el, e facut sa moara. Te trimit la moarte, daca asa vrei.

— Moartea n-o sa ma vrea, colonele.

— Asta-i treaba ta. Vezi semiluna aceea, la dreapta, acolo in fum? Du-te si du acest plic ofiterului care o comanda. Cred ca vei trece, dar nu stiu daca te vei putea.intoarce. Dumnezeu sa te aiba in paza!

Si Dumnezeu il pazi. Henri se duse, dupa cum ii ordonase colonelul, la ocupantii semilunei, primi in compania lor atacul unei companii de croati, prinse doi pe care-i aduse, mandru, printre gloante.

La atacul urmator arunca la picioarele maresalului de Villars un drapel pe care-l cucerise cu spada, fara sa-si fi folosit pistolul. Maresalul il avansa sergent.

— Vei ajunge departe daca vei continua tot asa!

— Stiu, domnule maresal.

Opt zile dupa aceea oamenii lui Lagardère il urmara intr-o actiune nebuneasca, iar Villars se vazu cu trei tunuri in plus.

Colonelul de Mauvac-Seignelay scrise verisoarei sale ca i-a trimis un soldat nepretuit, demn de a fi gentilom si ofiter si ca o va ruga pe Maiestatea Sa sa-i semneze un brevet de sublocotenent. Numai ca in 1786, printr-o eroare a lui Ludovic al XVI-lea si a ministrului sau de razboi, incepura sa se ceara dovezi de noblete inainte de a numi un ofiter inainte insa nu era asa.

Dar Henri nu putea sa ajunga sus atat de repede si pe o cale atat de usoara. In timp ce posta transporta scrisoarea colonelului la protectoarea Armellei, domnul de Geveze, capitanul tanarului Lagardère, un om incapatanat dar bun la inima, insa foarte violent cand era beat, avu proasta idee de a-l bate cu bastonul fara vreun motiv Primi o palma in schimb. Urma un duel, catre seara, in afara taberei. Capitanul fu ucis.

Necajit, domnul de Mauvac-Seignelay, il chema a doua zi pe tanarul sergent si-i zise:

— Esti concediat. Trebuie sa te dai la fund catva timp. Desi te stimez, nu te pot tine aici in continuare.

El se-ntoarse la doamna de Montboron. De aceea Cocardasse si Passepoil au putut trimite un valet in strada Grenelle-Saint-Germain, sa-l caute. Henri veni la intalnire. Se plictisea. Daca n-ar fi fost Armelle, ar fi urmat impulsurile temperamentului sau inflacarat si ar fi cautat motive de cearta, batandu-se duel pentru un da sau pentru un nu. Maestrii de arme il vazura intepenind si schimbandu-se la fata cand auzi ca ducele de Mantua si Guastalla, dar nu indraznira sa-l intrebe nimic. Ei il adorau pe Micul lor Parizian, il respectau, se temeau de el chiar, intr-un cuvant era stapanul lor.

— Bine, zise el. Am sa-i arat eu mancatorului asta de macaroane. Contati pe mine!

Pleca pe ganduri, fara sa mai zica nimic. Cuvintele pe care Suzon Bernard le spusese inainte de a muri, ii veneau mereu in minte: „Doria ducele de Guastalla Renè de Lagardère Henri, salvati-l pe Henri! Duce da Mantua, esti un monstru!”

Mult timp crezuse ca ucigasul parintilor sai era unul dintre cei trei Philippe — cel care era prietenul ducelui de Chartres. Dar nu! N-ar fi putut avea decat doisprezece ani cand crimele au fost comise. Urma sa se-nfrunte cu monstrul? Era foarte bucuros.

La masa, ii puse intrebari contesei in legatura cu personalitatea acestei Gonzague.

— Il cunosc destul de bine, ii raspunse aceasta. Este seful familiei Gonzague, ramura de Mantua. Prin sotia lui care a murit ca o sfanta, — a mostenit ducatul Guastalla, unul dintre cele mai bogate din Italia. Am luat cina cu el, acum cateva zile, la ducele de Orléans. E un barbat frumos, cam efeminat, si mi se pare ca are mai multa prestanta decat spirit

Contesa rase incet si adauga:

— S-ar parea ca monseniorul duce de Chartres ar vrea sa mi-l propuna ca sot.

Henri vorbea de altceva. Se gandea:

„Voi rasplati bunatatea doamnei de Montboron omorandu-l pe duce? Dar poate ca-i voi face un serviciu daca acest domn este 6 canalie O fi chiar el <monstrul> de care vorbea doamna Bernard?”

Aceste ganduri nu-l impiedicara sa doarma. Dupa cum marele Conde, in ajunul bataliei de la Rocroi, motaie la adapostul unui tun, Henri. In ajunul unei batalii decisive, parea sa-i poata comanda lui Morfeu. Era predestinat pentru a se stapani.

Ducele de Mantua si de Guastalla veni singur si ajunsese primul. El stranse mainile maestrilor de arme cu nonsalanta, casca, spuse cateva cuvinte si se grabi, fara a avea aerul, sa-si puna masca din plasa de fier, manusile si sa-si imbrace costumul pentru scrima. Dupa ce facu toate acestea isi trase sabia si-i declara fratelui Passepoil ca nu vrea floreta.

— Nici eu, declara Henri, facandu-si aparitia. Avea obrajii imbujorati. Vazandu-l, Charles-Ferdinand se-ngalbeni sub masca. Nu-ncapea nici o-ndoiala: acesta era fiul lui Renè de Lagardère si al blondei Doria de la care mostenise parul blond si ochii caprui, singura femeie pe care o iubise si a carei amintire ii stranse inima.

„Blestemat fie Peyrolles! isi spuse ducele. Acest mizerabil, din lasitate, imi da de lucru! Era asa de usor sa fi terminat atunci! Ce mai conta un cadavru in plus sau in minus! Iata-ma in incurcatura! Acest tanar are un aer hotarat si poate ca datorita lui totul va fi pus sub semnul intrebarii. Adio, viata usoara! Adio frumoasei contese de Montboron si bogatiilor familiei Seignelay!”

Acest nobil personaj, dupa cum constatam, nu separa niciodata utilul de placut. Dupa cum ne amintim, era un excelent comediant. Fusese crescut la curtile italiene unde prefacatoria era foarte obisnuita. Ii intinse deci manusa dreapta celui ce sosise. Henri insa n-o accepta. Se multumi sa se incline usor si sa sopteasca:

— Printe domnule duce de Guastalla

Omise sa pronunte numele de Mantua. Charles-Ferdinand isi dadu seama si se enerva.

Deoarece erau prezenti o multime de gentilomi care-si exersau sabiile cu inflacarare, Henri il chema pe Cocardasse cu un semn si ii spuse, aratandu-l pe print:

— Domnul a dorit sa faca o-ncercare. Cred ca ar fi bucuros sa fim singuri

Gonzague se-nclina fara sa vorbeasca.

— In acest caz, declara Cocardasse, exista mijlocul de a aranja lucrurile.

— Sa luptam in sura? intreba Henri.

— Desigur! zise maestrul.

Tinand de sala de arme, aceasta sura unde altadata erau adapostiti caii celor ce veneau aici si ale carei ferestre de forma patrata si foarte murdare dadeau tot catre sala, era plina de praf si de tot felul de ustensile, in afara de mijlocul ei. Politicos, Lagardère il lasa pe Gonzague sa treaca primul.

— Cum ti se pare? intreba Passepoil care, in timp ce-i dadea o lectie unui nobil parfumat, nu scapase nimic in legatura cu „comoara” lor.

— Ce mi se pare e ca exista un mister, spuse gasconul cu vocea lui de tenor. Micul Parizian, atat de comunicativ de obicei, n-a spus mai mult de doua cuvinte. E un mister aici, cu siguranta!

— Secretele lui Henri sunt secretele lui Henri, zise Passepoil, cu multa convingere.

— Amin! aproba Cocardasse.

Si se dusera sa-si lipeasca nasurile de geamuri ca sa vada ce se-ntampla in sura. Imediat Cocardasse exclama:

— Drace! Printul vrea sa-l raneasca fandeaza cat poate a scos „musca” spadei lui!

Spuse asta pe un ton linistit, calm si raspunsul prietenului sau avu acelasi ton:

— Vrea sa-l omoare!

Cei doi maestri de arme incepura sa rada. Ducele se lupta ca un italian. Striga din cand in cand, sarind ca un ied. Cej doi gandeau: „Cunoaste toate siretlicurile. Degeaba insa daca are-n fata lui un Lagardère”.

Rece, calm, cu ochii atintiti asupra adversarului, Henri nu parea deloc deranjat de manevrele ducelui. Degeaba facea Charles-Ferdinand apel la toate trucurile din repertoriul sau, se lovea mereu de apararea tanarului. Intre pieptul acestuia si varful spadei ducale era un zid de netrecut ce parea sa se faca tot

mai lat. Deodata vocea rasunatoare a lui Henri tacu geamurile sa tremure:

— Duce, mi-i mila de domnia ta. Te enervezi, obosesti, rasufli greu. Sa ne odihnim!

In acest moment spada ducelui fu imobilizata si aruncata cat colo si se-nfipse intr-o cana de bere din lemn, in timp ce Henri gandea; „Omul care m-a amenintat acum cu spada nu poate fi decat monstrul pe care-l asteptam”.

Charles-Ferdinand spuse nonsalant:

— Nu eram intr-una din zilele mele cele mai bune dupa o noapte de petreceri cu Alteta sa Regala.,.

Se duse catre Henri, iar cei doi maestri ciulira zadar urechea ca tot nu putura auzi replicile pe care cei doi le schimbau. Au inteles doar dupa atitudinea lor ca era vorba de ceva grav. Ducele iesi primul, in timp ce maestrii sarira inapoi luand un aer nevinovat. Le spuse, parand vesel:

— Flacaul are merite intr-adevar din nefericire, nu eram forma dupa o noapte alba si o cina la ducele de Chartres

— L-ati atins? intreba fratele Passepoil foarte calm. Ducele nu binevoi sa raspunda si pleca sa-si schimbe costumul. Henri aparu si el, linistit si multumit, stranse mainile maestrilor sai si le sopti:

— Vrea neaparat sa moara-n seara asta. Passepoil se-ngrijora:

— E un asasin puiule! N-o sa vina singur la intalnire. Fereste-te!

— Vom fi si noi acolo! se oferi Cocardasse.

— La ce bun? raspunse Henri aratandu-si spada. Daca vor veni zece, vor fi zece morti! Puteti anunta serviciile funebre, au sa aiba de lucru!

— Vom fi acolo! zise si Passepoil.

— Ca martori? Fie!

In acele timpuri, incinta Parisului se termina, la vest, cam pe unde se afla astazi piata Concorde. Un sant, un povarnis, un zid flancat de o ghereta inspre Sena, toate acestea margineau gradina numita „Tuileries”, Se iesea din oras prin doua porti fortificate cu aceeasi arhitectura: una era poarta Saint-Honoré la capatul strazii cu acelasi nume, cealalta, poarta Conferintei, situata nu departe de fluviu.

Dupa ce treceai de poarta Conferintei te gaseai la inceputul asa zisului Cours-la-Reygne, alee inchisa si plantata cu arbori, creata de Maria de Médicis, vaduva regelui numit Vesnicul Galant, Pe Cours-la-Reygne isi dadeau intalnire elegantii si elegantele, cei putin la lumina zilei.

Noaptea insa era un loc sinistru. Nimeni nu se aventura aici in afara celor care stingeau felinarele, sau, mai ales vara, hotii de buzunare, raufacatorii sau muschetarii si garzile elvetiene cand voiau sa se dueleze. In acea seara pe Cours-la-Reygne nu era tipenie de om. In timpul zilei plouase mult. Betivii si indragostitii n-aveau chef sa bajbaie prin noroi si prin apa.

Cand Henri ajunse aici, fluierand o arie la moda, locul era gol. Luna nu lumina. Un vant rece, ca de iarna, agita crengile copacilor. Tanarul nu-i spusese nimic Armellei, nici contesei de Montboron. Anumite treburi nu le privesc pe doamne.

Ajuns la locul intalnirii cu aproape o ora inainte de ora fixata de ducele de Mantua, el examina locul: „Admirabil loc pentru o capcana! Fiecare castan poate sa ascunda un ucigas, dupa trunchi sau in frunzis Si cei care se vor ascunde in mirti pot sa-mi sara-n spate fara nici un risc. Bine combinat!”

Trecu un sfert de ora si-i vazu aparand pe Cocardasse si pe Passepoil, aroganti si calmi in acelasi timp.

— Aici Cocardasse, in acest tufis Passepoil dupa soclul asta, ii indruma el. Si, pentru numele lui Dumnezeu, nu interveniti decat daca strig dupa ajutor.

Zece minute mai tarziu, un oarecare zgomot se auzi inspre poarta Conferintei. Se auzira pasi de cai, zdranganit de lanturi si spade,, apoi voci soptite. Henri de Lagardère avea un aer ciudat, vedea in intunericul cel mai dens ca si pasarile de noapte. Auzul sau fin ii servea de minune. Incepu sa rada satisfacut.

„Printul ma onoreaza Constat ca e deranjat pentru a termina odata pentru totdeauna cu cocosatul de la Teatrul Micutei Regine cati oare? cinci? nu, noua, ba zece spadasini calare! Ce lux? Cred ca a racolat toti ticalosii de la cabaretul La-Vitelul-care-suge”.

Henri nu se insele. In zori, Antoine de Peyrolles aparuse pe domeniul zanei Choquotte neindraznind sa infrunte in plina zi targul in care se angajau spadasinii. Marc de Remaille, seful ucigasilor platiti, in fata unei sticle de vin proaspat de Argenteuil, il asculta si facu o intelegere cu el.

Ii trebuiau opt spadasini, in afara de Marc. Treaba era usoara: aveau de-a face cu un singur om, e drept foarte priceput in manuirea spadei. Nu era nici prea periculos: lucrau pentru un mare senior, care ar fi neutralizat curiozitatea pazei sau a domnilor de la Chatelet. In timp ce, dupa previziunile Micului Parizian, ducele si factotum-ul lui coborau de pe cai si-si ascundeau cat mai bine ucigasii platiti, el sari in santul ce separa Cours-la-Reygne de fluviu, se strecura printre trestii si facand un ocol, avea aerul de a veni de-a dreptul de la Tuileries.

Peyrolles il atinse cu cotul pe stapanul lui:

„Aceasta silueta care vine-ncoace, monseniore la naiba, ce aer insolent are!

Gonzague mormai:

— El e! Vezi in ce dificultate ne-a pus prostia pe care-ai facut-o acum cinsprezece ani?

— Si ce? O sa fie rece si teapan peste zece minute. Drept raspuns, Charles-Ferdinand isi facu cruce in intuneric. Acest desfranat, acest criminal chema in ajutor umbra sfanta a uneia dintre victimele sale: „Vincentia tu care-ai fost sotia mea in fata lui Dumnezeu, tu care esti alaturi de el cu siguranta, uita-mi greselile si roaga-te sa traiesc!”

O presimtire groaznica il chinuia. Dintii ii clantaneau, in cateva clipe Henri ajunse in fata lui:

— Am venit la timp, printe?

Curajul si insolenta familiei Gonzague pusera iar stapanire pe el. Isi reveni si-si infrunta adversarul:

— Exista obiceiul, spuse el, de a saluta mai intai pe cel pe care-l vei infrunta. Nu sunt surprins ca nu cunosti acest lucru, dumneata care porti un nume de-mprumut!

Henri facu un gest si palaria cu pene a printului cazu in spatele lui pe cand auzea aceste cuvinte:

— Stiu cine sunteti, domnule, si nu-mi pot scoate palaria in fata unui ucigas! Nu vin aici ca sa ma bat cu dumneata, duce de Mantua si de Guastalla, ci pentru a te pedepsi, pentru a te azvarli in noroi!

Si, scotandu-si spada:

— Charles-Ferdinand, fa-ti rugaciunea! Spada mea e instrumentul providentei si vei muri aici!

Peyrolles credea ca n-a fost vazut caci se ascunsese in spatele unui boschet de dafini chiar de la venirea tanarului. Henri era foarte aproape de ei. Intinzand bratul doar Peyrolles putea sa-i infiga spada in spate. Dar fidel lectiilor de scrima luate in Italia, printul facuse un salt intr-o parte pentru a avea mai mult loc si a se putea inarma, astfel ca adversarul lui trebui sa se deplaseze si el: atunci il vazu pe Peyrolles in dreapta lui. Totul dura foarte putin. Henri se-ntoarse fanda nu catre duce ci catre complicele lui si caraghiosul scoase un strigat sfasietor:

— M-a omorat!

Dupa care se prabusi intr-o parte. Gonzague se dadea mereu inapoi 'in fata furiosului Lagardère. Stia foarte bine ce facea. Fiecare pas inapoi marea pericolul care-l pandea pe tanar, caci in spatele fiecarui copac pe langa care treceau se afla ascuns unul dintre oamenii recrutati de Peyrolles. Deodata printul nu mai fu amenintat de spada nepotului sau. Se opri, surprins. Ce se-ntamplase oare?

Henri sarise spre stanga si se adapostise langa o fantana in constructie. Toata lumea ii intelese siretlicul. Spadasinii isi parasira ascunzatorile si fugira catre el.

— Spintecati-l! ordona Gonzague plin de speranta. Omorati-l!

— Daca o voi permite, rase Lagardère.

Iar vocea lui calda, ironica se auzi mai tare:

— Sunteti pierduti dupa domnul Charles-Ferdinand IV de Gonzague, duce de Mantua si de Guastalla, va voi

Ducele tocmai cazuse pe-o parte, lasandu-si arma, ca fulgerat.

— Aceasta-i dreptatea lui Lagardère! anunta Henri pe un ton solemn. Apoi ridica sabia si zise:

— Domnilor, n-am ce face cu pieile dumneavoastra. Nu va doresc raul si pariez ca nu stiti cine sunt Tineti cu tot dinadinsul sa ajungeti pe lumea cealalta? Daca vreti sa ne luptam o vom face!

Se intrerupse. Spadele celorlalti se lasasera in jos.

— Foarte bine, zise el, ne putem desparti prieteni. Dupa ce ramase singur, Cocardasse si Passepoil isi

facura si ei aparitia.

— Ei, puiule, — intreba gasconul — cate cadavre ai lasat pe-aici?

Celalalt interveni si el:

— Cati de Tatal nostru trebuie sa zic?

Henri ii lua de brat:

— N-aveam treaba decat cu ducele Uite-l. Probabil ca l-am atins si pe omul lui de incredere. Daca mai traieste, am sa-l rog sa vorbeasca. Cunoaste in mod sigur secretul nasterii mele. Haideti sa-l cautam!

Peyrolles insa disparuse. La chemarea lui, patru spadasini venisera, il urcasera pe cal, si-l dusesera la Paris prin poarta Saint-Honoré. Maestrii de arme si elevul lor il cautara in zadar prin tufisuri. Nu avea decat o rana mai serioasa la umar. Inspaimantat de Lagardère se prefacuse ca e mort. Venirea lui la Palais Royal nu fusese neobservata.

A doua zi Philippe de Gonzague veni sa afle vestile. Antoine pregatise o mica poveste. Se gandea ca nu trebuie sa vorbeasca de tanarul Henri, pentru ca politia ar fi vrut sa afle toate dedesubturile afacerii. Versiunea lui fu acceptata: fostul duce de Mantua se luase la harta cu un necunoscut, adversarul lui in sala de arme a lui Cocardasse si Passepoil. Acesta il jignise, asa ca hotarasera sa se dueleze. Ducele fusese ucis in duel; vrand sa-si razbune stapanul, Peyrolles se batuse si el

Ducele de Chartres trimise un ofiter in strada Croix-des-Petits-Champ. Acesta nu reusi sa afle care era identitatea spadasinului cu care se luptase ducele. Afacerea a fost clasata. Infricosat, Peyrolles parasi Parisul imediat ce se terminara cercetarile.

Charles-Ferdinand IV, dupa o frumoasa slujba la biserica Saint-Roch, la care cei trei Philippe au tinut sa asiste in haine de doliu! a fost expediat intr-un sicriu sigilat, in orasul sau natal, Mantua.

Contesa de Montboron, foarte curioasa, nu-si putuse refuza placerea de a asista la ceremonie. Acest nobil duce, daca totul ar fi fost altfel, nu i-ar fi devenit sot oare?

— Eram datoare sa spun pentru sufletul lui un Tatal nostru si in Ave Mi-am facut datoria. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace! ii spuse contesa lui Henri in timp ce luau cina.

Tanarul se feri sa raspunda, dar ochii ii sticlira ciudat, incat „micuta“ lui sora se-ntreba ce e cu el. Distrata, contesa nu vazu nimic si continua palavrageala ei vesela. Auzise vorbind oamenii, la iesirea din biserica, oameni ce pareau foarte bine informati! Ei pretindeau ca stiu unele secrete Dupa parerea lor, fostul duce de Mantua si de Guastalla murise in duel dupa ce ofensase un nobil foarte important de la curte. Dovada era faptul ca printul nu indraznise sa se masoare cu el

Armelle intreba, cu inima inexplicabil chinuita de neliniste:

— Adversarul printului va fi gasit? Am auzit ca Maiestatea Sa Regele detesta duelurile si ca a ordonat sa fie pedepsiti duelistii

Si ii arunca o privire lui Henri care ii arata un ochi foarte senin

Jeanne de Montboron raspunse:

— Daca nu se descopera nimic, nici regele n-are ce face. Ucigasul e necunoscut cel putin asa se spune

O ora dupa aceea, fiind singura cu Henri, Armelle de Sauves il intreba:

— Tu ai fost nu-i asa?

— Da, ii raspunse tanarul.

Ea batu cu piciorul in parchet, nervoasa:

— Totusi mi-ai promis

— Ce?  

— Sa nu-ti mai risti viata in tot felul de dueluri! A trecut timpul lor. Mai multe edicte, de pe vremea Cardinalului, interzic duelul. Nu mai trebuie sa-ti spun ca exista si un tribunal care judeca conflictele intre particulari. Si asa a trebuit sa parasesti armata dupa duelul cu capitanul tau

— Si nu regret, zise tanarul orfan. Omul care a ridicat bastonul asupra mea nu merita sa mai traiasca

— Sa nu mai discutam despre domnul Geveze, raspunse Armelle, dar pentru ce l-ai ucis pe ducele de Mantua?

— Nu l-am ucis, afirma Henri.

— Ce vrei sa spui?

— M-am razbunat. Am fost instrumentul justitiei divine. Cel care e transportat acum in Italia intr-o trasura neagra, cu toate onorurile datorate rangului sau, era monstrul de care imi vorbea maicuta Bernard inainte de a muri. Monstrul a fost pedepsit!

Ochii Armellei il urmareau mirati in timp ce Henri continua:

— Acest om este cel care mi-a rapit tatal, mama si probabil mostenirea ducatului Gaustalla. Dovezi nu am. Dar totul te face sa-l crezi in stare de aceste crime. La Cocardasse si Passepoil el a scos „musca” din varful spadei si ar fi facut orice ca sa ma omoare. Seara, pe Cours-la-Reygne. a organizat un fel de macel ma asteptau zece oameni inarmati cu spade, l-am lasat in pace pe toti, in afara de duce, care era un las si un criminal. Fara amintirea ta, poate ca m-as fi lasat purtat de manie si i-as fi dat gata pe toti. Noua din ei iti datoreaza viata, surioara!

Discutia continua pe un ton mai potolit. Fata, desi admira priceperea, sangele rece si curajul prietenului ei, tremura pentru el ca orice fiica a Evei: ea ii reaminti ca duelurile puteau sa-i distruga pentru totdeauna cariera militara. Drept incheiere, ea ii ceru sa nu se mai hazardeze in asemenea lupte.

— Armelle, nu ti pot promite nimic. Chiar daca temperamentul meu nu ma va face sa-mi scot spada din teaca, ma tem ca voi fi nevoit s-o fac din alte motive.

Si cum Armelle isi stergea lacrimile, suparata, continua:

— Am facut doua juraminte: sa-l pedepsesc pe cel care mi-a ucis parintii si mi-a furat averea si sa-ti redau tatal. Cu ajutorul spadei l-am tinut pe primul; cred ca tot ea ma va ajuta sa-l indeplinesc si pe cel de-al doilea.

Dupa ce il pedepsise pe Charles-Ferdinand si a tinut piept la opt spadasini langa schela fantanii de la Cours-la-Reygne, Henri capatase si mai multa incredere in el insusi. Inactivitatea il deranja acum, cand astepta sa-i fie acceptata angajarea in regimentul din Navara. Daca n-ar fi fost Armelle, care era ingerul lui cel mai bun, s-ar fi aruncat in orice aventura, numai pentru placerea de a actiona si din pasiune pentru risc. Intr-o zi hotari: „Sunt destul de mare pentru a face o incercare. Cabaretul „La-Vitelul-care-suge” trebuie sa-si dezvaluie secretele”.

Si iata de ce, dupa conversatia cu Armelle, merse s-o anunte pe contesa de Montboron ca nu putea sa cineze cu ea in acea seara.

Dupa care parasi strada GRenèlle-Saint-Germain la caderea serii, ajunse pe malul Senei si o lua pe cheiuri pana la Pont-Neuf. Era inca ziua. Clopotele sunasera mai inainte ora sapte. Hoinari pe locul unde se tinea targul. Curios si dornic de a se amuza privi paradele saltimbancilor si nu se putu opri sa nu-si spuna: „Noi eram mai buni!”

Amintindu-si de vremea cand facea pe cocosatul! Si pe omul fara oase la Teatrul Micutei Regine, Henri cazu pe ganduri. Visand la chipurile indragite ale Maicutei Toutou. domnului Isidore si doamnei Bernard, Henri ajunse in Valea Saraciei. Cersetorii, cocosatii, schiopii incepeau sa revina pe teritoriul unde domnea Zana Choquotte. Strada Ballu pe care se angaja Henri cu palaria trasa pe ochi si tinand bine spada sub mantia neagra, era plina de toate scursurile societatii, foarte putin surprinsa de alura mandra a acestui plimbaret nocturn. Mai vazusera ei de astia!

Cati nobili, dupa ce comisesera o crima, nu venisera, ca acest rege al ucigasilor platiti, Marc de Remaille. sa se puna sub protectia patroanei cabaretului?

In acea seara, doamna Myrtille, dupa obiceiul ei, intra in sifonierul din camera ei de culcare, pentru a privi prin zid, ce mai era nou la cabaret, in sala joasa si plina de fum.

Ea privi intai cu nepasare.

„Aceleasi mutre in afara de capitanul de pirati venit azi dimineata. Barbatul meu mi-a spus lucruri bune despre el. Arata bine Lui i-a fost dat, ca angajat, natafletul de Olivier de Sauves. Am sa-l intreb ce s-a intamplat cu Olivier”.

Deodata se trase inapoi si pali. Il zarise pe Henri de Lagardère. Myrtille nu uita nimic, mai ales ceea ce-i punea interesul si siguranta in pericol. Ea aflase totul despre epilogul incendiului de la Teatrul Micutei Regine. Cei de care se temea ii scapasera atunci. Cum sa actioneze impotriva acestui Lagardère si a Armellei cand se gaseau sub protectia contesei de Montboron? Se gandea adesea, plina de ciuda: Aceasta doamna de Montboron, nepoata de ministru, e bine vazuta de rege. Ea ajunge la el ori de cate ori vrea. Cine stie daca, prin acest baiat, ea n-a aflat de unde pleca lovitura impotriva Armellei?”

Totusi, prezenta lui Henri printre ticalosii din cabaretul ei, o facu sa spere: „Protectoarea lui n-a atras atentia lui Ludovic al XIV-lea asupra cabaretului, astfel incat blestematul de Lagardère n-ar fi incercat sa actioneze singur, pentru ca nu vad nici o mutra apartinand politiei pe aici toti astia-mi sunt cunoscuti. O sa fie asta ocazia de a ma debarasa de salvatorul Armellei?”

Fata ei de inger rautacios se-naspri. Nu putea sa se-ndoiasca. Il vazuse pe Henri de mai multe ori alaturi de Armelle, insotind-o pe contesa fie la targul din cartierul Saint-Germain, fie la biserica, la plimbare sau la teatru.

Doamna Myrtille auzise multe despre calitatile lui Lagardère. Marc de Remaille nu frecventa si el sala de arme a lui Cocardasse si Passepoil? in plus, oamenii angajati de catre Antoine de Peyrolles pentru capcana de pe Cours-la-Reygne nu se abtinusera sa povesteasca patroanei lor ce se-ntamplase acolo. Ei mai auzeau inca vorbele lui Henri in fata cadavrului princiar: „Aceasta-i dreptatea lui Lagardère”, iar ochii lor inca mai vedeau cum stralucea spada lui fermecata jucandu-se cu cele opt spade ale lor.

„Lagardère! mormai Myrtille, iar Lagardère! Iata un nume pe care nu mai vreau sa-l aud!”

Ea reflecta cateva clipe. Acest tanar, strapuns de sabii, aruncat teapan pe dalele cabaretului insemna, mai ales daca mai spinteca si el cativa cheflii, deschiderea unei anchete.

„N-as scoate-o la capat cu ancheta, hotari ea. Si totusi, daca-l las in viata imi va descoperi secretele cu siguranta. Cel mai bine e sa moara. Voi fugi imediat dupa aceea. La Havre, Godefroy ma va ajuta sa ies din incurcatura. Suntem destul de bogati. Ne vom duce sa locuim in Antile. Se spune ca acolo e raiul pe pamant. Trebuie sa risc, acum ori niciodata!”

O alerta pe Gertrand cu ajutorul clopotelului si-i chema prin ea pe Joël de Jurgan si pe L’Estafé, mai disgratiati ca oricand de la incendiul, ramas fara rezultat, de la Teatrul Micutei Regine. Aparura cu coada-ntre picioare Myrtille insa ii privi cu multa bunavointa

De zece minute Henri de Lagardère era asezat singur la o masa a cabaretului, o masa cu patru locuri si extraordinar pentru acest loc cam aglomerat, nimeni nu se gandise sa se aseze alaturi de el

In timp ce manca, Henri se uita din cand in cand la cei din jur. Nu tinea deloc sa provoace o incaierare. Venise sa ia contact cu locurile unde fusese vazut Olivier de Sauves ultima oara. Nici un plan nu se contura inca in mintea lui. Era bine oare sa palavrageasca un pic cu Marion? Sau sa joace carti cu acesti ticalosi? Nu stia ce sa faca. Astepta o ocazie ca sa intre in vorba cu obisnuitii locului.

Deodata isi dadu seama ca se petrece ceva ciudat. Doi colosi cu spada la sold mergeau de la un grup la altul, se asezau, vorbeau in soapta. Si imediat privirile celor care beau sau jucau carti se indreptau catre cel care era singur. Apoi mai observa ceva. Cei pe care colosii ii vizitasera, se ridicau la randul lor, mergeau la bucatarie si reveneau cu spada la sold.

Henri surise: „Probabil am fost semnalat daca-si iau spadele”.

Ataca o bucata de pui fript mormaind:

— Era un cocos de cel putin o suta de ani! Si cum Marion cea roscata trecu pe-acolo, o interpela:

— Ei, fato! Asta-i cocosul care a cantat cand Sfantul Petru s-a dezis de Hristos?

Proasta, servitoarea deschise gura fara sa raspunda, iar in spatele ei aparura siluetele lui Joël de Jurgan si L’Estafé.

— Ce-i? Baiatului nu-i place carnea? il ironiza bretonul

— De ce nu te duci la „Pomme de Pin” sau la „Croix du Trahoir ? Acolo-i vei gasi pe tovarasii dumitale, acei cavaleri buni de spanzuratoare!

— Aici, spuse cel cu cicatrice, totul e bun Iar pentru cei care spun altfel, uite ce-am pregatit

Si-si trase sabia, imitat imediat de tovarasul sau, ceea ce declansa incaierarea. Vreo treizeci de cheflii pe care Marc de Remaille ii domina cu statura lui inalta, se ridicara si venira catre ei.

Se stie cat de prompte erau reactiile lui Henri. Vazand spadele lucind, el sarise peste cele doua scaune de la masa lui; se lipi de zid si-si scoase spada, zicandu-si: „Unde oare i-am mai vazut pe acesti potlogari?” Dintr-o data memoria lui reconstitui scenele salvarii Armeliei. Se revazu urmarindu-i pe cei doi, luptand cu unul in valuri, in timp ce celalalt, pe mal, fugea si arunca cu pietre pentru a-l face sa se scufunde. Atunci rase in sinea lui: „Ai mei sunteti, puisorilor!” Vocea lui se auzi in toata sala:

— Acum cinci ani am salvat din mainile voastre, banditilor, o fetita blonda pe care ati aruncat-o in apa. Atunci insa nu eram decat un baietandru ce nu stia sa foloseasca o arma.

Dupa indicatiile doamnei Myrtille, Lagardère trebuia trimis pe lumea cealalta fara mare galagie, asa ca spadasinii se ferira sa raspunda. Apoi ceva uimitor se produse si toti se pusera pe injurat. Un zdrentaros, care, dand din coate, reusise sa se strecoare langa L’Estafé, isi arunca mantia soioasa si aparu, svelt si tanar, imbracat cu eleganta, cu spada in mana si strigand:

— Domnule, oricine ai fi, voi fi de partea dumitale! Ticalosii astia sunt pierduti!

Cu un salt trecu de cealalta parte a mesei si se posta alaturi de Henri care era destul de surprins.

— Domnule, va multumesc, zise Micul Parizian. Sa incercam sa ne tinem bine!

Henri sari pe masa si douazeci de sabii il amenintara, dar nu se sperie si-i spuse tovarasului sau:

— Domnule, aceste spade nu sunt demne de noi! Cand le vad mi se face greata! Vreau sa pedepsesc cativa criminali, asa ca tineti-va bine si pe urma vom iesi fara graba.

Reperandu-l pe L’Estafé, Henri ii neglija pe ceilalti pentru a se ocupa de el. Indeparta trei spadasini, sari si lovi scotand un strigat de bucurie. L’Estafé avea gatul spintecat dintr-o parte in alta; sangele tasni improscandu-l pe Joël care se dadu inapoi, foarte palid. Marc de Remaille se arunca in fata lui. Inca de ia primele lovituri simti ca Lagardère manuia mai bine spada decat el si se temu sa nu-si piarda viata, asa ca incerca sa dispara cat mai repede printre ceilalti. Henri ii ranea, para, fanda si impingea gramada adunata in fata lui catre bucatarie.

In ceea ce-l privea, necunoscutul isi vedea de treaba lui. El rasturnase masa peste adversari, ranindu-i pe unii, pe altii lovindu-i cu pumnii si cu picioarele, cu o furie egala cu a lui Henri. El strigase:

— Ticalosilor! Netrebnici buni de spanzuratoare! O sa va amintiti voi de capitanul Tourmentin din confreria Broastei Testoase.

Deodata se auzi un fluierat, iar spadasinii se retrasera si-si bagara spadele in teci. Toti fugira catre bucatarie lasand intrarea libera. Henri rase:

— Ca-ntr-o poveste!

Si, intorcandu-se catre tovarasul lui:

— Iata o frumoasa-ntorsatura a sortii! Eram cat pe-aici sa-i expediem pe lumea cealalta pe acesti indivizi si ei nu vor sa se duca acolo.

Celalalt il lua de brat:

— Sa iesim. Iti voi explica acest miracol.

Henri incuviinta: Se gandea: „L-am omorat pe unul dintre cei doi care-au vrut s-o inece pe Armelle si am facut cunostinta cu celalalt N-am sa uit niciodata mutra lui de bruta. Va veni si randul lui, mai curand sau mai tarziu, o jur!”

Cei doi tineri iesira in strada si-si stransera mana cu emotie.

— Domnule, zise Henri grav, cred ca incep sa am pentru domnia ta unul dintre cele mai nobile sentimente umane: prietenia. Ma numesc Henri de Lagardère si te asigur ca poti conta pe mine oricand!

— Eu ma numesc Gaston, viconte de Varcourt, dar am acceptat porecla Tourmentin printre piratii pe care-i conduc.

— Esti unul dintre „Fratii Coastei”?

— Desigur. Ai auzit acel fluierat dupa ce-am spus ca fac parte din confreria Broastei Testoase? Trebuie sa-ti spun adevarul: patroana acestor locuri ne trimite din cand in cand oameni pentru a mari confreria! Semnalul ei a oprit incaierarea. Nu putea sa-l lase pe un tovaras sa cada-ntr-o capcana. Ar fi costat-o prea scump!

Dupa un moment de tacere, Tourmentin relua:

— Dar sa nu mai vorbim despre asta. Am venit alaturi de dumneata nu numai pentru ca ma revolta faptul ca ti se pregatise o capcana, ci si pentru ca ai pomenit de-o fata. E vorba de Armelle de Sauves, cumva?

— De unde stii? se mira Henri.

— O caut in numele tatalui ei.

— Atunci ai gasit-o, il asigura Henri. Il cunosti pe tatal ei?

— E prietenul meu cel mai bun.

— Ah, viconte! Esti mesagerul fericirii. Am promis Armellei sa-i redau tatal. Datorita dumitale, lucrul e ca si facut, nu?

— Nu inca, replica Tourmentin, dar important e sa linistim fata in legatura cu soarta celui pe care-l credea pierdut

Françoise d'Aubigné, cunoscuta sub numele de marchiza de Maintenon era, neoficial, regina Frantei. Se putea spune ca era chiar mai mult decat o regina caci, in afara de Caterina de Médicis, nici o alta sotie de rege nu avusese atata influenta asupra treburilor statuiui.

Era nepoata lui Agrippa d’Aubigné, prieten si tovaras de lupta al lui Henric al IV-lea si, in plus, poet. Françoise se nascuse la Niort, in donjonul unde tatal si mama ei erau inchisi din motive politice: protestantii incercasera, in partea de vest, sa se grupeze intr-o republica. Se mai poate vedea si astazi, la al doilea etaj al turnului de nord, camera in care copilul ce urma sa aiba un asemenea destin, a scos primul strigat.

Viitoarea sotie a Regelui Soare a avut aceeasi religie ca si parintii ei, dar s-a convertit de tanara la catolicism si a intrat la calugaritele ursuline.

Dupa un timp, mama ei a luat-o inapoi, dar din nefericire, a murit cand fata avea saisprezece ani. Era o fata foarte frumoasa domnisoara d’Aubigné, foarte bine crescuta, sensibila, dotata cu prezenta de spirit si intelepciune. Ar fi facut onoare oricarei familii. Din nefericire, moartea mamei o lasase pe lume avand drept avere doar ochii ei frumosi si tineretea. Cei dornici sa o ia de nevasta se-ndepartara, in afara de unul.

Acesta era putin atragator, cu trupul atat de contorsionat ca avea forma unui Z. Era bolnav si de podagra, chinuit de dureri, incat el insusi isi zicea „olog”.

Se numea Paul Scarron si avea patruzeci si doi de ani! Fiu al unui consilier din Parlament, tanarul Paul parasise casa parinteasca dupa ce tatal lui adusese aici o mama vitrega. Aceasta-i facea viata imposibila; mai tarziu reusi chiar sa-i fure mostenirea consilierului. Scarron era foarte inteligent, erudit, spiritual; isi puse gulerul de abate si incepu sa frecventeze boema cuprins de demonul literaturii si saloanele pretioaselor. Nu neglija sa frecventeze tripourile si balciurile, adus aici de gustul lui pentru aventura si de dorinta de a bea, a juca si a petrece cu fetele de moravuri usoare.

La douazeci si opt de ani avea o sinecura pe langa episcopul din Mons. In acel an se produse accidentul care avea sa faca din el un invalid. Mare chefliu, fiind in tinutul claponilor, a vrut sa se deghizeze in pasare de curte cu ocazia carnavalului.

S-a aruncat intr-o gramada de pene si de puf, dupa ce-si unsese corpul cu miere. Pe strada, identitatea lui a fost dezvaluita de niste doamne cucernice. Ele au fost scandalizate si au atatat multimea. Deja era renumit in oras pentru chefurile lui, Scarron a fost huiduit, urmarit si amenintat. Pentru a scapa de gloata de temei, el nu ezita sa se-arunce-n apa. Stuful il ascunse dar, auzind strigatele de pe mal, Scarron, tremurand atat de frig cat si de frica, ramase in apa mai multe ore. Contracta astfel un reumatism deformant de care suferi toata viata.

Reintors la Paris trai din scris si mai ales dintr-o pensie pe care i-o acordase Ana de Austria. Apoi veni Fronda El il ataca pe Mazarin si-si pierdu pensia. Era o pedeapsa dura dar meritata pentru autorul pamfletului „Mazarinada”.

Din acel moment isi castiga existenta cu, pana lui de poet si autor burlesc: o duse destul de bine in casa lui din strada Tixandrie. O vesela societate compusa din scriitori si oameni spirituali se aduna la el. Puteau fi vazuti acolo doamna de Sevigné, doamna de Sablière, Ninou de Leuclas, Marion de Lorme, Scudéry, Vivone, Pellisson, Gramont si alte celebritati ale epocii.

Pentru a nu muri de foame, angelica Frangoise d’Aubigné deveni sotia acestui monstru. Nimeni n-a ascultat confidentele acestei sotii pentru ca ea n-a spus nimic nimanui. Doamna Scarron a stiut sa placa oaspetilor poetului, ba chiar mai mult decat atat, ea a cucerit respectul si admiratia lor pentru totdeauna.

Aceasta casatorie dura opt ani. In 1660, Scarron spuse prietenilor sai ca este pe moarte si-i consola cu aceasta fraza: „N-o sa ma plangeti niciodata atat cat v-am facut eu sa radeti!”

Inca o data spectrul mizeriei batu la usa Francoisei Ana de Austria facu o pensie de 2000 livre vaduvei poetului, iar marchiza de Montespan, pe atunci favorita atotputernica a regelui Ludovic al XIV-lea, ii incredinta educatia copiilor pe care-i avuse din legatura cu regele. In 1673, Ludovic al XIV-lea hotari, din motive politice, sa-si legitimeze,bastarzii, iar guvernanta lor avu o situatie oficiala. Ea locuia la palat si primi in dar marchizatul de Maintenon.

Marele Rege, orice s-ar spune, nu fusese prea fericit in dragoste. Tanar, o adorase pe Maria Mancini, nepoata lui Mazarin, fara s-o poata lua de nevasta; Cardinalul se opusese din ratiuni de stat. Domnisoara de Fontanges era frumoasa, dar proasta; regina Maria Tereza, urata, fara spirit, cu niste dinti stricati, grasa si mancacioasa, poftind mereu ciocolata: domnisoara de la Valiere n-a stiut sa-l incante si sa-l retina: doamna de Montespan a fost josnica, rautacioasa, agresiva, violenta si chiar criminala

Cum de ajunsese Regele Soare s-o iubeasca, la peste patruzeci de ani, pe marchiza de Maintenon care era mai in varsta decat el? ii spunea uneori: „Tu esti linistea mea”. Doamna de Sevigné a explicat ca aceasta femeie l-a facut sa cunoasca un nou fel de iubire, alcatuit din prietenie sl tandrete, necunoscut lui pana atunci.. Si mai era ceva.

Un rege este inconjurat de pasiuni, de pofte, de egoism. In mijlocul lor, el este singur, inspaimantator de singur. Fiecare incearca sa aiba un profit de pe urma prieteniei ce i-o ofera. Doamna de Maintenon nu cerea si nu dorea nimic, niciodata. Ea era fericita cu soarta ei.

Cand regele ii ceru sa-l ia de barbat, in 1683, doi ani dupa moartea reginei, ea nu consimti fara a se lasa rugata. „Nu vreau decat sufletul dumitale, ii spusese regelui, si nu pentru mine, ci pentru a-l inchina lui Dumnezeu Pentru asta voi trai si voi ramane alaturi de dumneata”. Ea era sincera Si astfel, orgolioasa Franta monarhica asista la un eveniment nemaipomenit: Marele Rege lua de nevasta pe vaduva unui olog

Doamna de Maintenon n-a fost niciodata regina pentru ca n-a dorit sa fie incoronata. Insa Ludovic al XIV-lea lucra in apartamentele ei impreuna cu ministrii si de multe ori ii cereau parerea.

Cu inima stransa si plina de furie, patroana cabaretului „La-Vitelul-care-suge” se ducea in acea zi la marchiza de Maintenon.

Ploua. Cerul parea sa se fi lasat peste padurile de la Mendore si Saint-Cloud. Tristetea naturii o egala pe cea din sufletul Myrtillei. Pe langa tristete, Myrtille era si plina de manie. Se gandea: „Ah, blestematul ala de Lagardère! O sa-l gasesc mereu in calea mea? De trei ori mi-a stricat planurile! A patra oara n-o s-o mai faca! Un om ca asta nu poate fi atacat din fata. Sa gasim un siretlic! Vreau sa moara!”

Scandalul de la cabaret a avut urmari chiar in aceeasi noapte. Datorita unei nemaipomenite nesanse, dupa ce auzisera paza trecand, Marc de Remaille si

Joël de Jugan iesisera pentru a arunca in Sena corpul lui L’Estafé, plin de sange dupa ce fusese strapuns de sabia lui Lagardère, cand se-ntampla un lucru neasteptat, rondul, in loc s-o ia pe cheiul Feraille, ca de obicei, cotise pe strada Ballu.

Seful pazei ceru explicatii. De unde veneau? Cine era mortul? Ce voiau sa faca cu cadavrul? Joël si Marc au fost dusi la inchisoarea Chatelet, mortul a fost abandonat in strada, iar oamenii pazei au intrat in cabaretul „La-Vitelul-care-suge”. Au vazut sange pe dalele de piatra si. o jumatate de duzina de raniti pansati de tovarasii lor.

— Frumos! declara ofiterul de politie. Bataie raniti cadavre sustragerea unui cadavru sa vina patroana acestui loc rau famat!

Myrtille trebui sa apara. Era in toaleta de gala, impodobita cu bijuterii. Ofiterul si soldatii pazei isi scoasera palariile in fata ei. Ea simti ca numai datorita frumusetii si luxului pe care-l afisa, nu fusese arestata pe loc. Trebui insa sa semneze procesul verbal facut de ofiter. Peste putin timp urma sa apara in fata ofiterilor de la Chatelet.

Zana Choqoutte stia ce risca. In afara de inchiderea cabaretului, o noua perchezitie in local si dependinte putea descoperi butoaiele cu pulbere pentru pirati, pustile bucan si un om aflat intr-un „cuptor”, gata sa moara, poate, din pricina saporificului descoperit de Coquebar.

Myrtille n-a mai putut dormi dupa plecarea pazei. Se tot intreba: „Sa fug? Sa ma duc la Havre? Sau sa ma duc la doamna de Maintenon?”

Inclina catre prima solutie, desi aceasta nu i-ar fi lasat decat oarecare ragaz. Politia ar fi cautat-o pe patroana cabaretului, mai ales din cauza negotului cu arme si a rapirilor ce aveau loc acolo. Foarte repede, firul ar fi ajuns la Coquebar, falsul bacan Si-atunci ar fi fost sfarsitul sfarsiturilor! l-ar fi asteptat spanzuratoarea

Mai bine era sa incerce sa deturneze ancheta cu ajutorul marchizei pe care va sti .ea s-o traga pe sfoara. De aceea, imbracata mai modest ca de obicei, se ducea la Saint-Cyr, unde aflase ca se gasea regina incoronata a Frantei.

In 1680, la cererea doamnei de Maintenon, regele fondase, in satul Saint-Cyr, o scoala pentru o suta cincizeci de fete nobile, dar sarace. Marchiza se pasiona pentru aceasta scoala si-l facu pe Racine sa joace acolo ultima piesa, Electra.

Imbracata in negru, palida, cu fata iluminata de ochii ei mari, foarte frumosi in ciuda celor saizeci de ani, marchiza de Maintenon, ca o intrupare a simplitatii, astepta vizita finei sale intr-o camera mobilata sobru, fara candelabre si oglinzi.

Foarte credincioasa si mandra, aceasta femeie pe care mizeria n-o inacrise, pe care rangul n-o facuse egoista, o iubea inca mult pe Myrtille. Nu era nasa ei? Nu-i aducea ea aminte de copilaria petrecuta in donjonul de la Niort? Marchiza credea ca Myrtille are-un suflet pur si era mereu fermecata de aceasta frumusete bruna, cu trasaturi atat de regulate, de acei ochi negri si nostalgici, de vocea ei trista, de femeie care sufera.

Fina stia sa placa si se lasa mangaiata. Ii vorbea nasei de slujbele la care asistase Suspina de-ti rupea inima evocand casatoria ei cu o bruta si greutatile ei de patroana de cabaret.

Inca de mult, lasandu-se inselata de aceasta comedie, doamna de Maintenon isi proteja fina. Ea citea raporturile politiei referitoare la acest cabaret rau famat, „La Vitelul-care-suge”, si-i spunea ministrului: „Raspund pentru proprietara. O cunosc .ca pe mine insumi.” in curand, cei care denuntau lucrurile necurate ce se petreceau la cabaret se plictisisera. Dar adevarul iese intotdeauna la iveala. La prima crima nimeni, nici macar regele, nu se putea opune sanctiunilor.

Scena petrecuta intre nasa si fina fu extraordinara. Myrtille inainta, facu o reverenta si astepta, modesta, cu ochii plecati.

— Ei, copila mea, zise marchiza, fara atatea fasoane! Vino sa te sarut!

Myrtille se apropie.

— Plangi? De ce ai lacrimi in acesti ochi frumosi? Myrtille se arunca la picioarele nasei si-si ascunse capul in poala ei. Hohotele ei de plans iti starneau mila. Doamna de Maintenon ii lua palaria si o mangaie pe par.

— Hai gata Ce ti-au facut? Nu stii ca sunt aici sa te consolez, sa-ti usurez necazul

— Am un mare necaz nasa! Daca ai sti!

Doamna de Maintenon o facu sa se ridice si-i spuse sa se aseze intr-un fotoliu langa ea.

— Sterge ti ochii, Myrtille! continua ea. Nu-mi place cum arati cand plangi. M-am obisnuit sa te vad frumoasa si stralucitoare. Hai, spune-mi ce s-a-ntamplat! N-am decat o jumatate de ora la dispozitie. Regele vaneaza in padurea de langa Saint-Cyr si va veni sa ia masa cu mine. Voi informa pe Maiestatea Sa imediat

„Ce bine, se bucura in sinea sa Myrtille, nici ca se putea o ocazie mai potrivita.”

Ea povesti nasei sale ca un tanar venise sa ia cina la cabaret; el cautase cearta vecinilor sai inofensivi, printre care un gentilom breton cazut in mizerie si un altul, cam sarac cu duhul, dar foarte de treaba, numit L’Estafé, adica omul cu cicatrice. Myrtille ii cunostea de ani de zile. Cu toate ca isi castigau existenta cu spada, ei detestau incaierarile. De altfel, ii erau foarte devotati si stiau ca prietena lor nu vrea scandaluri la cabaret. Acest Lagardère insa isi scosese sabia din teaca si se aruncase furios asupra celor doi oameni pasnici. Cei ce se aflau acolo s-au grabit sa-i ajute. Dar acest Lagardère are un fel de diavol El isi facu N loc printre ceilalti, omorandu-l pe L’Estafé.

— Dormeam, zgomotul bataii nici n-a ajuns pana la mine dar s-a facut o greseala in loc sa se duca sa-l previna pe seful pazei, ei s-au speriat Joël de Jugan si un altul, crezand ca tovarasul lor traia inca, au vrut sa-l duca la Hotel-Dieu. O patrula trecu si vazu ca L’Estafé isi daduse ultima suflare, iar ofiterul care comanda patrula, datorita locului nesigur si orei tarzii, crezu ca voiau sa arunce corpul in Sena si nu asculta nici o explicatie. Si iata-ma disperata! Si a trebuit sa semnez un proces verbal! Voi fi urmarita! Daca nu consimti sa ma protejati, ce se va-ntampla cu mine? Doamna de Maintenon surase:

— Linisteste-te Myrtille, n-o sa se-ntample nimic. Numai ca regele este foarte iritat de bataile si crimele care se-ntampla in Valea Saraciei de cateva luni, asa ca-i mai bine sa te duci la Havre pentru catva timp, la sotul tau Dupa aceea vei deschide cabaretul din nou Afacerile sotului tau merg la fel de rau?

— Ah, doamna, bietul Godefroy are mari necazuri, va asigur! Razboiul maritim ruineaza comertul! N-are ce vinde!

Marchiza relua:

— Maiestatea Sa detesta duelistii si pe toti cei care-si castiga existenta cu ajutorul spadei. Care-i numele celui care l-a ucis pe L’Estafé?

Myrtille, pe care bucuria razbunarii o imbata, spuse imediat:

— Agresorul a avut grija sa ne informeze. Striga in timp ce se lupta: Lagardère!

— Lagardère? Regele isi va aminti.

— Mi s-a vorbit adesea despre acest spadasin. Pe cand era soldat, s-a duelat cu capitanul lui, domnul Geveze si l-a omorat De curand s-ar fi duelat cu ducele de Mantua

— Aceasta afacere a fost clasata, observa marchiza. S-a vorbit despre ea in fata mea, la Consiliu.

Nasa si fina se-mbratisara de mai multe ori, cu tandrete. Audienta lua sfarsit. Se auzira zgomote, pasi si cai. Myrtille il vazu pe rege coborand dintr-o trasura modesta, neagra, fara blazoane. Cativa nobili si servitorii il inconjurau. Era palid si parea obosit, iar pe cizme avea noroi si sange.

Intorcandu-se pentru a intra in vestibul, el o zari pe Myrtille si isi scoase palaria. Ludovic al XIV-lea saluta toate femeile; era unul dintre cei mai curtenitori barbati din regat. El avea atunci in jur de saizeci de ani. Era inca un barbat destul de frumos, nu datorita staturii sale medii, ci mai ales fetei impunatoare, picioarelor frumoase si vocii placute. Acestor daruri naturale se adauga faptul ca avea o gratie fara afectare, era maret fara a fi trufas si se supraveghea intotdeauna.

A lasat imaginea unui monarh fastuos. Era asa cand voia sa fie si ii facea pe ceilalti sa respecte Franta in persoana lui. Dar adora intimitatea, absenta etichetei. La Saint-Cyr, el era un simplu tata de familie.

Ludovic facu onoare pranzului pe care i-l oferi doamna de Maintenon. Era un mare mancacios, din cauza temperamentului sau dar si din cauza starii sale de sanatate: mesteca cu greutate alimentele pentru ca niste dentisti nepriceputi ii rupsesera o bucata de maxilar in timp ce incercau sa-i scoata o masea: de mai multi ani avea tenie, iar medicii ignoranti il puneau sa faca mereu purgatii si clisme si-i luau sange.

Un altul ar fi murit de mult. El insa rezistase cu curaj, exersandu-si in fiecare zi „meseria” de rege.

Marchiza incepu sa vorbeasca in timp ce regele manca. Il punea astfel la curent cu cele mai mici incidente din viata domnisoarelor pe care le proteja. Monarhul asculta vizibil distrat. La urma doamna de Maintenon ii povesti despre vizita finei sale, Myrtille. Ochii lui Ludovic stralucira.

Spuse, nemultumit:

— In unele cartiere ale Parisului se impune un control sever al politiei. Voi veghea ca acesta sa fie-ndeplinit. Se cunoaste numele acestui duelist, doamna?

— Sire, spuse marchiza, este un spadasin periculos. Se povesteste ca si-a ucis in duel capitanul, pe domnul de Geveze, pe cand era soldat, si ca n-ar fi strain de moartea ducelui de Mantua si Guastalla.

— Cum se numeste? intreba regele nerabdator.

— Henri de Lagardère, sire. Sper ca justitia va fi prompta in acest caz.

Ludovic isi compuse o masca impenetrabila.

— Doamna, spuse el calm, nu putem sa actionam inca. Ne vine greu sa credem ce vi s-a raportat

— Sire! se emotiona marchiza.

— Nu va tulburati, doamna. Nu domnia voastra sinteti vizata. Credem ca s-a abuzat de increderea si generozitatea domniei voastre il cunoastem pe acest Lagardère

Putin timp dupa aceea, continua:

— Lui si prietenului sau, vicontele de Vancourt, ii datorati fericirea de a ma vedea in viata. Deci nici nu poate fi vorba sa-l pedepsim. In aceste clipe, acest tanar galopeaza catre regimentul din Navara. Nu depinde decat de el sa ajunga cavaler Avem incredere in el.

Doamna de Maintenon nu mai indrazni sa-l intrebe nimic pe rege. Stia ca putea sa-l forteze sa actioneze altfel decat dorea. Dupa ce pleca, ea incerca sa-i faca pe servitori sa vorbeasca; a doua zi la Versailles, ea-i interoga, cu multa abilitate, pe nobilii care-l insotisera pe rege la vanatoare, dar nu afla nimic pentru ca acestia nu stiau nimic. In aceeasi seara, marchiza scrise finei sale un scurt bilet: „Ramai la Havre; n-am putut sa fac nimic pentru a-l aresta pe Lagardère.”

In timp ce doamna. Myrtille mergea in trasura sa se planga nasei sale, Henri de Lagardère si noul lui prieten, vicontele Varcourt, poreclit Tourmentin, galopau sub cerul mohorat ce incepuse sa dea semne de inseninare.

Se intorceau de la Dreux unde capitanul de pirati avusese treburi si, dupa ce traversara Houdan, padurea Quatre-Piliers si Les Gatines, vedeau stralucind clopotnitele de la Saint-Cyr unde planuiau sa-si lase caii sa se odihneasca si sa ia o gustare la han.

Aceste tinuturi, domenii regale pe atunci, erau impadurite si mai pline de vanat decat astazi. Cerbii si mistretii se gaseau in numar mare. Cei doi prieteni nu fura surprinsi auzind sunetul conului de vanatoare si vazand ca le taiau calea o multime de haitasi si de nobili calare.

Calul lui Tourmentin fu cuprins de o dorinta stranie. Cunoscuse el inainte bucuria de a alerga in urma cerbului? ii intrase-n cap sa escorteze multimea? Nu se stie. Cert este ca o lua la galop prin padure urmat de calul lui Henri, cuprins si el de nelinistea tovarasului sau dupa ce auzise latratul cainilor, strigatele haitasilor si sunetul cornului.

Cei doi cai, ca nebuni, alergau atat de repede ca, oricat de buni calareti ar fi fost cei doi, nu reuseau sa-i opreasca si aveau mult de furca pentru a nu fi aruncati din sa sau loviti de crengile mai joase ale copacilor. In cele din urma, intelesera inutilitatea eforturilor lor si hotarara sa-si lase animalele sa se oboseasca si sa se linisteasca de la sine.

Cerbul alerga catre Trappes unde credea ca va scapa aruncandu-se in helesteul care-i era cunoscut. Pentru cateva clipe, cainii pierdusera pista, unii adulmecand catre Guyancourt, ceilalti cercetand pe langa satul Neauphle. Vanatorii se impartisera in doua grupuri pe langa padure. Tourmentin profita de invalmaseala pentru a-si stapani calul si a-l opri.

— Ne-ntoarcem, ii zise el lui Henri. N-avem ce face aici. Sa o luam spre.drumul catre Versailles.

De facut insa, era mai greu. Aceasta cavalcada pe i care o facusera fara voie ii dusese destul de departe :i si nu cunosteau tinutul.

— Sa ma ia naiba daca stiu unde suntem! zise i vicontele nemultumit. Animalul asta parc-a innebunit!

— Nu-i nimic, raspunse Henri, ploaia a stat, soarele e sus si vom gasi imediat vreun taietor de lemne sau vreun taran care sa ne-ndrepte catre drum. Cred c-am mers catre sud, s-o luam inspre nord.

Incercara sa gaseasca drumul. Dar nimic nu-i mai inselator decat o padure fara carari, asa ca cei doi prieteni se rataceau tot mai mult. Deodata, Henri isi opri calul si asculta. Tourmentin il imita, surprins:

— Ce te-a apucat?

— E o-ncaierare pe-aproape. Au lovituri de spada. Sa mergem sa vedem ce se-ntampla!

Si isi indrepta catul catre dreapta, de unde veneau zgomotele suspecte. Intr-o poiana, sase calareti atacau un gentilom imbracat in rosu, cu cizme elegante si avand o peruca impunatoare pe cap, care, fara cal, deoarece iapa lui neagra zacea nu departe de acolo, se apara cu vitejie.

— Lasii! mormai Henri. Sase contra unu! Si spadele acelea lungi impotriva uneia de parada! Hai sa-i venim in ajutor!

Si intr-o clipa, Henri fu langa omul in rosu. Atunci vazu ca agresorii acestuia purtau masti de catifea neagra pe fata.

— Ah! exclama el, astia-s din cei ce nu se dau inapoi de la o crima! Domnilor, an doua cuvinte sa va spun iata-l pe primul!

Spada lui avea viteza fulgerului. Inainte ca Tourmentin sa ajunga si el alaturi, un individ mascat isi pleca fruntea si-si ducea mainile la piept, pe cand altul primi o lovitura in obraz O voce striga, din partea agresorilor:

— Retrageti-va!

Cei sase criminali disparusera ca-ntr-o furie, in timp ce Lagardère, manios, ii spuse prietenului sau:

— Sa le aratam noi canaliilor astea! O voce ferma il facu sa se-ntoarca:

— Nu faceti nimic, domnilor.

Atunci Tourmentin si prietenul sau se descoperira: il aveau in fata lor pe regele Frantei.

Acesta-si ridica palaria, dupa care zise surazand:

— Acesta-i al treilea atentat. N-as vrea sa se auda despre ele. Daca Dumnezeu imi va rezerva soarta bunicului meu, sunt pregatit. Domnilor, contez pe discretia domniilor voastre, dupa cum domniile voastre puteti conta pe recunostinta regelui.

Cei doi se inclinara. Ludovic il privi lung pe Henri, infatisarea lui ii placea. In cele din urma il intreba:

— Numele dumneavoastra, domnule?

— Sire, trebuie sa va spun adevarul numele meu e un mister mi se spune Henri de Lagardère.

Fata regelui se lumina.

— Domnule, contesa de Montboron mi-a vorbit despre domnia ta. De acum inainte esti gentilom si te numesti, pentru ca asta este dorinta noastra, Henri de Lagardère

— Sire! spuse Henri emotionat. Imi indepliniti una din cele mai scumpe dorinte Mi s-a furat dreptul de a purta numele stramosilor mei.

— Iti este inapoiat, domnule iti mai putem indeplini o dorinta? Vorbeste!

— Sire, inactivitatea ma omoara. Am fost soldat sub ordinele colonelului de Mauvrac-Seignelay El m-a concediat. Astept sa fiu primit in regimentul Navarre si sa dovedesc

— Regimentul Navarrei este in garnizoana la Reims, raspunse Ludovic. Grabeste-te sa ajungi in oras, caci va pleca la razboi. Un curier ministerial te va urma. Du-te, domnule de Lagardère, si Dumnezeu sa-ti poarte de grija!

Apoi, intorcandu-se catre Tourmentin:

— Si dumneavoastra, domnule?

— Eu sunt vicontele de Varcourt.

— Acest nume imi este cunoscut. Veniti maine sa asistati la ceremonie.

In ciuda grijii pe care i-o arata Mariposa Granda, Olivier de Sauves, zis Flamenco, nu era fericit in Antife. Calatoriile la bordul Stelei Marilor, luptele si capturile reuseau, desigur, sa-l scoata din tristetea sa. Dar, dupa ce se-ntorcea la Basse-Terre, chiar daca cantecele si zburdalniciile Mariposei il distrau un moment, gandurile triste il napadeau iar dupa aceea. Ideea lui fixa era aceasta: „Ce s-o intamplat cu Armelle?”

Jean Ducasse, emotionat din cauza tristetii lui, il intelesese si-i promisese ca va supraveghea el insusi toate debarcarile ca sa nu i se-ntample vreo nenorocire domnisoarei de Sauves. Cand se ivi prima ocazie de a trimite un emisar in Franta, guvernatorul il alese pe Tourmentin. Putem ghici ceea ce Flamanco i-a cerut prietenului sau si ce i-a promis-acesta.

A doua zi, dupa incaierarea de la cabaret, Gaston de Varcourt a fost condus la contesa de Montboron si a vazut-o pe fiica lui Olivier de Sauves. A fost o scena emotionanta si au petrecut toata ziua ascultand aventurile tatalui si ale fiicei.

A doua zi posta pentru La Havre lua doua plicuri: Unul continea o scrisoare a Armellei, cealalta raportul lui Tourmentin in care se reiata intalnirea acestuia cu Henri de Lagardère.

Doamna de Montboron a vrut sa faca mai mult: sa trimita oameni de-ai ei la Basse-Terre cu un ordin regal pentru a-l chema de Olivier in Franta. Dar piratii aveau legile lor si nimeni nu putea debarca in insula Broastei Testoase fara a apartine confreriei, iar aceasta organizatie nu depindea de rege. Varcourt ii sfatui sa aiba rabdare. Era bine ca stiau ca Olivier traieste si ca puteau sa-l linisteasca in legatura cu soarta fiicei lui.

Scrisoarea Armellei, cat si cea a lui Tourmentin, n-au ajuns niciodata la destinatie, pentru ca bricul Albatrosul, plecat de la Havre cu o incarcatura de noi angajati de praf de pusca si arme, a fost atacat de trei vase spaniole, jefuit si apoi lasat la voia-ntamplarii, cu echipajul spanzurat de vergi, in mijlocul Marii Sargaselor.

Tacerea lui Tourmentin spori tristetea „gentilomului marilor”. Reintors dintr-o expeditie, dupa ce luptase cu Spirito Santo, un galion inamic care-si gasi infrangerea in lupta, Olivier parea ca nu mai e interesat de nimic. Cu ce-l putea ajuta respectul pe care i-l arata guvernatorul Jean. Ducasse, prietenia lui Monbars, popularitatea pe care o cucerise in insula sau imensa avere pe care o dobandise? Nu-si putea alunga din minte acest gand: „Daca Tourmentin nu scrie, e pentru ca n-a putut sa-mi regaseasca fiica. Armelle trebuie sa fie moarta!”

In zadar incerca tanara spaniola sa-i readuca speranta. Ea-l adora pe Olivier, stiind ca legile Fratilor

Coastei se opuneau casatoriei lor. Mariposa era destul de isteata pentru a si da seama ca acest gentilom ii era superior ca educatie si spirit si ca nu putea fi cucerit de o fata, frumoasa intr-adevar, dar necultivata. Daca se-ntorcea in Europa ar fi iubit o femeie nobila, iar Mariposa n-ar fi avut nimic de castigat. Ea lua lucrurile asa cum erau.

Pentru a-l distra, Mariposa ii propuse lui Olivier sa asiste la o vanatoare la nord de Santo-Domingo unde erau multi boi salbatici. Pe cand vanatoarea era in toi, iar vanatorii inarmati toti cu pustile-bucan urmareau animalele speriate, aparu unul dintre pirati.

— Flamanco! striga el. Te caut de doua zile. Olivier se-ndrepta catre el, foarte palid.

— Iata-ma. Ce s-a-ntamplat?

— Guvernatorul te asteapta fara-ntarziere. Se pare ca-i vorba de ceva foarte important. Mai mult nu stiu!

Piratul merse cu ei catre cabanele bucanierilor, unde se lasa intr-un hamac si cazu intr-un somn adanc pe care Olivier il invidie. Nelinistea il impiedica sa adoarma. In zori, o trezi pe Mariposa si amandoi plecara condusi de un bucanier pentru a ajunge in nordul insulei de unde luau o barca ce urma sa-i duca la Basse-Terre.

Guvernatorul Jean Ducasse il astepta cu nerabdare:

— Prietene, poti fi multumit. Te trimit in Franta: il vei vedea pe domnul de Pointis si vei fi primit in audienta de catre rege!

Pentru a veni de hac spaniolilor, cabinetul de la Versailles se hotarase sa se alieze cu piratii de pe insula Broastei Testoase. Pentru aceasta alianta primise puteri depline Jean-Bernard-Louis Desjean, baron de Pointis. Era un excelent marinar care se distinsese in escadra lui Duquesne in fata orasului Alger, si pe care amiralul de Tourville l-a vazut luptand in batalia de la Beachy-Head (1690). Intre timp, devenise viceamiral si guvernator, in numele regelui, al teritoriilor ce urmau sa fie cucerite.

Ducasse avea nevoie de un om pentru a-l pune in legatura cu baronul de Pointis si de un om care sa se poata intretine cu Ludovic al XIV-lea in secret.

— Stiu ca baronul de Pointis este un conducator experimentat, dar ii cunosc si defectele. E intrigant, ii plac banii si onorurile, e cam fanfaron si nu are nici un fel de scrupule. Dumneata esti singurul om care-i poate tine piept, domnule de Sauves. Cred ca vei sti sa impaci interesele legitime ale confreriei Broastei Testoase cu interesele regelui. Piratii nostri au mandria lor si tin la libertate. Sunt oameni pe care nu-i sperie nici oboseala, nici pericolele si nici moartea. Dar inteleg sa ramana aliati ai regelui, nu unelte sau supusi.

A doua zi, intinerit, ,crezand deja ca o va lua pe Armelle in bratele lui, Olivier de Sauves mergea incoace si-ncolo pe puntea Stelei Marilor, supraveghind incarcarea si verificand armamentul navei. Datorita sansei se-ntorcea in Franta capitan pe aceeasi nava pe care fusese imbarcat si aruncat in cala ca o marfa oarecare.

Mariposa il insotea, multumita si nelinistita in acelasi timp. Daca-i rapea cineva iubitul in Franta? Caci inca mai spera

De cateva saptamani patroana cabaretului „La Vitelul-care-suge” se plictisea la Havre, la sotul, asociatul si complicele ei, Godefroy Coquebar. Frumoasa se-nfuria din ce in ce mai mult. Mai intai, cabaretul ei rau famat era inca inchis si asta prin hotararea unui locotenent de politie. Ea pierdea prin asta posibilitatea de a face comert cu praf de pusca si pusti-bucan, pe care le expedia in Antile. Lipsa de ocupatie i se parea demoralizanta, si apoi, „Curtea sa” plina de canalii ii lipsea. In sfarsit, Myrtille isi detesta sotul, ramas si la infatisare si la suflet, aspru, fals, viclean, fara delicatete, brutal, ca pe vremea cand era crasmar la Niort.

Revazand-o pe cea care-i purta numele, aceasta eleganta si aristocrata bruneta, el intelese sa-si exercite asupra ei autoritatea conjugala de odinioara. Ea surase cand ii vazu pretentiile. Ea-i manevrase pe raufacatorii, escrocii si asasinii din Valea Saraciei si domnise asupra canaliilor si ticalosilor de pe strada Ballu.

Coquebar nu se lasa impresionat. Simtea ca acum el e cel care are ultimul cuvant. Nu se-ntorsese ea din capitala intrata-n incurcatura pana la gat? Nu se temea ca pierduse protectia doamnei de Maintenon? Prea mult suferise dictatura insolenta a Myrtillei. Se terminase. Dupa o scena in care plouase cu reprosuri si cu insulte, bacanul se arunca asupra sotiei sale cu toata forta. Era un barbat mic de statura, dar nervos si musculos. El fu mai tare decat Myrtille care trebui sa se supuna capriciilor lui.

In lipsa ei de ocupatie, evoca adesea unica ei iubire. La Paris aflase cate ceva despre el, de cand se afla la Havre fusese si mai bine informata de catre pirati despre reusita lui Olivier si despre popularitatea cucerita printre Fratii Coastei. Era mandra de el.

Intr-una din zile, in timp ce urca pana la depozitele lui Coquebar, situate in cartierul Iugouville, la jumatatea falezei, se vazu deodata o nava si alerga sa ia o luneta. Un bric urma sa intre in port. Pavilionul Broastei Testoase, desfasurat de vant era agatat alaturi de cel al regelui. Era Steaua Marilor. Myrtille stia de la sotul ei ca Olivier fusese imbarcat pe acest vas, cu cinci ani in urma si incepu sa viseze.

Doua ore mai tarziu, insotit de Mariposa infasurata din cap pana-n picioare intr-un fermecator sal spaniol, Olivier de Sauvas, imbracat elegant intr-o haina albastra, pe cap cu un tricorn cu snururi aurite si pene,

cu cizme lacuite si o spada bogat impodobita, se ducea in piata Notre-Dame unde locuia Godefroy Coquebar. El aflase din confidentele lui Monbars si ale lui Tourmentin ce legaturi erau intre bacan si patroana cabaretului si voia sa-l vada pe barbat sa vorbeasca, chiar de—ar fi trebuit sa-i vare varful spadei sub nas.

Godefroy nu era acolo, dar Myrtille tocmai se intorsese. Ea striga, vazandu-l pe Olivier:

— Dumneata! Olivier de Sauves!

— Eu, zise el inaintand catre tanara femeie care dadu inapoi si se refugie in sufragerie unde el o urma, manios si hotarat sa faca orice pentru a afla adevarul.

Intre timp, Myrtille lua ofensiva. Ea se arunca intr-un fotoliu si se uita la el cu multa dragalasenie, apoi incepu sa rada.

— Recunoaste ca ti-am facut un mare serviciu! Ca spadasin care-si vinde serviciile n-ai fi avut prea mare succes, in schimb ai devenit capitan la pirati! Fara-ndoiala vii sa-mi multumesti, nu?

Flamenco ramase tacut. Myrtille, fara fard si fara  hainele elegante ii aducea aminte de tanara din Niort careia ii restituise inelul de logodna; isi amintea insa si de sinistrul „cuptor” de la palatul Cinq-Mars.

Mariposa intrase in spatele lui. Ea ramasese intr-un colt intunecat, privind cu atentie trasaturile brunetei pentru care avea deja multa antipatie. Myrtille ghicea ce se intampla in sufletul tanarului capitan. Ea se apropiase de el, ii intinse mana si suspina:

— Vezi, cand te-am vazut acum cinci ani, atat de trist si de disperat dragostea de altadata mi-a napadit inima, caci n-am incetat niciodata sa te iubesc. Puteam sa te urasc pentru ca m-ai parasit

— Mincinoaso! Hoato!

Mariposa striga si sari asupra Myrtillei ca o pantera cu unghiile scoase Myrtille cazu urland pe parchet Urma o frumoasa bataie intre femei! Unghiile spaniolei lasara urme pe obrajii doamnei de Niort.

— Hoata de copii! striga Mariposa. Tu care aduci numai nenorociri si moarte!

Myrtille se apara infuriata. Olivier interveni nu fara sa primeasca unele dintre loviturile pe care fiecare dintre cele doua femei le destina celeilalte. Cu hainele rupte, cu parul in dezordine, inca incercau sa se sfasie, cand Olivier ii ordona Mariposei:

— Treci acolo, in colt! Daca misti, o sa-mi aduc aminte obiceiul piratilor!

Spaniola asculta. Atunci Olivier se apropie de Myrtille care, insolenta, nici nu-ncerca sa-si aseze hainele. Dar timpul siretlicurilor trecuse. Olivier ii prinse ambele maini si trebui sa raspunda la aceasta intrebare:

— Ce-au facut cu Armelle, cu fiica mea?

Ea surase. Atunci  Olivier se-ntoarse catre insotitoarea lui:

— Mariposa, cred ca ti-o voi incredinta pe doamna.

— O voi face eu sa vorbeasca, spuse spaniola inaintand si scotand un mic pumnal de Toledo pe care-l tinea prins in cordon.

Myrtille se facu palida.

— Sa-ncetam jocul Voiam sa te farmec Olivier, sa te fac sa ma iubesti din nou, dar vad ca nu e posibil.

Cat despre ingerul tau blond, am vrut sa o cresc ca o mama, pentru ca-mi amintea de tine. Eram sigura ca, in Antile, vei deveni bogat si celebru. As fi fost bucuroasa sa-ti redau fiica, mare si bine educata, demna de tine! Dar, vai! niste saltimbanci mi-au rapit-o si au facut-o balerina la Teatrul Micutei Regine, pe Pont-Neuf

Olivier isi aduse aminte cum Armelle il tragea catre saltimbanci razand, uitand de foamea care-o chinuia, amuzandu-se la giumbuslucurile facute de un cocosat.

Myrtille relua:

..Unde o fi Armelle acum? Nu stiu. Mi s-a spus ca e terorizata de un individ caruia i se Zice Henri de Lagardère. Acesta ar fi, dupa unii, un spadasin redutabil

— Il voi ucide! spuse Olivier de Sauves. Cu arma-n mana nu ma tem de nimeni. Daca-l intalnesc, va fi vai si-amar de pielea lui!

O jumatate de.ora mai tarziu Myrtille si Olivier se impacasera. Seara, el cina impreuna cu ea si cu sotul ei. Mariposa se-ntorsese la bordul bricului cu inima torturata de gelozie. Olivier nu se gandea la ea. Nu voia decat sa-si regaseasca fiica si sa-l omoare pe acest Lagardère. Planuira ca Myrtille sa plece prima la Paris pentru a o regasi pe Armelle si pe tovarasul ei. Olivier, dupa ce-si va fi terminat treburile la Havre urma sa se duca sa se-ntalneasca cu ea la palatul Cinq-Mars.

In timp ce capitanul Olivier de Sauves se lasa prins in lantul intins de Myrtille, celalalt capitan, Gaston de Varcourt nu-si mai merita porecla pe care-o primise printre pirati, Tourmentin.

De la prima privire, el se simtea atras de „mica sora” a lui Lagardère si intelesese imediat ca ea il onora cu o bunavointa iesita din comun. Mai intai, tanarul se ingrijora:

„Oare mie-mi arata atata prietenie? Nu cred ca merit atentia ei! Se poarta asa ca am fost tovarasul tatalui ei. pentru ca i-am vorbit despre curajul lui, despre afectiunea pentru ea, afectiune datorita exilului. In ceea ce ma priveste, as da orice ca sa ma iubeasca!”

Surazand, Jeanne de Montboron gasea mereu pretexte pentru a-i lasa pe cei doi singuri. Ce trebuia sa se-ntample s-a-ntamplat. Armelle isi lasa mainile in cele ale lui Gascon si-l asculta pentru a nu stiu cata oara povestind calatoriile pe care le facuse cu Steaua Marilor, despre faptele gentilomului marilor, despre bogatiile aduse la Basse-Terre si despre viata aspra din Insula Broastei Testoase. Armelle nu era socata despre ceea ce afla. Educatia pe care o primise datorita contesei de Montboron o ajutase sa-si faca idei precise asupra realitatilor vietii.

Intr-o zi, Henri de Lagardère, trimis cu o misiune la Paris de catre colonelul regimentului, veni radios, la palatul Montboron. El avea in buzunar nu numai brevetul de sublocotenent, ci si un act semnat de Hozier, genealogistul regelui, in care era numit: „Domnul cavaler de Lagardère.”

Lasandu-si calul in grija unui randas, Henri afla ca contesa nu era acasa, dar ca domnisoara de Sauves si domnul viconte de Vancourt cantau in micul salon albastru de la parter.

Usa acestui salon nici nu era inchisa bine. Henri o impinse si intra, dar se opri mirat. „Ciudat fel de a canta!”, isi spuse el. Armelle era asezata in fata clavecinului cu degetele pe clape, in timp ce Varcourt ii cuprinsese talia cu bratele si se apleca s-o sarute.

— Copii!, striga proaspatul cavaler, dupa cum stau lucrurile, e neaparata nevoie sa va casatoriti!

Urmarea se poate ghici: radeau si tipau de bucurie.

— In absenta domnului de Sauves, pentru care pana acum am fost protectorul si tutorele tau, draga mea Armelle, astept ca Varcourt sa-mi adreseze cererea in casatorie!

— Prietene, zise Gascon, nu stiu cui naiba sa-i incredintez aceasta misiune! Sunt orfan si nimeni din familia mea nu mai e in viata. Daca as ruga-o pe doamna de Montboron sa-mi faca acest serviciu? Ce ziceti?

Henri consimti, apoi le spuse:

— Pana atunci, va dau binecuvantarea mea ca sa va puteti saruta fara frica si fara remuscari!

Radea, dar tristetea punea stapanire pe inima lui. Armelle indragostita, Armelle logodita acum, unul din motivele sale de a trai disparea. Nu mai era pentru ea cel mai bun prieten si confident. O fata-ndragostita apartine in totalitate iubitului ei.

La cateva luni dupa asta, in timp ce Henri era la Versailles, un valet pe un cal falnic veni la palatul Montboron. Parea foarte nelinistit:

— Trebuie sa-i vorbesc domnisoarei de Sauves! E vorba de viata domnului de Lagardère!

Un lacheu o anunta pe fata care-si incepea toaleta dinainte de culcare. Ea-si lua o mantie si cobori. Valetul ii spuse, gafaind:

— Am vesti proaste Domnul cavaler de Lagardère a fost victima patimei lui pentru dueluri A primit o lovitura de spada si ma tem ca va muri Va roaga sa veniti la capataiul lui va asteapta o trasura

Fara sa se mai gandeasca sa o previna pe contesa sau viconte, Armelle se urca in trasura urmata de valet. Vizitiul porni imediat, iar trasura se hurduca pe dalele inegale ale pavajului.

Dusa pe ganduri, Armelle nu era atenta la nimic; de altfel, pe vremea aceea, nimic nu semana mai bine cu o strada din Paris decat o alta strada din Paris Armelle nu-si dadu seama ca trasura iesea pe poarta Conferintei, o lua pe Coirs-la-Reyne, urca colina Chaillot, vreo douazeci de calareti veneau in urma trasurii, cu sabia scoasa. Erau spadasini de la cabaretul Vitelul-care-suge, nu gentilomi demni de a escorta o nobila domnisoara.

La Ateuil, vehiculul se opri. Portiera se deschise imediat.

— Am ajuns? intreba Armelle.

Doua persoane intrara, fara sa spuna nimic, in trasura. Fata simti un miros straniu, dupa care isi pierdu cunostinta. Un tampon de bumbac imbibat cu o substanta adormitoare ii fusese aplicat pe gura.

Apoi se auzi vocea Myrtillei:

— Hei, baieti! Traversati Saint-Cloud cat mai repede. Vom ajunge la Havre prin Saint-Germain, Meulan, Nantes si Rouen. La drum!

De-abia cazuse Armelle in capcana intinsa de Myrtille cand o tanara semanand a tiganca, plina de noroi si de praf, intra la portarul somnoros al palatului Montboron spunandu-i:

— Ma recunosti? Sunt Mariposa Granda. Tatal meu era gradinar, la Versailles, la domnul conte Montboron

Bietul om se freca la ochi si-ncerca sa-si aminteasca. Da, isi aducea aminte Dar ce voia fata asta murdara la o ora tarzie?

— Am venit pe jos de la Havre ca sa incerc sa salvez niste prieteni ai contesei. Rugati-o sa ma primeasca imediat.

Cinci minute mai tarziu, Jeanne de Montboron o asculta pe Mariposa care cazuse la picioarele ei:

— Doamna, trebuie sa-l salvam pe Olivier si pe fiica lui. Myrtille Coquebar l-a mintit. Dumnezeu sa aiba grija de el!

Tulburata, Jeanne ii chema pe Armelle si pe vicontele de Varcourt Afland ca Armelle plecase, Mariposa incepu sa se lamenteze si sa-si smulga parul:

— E un siretlic al ticaloasei! Am ajuns prea tarziu! Gaston insa nu se lasa cuprins de emotie, ci actiona rapid. In zece minute se pusera cai la trasura si insotit de cativa lachei inarmati o lua in fruntea alaiului impreuna cu portarul, care fusese soldat si cu valetul contesei, care se pricepea sa manuiasca sabia si pusca. Contesa si Mariposa se urcara in trasura in care se afla o cutie plina cu pistoale care puteau folosi la ceva.

Norocul fu de partea lor. Patrula pazei, careia Gaston de Varcourt ii puse cateva intrebari, declara ca a vazut o trasura verde care o luase pe strada du Bac Aceasta ducand la Pont Royal, ajunsera imediat in fata portii Conferintei. Portarii isi adusera aminte de trasura verde.

Erau pe drumul cel bun. Cu putin noroc sperau sa-i ajunga din urma pe rapitorii Armellei Tourmentin dadu ordine oamenilor care-l insoteau:

— Legea e de partea noastra Nu-i menajati deloc, trageti! Nu ochiti trasura, ati putea-o rani pe domnisoara de Sauves!

Myrtille si sotul ei pregatira o capcana dubla. Voiau s-o rapeasca pe Armelle si sa-l omoare pe Lagardère in acelasi timp. Cu doua ore inainte de plecarea Armellei, Henri de Lagardère, care lua cina la Versailles, in tovarasia unor ofiteri, la Hanul Cei Trei Regi, vazu venind catre el un paj care-l saluta si-l intreba daca era domnul cavaler de Lagardère, dupa care puse un plic pe masa. Desfacand plicul, Henri citi:

Dragul meu cavaler,

Myrtille a rapit-o pe Armelle. Biata copila a fost inchisa intr-o casa patrata, cu obloane verzi, asezata in mijlocul unei livezi, prima casa pe dreapta la intrarea in Saint-Cloud— La ora opt, voi ataca usa impreuna cu cativa prieteni. E nevoie sa-ti spun ca eu contez pe prezenta dumitale?

Tourmentin

Cu toate ca mesagerul disparuse, tanarul nu avuse nici o indoiala. De altfel, nu cunostea scrisul lui Varcourt in cateva clipe se ridica, isi lua spada, fara sa spuna nimic nimanui, urca pe cal si pleca spre Saint-Cloud. Isi impinse calul in galop. Nu mai era mult pana la opt. In douazeci de minute trebuia sa fie acolo!

Calul era rezistent si parea ca impartaseste nerabdarea stapanului. Clopotul din clopotnita de la Saint-Cloud incepu sa sune ora opt cand Henri ajunse in preajma locului descris. Vazu in livada cativa oameni imbracati in mantii lungi cu gulerul ridicat. El striga:

— Lagardère!

— Un om se-ntoarse si-i zise:

— Ssst!

In fata usii se adunasera trei indivizi care impingeau cu toata forta: usa scartai, gemu, apoi ceda. Dintr-un salt, Henri ajunse in vestibul In acel moment totul se schimba. Usa fu inchisa, iar in fata ei se postasera trei indivizi inarmati eu spade, care nu-l lasau sa iasa. Henri se gandea: „Armelle a servit drept momeala iata-ma intr-o capcana Tocmai incepeam sa ma plictisesc din cauza inactivitatii Asta-i viata, cu sabie mereu in teaca?”

In timp ce Henri reflecta, vestibulul, pana atunci intunecat, se lumina. Prin doua usi iesisera mai multi oameni inarmati impreuna cu trei indivizi cu mutre bune de spanzuratoare ce duceau faclii. O voce puternica spuse:

— Lagardère e al nostru! Lasati-mi placerea sa-l pedepsesc asa cum stiu eu!

Un gentilom cu ochi albastri se arunca asupra lui, palid de furie. Henri se dadu inapoi. Adversarul misterios semana bine cu Armelle si era atat de manios incat ar fi putut primi cinci sau sase ori o lovitura de spada in piept. Dar'Henri isi spunea:

„Nu trebuie sa-l omor!”

Hotari ca e mai bine sa dea inapoi. Fara sa spuna un cuvant, se apropie de usa, luptand mereu cu adversarul sau.

— Raniti-l dar nu-l omorati! il vreau viu! Veniti cu totii! striga adversarul lui Henri celorlalti spadasini.

— Nici ranit, nici prizonier, domnule! Luptati bine, dar sunteti prea nervos! Sluga dumneavoastra! Ne vom revedea, va dau cuvantul meu!

Dupa asta, parc-ar fi cazut un fulger. Cei trei spadasini angajati de Myrtille nu putusera sa-si explice ce s-a-ntamplat. Unul fu luat de gat, ridicat si aruncat la picioarele celor ce incercau sa ajunga la Henri, celuilalt i se puse piedica si se lungi si el pe dale, iar al treilea primi un pumn in nas si incepu sa scuipe sange. Cei care ramasesera in picioare il auzira pe Lagardère exclamand:

— Ticalosii astia nu erau demni nici de a fi strapunsi cu sabia!

Ceilalti incepura sa traga. Vestibulul se umplu de fum. Lagardère profita pentru a se arunca cu toata puterea asupra usii care ceda.

Afara se auzea o voce cantand o arie de Lulli, scrisa pentru domnului de Turenne:

Ieri dimineata

Am intalnit alaiul

Celor trei regi ce plecau in voiaj

Zeita Fortuna e o femeie capricioasa uneori. In acea noapte, ea hotarase sa-si acorde favorurile celor trei viteji si cinstiti in timp ce trasura in care erau Myrtille, sotul ei si Armelle adormita mergea la galop, o osie se rupse. Trebuira sa opreasca. Coquebar incepu sa-njure, Zana Choquotte sa se vaicareasca, iar vizitiul incerca sa repare trasura, dar in zadar. Dupa o jumatate de ora de eforturi zadarnice, isi dadura seama ca aveau nevoie de un rotar.

Myrtille, din ce in ce mai nervoasa, hotari ca trebuiau sa lase trasura in grija unui spadasin si sa inchirieze, la Saint-Cloud, o trasura de posta, oricat ar fi costat. Vor spune ca tanara adormita era bolnava

Chiar in acest moment, Gaston de Varcourt vazu trasura verde si dadu alarma.

— Iata-i! Nu-i crutati! ii asteapta spanzuratoarea. In trasura contesa de Montboron si Mariposa luasera pistoalele din cutie si fiecare se pregatea sa traga pe partea ei.

— Foc! striga Tourmentin.

Mai multi oameni cazura de pe cai, se auzira strigate. Cei ce se aflau in jurul trasurii verzi ripostara. Gloantele suierau pe la urechile contesei. Prea ocupata sa traga, avand grija sa nu ocheasca decat calaretii, nu vazu ca la portiera din dreapta, tanara spaniola cazuse in genunchi.

O voce bine cunoscuta se auzi din spate:

— Lagardère!

Lacheii doamnei Montboron care purtau torte se indepartasera cand incepuse focul. Se temeau pe drept cuvanf ca vor servi drept tinta. Lupta incepu deci pe intuneric. Varcourt, Lagardère si oamenii contesei sarira asupra spadasinilor Myrtillei. Acestia nu putura rezista mai mult de zece minute. In curand lupta inceta din lipsa de luptatori.

Purtatorii de torte se apropiara si atunci vazura ca pe locul luptei ramasesera cinci cadavre. Armelle zacea in trasura adormita de narcoticul inventat de Coquebar.

Myrtille fugise. Profitand de-nvalmaseala, ea se urcase pe cal la spatele unuia dintre spadasini, Marc de Remaille. Sotul ei o imita, urcandu-se pe calul lui Joël de Jugan.

O jumatate de ora mai tarziu, politia, alertata de vicontele de Varcourt, facea procesul verbal. Totul o acuza pe Myrtille. Numai Henri ii acuza pe stapanii casei cu obloane verzi.

La doua saptamani dupa aceasta scena dramatica, catre ora unsprezece dimineata, Olivier de Sauves, dupa ce-i daduse lui Pont Martrain, secretarul de Stat si ministru al Marinei, scrisoarea si raportul lui Jean Ducasse, era primit in cabinetul lui Ludovic al XIV-lea.

Suveranul fusese informat, dar voise sa-l asculte el insusi pe capitanul de Sauves. Ii puse lui Olivier intrebari despre numarul navelor corsarilor, despre efectivul pe care-l putea trimite insula la lupta, apoi ii facu confidente:

— Am ezitat indelung pana sa acceptam sa ne unim fortele cu cele ale Fratilor Coastei. Ziarele straine, mai ales cele din Olanda, sunt pline cu faptele sangeroase ce sunt puse pe seama piratilor. E drept ca schimbarea climei atrage dupa sine schimbarea moravurilor. De altfel, spaniolii s-au purtat uneori cu atata cruzime, incat iti vine greu sa-i numesti crestini!

Dupa o clipa de ezitare, adauga:

— Am decis sa impingem la ruina imperiul lui Carol al V-lea: Credem ca Spania poate fi lovita si in colonii, de aceea am acceptat oferta lui Jean Ducasse. In curand, domnul de Pointis, sef de escadra, va fi convocat aici. El reuneste, la Brest, o flota formata din sapte vase mari, unsprezece fregate, cateva brigantine, fara sa mai vorbim de traversiere,, vase de transport si de paza. Vei insoti aceasta escadra pe bricul dumneavoastra, in calitate de capitan. Va voi semna brevetul, domnule.

De acum inainte, Olivier era un simplu ofiter la ordinele regelui. Inainte de a spune ceva pentru a multumi regelui, acesta-i zise:

— Brevetul de capitan e o recompensa pentru purtarea dumitale cavalereasca. Dar, trebuie sa-ti spun, daca se va incheia pacea, nu vreau sa mai aud de piraterie.

In sinea lui, Olivier isi spunea: „Asta ar fi moartea Confreriei Broastei Testoase. Ce vor face piratii daca Spania ne devine prietena?”

Pe cand iesea cu spatele facand trei reverente, dupa cum cerea eticheta, fata lui Ludovic se imblanzi si-i facu un calduros semn de adio. Olivier se gasi in celebra antecamera a regelui unde se imbulzeau functionari ai guvernului si cei care adresau petitii regelui. Acolo era centrul intrigilor de la curte.

De-abia se-nchisese usa cabinetului regal, ca Olivier striga, surprins:

— Lagardère!

Aici se afla si cel care scapase cu doua saptamani in urma din capcana de la Saint-Cloud. Il avea in fata lui pe rapitorul Armellei.

— Ticalosule, de data asta vei vorbi!

O rumoare se starni in jurul lor. Printi, maresali; pairi ai Frantei, duci, conti, ofiteri, toti au fost atat de scandalizati ca nici unul nu s-a gandit sa intervina intre cei doi. De altfel totul se desfasura cu o rapiditate uluitoare. Henri replica:

— Ticalos ati spus, domnule? Iata un cuvant pe care nu-l veti mai pronunta de multe ori!

Deodata, usa cabinetului regelui se deschise si Ludovic aparu incruntat.

— Ce se-ntampla aici?

Toate capetele se descoperira, fruntile se inclinara. Dar, pe cand Ludovic inainta pentru a-i certa si, probabil, a-i pedepsi pe duelisti, aparu si doamna de Maintenon, insotita de Armelle, de contesa de Montboron si vicontele de Varcourt. Regele se-nclina si intra din nou in cabinet.

Sub ochii marchizei, Armelle se arunca in bratele tatalui ei, apoi in cele ale lui Henri. Au fost invitati in camera marchizei unde toate neantelegerile au fost lamurite. Olivier de Sauves inainta catre Henri:

— Domnule, nu stiu ce sa fac pentru ca sa uitati jignirile pe care vi le-am adus. Am fost inselat, tradat, am fost o unealta in mana dusmanilor mei. Va rog sa primiti scuzele mele Sunteti un barbat curajos, un suflet mare! Armelle va datoreaza nu numai viata, ci si fericirea.

Henri surase trist si marturisi:

— In noaptea aceea cand ne-am incrucisat spadele in vestibulul casei de la Saint-Cloud erati la cheremul meu Sunteti un spadasin neantrecut, doar ca mania va tulbura prea des De trei sau patru ori as fi putut sa Va ranesc Un singur lucru v-a salvat Mi-o aminteati pe mica mea sora, pe Armeile Daca nu mi-as fi dat seama ca ii semanati, v-as fi omorat! Va cer scuze la randul meu!

In timp ce se imbratisau, doamna de Maintenon spunea:

— Ma bucur ca v-ati impacat, domnilor, desi nevrednica mea fina a facut — totul ca sa va-nvrajbeasca. Ani de zile i-am crezut minciunile, in timp ce ea si-a batut joc de increderea si de dragostea mea pentru ea!

A doua zi, domnul marchiz d'Argenson, locotenent de politie, expuse Maiestatii Sale rezultatul perchezitiei facute la cabaretul Myrtillei si la palatul Cinq-Mars. Urma ca doamna si domnul Coquebar sa fie urmariti, prinsi, judecati si condamnati.

Gand politia din Havre ajunse la casa bacanului Coquebar gasi usa incuiata si trebui s-o forteze, inauntru au fost martorii unui spectacol ingrozitor. Dormitorul celor doi soti era plin de sange. Doua cadavre zaceau pe parchet: Godefroy si Marc de Remaille, fiecare cu cate un pistol in mana. Unul fusese impuscat in cap, celalalt avea o gaura in piept.

Intr-un cabinet de toaleta a fost gasita Myrtille spanzurata de un cuier. Cu ochii iesiti din orbite, ea parea intruchiparea urii

Cateva zile mai tarziu, Olivier de Sauves, impreuna cu Tourmentin, isi luau ramas bun de la Armelle si de la contesa de Montboron.

Armelle si Gaston se-mbratisau cu putere. Olivier si Jeanne faceau la fel. Contesa avea un inel de logodna cu diamant, cadou primit de la Olivier dupa ce-si dadusera seama ca Amor a pus stapanire pe inimile lor.

Dupa cateva luni, Steaua Marilor urma sa se intoarca la Havre. Atunci se vor sarbatori cele doua casatorii. Regele insusi promisese ca va semna contractele de casatorie. Asteptand zilele fericite, cele doua logodnice isi infrumusetau apartamentele si nu uitau sa duca, din cand in cand, flori la mormantul Maicutei Bernard si la cel al Mariposei Granda.

Cat despre Henri, el se-ndrepta catre regimentul lui care se gasea in orasul La Fère. Calarea fluierand desi, in strafundurile inimii sale, se instalase tristetea.

„Armelle si-a regasit tatal dupa cum i-am promis E indragostita eu sunt singur Nu mai am nimic!”

Isi scoase sabia din teaca, o privi, o mangaie si o puse la loc.

„Nimic in afara acestei prietene si e destul de mult. Ea m-a ajutat sa-mi recapat numele si sa arat ca sunt gentilom. Acum trebuie sa ma cumintesc sa fiu serios. Viata ma asteapta Ce-mi va aduce oare? La naiba! Ma voi pricepe eu sa-mblanzesc Destinul!

SFARSIT