Constantin Chirita - Ciresarii V

Drum bun, ciresari!

CAPITOLUL I

Peronul era ticsit de lume. Si era agitatie, larma, si atitea gesturi si vorbe inutile imbratisari si mingiieri grabite, lacrimi sterse pe furis, zimbete curajoase, sau de-a dreptul eroice, si sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse in clipe de stinjeneala, pentru a ascunde o emotie, pentru a intrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despartirii.

― Dragul meu, ai grija, sa nu cumva sa

Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel caruia ii erau adresate. Si unul si celalalt gaseau in aceasta fraza banala, neterminata, inutila, prilejul de a respira citeva clipe linistite, de a se intilni cu alte ginduri, pina simteau din nou, poate in aceeasi fractiune de secunda, cum il asaltau furnicile emotiei. Dar atunci rasuna incet invariabilul raspuns:

― Stiu, n-ai nici o grija, dar nici tu

Si iarasi citeva clipe liniste, pina ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din departare, oferea pretextul unor imbratisari fara vorbe, unor imbratisari furate, si toti aveau convingerea culpei, pentru ca ochii urmareau fara incetare ceasul mare al garii, si acele lui, din fericire, inaintau incet, incet. Si erau necesare doar citeva vorbe pentru ca multimea sa se deznoade si sa-si destrame toate legaturile naive pe care si le crease in indelungata asteptare, sa se transforme in ceea ce era initial: parinti, copii, frati, surori, prieteni, cunoscuti. Adica sa se sfarime in imbratisari, sa-si elibereze toate lacrimile, sa spuna totul, totul intr-un gest sau intr-un cuvint. Dar vorbele acelea intirziau, parca anume retinute, pentru a se rosti ― desi toti le simteau ca o amenintare aproape fizica, materiala ― pe neasteptate.

Vorbele intirziau si multimea trada cu fidelitate emotiile prelungite, care exista pesemne inaintea oricaror despartiri, oriunde, in orice gara a lumii. Cum sa nu se supuna acestor reguli si gara oraselului nostru de provincie?

In masa aceea de oameni puteau fi recunoscuti undeva si ciresarii. Se deosebeau ei de ceilalti care urmau sa plece cu acelasi tren? Nu se poate raspunde sigur, dintr-o data, la aceasta intrebare. Dar ei erau acolo, toti, cu exceptia lui Ionel, care-i astepta undeva pe malul marii, pentru a-i antrena intr-o noua si fantastica aventura. Erau toti acolo si, cu toate acestea, traiau clipele unei despartiri.

Isi luasera ramas bun de la parinti, ii rugasera sa nu-i petreaca la gara, asa cum facusera si cu prietenii si cunoscutii lor. Parintii acceptasera, poate numai formal, poate unii se aflau ascunsi pe undeva prin multime. Prin urmare, ciresarii se aflau singuri in apropierea vagonului lor, probabil asteptau si ei cuvintele pe care le asteptau toti cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despartire. Unii o traiau intens, altii mai putin. Ursu era cel mai trist si, cum nu avea obiceiul sa-si ascunda sentimentele, oricine putea sa-i citeasca tristetea pe fata sau in gesturi. Pentru ca el vorbea intotdeauna cel mai putin dintre toti. Maria cauta mereu cu privirile cerul, poate stelele care incepeau sa se vada, si absenta, izolarea ei tacuta in freamatul care vuia nu indicau oare o stare neobisnuita? Ce pricinuia aceasta stare: despartirea sau altceva? Victor era aproape nepasator, prea calm, prea atent la ce se petrecea in jurul sau, prea lucid pentru a i se putea atribui emotii prea mari. De aceea Ursu, vazindu-l, clatina uneori imperceptibil din cap si privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare si apoi parca mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigura, se imbujorase la fata si se simtea parca stingherita de cind isi descoperise tatal in multime. Ducea o lupta cu sine insasi, aproape ca facea un exercitiu de logica. Cauta o formula care sa fixeze un echilibru intre sentiment si ratiune. Dan, incercind sa se adapteze pe rind starilor celorlalti, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor raminea numai in intentie. Adevarul e ca-l chinuia pe ici pe colo gindul despartirii.

― Sa va spun una! zise el la un moment dat, ridicind invins din umeri. Asta e, dragii mei. Toti sintem la fel, numai eu sint un prost!

Victor sesiza imediat incoerenta celor spuse de Dan si, vazindu-i mai ales si mutra plouata, izbucni intr-un hohot de ris. Iar Tic, cel mai nepasator, cel mai calm dintre toti ciresarii de pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui zimbet degajat, intelegator, al unor miini care se aciuasera arogante in buzunare, al unor umeri care descoperisera o inclinatie oblica de inteleapta superioritate, raspunse cu o voce fara nici o intonatie, ca si cum ar fi rostit formula algebrica a ecuatiilor de gradul doi cu doua necunoscute:

― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui.

― Da, da, da! accepta Dan cu nestramutata convingere. Sa stii insa ca numai din cauza ta. Sau uite, iti jur ca-mi retrag cuvintele, daca, daca-mi faci o surpriza

O idee, o speranta neasteptata trecu ca un fulger prin mintea celorlalti ciresari. Se uitau toti la Tic si privirile lor devenisera dintr-o data rugatoare.

Tic isi scoase miinile din buzunare, si le propti in sold si, inainte de a spune ceva, isi apropie incet, incet pleoapele, pina i se impreunara. Privirile lui, strabatind greu prin mica deschizatura a genelor, se atintisera asupra lui Dan. Vorbi lenes, ca un om ghiftuit:

― De ce sa-ti retragi cuvintele? Atit de rar te cuprinde dorul de autocritica

― Nu-i adevarat, se razvrati Dan. Eu, eu recunosc intotdeauna orice, fara sa ma oblige nimeni. Daca-i vorba pe-asa, atunci tu esti cel care, cel care brrr stai adica Adica tu faci experiente cu mine! Asta-i! Vrei sa-mi intuneci gindurile, sa mi le intortochezi, si-n loc sa raspunzi tu la intrebarea pe care ti-am pus-o, ma faci pe mine sa vorbesc despre altceva

― E foarte adevarat, recunoscu Tic, fara sa-i piara plictiseala din glas. Cu tine, asa cum te-ai calificat mai inainte, se poate prinde orice. Iti spun asta ca sa vezi cit de prieten imi este si mie adevarul. Si eu sint capabil sa recunosc orice. Aminteste-ti numai

― Nu, nu te mai las sa ne duci cu vorba. Zau, Tic, nu-i asa ca ne pregatesti o surpriza?

Ceilalti ciresari urmareau schimbul de cuvinte dintre Dan si Tic, si in larma garii, lucrul acesta nu era prea usor. Mai mult ghiceau vorbele dupa miscarile buzelor decit le auzeau.

― Hai, Ticusorule, aproape se ruga Ursu. Nu ne mai tine asa. Toti am fi bucurosi

Tic se induiosa pentru o clipa. De aceea isi strinse si mai tare pleoapele. Dar, ca intotdeauna, gasi imediat o idee in stare sa-i mentina macar pentru putina vreme vajnica lui incapatinare. Stia ca-i va intrista, stia mai ales ca-l va nedreptati pe Ursu, dar se gindise prea mult timp sa-si demonstreze barbatia. Avu chiar impresia ca e in fata celui mai greu examen.

― Amintiti-va! Atunci cind ati plecat la Pestera Neagra voi nu m-ati vrut

― Si abia acum te-ai hotarit sa ne dai replica?! i se impotrivi pe neasteptate Lucia. Nu te mai preface. Stiu eu de ce cochetezi cu noi. Stiu eu pe unde-ti umbla gindurile cele adevarate.

Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurata. Zarise privirile aproape poruncitoare ale lui Victor, intelese ca face o mare greseala, dar inertia ii condusese fara voia ei destainuirea pina la capat.

Tic simti inca o data gustul amar al unei grele infringeri. Se intoarse brusc, cu intentia sa-si paraseasca fara nici un cuvint prietenii, dar, intr-o fractiune de secunda, isi schimba gindul. La urma urmei, hotarirea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci in clipa aceea nici el nu stia cum sa-si justifice hotarirea. Stia numai ca trebuie sa-si treaca ultimul si cel mai greu examen. Se intoarse alene si se uita la Maria inainte de a raspunde:

― Mai sint cinci minute pina la plecarea trenului, daca orologiul garii nu merge inainte Sa va spun drept, sint foarte plictisit, si am atita de invatat O sa va fac o surpriza, da! O surpriza extraordinara, insa atunci cind o sa va intoarceti adica dupa ce o sa descoperiti farsa lui Ionel.

Tic era multumit in sinea lui. Nici nu putea sa gaseasca scuze mai bune pentru purtarea sa. Neincrederea in chemarea lui Ionel si izvorita din aceasta neincredere, dorinta de a le face celorlalti o 'surpriza extraordinara'. 'Grozav!' se felicita el in gind.

― Vrei sa repeti aventura de acum doi ani? Vrei sa te duci iarasi la Castel? intreba cu naivitate Dan.

Tic simti cum i se scurge singele din obraji. Aflase intimplator, si era singurul care aflase, ca arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Si mai era cineva cu ei Oare de aceea luase el hotarirea eroica? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului?

― Du-te Tic! il indemna Maria cu voce pierduta. Du-te spre visuri, spre

Oare ce s-ar fi intimplat cu ciresarii daca in acel moment nu ar fi rasunat acele cuvinte menite sa destrame multimea de pe peron?

― Urcati in vagoane, va rog! Urcati in vagoane, va rog!

Parca se impletea si se despletea ceva acolo, pe peron. Citeva clipe de tacere, de uimire, apoi revarsarea unei mari agitate. Inainte, inapoi, inainte, inapoi. Si strigate, voci, plinsete, oftaturi: cine oare le mai auzea?

― Fii cuminte! Sa nu iesi in larg! Promite-mi, spune-mi Si sa-mi scrii, sa-mi scrii

― Aoleu! Puisorul mamei! Am uitat sa-ti pun pieptenul in valiza.

― Faceti loc! Faceti loc! Mesageria Mesageria

― Sa te mai sarut o data, numai o data

― Cel putin sapte sute de lei. Cu mandat telegrafic.

― Si in fiecare zi, macar o ora de exercitii la latina.

― Telefoneaza-mi miine din Bucuresti. La noua seara. La opt si jumatate.

― Va sa zica dulceata merele, lanterna, rosiile, untul, farfurioara in cos. Si sarea, si sarea

― Sa vii negru ca o ca un Ptiu, Doamne, numai nazdravanii imi vin in minte.

― Si n-ar strica o jumatate de ora la algebra. Iti gasesti tu tovarasi.

― Urcati in vagoane, va rog! Urcati in vagoane, va rog!

― Florile, florile! Uite ca ti-au scapat of Sa nu cumva sa faci asa si in apa.

― Sa-mi trimiti bani. Iti telegrafiez eu adresa. O mie

― Dac-ar pleca mai repede trenul

― Puisor, puisor scump Micutul mamei. Odorasule Vezi sa nu te tai cu briciul

― Nu ti-ar strica nici o ora de fizica, si mi se pare ca nici la chimie.

― Sa nu cheltuiesti toti banii pe dulciuri si sa nu te bagi in apa

― Iubitule! Nu-i asa c-am sa-ti lipsesc mult trei saptamini? Sa fii cuminte!

― Eu?!

― Pune-ti jacheta! Nu vezi ce frig e? Doamne! Ce-o sa fac eu daca racesti acolo?!

― Mai stii anul in care a cazut Constantinopolul Hm Vezi, istoria

― Urcati in vagoane, va rog! Urcati in vagoane, va rog!

Trenul totusi porni. Tic isi saluta cu mina prietenii, le ura 'drum bun' si, ca sa-si dovedeasca lipsa oricarei emotii, reflecta citva timp la vorbele conductorului. Descoperise in ele o inadvertenta gramaticala, sau poate o doza de personalitate.

De mult se mistuise trenul in intuneric si-n departare, de mult nu i se mai auzeau ecourile; peronul devenea tot mai sarac in oameni, lacrimi si soapte. O singura fiinta ramasese undeva la capatul peronului, o silueta nemiscata, integrindu-se parca in decorul semiintunecat al garii. Era Tic, dar semana atit de putin cu baiatul vesel gata oricind sa faca o sotie, o nazdravanie! Ginduri, frinturi de ginduri necontrolate, neterminate i se incolaceau in minte. 'Oare ce-o fi cu mine?' reusi sa se intrebe dupa un timp. Dar n-avu curajul sa-si dea raspunsul sau isi inchipui ca nu gaseste raspuns la intrebarea pe care si-o pusesein soapta. 'La urma urmei, mi s-a nazarit o intrebare neroada. Gata! Au plecat, eu am ramas. Miine sau chiar asta-seara' Parca-l apuca din nou tremuriciul. Si, ca sa se stapineasca sau macar sa incerce sa se stapineasca, isi gasi o preocupare in a privi niste fluturi de noapte care se roteau in jurul unui bec. Privi citeva minute intens jocul fluturilor, dadu de citeva ori din umeri, pentru ca nu descoperea nici un sens in el, pina ce i se strecura in cap o ideea insinuanta, absurda, obsedanta: i se parea ca din hora aceea care se infiripase in jurul becului lipseste un fluture. De ce-i venise acest gind? De unde stia el ca lipseste un fluture? De ce-l obseda gindul? Totul era atit de absurd! Erau zeci de fluturi, de musculite, de gindaci. Zeci si zeci de ginganii. De unde putea sti el ca lipseste din roiul acela o ginganie? 'Brrr! Oare ce-o fi cu mine?' se pomeni repetind prima intrebare. Si, ca sa nu mai cada din nou in aiureli, lua o hotarire brusca. Isi infunda miinile in buzunare, isi verifica umezeala si elasticitatea buzelor si, cu un fluierat vesel, parasi peronul molesit, obosit si trist (dar acest sentiment nu voia sa si-l recunoasca). Stia ca va fi gratulat cu miscari ale capului de catre cei citiva functionari care populau coridoarele garii, stia ca va parea un caraghios, dar mai stia ca pornise la drum, ca facuse un inceput. Evadase din starea aceea de paralizie care-l fixase ca un stilp pe peron.

Dar, cind pasi pragul garii afara, Tic deveni din nou ceea ce fusese pe peron. Se simti din nou paralizat, incapabil sa faca vreo miscare. Zarise ceva, departe, in fata lui. Mai degraba simtise decit vazuse. O silueta alba despica iute, delirant intunericul strazii. Se apropia repede si in ochii lui Tic silueta capata proportiile unei aratari gigantice, din alta lume. Era intr-adevar Laura, fata in alb. Ca intotdeauna (ca intotdeauna mai ales in inchipuirea lui Tic), era si de data asta ― dupa doi ani de zile ― fata in alb, prizoniera, zina, superba stapina a castelului din Muntii Afurisiti.

Cu parul ravasit, cu fata desfigurata, cu lacrimi de deznadejde in ochi, Laura se opri in fata lui Tic. Abia isi mai tragea rasuflarea. Tic, dintr-o data duios, bun, cu o blindete de catifea in priviri, vorbea, ii venea in ajutor:

― Odihneste-te Nu mai este nevoie sa intrebi. Au plecat. Au plecat de mult. Au plecat departe

Fata in alb isi duse miinile la piept, parca pentru a-si stapini bataile inimii. Respira de citeva ori indelung si-i multumi lui Tic din ochi. Apoi incepu sa vorbeasca incet, cu vocea trista a unei fiinte invinse:

― Din vina mea M-am grabit in loc sa iau trenul, am preferat o masina un camion Credeam ca voi ajunge mai repede.

― Un camion? se pomeni ca intreaba Tic, simtind cum il gidila ceva pe dinauntru. Un camion cu un sofer nasos care care pomenea mereu de pamatuf?

Amintirea schimba brusc starea tinarului. Fata i se destinse si hohote de ris erau gata de navala. Si, fara sa-si dea seama de situatia caraghioasa in care se afla, incepu sa rida, abia reusind sa ingine cite ceva printre sughituri.

― Ha, ha, ha ha intii a explodat cauciucul ha, ha Pe urma i-a sarit acumulatorul ha, ha, ha Pe urma ha, ha Pe urma cauciucul din spate, amindoua, odata

Ciresarul avea lacrimi in ochi. Si Laura avea lacrimi in ochi. Dar vazind, simtind aceasta, lui Tic nu-i trebui decit o fractiune de secunda pentru a-si schimba cauza lacrimilor. Se pomeni dintr-o data trist, profund, asa cum fusese inainte:

― De fapt sint trist, recunoscu el intr-un suprem gest de remuscare. Mi-a venit in minte o intimplare o intimplare stupid de vesela, dar sint trist, zau foarte trist.

― Inteleg, sopti Laura cu o intonatie ciudata in glas. Inteleg mai mult decit iti inchipui. Stiu ce-i cu tine iti spun imediat.

― Nu! se ruga Tic aprins de rusine. Mai bine sa vorbim despre altceva. Nu vrei sa ne plimbam prin parc? Sau prin sau prin

Tinarul isi dadea seama ca e la capatul puterilor. Descoperise pe neasteptate ca, pentru aceasta intilnire, nu-si urmase prietenii. Voise sa provoace el intilnirea, sa se duca la Castel, sa apara brusc in fata zinei in alb, sa rida, sa plinga, sa priveasca sau sa nu faca nimic, nimic. Sa se arunce pentru citeva clipe cu ochii inchisi in necunoscut, cu senzatia unui salt orb in gol. Nu-l preocupase viitorul, ceea ce va fi, ceea ce se va intimpla, ci numai acele citeva clipe de necunoscut care i se daruiau acum. Nu le furase el, ci i se daruiau.

Laura tresari si se pomeni vorbind, intrebind si raspunzindu-si totodata:

― Au plecat au plecat toti? Da de buna seama. Au plecat toti, toti.

De fapt se gindea la unul singur dintre cei care plecasera. Prin toti il intelegea pe el.

― Voi veni si eu! aproape se rasti fata in alb, de parca ar fi vrut s-o opreasca cineva. Voi veni acolo, departe si voi rascoli marile, pentru ca si marile sint frumoase Si sint atit de albastre!

Tic se uita in jurul sau. Parca-i era frica sa nu auda cineva acele vorbe. Sau poate ar fi vrut sa le stie auzite numai de el. Intinse incet mina, rugator, spre fata in alb:

― Haide! Alunga-ti tristetea Eu dar vocea lui suna atit de trist.

Intr-un gest impulsiv de bunatate, de solidaritate, fata in alb intinse si ea mina spre Tic. Dar nici n-o atinse pe-a acestuia. Palma ei inainta blind in parul ciufulit al tinarului. Mingiierea dura doar citeva clipe, dar Tic isi oferi capul cu gestul docil al unui catelus.

― Esti un copil, Ticusorule rosti Laura. Esti un copil bun, duios si foarte, foarte copil. Zau, Ticusorule, tu n-ai dreptul sa fii trist. Eu eu. . Dar nici eu n-am dreptul! Nu! se razvrati Laura. De ce? De ce? Niciodata nu e prea tirziu. La revedere, la revedere tuturor, tuturor celor care au plecat, care vor pleca.

Fata in alb se intoarse brusc si porni in goana undeva prin intuneric. Tic ramase cu gitul intins ca o fiinta nedreptatita careia i s-au furat mingiierile. Isi apropie incet mina de par, dar, in loc sa simta arsura sau racoare pe palma, simti deodata un gust amar in gura, vederea i se intuneca si picioarele i se inmuiara.

Aratarea de scurta durata se topise in noapte. Poate fusese un vis, un vis straniu, trait cu ochii deschisi. Stia insa ca totul se intimplase aievea. Daca ar fi putut transforma acea adiere in ceva material, in ceva care sa poata fi pastrat Pentru ca adierile miinii in parul sau existasera cindva, fusesera clipe prezente. De ce e nedreapta lumea? De ce sa se piarda asemenea simtiri? Orice, o haina, o carte, o foaie de hirtie, un cui, o bucata de sfoara, o piatra, o aschie, orice poate fi pastrat, incuiat, pazit, ferit de timpuri, de necunoscut. Dar acele clipe, dar clipele fericite ale tuturor oamenilor de ce nu pot fi pastrate si pazite?

Lui Tic ii era teama de timp si de necunoscut. Simtea parca o sovaiala intr-insul. Fusese bolnav de vise si de inchipuiri, intilnirea materiala cu visul actiona asupra lui ca un leac.

'Poate ca sint inca un copil, isi spuse el cu un zimbet inca amar in coltul buzelor. Sau, poate, cine stie? Ca sa nu regret mai tirziu, vreau sa mai trag putin de copilarie, s-o mai imbrac ca pe o haina care nu este a mea, dar care mi se potriveste. Dar se poate face, oare, lucid lucrul acesta? Nu cred, nu cred'

Oare erau gindurile lui Tic acolo, in noapte?

Deodata rasuna de undeva un bubuit de tobe si o fanfara incepu sa tipe, cu multe acorduri false, un cintec vesel. Parca se repeta in imagini mai mari scena iesirii lui Tic din gara. Ciresarul porni la drum, potrivindu-si pasul dupa bubuitul tobei, cu directia spre cintec. Se inseninase oare orasul, sau cineva, invirtind un comutator urias, aprindea prozaic luminile pe strazi? Tic uitase, sau voia sa uite de problema eternitatii simtirilor, sau, mai bine zis, a clipelor. Cintecul vesel, cu multe intonatii false, era azvirlit lumii cu atita entuziasm si toba cutremura atit de obsedant noaptea, incit tinarul nu mai sovai.

― Uite-l, uite-l pe Tic Tica! tipa un prichindel care se zgiia la lume de la poarta unei case. Te duci si tu, Tica?

Ciresarul ii arunca prichindelului o privire atit de severa, incit acesta isi duse mina la burta. Dar, cuprins pe data de mila, se opri in fata lui si incepu sa-l mingiie pe par. Prichindelul incerca sa biiguie citeva cuvinte:

― Zau, dar dar cum sa-ti zic Tic? Asa cum am auzit ca vrei sa ti se spuna? Nene? Zau ca nu pot

― Daca si tu imi spui ca sint un copil, atunci, atunci Gata! Drepti! Inainteeee mars!

Prichindelul se supuse, dar, dupa citiva pasi, indrazni sa iasa la raport in plin mers.

― Va rog sa-mi dati voie sa-mi iau un pulover. In citeva secunde sint inapoi. Altminteri nu ma lasa mama sa plec. Asa de forma, pentru ca tot nu-l imbrac.

Dupa citeva secunde prichindelul se intoarse cu un pulover sub brat. Isi potrivi pasul dupa pasul lui Tic si porni vesel spre fanfara, strigind din cind in cind:

― Baieti! A venit Tic. S-a-ntors Tic. Toti dupa el! Sa nu-i mai spuneti Tica! Tic! Toti dupa el! Ta, ta, ta, ta, ta, ta!

Tic se plimbase si pina atunci in oras, dar nici un prichindel nu avusese curajul sa-l acosteze si sa-l tutuiasca. Pe fata lui aparuse din nou copilaria. Daca zimbetul si seninatatea ciresarului nu erau firele dantelate, vaporoase ale unei iluzii

Trenul gonea in noapte. Ciresarii isi aranjasera bagajele in compartiment, treaba nu prea usoara din pricina multimii si greutatii lor. Fara Ursu fara puterea si indeminarea lui, n-ar fi scos-o prea lesne la capat. Rasuflind usurati, parasisera in graba compartimentul, pentru a ocupa locuri bune la ferestrele de pe culoar. Numai Maria ramasese singura intr-un colt, surda la chemarile celorlalti si oarba la peisajul fantomatic care defila in fata ei. Inchipuindu-si ca traieste, pesemne, durerea despartirii de fratele ei, prietenii o lasasera singura. Se repezisera la ferestre si, tacuti, isi indopau privirile cu imagini fugare, care se iveau stranii printre zabrelele de lumina si intuneric. Poate si gindurile si simtirile lor erau aidoma peisajelor. Dungi de lumina si de intuneric. Realitate si vis, bucurie si tristete.

Fusese de ajuns ca unul singur dintre ei, Dan, acuzind frigul noptii si al vitezei, sa se refugieze in compartiment, pentru ca toti ceilalti sa-i urmeze exemplul. Spre bucuria lor, se descoperisera singuri acolo. Cel de-al saselea loc, de linga usa, nu era ocupat de nimeni.

― Ura! se bucura Dan. Asta zic si eu noroc. Sau cine stie? Poate ca seful garii, in mod intentionat, n-a vrut sa fim stingheriti. De, ciresarii!

― Nu fi chiar atit de entuziast, incerca sa-l domoleasca Lucia. Mai sint alte gari si in consecinta mai sint si alti sefi de gara. Sau, daca vrei, norocul nostru poate sa dea, sau poate chiar a dat peste vreun calator intirziat

― Asa esti tu intotdeauna, pesimista. Eu, eu sint un optimist incorigibil, dar nu declarat. Si in consecinta pun locul neocupat la dispozitia ciresarilor.

Si ca sa evite alt raspuns, sau ca sa-si exprime cit mai plastic siguranta, Dan isi scoase sandalele si se intinse fara graba, ca un batrin tacticos, pe cele doua locuri. Nu uita, bineinteles, sa faca o grimasa de placere si sa ofteze usurat:

― Aaaaa! Si acum, pentru ca oricum cineva trebuie sa intreprinda ceva, imi dau cuvintul si ridic problema cheie, problema fundamentala: De ce Tic nu a venit cu noi?

― Asta-i problema cheie? intreba insinuant Victor.

Ursu tresari fara voia lui si se uita intrebator la Victor, dar nu descoperi pe fata acestuia nici o urma de gluma sau de ironie. Victor parea foarte serios, parca preocupat de o problema grava. I se putea citi aceasta din incruntarea fetei. De aceea vlajganul se posomori si hotari in sinea lui sa nu scoata nici un cuvint. Absenta lui Tic il intrista. Pina la ultima clipa sperase ca prislea cel neastimparat se va urca in tren. Nu-si putea inchipui veselie, aventura, peripetii, nu-si putea inchipui lumea din jur fara Tic. Dar, mai mult decit aceasta, atitudinea lui Victor provoca o adevarata durere. Oare Victor putuse renunta atit de usor la cel mai tinar si mai vesel dintre ciresari?

― De ce nu-i problema cheie? rasuna parca din departare vocea Mariei. Sau poate ca nici nu este

― Esti si tu pe ici, pe undeva, o problema cheie, incerca s-o ironizeze Dan. O cheie mai mica, asa ca o cheita, care nu prea isi gaseste locul in broasca

― Sau nu poate sa intre, il corija Maria cu glas domol, pentru a se cufunda apoi din nou in mutenie.

Dan se ridica intr-un cot, se uita la Maria cu priviri vadit si fortat uluite:

― Se pare ca urmasii familiei Florescu au cazut in in ce? In melancolie? Sau sufera de de ce? De amnezia perspectivei?

― Ce tot spui tu acolo? interveni Lucia. Suferi tu, mi se pare, de amnezia limbii romane.

― Sau poate ca ti-a jefuit tie cineva inteligenta. Trebuie sa-ti explic babeste. De vreme ce Maria inchide ochii la ceea ce se petrece in jur, inseamna ca un timp va trai in eter si nu-si va procura deci, printre altele, amintiri pentru mai tirziu. Asta, in formula mea originala, se numeste amnezia perspectivei. Dixi! Nu, nu-i nevoie sa te opui. Cam stiu eu ce vrei sa rostesti. Injurii sub forma de rationamente delicate. Si, pentru ca sint in verva, vreau sa va spun un banc grandios Stiti de ce au ciinii coada? Ei?! Pentru ca n-au ceas! Banc original, propriu, zau. Paternitate absoluta.

― Cred ca si temperatura absoluta, adauga Lucia.

― De ce? Eu n-am vazut pina acum nici o fiinta si cu ceas si cu coada. Bineinteles cu coada originala. Sau altul De ce au boii coarne?

― Pentru ca n-au ghete, stilouri, camasi, portofel, castraveti murati si fotolii.

― As, de unde. Pentru ca au si viteii. Si cum vitelul este un bou in devenire Vezi, Lucia aceeasi paternitate.

― Doamne! il intrerupse Lucia. Cu logica asta, o sa compui niste bancuri

― Dac-ar fi fost Tic aici, brrrr! Ce replica mi-ar fi dat. Stratagema lui Dan izbutise pentru o vreme sa-i scoata pe

ceilalti ciresari din ginduri, dar, cind pronunta numele lui Tic, iarasi se schimba atmosfera din compartiment.

― Da! Problema cheie, se retrase Dan cu sentimentul unui om infrint.

Si iarasi se auzi, spre uimirea lui Ursu mai ales, intrebarea oarecum ciudata a lui Victor:

― Asta-i problema cheie? E alta mult mai importanta, crede-ma, Ursule.

Cel caruia ii fusesera adresate vorbele se stradui sa scape de starea sa de tristete, dar nu reusi. Ridica din umeri, de parc-ar fi vrut sa spuna 'nu stiu', dar imediat dadu neincrezator din cap. Victor zimbi putin stingherit, cazu o clipa pe ginduri, apoi isi scoase carnetelul si creionul din buzunar. Incepu sa scrie ceva pe o foaie de hirtie. Maria isi atintise privirile asupra lui:

― Problema cheie De ce n-a venit Laura la gara?

Creionul isi opri mersul pe foaia de hirtie. O secunda, doua, trei. Apoi si-l continua tremurind.

Atenta la ceea ce se petrecea, Lucia interveni salvator:

― Te gindesti, Victor, la ceea ce ne-a spus Tic pe peron?

― Ce-a spus? sari in sus Dan. A incercat sa ne impuie capul Aoleu!

Cu ochii bulbucati si cu gura cascata, Dan ar fi stirnit in alte imprejurari hazul tuturor. Mai ales daca ar fi fost Tic de fata, cu nelipsitele-i incondeieri. De asta data, mutra lui caraghioasa parca nici nu fusese zarita. Vaicareala lui insa produse tuturor ginduri febrile. Pina si Ursu incerca sa-si adune alte ginduri, iar Maria se trezea parca incet din amorteala.

Victor terminase de scris. Rupsese din carnet foaia pe care trecuse doar citeva cuvinte, o impaturi cu grija si, cind o aduse la dimensiunile unei gume mici de sters, i-o intinse lui Ursu:

― Tine asta, Ursule. Te rog s-o citesti numai poimiine dimineata. Pina atunci nu-ti cer altceva decit sa-mi acorzi incredere. Scutura-te, trezeste-te si considera-te laolalta cu toti, da, cu toti ciresarii. Problema cheie consta in ceea ce ne-a spus Tic pe peron!

Vocea lui Victor crescuse in amploare si fermitate. Ciresarii simteau in mijlocul lor conducatorul. Ursu se gindi o clipa la Tic, apoi la ceea ce spusese Maria cu privire la Laura, isi aminti ezitarea si tremurul miinilor lui Victor, ii ghici dintr-o data durerea invinsa ― sau poate numai ascunsa. Primind biletelul si auzind glasul lui Victor si cererea lui aproape poruncitoare, trai, aproape lucid, senzatia trezirii. Nici nu mai avu vreme sa-si faca remuscari. Incerca sa afle, sa ghiceasca ceea ce spusese Tic pe peron inainte de despartire

― Aoleu! continua Dan sa se tinguiasca. Chemarea lui Ionel! Daca e o aiureala? Daca e o farsa? Oare nu ne-am pripit? De ce i-am dat atit de lesne crezare?

Aceasta era problema cheie. Ce insemna mesajul lui Ionel? Telegrama pe care acesta o trimisese ciresarilor la frizeria 'Higiena' continea doar citeva cuvinte. Isi aminteau toti foaia de hirtie pe care fusese lipita banda telegrafica:

'Veniti urgent stop descoperire senzationala stop toti cu corturi cu barca stop.

Ionel'.

Telegrama era adresata dintr-un sat cu nume ciudat pe care ciresarii il identificasera lesne pe harta Dobrogei, undeva la nord de Constanta. Dupa citeva zile de pregatire, ciresarii hotarisera plecarea. Ii intirziase insa procurarea biletelor. Abia la o saptamana dupa ce terminasera pregatirile, izbutisera sa se urce in tren. O instiintasera si pe fata in alb despre expeditia lor, dar ea nu putea sa-i insoteasca. Avea inca de lucru la Castelul celor doua cruci. Ii scrisese insa lui Victor ca va cauta sa vina la gara, pentru a asista la plecarea lor.

Tinerii isi aminteau toate acestea, refaceau continutul telegramei, controlau intelesul cuvintelor, intelesul propozitiunilor. Era o simpla chemare, un apel imperios, foarte concis, fara nici o explicatie suplimentara. Dan, Ursu, Maria cautau tot felul de sensuri cuvintelor binecunoscute. Pe Lucia o intriga mai ales preocuparea lui Victor. De aceea nu se sfii sa-l intrebe:

― Tu chiar crezi ca Tic stie ceva? Vorbele lui chiar au avut darul sa te descumpaneasca? Poate ca n-a facut decit o simpla gluma, asa cum obisnuieste el

― De asta sint sigur, raspunse Victor. Tic a descoperit o explicatie de moment, pentru a-si justifica hai sa zicem, capriciul sau Nu vreau sa spun hotarirea lui, cum voia el sa ne dea a intelege.

― Atunci? interveni Dan. De ce ai cazut pe ginduri? Si de ce mai ales crezi ca aceasta e problema cheie?

Ginditor, Victor batea cu degetele un tact pe genunchi. Se vedea ca nu e hotarit, ca nu are nici un raspuns:

― Am spus ca e vorba de o problema, nu de o certitudine. O problema nu e altceva decit o intrebare. Or dreptul de a intreba il avem. E adevarat ca ma preocupa un lucru. Ionel ne-a adresat un apel urgent. Sa facem un mic calcul. Patru zile ne-a asteptat telegrama. Am pierdut trei zile cu pregatirile. O saptamina, pina ne-am procurat bilete. In total, doua saptamini. Ce parere aveti?

― Aaaa! descoperi Lucia. Avind in vedere urgenta mesajului si intirzierea noastra, te intriga faptul ca Ionel n-a revenit cu o a doua telegrama.

― Intocmai, confirma Victor. Doua saptamini inseamna ceva. Si cu toate acestea

Victor vazu un semn de tacere in ochii lui Dan. Urmarind privirile acestuia, intoarse capul spre usa. Ochii tuturor ciresarilor erau atintiti intr-acolo. In fata usii compartimentului se oprise cineva. Incerca sa deschida usa si, dupa mari sfortari, reusi. Dan se scula repede de la locul lui si se trezi fata in fata cu un om caruia nu putea sa-i ghiceasca virsta. Era un barbat aproape inalt, voluminos, cu un cap mic, lunguiet, acoperit de o coama deasa, sura. Figura ii era palida, cadaverica, iar ochii ii erau ascunsi de niste lentile fumurii, neobisnuit de groase. Barbia i se termina printr-un cioc ascutit, care mari uimirea lui Dan. Ciocul nu cobora in jos, dimpotriva, inainta orizontal si parca voia sa atinga virful nasului cind se misca barbia. Personajul era insotit de o valiza mica, eleganta, de piele si de un rucsac de-a dreptul gigantic.

Patrunzind in compartiment, noul pasager isi scoase palaria si saluta politicos, dar fara vorbe, apoi cauta cu ochii un loc pentru rucsacul sau. Ursu se repezi sa-l ajute si, profitind de miscare, ceilalti ciresari parasira compartimentul.

― Pe cinstea mea daca nu-i adevarat, spuse Dan in soapta, dupa ce inchise usa. Poarta peruca. Am observat cind si-a scos palaria. I s-a rotit parul ca o aureola, ca un nimb. Iar ochelarii au lentile groase cit degetul. Si ciocul, ciocul sa mor eu daca nu-i lipit cu pap. Si-nca a fost lipit gresit, ca a intrat in conflict cu nasul. Si rucsacul, zau daca nu are in el o barca sau chiar un submarin. I-am vazut periscopul. Ciudat, prea ciudat personajul asta.

― Parca ziceai ceva de noroc la inceput, fatalistule, il apostrofa Lucia.

― Pun un 'ne' inainte si gata. Ramin fatalist. Numai ca personajul asta nu-i nenoroc. Ar fi simplu. E e zau daca nu e o problema fundamentala

― Poate pentru familia lui, sau pentru sine insusi, zise Victor. Hai, nu mai exagera.

Dan lua expresia unui om profund jignit:

― Bine Eu nu mai insist. Daca nu vreti. Dar o sa vedeti voi. Ascultati-ma pe mine. Asa ceva n-am vazut in viata mea. Fiecare particica pe care o poseda cetateanul e in conflict cu alta. Ciocul cu nasul, ochii cu ochelarii, chelia cu peruca, valiza cu rucsacul, sezutul cu locul, pentru ca imi inchipui ca poseda bilet pentru loc. O sa vedeti Nu e o intimplare.

In clipa aceea iesi pe usa Ursu. Pe fata lui nu era nici o urma de mirare. Spuse doar ca o constatare:

― Parca-i mai grea valiza decit rucsacul. Si a trebuit sa fac ceva schimbari printre bagaje ca sa-i incapa rucsacul in plasa. L-am legat, altminteri putea sa se prabuseasca.

― Ati vazut? sari Dan. Mai grea valiza decit rucsacul. Un nou conflict, ce va spuneam

― Mai bine sa ne preocupam de ale noastre, il imboldi Victor. Sint lucruri mult mai importante si mai urgent de dezlegat.

― Mie mi-e foame, spuse Dan care, privind cu coada ochiului prin fereastra, il vazuse pe noul pasager sugind tacticos un baton de ciocolata lung si subtire ca un creion. Alt conflict: intre ciocolata si gura. Eu un asemenea baton n-am mai vazut, iar o gura care sa ameninte in fiece clipa urechile cu exterminare totala nici atit. V-am spus eu

Toti facura haz de spusele lui Dan. Si, pentru ca-l vedeau pe acesta inghitind in sec, se gindira si hotarira ca e momentul sa ia masa de seara.

Circul poposise de citeva zile in orasel, dar Tic se afla pentru prima data in preajma lui. Inconjurat de o ceata de prichindei, ciresarul cel cirn si ciufulit injghebase acolo o adevarata insula a veseliei. Nimic din ceea ce se intimpla pe estrada din fata circului nu scapa comentariilor sale caustice, spre hazul pustilor. Intii aparuse pe estrada un individ cu bluza galbena si salvari albastri, cu un turban, cindva alb, urias, pe cap, cu o barba ca de catran. Se recomandase: Ali Ben Kali. Se jucase mai intii cu niste mingi de ping-pong, carora le marea sau le reducea numarul, isi infipsese apoi citeva cutite in mina, in burta si in gitlej, scosese dintr-o cutie de chibrituri niste soricei albi si un boboc de rata, apoi invirtise un iatagan lucitor, in timp ce un individ slab si desirat anuntase, printre bubuiturile tobei:

― Urmeaza acum un numero extraodinare a lui maestro maestrisimo Ali Ben Kali. Uitate, bine, lume! Giniti, va rog! Despartirea lui capul de gito! Dintr-una lovitura. Maestro!

― Un moment! strigase Tic. Mai bine executati figura inauntru.

Maestrul ramasese cu iataganul in aer, iar individul desirat, cu limba afara din gura. Ciresarul le-o luase inainte si, cum inteligenta nu prea era in favoarea celor doi, schimonoseala lor impietrita tinuse citeva minute, indeajuns ca grupul de pusti sa se cutremure de ris. Tot Tic fusese acela care-i scosese din incurcatura pe cei doi:

― Atinge-l, maestre! Infige-i iataganul in spate. Unu, doi, trei!

Maestrul care descoperise dintr-o data ca stie limba romana, se repezise de-a dreptul furios spre prezentatorul sau, agitind sabia prin aer. Lunganul isi desfacuse la iuteala cracii lungi ca niste picioroange. Din trei miscari, ajunsese dupa perdelele din spatele estradei, dar iataganul ii atinse fundul si-nca impins de o forta cumplita, spre stupefactia celui care-l minuia. Izbucnisera niste racnete infioratoare, asa cum n-ar fi scos niciodata Polonius, se auzisera niste zgomote infundate, iar pe estrada aparusera in zbor planat o esarfa alba, care fusese cindva un turban si un obiect ca o cioara cu aripile desfacute, care fusese cindva o barba. Risul prichindeilor fusese atit de delirant, ca lui Tic ii era teama sa nu li se incurce intestinele.

Fanfara ataca imediat un mars voios care te-ar fi obligat sa alergi cu nouazeci pe ora, in care Tic descoperi o melodie blajina despre o fata plingindu-si iubirea neimplinita. Urma apoi o bucata de vals inspirata din refrenul unui tango vechi si in final niste acorduri desperate, care aduceau foarte vag pe undeva cu uvertura la 'Barbierul din Sevilla'. Bineinteles, conducatorul fanfarei avusese grija sa ceara solemn instrumentistilor:

― Acum e-acum, baieti. Sa zicem aia cu cavalerii raspicani. Aia tare.

Pe estrada aparu un individ gras, imbracat cu niste vesminte ciudate, care ar fi semanat cu cele preotesti, daca n-ar fi fost foarte portocalii, despicate in spate si cam sfisiate pe la poale. Comitea acolo ceva intre saritura in inaltime si aruncarea discului. Uneori miscarile lui aduceau cu cele ale unui vinator incoltit de trei leoparzi, care nu gaseste cale de fuga. Conducatorul fanfarei facuse cu ochiul multimii si soptise misterios spre orchestra, in asa fel, ca sa auda insa si lumea:

― Dans clasic! Din 'Vaduva vinduta' de Rigoleto. Gata! Unu, doi, trei, patru!

Si dintr-o data Tic descoperi ca individul in portocaliu era de fapt o femeie. Din spirit antimisogin se feri sa faca vreun comentariu, in schimb se apuca de niste scamatorii folosind doar citeva monede si o cutie goala de chibrituri. Cutia se umplea cind cu monede, cind cu chibrituri, iar daca era goala, chibriturile si monezile se aflau in buzunarele sau in pantofii pustilor. Ba, la un moment dat, trei discuri de douazeci si cinci de bani se odihneau docile pe borul larg al palariei unui taran. Dansatoarea misca furtunos din solduri, dar nici cei din fanfara nu se mai uitau la ea. Erau atit de fascinati de scamatoriile ciresarului, incit suflau in trompete si in tromboane, intr-adevar cu entuziasm, insa fara nici o noima. Pina si femeia in portocaliu incepu sa-si miste tot mai des gitul, pentru a vedea ce se intimpla acolo jos.

Cutia cu chibrituri disparuse. Toti isi controlau buzunarele, palariile, sepcile, ba unii duceau mina la nas si la urechi. Se uitau mirati in jur, se pipaiau, se scarpinau in cap. Cutia se infipsese insa in virful baghetei dirijorului. Si, cum dirijorul misca bagheta fara sa se uite la orchestra, iar orchestra sufla in alamuri fara sa se uite la dirijor, nimeni nu vazuse, o bucata de vreme, unde poposise cutia. O descoperise de la inaltimea estradei dansatoarea.

Toata lumea ridea ca la circ. De teama sa nu-si piarda spectatorii, se ivi pe estrada lunganul gonit mai inainte de iatagan si incepu sa strige cu atita putere, ca nu mai era mult pina sa-i iasa ochii din cap

― Poftiti, lume! Intr-un minut incepe. Minunile globului. Capete care zboara. Omul cu nasul de un sfert de metru si douascinci de vati. Iataganul lui Ali Pasa. Femeia calaret. Sarpele cu coada. Duo Tamburino Rino! Mortul fara cap, Ingropat de viu. Trupa de zburatori Palmiero, care a dat spectacole in toata lumea si la Buhusi. Poftiti, lume! Nemaivazut, nemaipomenit! Parabambca! Cel mai mare crocodil atlantic din Oceanul Pacific. Poftiti, poftiti! Pina la optsprezece ani reducere juma' la suta. De la opspce ani in sus, doi pe un bilet. Marsul, maestro! Poftiti, poftiti! Trio Scampolo incepe numarul din jungla. Acrobati, rinoceri, fachiri, elefanti si gorila aproape vie, Pimpirina. Marsul, maestro!

Induiosat, Tic dadu' semnalul de plecare trupei de prichindei. Si, cum cetatenii riscau sa ramina fara distractii, se imbulzira spre casa circului.

Ciresarul poposi cu ceata lui in parcul din centrul orasului. Erau inca veseli pustii, dar nu prea aveau curajul sa-l bombardeze pe Tic cu intrebari, pentru ca observasera pe fata acestuia un aer de gravitate. Incet, incet in jurul celor doua banci alaturate se asternu tacerea.

― Asa, spuse Tic. Acum sa trecem la chestii serioase. Mai intii sa vedem pe cine alegem in rindul candidatilor de ciresari. Aveti ceva propuneri?

Toti taceau milc. Nici nu se gindeau sa deschida gura. Fiecare se voia candidat, fiecare credea ca va fi propus de celalalt. Tic ii cerceta cu privirea. Intotdeauna in asemenea momente imprumuta un aer solemn, sever. Pielea pustilor era parca impunsa de mii de tintari.

― Va sa zica aveti aceleasi propuneri ca si mine. Mi-am inchipuit. Sa ramina aici Matei Sanducu si Adrian. Ceilalti sint liberi pina miine dimineata. Intilnirea la sase si jumatate in fata strandului. Daca eu am treburi, il trimit pe Tingulica la ora fixata Asa ca Despartirea!

Prichindeii nu asteptara o a doua porunca. Parasira in liniste adunarea. Erau atit de infiorati, ca pina la iesirea din parc pasira in virful picioarelor. Pe strada insa incepura ciorovaiala. Se certau cumplit, pentru ca nu avusesera curajul sa se propuna unul pe altul.

Tic si cei trei candidati, cei care-l ajutasera la scamatorii, pufnira fara voia lor in ris. In clipa cind ciresarul isi schimba expresia fetei, ceilalti facura la fel. Parca repetau un exercitiu de mimica.

― Asa! Problema numarul unu este cum sa ne petrecem timpul mai frumos. Mai avem destul pina la sfirsitul vacantei. Ce-ati spune de organizarea unei expeditii la Cas la la Pestera Neagra, de pilda? Mai luam citiva neciresari cu noi Ei?

Cei trei candidati la titlul de ciresari inghitira in sec. Se uitau cu coada ochiului unul la altul, simteau noduri in gitlej, dar nu indrazneau sa scoata o vorba. In capul lor totul era vraiste. Tic si-i inchipui coplesiti de emotie si incerca sa-si alunge severitatea:

― Bine, bine Ragaz de gindire pina miine dimineata. La ora sase fix, in fata strandului.

Prichindeii il parasira pe Tic si mai aiuriti. Fiecare porni in alta directie. Oare de ce voiau sa fie singuri? Intrebarea il zgindarea pe ciresar. Dar nu gasea nici un raspuns.

'Cine stie ce-o fi cu ei? Sau mai degraba cine stie ce-o fi cu mine?'

Tic stia de fapt ce urmareste. Ceea ce le spusese pustilor: Sa-si petreaca din plin restul de vacanta. Sa plece undeva, sa faca o descoperire, sa pregateasca o surpriza. Cu orice eforturi. Cam simtea el ca nu va fi pe de-a-ntregul bucuros, ca umbla dupa un surogat de aventura si de satisfactie, dar nu-si putea pata nici orgoliul, nici prestigiul.

In drum spre casa isi aminti momentele prin care trecuse de la sosirea in gara. Parca mergeau alaturi doua fiinte, doua vieti. Care era cea adevarata? Laura ii mai ratacea din cind in cind prin par, dar nu ca o flacara, ci ca o adiere. Dar parca trecuse atita timp de atunci! Uneori simtea ca are nevoie de singuratate, de o camera, de un pat si de o fereastra prin care sa priveasca albastrul cerului. Alteori simtea nevoia unor fiinte in jurul sau, cu sau fara identitate, voia sa auda glasuri, risete. Dar cel mai mult simtea parca nevoia unor emotii care puteau sa se iveasca undeva, in lume. Si-i era teama ca el nu le va trai. I se strecura teama in suflet ca un sarpe. Cu toata impotrivirea lui, veninul inainta sigur. Isi amintea hora fluturilor in jurul becului si-i reveni gindul obsedant ca din hora aceea lipseste o ginganie.

Ajunse acasa preocupat. Tatal lui inca nu sosise de la uzina. Maica-sa broda prea linistita intr-un fotoliu, pentru ca

Tic sa nu ghiceasca in gesturile si privirile ei nerabdarea cu care-l asteptase. Se aseza cuminte pe un scaun, linga pian, si astepta sa se intimple ceva.

― Da, buna seara, Ticusorule.

Abia atunci Tic isi dadu seama ca nu salutase si se impurpura ca o floare de mac. incerca sa biiguie ceva, dar n-avu putere. Se multumi doar sa-si framinte neputincios degetele.

― Inteleg, Ticusorule, inteleg. Prin urmare, ai ramas. Si ce ai de gind sa faci?

― Multe, multe! se hotari tinarul ca prin farmec. O sa descopar cinci cetati si zece zece zece

― Zece naivitati in purtarea ta, il ajuta maica-sa. Sau una singura, dar mare, Ticusorule, mare de tot. Uite-atit de mare!

Tic vazu bratele mamei sale desfacindu-se larg, cit puteau de larg. Cuvintele, tonul si gestul ei il emotionara. Se duse incet spre dinsa, ii prinse duios capul in miini, isi lipi obrazul de parul ei si intreba cu voce soptita:

― Oare chiar sint un copil?

― Of, Ticusorule Daca pui asemenea intrebare!? Du-te la culcare, pentru ca ai nevoie de somn si de vise.

Inainte de a porni spre camera lui, Tic se codi putin, dar tot se destainui pina la urma:

― Daca sint copil, inseamna ca mi se iarta mai usor pacatele mici, de altfel destul de dragalase

― Of, of, of, Ticusorule, rise adinc, duios si reconfortant mama celui mai neastimparat dintre ciresari.

Dupa o masa abundenta si vesela, care-i pricinuise o dubla satisfactie lui Dan, deoarece ― asa cum ii placea sa spuna ― facea doua lucruri in acelasi timp: minca si mergea, tinerii incepusera o discutie destul de aprinsa, desi vorbeau aproape in soapta. Dupa primele cuvinte, Lucia avusese grija, bineinteles, sa se adreseze noului venit cu intrebarea politicoasa: daca nu cumva il deranjeaza discutia. Personajul cu ciocul orizontal negase alene din cap si incuviintase cu mina printr-un gest aproape elegant continuarea convorbirii. Nu catadicsise nici de asta data sa miste buzele, de parca ar fi fost mut, ceea ce il intriga iarasi pe Dan. Se multumise doar sa raspunda prin cele doua gesturi, dupa care isi reluase lectura. Citea dintr-o carte groasa (ajunsese cam pe la jumatatea ei), careia Dan ― simulind ca-si descheie sandalele ― incercase sa-i descifreze titlul. Dar nu reusise, pentru ca era scris intr-un alfabet pe care nu-l cunostea. Tinarul isi freca barbia cu inteles si facu cu ochiul celorlalti. Ar fi vrut sa le spuna ca misterul se complica si mai mult. Se amestecase apoi in conversatia prietenilor, fara sa-l slabeasca insa din ochi pe 'pasionatul cititor'.

Printr-o strategema bine ticluita, ciresarii isi discutau problemele, prefacindu-se ca analizeaza subiectul unei anumite carti. Inventasera chiar si un titlu cartii care ar fi putut inspira cine stie ce autor: 'Drum bun'! Incepusera cu amanunte menite sa convinga pe cel mai necredincios dintre oameni. Intii ridiculizasera prologul, apoi aruncasera anatema asupra unuia dintre eroi si, bineinteles, asupra autorului. Cineva isi aduse aminte ca din volumul sau lipseste fila 34-35, aceea in care Veronel (eroul nesuferit) se unge cu mil pentru a speria niste fetite cuminti, cu codite si sortulete pepit.

― Stiti, continua Dan, fetitele, ca sa se razbune, i-au pus in pat o broasca testoasa.

― Imposibil! se impotrivi Lucia. Asa ceva nu exista.

― Inseamna ca n-ai citit cartea. Daca vrei, pun ramasag. Pe orice.

― Eu nu zic ca tu n-ai citit-o. Dar e imposibil sa lipseasca fila 34-35.

― Extraordinar! Cum poti sa stii tu mai bine decit mine?! Doar e cartea mea. Am cumparat-o de la anticariatul numarul doi, de pe strada

― Poftim! ii intinse Lucia o carte. Cauta fila 34-35.

― Pai de ce-mi dai alta carte? Eu vorbeam de 'Drum bun'.

― Cauta, cauta! il indemna in continuare Lucia. Daca gasesti o asemenea fila in vreo carte din lume, sint in stare sa maninc toate exemplarele din 'Drum bun'.

Dan nu mai avea nevoie sa caute. Intelese care fusese greseala sa. Se dadu repede batut:

― Da, da, da! Ai dreptate. E vorba de fila 33-34. Sigur. Acum imi aduc bine aminte. Mea culpa. Dar in legatura cu

telegrama, ce parere aveti? Cifrata nu era in nici un caz. De ce credeti ca n-a trimis si o a doua, dupa atita intirziere?

― Pur si simplu pentru ca astepta din zi in zi sosirea prietenilor, raspunse Lucia. Cam asa incercase sa explice. Daca nu vin miine, sau in orice caz pomiine, vin in mod sigur raspoimiine. Si asa in fiecare zi, asteptind sa vina 'miine', a trecut timpul. Nici nu se observa.

― Sau poate ca s-a ratacit cea de-a doua telegrama, se amesteca Ursu. Se mai intimpla si asemenea lucruri, desi destul de rar.

Fu rindul lui Victor sa intervina in discutie:

― Fiindca am creat acest proces literar, sa-l continuam. Amindoua ipotezele sint plauzibile, mai ales cea redata de tine, Lucia. Asteptarea amestecata cu speranta sau cu certitudinea constituie un bun mijloc de trecere a timpului. Daca insa izvorul, cauza care a determinat trimiterea telegramei e grava, importanta, atunci asteptarea se transforma in nerabdare si nerabdarea sta de multe ori la baza actiunilor.

― Atunci din doua una, pleda Lucia. Ori cauza nu e grava, ori trebuie sa apara o a doua telegrama. Cum se pot impaca aceste doua lucruri? Am impresia ca se exclud.

Maria, care pina atunci ascultase cu interes crescind discutia, se hotari sa revina la vechea ei preocupare:

― Dar daca totul e o farsa? Fiind vorba de proces, imi permiteti sa aduc faptele la prezent si va sfatuiesc si pe voi sa faceti acelasi lucru. Oare n-ar trebui sa consideram si aceasta ipoteza?

― De vreme ce discutam alte ipoteze, spuse Victor, inseamna ca pe aceasta am eliminat-o de la bun inceput.

― Si am facut oare bine? se incapatina in continuare Maria.

― Eu cred in autenticitatea mesajului, onorata curte. Cred, pentru ca simt.

― Acesta nu-i un argument, Dan. Eu, de pilda, simt undeva o primejdie. Acesta este un argument in favoarea deraierii trenului nostru?

Dan observa o miscare neobisnuita in tinuta celui pe care-l calificase cautator si posesor de conflicte. Oare auzise vorbele Mariei? Il urmarea in continuare cu coada ochiului, in timp ce atentia urechilor era indreptata spre Victor. Acesta cauta sa fie, ca intotdeauna, clar:

― Si eu cred in autenticitatea mesajului, insa pe baza de logica. De ce? Pentru ca mesajul contine o chemare urgenta,

indicatii precise si este adresat tuturor. Veniti imediat! Veniti toti! Aduceti cutare si cutare lucru!

― Poate in vederea unei excursii, a unei vacante placute, a unei intilniri in grup, incerca Maria sa explice. O zi de necaz si apoi totul se uita.

― In asemenea situatii nu se folosesc telegrame, ci scrisori amicale.

― Chiar cind e vorba de farse, Victor?

― Crezi ca e neaparat nevoie de o farsa pentru a se realiza o vacanta in grup? Farsele nu au ca scop placerea, ci insatisfactia. Chiar daca trimitatorul mesajului ar fi un X, un necunoscut si tot asa ar trebui sa judecam. Daramite atunci cind persoana e cunoscuta si pot fi lesne dibuite posibilitatile ei de a face o farsa sau de a fi subjugata de o realitate? E adevarat, gravitatea faptului nu poate fi cintarita la precizie. Orice descoperire poate fi senzationala pentru X si in acelasi timp banala pentru Y. Aceasta e insa alta problema in masura in care X este sincer, in masura in care curtea ii acorda aceasta calitate, pentru el descoperirea este intr-adevar senzationala. Altminteri nu ar fi trimis mesajul si nu ar fi pus pe drumuri atitia oameni.

― Totusi, Victor, remarca Lucia, tu ai fost acela care ai ridicat primul problema intirzierii la procesul pe care-l dezbatem aici.

― Intr-adevar, intirzierea aceasta necesita o explicatie. De ce nu a sosit a doua telegrama? Daca daca nu s-a ratacit, sau daca nu este, sa spunem, pentru ca vorbim la prezent, pe drum

Ursu se foia pe locul sau. Mereu voia sa spuna ceva, dar nu se incumeta. Victor ii sesiza starea si-l invita cu un gest prietenesc:

― Sa vedem ce idee are Ursu.

― Poate isi inchipuie ca prietenii lui sint plecati undeva si deci nu au dat peste telegrama.

― E intr-adevar un punct de vedere, incuviinta Dan. Dar de ce n-a lasat o adresa unde sa i se poata raspunde? S-a multumit sa trimita chemarea si gata.

Victor ii zimbi lui Dan si-l batu prieteneste pe umar:

― De aici pleaca ultima mea ipoteza, pe care o cred cea mai plauzibila. De ce nu a lasat o adresa? Pentru ca eroul respectiv era in trecere prin locul unde a facut descoperirea si prin locul de unde a trimis telegrama.

― Crezi neaparat ca sint doua locuri diferite? intreba Lucia.

― Cam spre asta inclin. Telegrama n-a fost trimisa dintr-un punct de destinatie, ci dintr-un punct de intilnire. Sint sigur ca la oficiul postal eroul a lasat un semn, o vorba, poate chiar un alt mesaj, in care indica locul descoperirii, daca intre timp l-a identificat cu precizie.

Victor atrasese asupra lui un buchet de priviri uimite. Lucia se dezmetici prima:

― Aaaa! Tu crezi ca, daca locul ar fi fost identificat cu precizie, in telegrama ar fi existat si o adresa?

― De buna seama, confirma Victor. Eroul a aflat ceva, s-a grabit sa comunice vestea prietenilor, subintelegind prin locul de expediere a telegramei un punct de intilnire, si a plecat mai departe sau pentru a culege informatii suplimentare, sau pur si simplu din obligatie.

― Cum din obligatie? intreba Dan. Din obligatia de a culege informatii?

― Pur si simplu din obligatia de a-si urma scoala, tabara, familia Poate ca nu era de capul lui.

― Inteleg, inteleg, se dumeri cel care intrebase. Sigur ca da. Atunci intirzierea

― Intirzierea poate capata si o astfel de explicatie. Poate ca a trebuit sa plece intr-o croaziera, sau intr-o excursie de mai lunga durata, adica a fost obligat sa plece. Din moment ce locul din care a expediat mesajul era un simplu loc de trecere

― Pai in cazul acesta, spuse Ursu, poate ca el e cel care tremura si-si smulge parul din cap, gindindu-se de undeva, aiurea, ca noi il asteptam acolo

Vazind mutra schimonosita a lui Dan, Ursu descoperi greseala pe care o comisese. Timid, rosu la fata, incerca sa se corijeze:

― Adica adica aia cu telegrama, aia care au primit-o, ca noi noi doar Hi zau ca nu-mi place sa ne fofilam asa gindurile printre degete, cum fac scamatorii cu mingile.

Victor facu haz de incurcatura lui Ursu, spre disperarea lui Dan. Acesta descoperea mereu in atitudinea personajului cu cioc gesturi stranii: tresariri, clipiri din ochi, clatinari ale capului.

― Doarme, sopti Ursu la urechea Luciei si ca-n jocul 'de-a telegraful' cuvintul rasuna in urechile fiecaruia si se intoarse la Ursu preschimbat in 'moare'.

Dan facuse schimbarea, pentru ca nu era de acord cu observatia lui Ursu. Avea parerea sa bine definita asupra personajului, si tot ceea ce Ursu considera manifestari ale unui somn de noapte in tren la el se transforma in siretlic, simulare sau scapare de sub control.

Fara sa intrebe pe cineva, Ursu intoarse comutatorul. Compartimentul fu invaluit intr-o lumina albastra, confuza. Personajul cu cioc clatina incet din cap, de parca ar fi vrut sa multumeasca. Dorinta de a vorbi le pierise tuturor. Fiecare dorea in schimb citeva ore de somn, cu exceptia lui Dan, care se voia santinela vigilenta, dar care adormi primul. Ceilalti se molipsira de la el. Pleoapele deveneau tot mai grele, gindurile tot mai incilcite. Se ivira intr-un tirziu si visele. Ape albastre, valuri, sirene. Lui Dan insa ii da mereu tircoale un peste-spada. il ameninta furios si, din cind in cind, spada ascutita ii zgiria fata. De mult isi odihnea Dan capul pe umarul vecinului sau, iar ciocul acestuia se proptise in obrazul ciresarului.

Trenul gonea, gonea neobosit prin noapte, spre marea cea albastra, care ascundea pesemne o taina mare, menita sa fie dezvaluita lumii de cutezatorii ciresari.

CAPITOLUL II

Tic se scula cu noaptea in cap. Isi facu la repezeala un pachetel cu de-ale gurii, scrise pe o bucata de hirtie citeva cuvinte, prin care-si instiinta parintii ca se duce la strand, si cu amintirea unor vise ciudate, incilcite, porni in pas vesel spre locul intilnirilor. Tingulica, fidel, se lua pe urmele lui fara sa astepte vreo invitatie speciala. Ajunsera la strand cu aproape jumatate de ora mai devreme. Graba ciresarului avea o explicatie anume, nu se datora nu stiu carui zel. Tic era pe deplin convins, pe baza unei experiente indelungate, ca prichindeii carora le conferise intr-un moment de slabiciune titlul de 'ciresari' vor sosi la intilnire cu cel putin un sfert de ceas inainte de ora fixata si voia sa-i observe pe ascuns. Atitudinea lor din parc, mai ales in momentul despartirii, il cam intrigase. Ceva se intimpla cu ei, gindea Tic, si nu putea lasa atitudinea lor pe seama emotiei. Isi gasi un ascunzis intr-un boschet, destul de aproape de intrarea strandului, pentru a-i vedea si a-i auzi bine pe cei trei candidati de ciresari. Tombi, observind manevrele stapinului sau, isi gasi singur un refugiu, trecind cu o nepasare definitiva pe linga niste javre care faceau tot felul de eforturi pentru a-si scoate in evidenta gratiile canine.

Ciresarul nu gresise deloc in previziunile lui. Cam cu un sfert de ceas inainte de ora intilnirii, sosira din directii diferite cei trei pusti ('pusti' era denumirea predilecta pe care le-o daduse Tic, in ciuda diferentei de virsta destul de mica dintre ei si dinsul). Si, asa cum isi inchipuise Tic, pustii se asezara pe banca de linga intrare, parca anume pusa acolo ca sa poata fi observati in toate miscarile si vorbele lor. Ceea ce ciresarul insa nu prevazuse era incremenirea si mutenia celor trei. Stateau ca batuti in cuie pe banca, toti cu mutre de blegi si cu buzele lipite, de parca le-ar fi cusut cineva cu ata cizmareasca. Nici macar nu se uitau unul la altul, nici nu-si dadusera mina cu aerul acela de oameni mari care le era specific, nici nu-si spusesera buna dimineata. Stateau incremeniti, asteptind parca sa le cada un par in cap. Nici cind Tic azvirli cu indeminare o piatra in mijlocul lor nu se sinchisira sa se miste. Ciresarul nu mai putea rabda. Ii dadu o comanda scurta lui Tombi si ciinele, intelegind planul stapinului, isi parasi locul, facu un ocol iscusit pina ajunse in spatele bancii. Intii latra ca un apucat, apoi lua o pozitie caraghioasa de saltimbanc schiop. Prichindeii intoarsera ca la o comanda capul spre dinsul. Stiau al cui e ciinele.

Doua secunde mai tirziu Tic fu linga ei. Tusi provocator si cei trei, surprinsi de neasteptata aparitie, holbara ochii ca in fata unei aratari din alta lume.

'Doamne, ce blegosi!' gindi in sinea lui Tic. Trebuie sa-i destitui imediat.

― Hei, cetatenilor! spuse el cu voce tare. Dupa cite vad, punctualitatea nu e inamicul vostru numarul unul. Va sa zica v-ati gindit toata noaptea

Tic nu mai avea nevoie sa-i intrebe. Constatase dupa fetele lor trase si dupa cearcanele din jurul ochilor ca somnul nu reusise sa-i invinga decit in zori.

'Ce sa fac eu cu mortaciunile astea? Sa-mi retrag cuvintul? Unde vi-i entuziasmul? Las' ca v-arat eu!'

― Asa, continua iarasi cu voce tare, v-ati gindit, ati chibzuit, dar de ce nu apelati putintel si la vorbe, sau sinteti adeptii aceluia care spunea ca vorbele au fost date oamenilor pentru a-si ascunde gindurile?

Si, pentru ca vorbitorul incerca un zimbet, ascultatorii voira sa-l imite, dar schimonoseala lor ii transformase parca in niste bufnite carora li se smulgeau penele. Tic rise de-a binelea. Prichindeii in schimb incepeau sa-si apropie buzele de nas.

'O fi ceva cu ei daca sint pe cale sa scinceasca Ia sa-i iau mai degraba cu binisorul.'

Si, cum 'binisorul' in conceptia lui Tic insemna indepartarea unor primejdii, incepu sententios:

― Mai intii va retrag candidaturile. Pe urma va interzic sa ma mai strigati pe nume. Pe urma: anularea expeditiei; interzicerea antrenamentelor la groapa cu nisip, defaimare in public; citeva soapte la urechea Cristinei; niste anonime parintilor, stiti voi, despre povestea aia cu brinza pe care ati ascuns-o in biserica, linga strana, ca sa nu poata cinta dascalul

'Preasfinta Nascatoare'; iar ca o ultima hotarire, concurs de inot si de salturi la trambulina. Fiecare salt mortal ― retragerea unei sanctiuni. Fiecare traversare a bazinului, pe sub apa, de-a latul ― retragerea altei sanctiuni. Ne-am inteles?

Desi nu prea era multumit de nivelul entuziasmului manifestat de cei trei candidati, Tic ii lasa totusi sa intre pe poarta strandului.

― Intrati! le porunci el, apoi se adresa portarului uimit de severitatea cu care vorbea: Sint elevii mei la cursurile de inot.

― Dar dumneavoastra? isi lua inima in dinti portarul.

― O clipa, se scuza tinarul si se apleca spre Tombi pentru a-i da niste indicatii.

Ciinele clatina din cap de citeva ori, apoi se inalta cit era de lung, ducindu-si labele dinainte la urechi. Tic ii mai facu citeva semne cabalistice cu mina, din dreptul gheretei portarului, apoi, pasind pragul strandului, spuse cu convingere:

― Mai vin zece baieti. Tot la cursul de inot. Sa nu cumva sa-i confunzi cu nu stiu ce derbedei. O sa-i conduca Tombi, geniul acesta canin. Sa nu uiti, Tombi

― Zece Tombi Pai Pai cum vine asta, domnule? De ce Tombi?

Tic era insa departe, iar Tombi facu vreo trei tumbe pentru a nu-i da posibilitate portarului sa se dezmeticeasca prea repede.

Ciresarul se dezbraca din mers. Avea chilotii de baie pe dinsul. Cind ajunse la vestiar, cei trei pusti il asteptau gata de concurs. Fetele lor parca mai prinsesera culoare. Parca si privirile le luceau ceva mai vesele. Felul cum ii introdusese Tic la strand ii trezise din amorteala, iar gindul la concursul salvator ii inviorase de-a binelea.

― Asa! incepu sa-i dascaleasca Tic, dupa ce iesi din vestiar, intii, atentie la mine. Nu uitati ca eu sint elevul lui Ursu. Si e de ajuns sa spui, nu ca esti elevul lui, hei! E de ajuns sa spui ca Ursu te-a salvat de la inec ca sa devii peste noapte un erou al intregului oras. Pentru ca in locurile unde face baie Ursu, ehei in locurile acelea nici pestii nu se incumeta Va sa zica atentie si si

O idee fugara trecu prin mintea lui. Oare pe unde-i Ursu acum? Pe unde se scalda? Dar se descotorosi repede de ea, de teama sa nu-l cuprinda tristetea.

― Asa! Atentie. De la trambulina mare, un salt si jumatate cu cadere de maturica japoneza.

Tic nu se lauda intotdeauna degeaba. Facu un salt care stirni admiratia fara rezerve a spectatorilor, pentru ca, alaturi de cei trei pusti, mai erau acolo citiva cetateni veniti pentru cura iluzorie a ultravioletelor de dimineata sau pentru alte indeletniciri mai putin sanitare. Un tinar care in Bucuresti ar fi primit titlul cu rezonate cosmopolite de 'bulevardier', dar care in orasel era numit in limbaj autohton 'terchea-berchea', dornic sa culeaga admiratia si alte daruri mai putin spirituale ale unei 'duduite' cu gene mov si par albastrui, tolanita pe nisipul gros de un deget de la marginea bazinului, surise cu oarecare dispret dupa saltul lui Tic si se adresa junei colorate:

― Permiteti sa pun pe prosopul dumneavoastra porttigaretul meu de aur? Ca cu derbedeii astia nu stii daca cumva poti scapa nesterpelit.

Tantos isi purta apoi trupul, care astepta parca de zece ani un fier de calcat pentru a-i netezi cutele, spre trambulina. Ajuns pe platforma de sus, se uita citeva clipe fascinat si fascinant spre capul de linga porttigaret, isi umfla pieptul cu aer si se azvirli in gol. Filmat, saltul putea fi reprezentat cu mari sanse la un festival de imagini suprarealiste. Speriat de cazatura, un picior se ridica in sus, altul cauta o directie aiurea spre burta. O mina acoperise nasul, alta se repezise spre chilotii carora miscarea le rupsese elasticul. In aceasta prima parte a saltului, miscarile, cu toate contradictiile lor, aveau, macar initial, oarecare tinuta. In partea a doua, insa, fiecare parte a trupului capata o deplina independenta. Totul era raschirat, aiurea, desprins, descompus. Din fericire, risipa aceea de carne si oase nu avu vreme sa trimita burta in recunoastere, sau poate ca burta disparuse pe undeva printre picioare. Contactul cu apa il suferira simultan o parte din spate, fata, mina stinga si, nu se poate sti cum, amindoi genunchii. Miracolul zburator se agata de o bara de fier, pentru a-si trage rasuflarea si chilotii care coborisera pina la genunchi. Dupa ce iesi cu chiu cu vai din apa, tinindu-si cu o mina chilotii, se indrepta furios spre juna inspaimintata, smulse ca o radacina porttigaretul de pe prosop si scrisni printre dinti o injuratura, in care erau amestecate fel de fel de neamuri, pina la stramosii cei mai indepartati ai femeii cu parul albastrui si ochii bulbucati, fel de fel de obiecte, pina la candela si briceag si bineinteles niste chestii care nu prea se obisnuiesc in literatura, care tin de anatomie, de botanica si de birjari.

Dupa acest divertisment gratuit, cei trei pusti incepura concursul sub supravegherea lui Tic. In vreo doua ore isi recistigara toate titlurile si drepturile. Ciresarul ii indemna si-i imboldea fara contenire. Din cind in cind se amesteca printre dinsii, sarea o data cu ei de pe trambulina, dar statea mai ales la marginea bazinului. Intr-un astfel de moment, campionul cu porttigaretul de aur si cu pasiune pentru cacofonii se apropie de el cu gindul sa-l impinga cu piciorul in apa si apoi sa rida de fapta lui cu gura pina la urechi. Dar, tocmai cind se pregatea sa ridice piciorul, simti cum cineva ii coboara cu un bat chilotii. Se intoarse furios, dar vazu un ciine cu labele ridicate, cu priviri compatimitoare si cu niste colti ascutiti, iesiti, asa ca din intimplare, afara.

― Ce e, ce vrei? intreba incet zburatorul. Ce te uiti asa?

Tic se intoarse si intelese intr-o clipa ce fusese pe cale sa se intimple.

― E un ciine inteligent. Are atita compatimire in ochi! Nu, n-a vazut saltul. Dar se gindeste la ceea ce s-ar putea intimpla cu anumiti indivizi, daca daca renunta la salturi in favoarea altor indeletniciri. Bravo, Tombi!

Nu Tombi, ci zburatorul se retrase cu coada intre picioare. Tic profita de momentul de ragaz pentru a-si chema prietenii. Ii felicita cu entuziasm, cauta chiar sa exagereze, acordind fiecaruia un alt calificativ, care de care mai generos, mai de invidiat.

― Bravo! Aveti sanse mari. Aproape ca sint mindru de voi.

Pustii nu mai puteau de bucurie. Topaiau in jurul ciresarului ca niste popindai, isi lingeau buzele de placere si se uitau in preajma dupa admiratori, care chiar existau in ceata cealalta de prichindei, convocati la strand jumatate de ora mai tirziu.

― Si acum sa trecem la lucruri serioase, propuse Tic. Stiu ca v-ati gindit toata noaptea

Parca intrase soarele in nori si se lasase dintr-o data intunericul. Chipurile celor trei candidati devenira dintr-o data posomorite, jalnice, distruse. Tic nu putea sa-si creada ochilor:

― V-a luat cineva mintile? Sau ce s-a intimplat cu voi? Adrian! In calitatea pe care o ai de candidat de ciresar esti obligat sa raspunzi. Nu-ti poruncesc. Un ciresar nu porunceste altui ciresar.

Adrian isi lua inima in dinti si raspunse cu o spaima de moarte in glas:

― Stii plecam la mare, in tabara. Asta e Deseara la sapte si jumatate pleaca trenul

― Toti trei? intreba Tic mai mult emotionat decit uimit.

― Toti trei! raspunse acelasi Adrian. Ne-am inscris cu doua saptamini in urma

― Unde plecati?

― Pe malul marii linga Constanta Daca am fi stiut

Tic se scarpina o clipa in cap, apoi ginditor isi incrucisa bratele:

― Va sa zica plecati si voi Asta era Ce pot sa va spun? Sa petreceti frumos si sa va comportati ca niste adevarati ciresari Desi sa va spun drept imi cam pare rau Sau, stiu eu? Drum bun!

Ii facu apoi un semn lui Tombi si se retrasera impreuna la umbra unui copac.

― Ce ne facem, Tombi? Ce ne facem? Am ramas singuri si, sa mor eu, daca nu sint mai dobitoc decit tine. Asta e!

Ciinele clatina incet din cap a incuviintare, dar se pomeni imediat apucat de urechi si scuturat cu indirjire. Si-n loc sa scheaune, se gudura pe linga stapinul sau. Stia el, de multa vreme, ca supararile preced bucuriile. Mai ales cind se manifesta atit de acut. Il cunostea oare cineva pe Tic mai bine decit el?

Din fericire pentru ciresari, satul din care Ionel expediase telegrama era in dreapta garii, spre mare. Mergind spre sat, tinerii se apropiau de mare. Norocul le surise inca o data, prin aceea ca le trimise in cale un camion al unei cooperative agricole. Soferul nu mai astepta vreun semn din partea lor. Opri singur si-i invita pe toti sa urce in camion. Satul era cam la cinci kilometri de gara, dar pina la mare, asa cum spunea soferul, mai erau vreo zece, doisprezece kilometri.

In citeva minute, camionul ajunse in mijlocul satului. Tinerii coborira, ii adresara soferului multumirile cuvenite si, dupa plecarea acestuia, cautara oficiul postal. Era chiar in fata lor, la o aruncatura de bat. intr-adevar, asa cum prevazuse Victor, la oficiu ii astepta un plic lasat acolo de Ionel. Scrisoarea, desi lunga, nu era prea edificatoare, dar confirma intru totul concluziile discutiei din tren. Iata cum arata:

'Prieteni dragi,

Va scriu in graba, dar, chiar daca nu m-as grabi, nu v-as putea spune prea multe in clipa aceasta. Intimplarea a facut sa aflu un lucru de-a dreptul senzational. Cum sa va explic E o poveste veche, pierduta si regasita, despre niste taine pe care marea le scoate din cind in cind la iveala. Nu cred ca e o scornire, un fruct al imaginatiei, ci ceva real. Cel care imi povesteste e un batrin marinar, care se pare ca a vazut cu ochii lui taina sau o cunoaste in mod sigur de la altii care au vazut-o. De ce nu pot sa va dau amanunte? Pentru ca trebuie sa plecam imediat si pentru ca povestirea inca nu s-a sfirsit. Profit de o clipa de ragaz, pentru a va telegrafia si pentru a va lasa aceste rinduri. Chiar daca totul ar fi o nascocire, nu va suparati ca va chem. Vom petrece impreuna citeva zile placute undeva, pe malul marii. Dar eu cred cu atita convingere in povestea aceasta careia nici nu-i stiu sfirsitul Sint pe un vapor care ne duce in delta si in care am dat intimplator peste marinarul acesta batrin, posesor al atitor taine. In mijlocul istorisirii s-a defectat motorul, sau nu stiu, poate ca s-a impotmolit vasul in vreun banc de nisip. Cind am vazut ca se coboara salupa pentru a-l duce pe capitan la mal (pesemne vrea sa ceara ajutor in sat, sau cine stie ce treburi are?), m-am rugat de tata sa ma lase si pe mine. Tata a acceptat, iar capitanul, foarte amabil, m-a luat cu dinsul. Gindul meu a fost sa va telegrafiez si sa va las citeva rinduri.

Sint convins ca marea ascunde o taina, nu prin locurile acestea, undeva mai departe, dar nu prea departe Iata, trebuie sa plec Mi se face semn. Si cind ma gindesc ca trebuie sa pierd doua saptamini prin delta Altadata m-as fi bucurat. Acum Asteptati-ma. Ma intorc si voi face totul ca sa ma intorc cu vesti sigure. Eu nu cred ca e o nascocire. V-as fi dat toate amanuntele Dar eram in dilema. Daca as fi ramas sa ascult pina la capat povestirea, n-as fi avut posibilitatea aceasta atit de norocoasa de a va chema. Judecati voi daca am procedat bine. Numai sa nu fie o nascocire Dar nu, nu

La revedere, peste doua saptamini, vineri, pe malul marii, prieteni dragi,

Ionel'

Dupa ce citi scrisoarea cu glas tare, Lucia adauga ca pentru sine:

― Vineri peste doua saptamini. Adica miine. Ce s-ar fi intimplat daca am fi sosit imediat?

Raspunsul la aceasta intrebare parea cel mai putin util si important in acea clipa. Intelese si Lucia. De aceea nu mai insista. Urma o lunga perioada de tacere.

― Ce ne facem? intreba intr-un tirziu Dan. Eu ma simt pe undeva dezumflat, asa cum sint de obicei mingile pe maidane.

― Pentru ca esti un optimist incorigibil, il ironiza in sfirsit Maria.

― Deocamdata avem alte treburi, interveni Victor. In primul rind, sa ne organizam timp pentru reflectii, ca in privinta asta, slava Domnului, nu sintem in minus. Scrisoarea lui Ionel parca e anume facuta Toate reflectiile pentru mai tirziu, daca sinteti de acord, bineinteles. Trebuie sa ajungem la malul marii si cu atitea bagaje si pe caldura asta nu mi se pare prea usor.

― Sa cautam o caruta, propuse Lucia. Numai pentru bagaje si pentru Dan.

― Multumesc. Chiar simteam nevoia unei plimbari pe roti. Numai ca nu stiu cum o sa gasim si unde o sa gasim o caruta.

― Carutele de obicei se gasesc in sate, dar cum noi sintem pe virful muntelui

― Bine, Lucia. Ma duc sa caut. Numai, daca esti buna, arata-mi si mie satul.

Dan nu glumea. Pentru ca, de cind sosisera in sat, tinerii, in afara de citiva copii ascunsi pe dupa porti, nu zarisera nici o alta tipenie de om.

― Sa intrebam la oficiu. Trebuie sa stie cineva. Cine se duce? Ursu se intorcea insa de acolo si figura lui nu arata o

incintare deosebita:

― Toti oamenii sint la cimp, in partea cealalta, dincolo de gara. Ar fi o cotiga la unul Hodoroaba, la numarul 46, numai daca o fi cineva acasa.

Victor, Lucia si Dan pornira spre casa lui Hodoroaba. Era pe o ulita paralela cu cea principala, chiar in spatele oficiului postal. Batura in poarta, dar, in afara de latratul indepartat al unei javre, nu raspunse nimeni. Batura mai cu sete si, dupa un timp, de undeva, din spatele casei, se ivi un tinc de vreo patru ani, negru ca taciunele si fara nimic pe el.

― Da' se vieti, matale, sa lupeti galdul? Las' ca v-ala-ta mamaie

― Mamaie! se mira Dan. Cine-i, ma prichindelule, mamaie Aaaa! Mama mare! Ia cheam-o repede, ca-ti dau bomboane

― Las' spui numa' asa, stiu eu ca nu-mi dai nimic

― Atunci, uite un ban! Da' cheam-o repede, ca-ti mai dau unul.

― Pai mamaie nu-i acasa E la Plofila, acolo linga biselica.

― Ia uite ce istet devine omul, oricit de mic ar fi, in contact cu banul! Pai sa mergem la Profira.

De la Profira, ciresarii fura nevoiti sa mearga la Aglaia, apoi la Saftica. Aici dadura insa peste 'mamaie', o batrinica de treaba, vioaie si mestera la aranjatul lucrurilor. Le imprumuta cotiga, ba le mai gasi si un flacau, de vreo zece ani, care s-o aduca goala inapoi.

― Mergeti cu bine si, mai cu seama, sa va inapoiati cu bine, le ura babuta, cu lacrimi in ochi, de parca s-ar fi despartit cine stie pentru cit timp de toti fii si nepotii ei.

Dupa aproape trei ore de mers prin soare, prin scaieti, prin namol si foarte rar prin iarba, ciresarii ajunsera la malul marii. Ursu carase tot timpul cotiga incarcata cu bagaje, dar obosise mai putin decit ceilalti. Caldura, nesomnul, nadusala ii cam molesisera pe acestia.

Pe malul marii se produse insa o schimbare cu ei. Parca era mai racoare, pluteau si niste adieri prin aer, iar pe alocuri, pe solul acoperit din belsug cu nisip, se vedeau mici covorase verzi. Baiatul cu cotiga lua calea inapoi plin de daruri, in timp ce ciresarii, chinuiti de foame, incepura sa monteze cele doua corturi, pe doua covorase verzi, apropiate unul de altul. Obisnuiti de multa vreme cu campingul, montarea decurgea ca pe roate. Ursu sapase o groapa adinca, chiar la marginea marii, pentru a adaposti in ea cele doua bidoane uriase, pline cu apa.

Colonia se infiripase repede. Fiecare isi stia rostul, rolul, obligatiile. Abia cind totul fu gata, corturile instalate, lucrurile aranjate cu chibzuiala, se gindira la masa. Le era o foame crincena. Mincara in cort, la umbra, apoi iesira la soare, gata pentru plaja, pentru a privi peisajul, pentru a reflecta.

Locul in care poposisera tinerii era la marginea unui intrind adinc, aproape ca un golf, pe care-l facea acolo marea. Peisajul era stereotip, plat, arid, fara nici o ridicatura, fara nici un copac, fara nici o zidire. Nici o bariera nu se ridica in fata privirilor de jur imprejur. Satul, cu oaza lui de verdeata, abia se mai zarea in departare. Li se parea ca sint atit de departe de lume! Pina si marea, intimplator, foarte linistita in acea zi, nu aducea nici un zgomot. Era o liniste tulburatoare.

Nimeni nu rezistase tentatiei albastre a marii in caldura care devenea, pe masura ce soarele se ridica spre zenit, tot mai apriga. Intrara in apa si incepura sa se zbenguiasca, sa inoate, sa-i cerceteze adincimea. De la mal pina hat! departe, apa nu trecea de umeri. Loc ideal pentru scaldat si inot. Ursu se aventura in larg si, abia dupa citeva sute de metri, nu mai atinse cu picioarele fundul marii. Acolo unde ajunsese el, marea se adincea brusc. Se cufunda in apa pentru a da de fund si, dupa calculele lui, adincimea marii era de vreo opt metri. Mai departe nu era nevoie sa mearga. Stia ca marea se adinceste mereu.

Apa era rece, poate chiar prea rece. In partile acelea pesemne ca marea era in zodia unor curenti reci, trecatori. Tinerii iesira cam zgribuliti pe mal, dar, dupa citeva exercitii, dupa citeva minute de fuga, isi recapatara caldura, buna dispozitie si chiar gustul de baie. Mai cochetara de citeva ori si cu apa, poate prea des pentru prima zi la mare, in valuri reci, asa ca simtira oboseala. Dupa somnul scurt si agitat din timpul noptii, dupa drumul lung prin soare, dupa ce apa le supsese vlaga, un timp oricit de scurt de odihna li se parea binecuvintat.

― Ei, ce spuneti, ne retragem in corturi? intreba Lucia. Mie, sa va spun drept, mi s-a facut somn.

― Mie nu, raspunse Dan. Dar simt ca mi ingheata pleoapele. Aoleu si picioarele.

Se retrasera toti in corturi. Maria si Lucia intr-un cort mic, cochet, destul de incapator insa pentru ele. Cortul baietilor era mai mare, aproape dublu, asa ca era loc berechet inauntru pentru toti trei.

― Si mie mi-e somn, Ursule, spuse Victor, cautindu-si locul. Parca m-a trasnit dintr-o data.

― Asa-i la mare. De aceea adorm cu atita usurinta unii pe plaja. Eu eu am dormit bine in tren. Si inotul parca m-a inviorat.

― Parca tu esti om, se auzi vocea lui Dan. Tu esti un fenomen. Parca-ai fi alcatuit din serpi, pe cinstea mea. Nu ma refer la interior, ci la exterior Brrrr

― Sssst! Daca am hotarit sa dormim

― Ma gindeam la ala cu cioc. Am uitat sa va spun. Fuma tigari straine. Papastratos. Cind s-a dat jos in gara la Constanta, m-am uitat dupa el Si-a schimbat ochelarii si-a pus altii, cu rame negre si cu lentile negre Si nu stiu de unde a scos un baston cu capat de fildes Si un aparat de fotografiat Si s-a intilnit pe peron cu o namila, care ar face parale prin bilci Si Ati adormit?

Victor adormise. Ursu se furisase afara din cort fara sa faca vreun zgomot.

― Ce dracu' nu ma pocneste si pe mine somnul Si cind ma gindesc la scrisoarea lui Ionel! Brrr Cite aiureli acolo, cite

― Sssstt

Straduindu-se sa afle cine ceruse tacere ultima data, Dan adormi. Afara, infipt parca in mal, ca o statuie de marmura, Ursu cerceta cu privirile marea nesfirsita.

Desi trecuse de mult ora prinzului, Tic nu simtea vreo atractie deosebita pentru arta culinara. Abia se atinsese de pachetelul pe care si-l pregatise de dimineata, asa ca Tombi avusese parte de o hrana bogata si variata. Ciresarul era atit de apasat de ginduri, incit uitase sa mai intre in apa. Statea de multa vreme la umbra copacului, nesimtitor la tircoalele pe care i le dadeau fara incetare prichindeii condusi la strand de Tombi. Roiau ca albinele in jurul sau, dar n-aveau curajul sa si biziie. Se multumeau sa-l observe cu privirile si sa se incadreze fideli in cercul rotitor din jurul ciresarului.

Dupa ce calcula ora cu ajutorul umbrei si stabili pentru sine ca timpul se cam grabeste, Tic isi trimise ciinele acasa cu un gest scurt care n-admitea replica. Se imbraca la iuteala si parasi strandul cu hotarirea de a trece mai intii pe la uzina, in vederea unei convorbiri cu tatal sau. Cind ajunse la poarta uzinei, sirena anunta terminarea primului schimb. Paznicul raspunse vesel la salutul lui strengaresc, grabindu-se sa-i spuna ca inginerul Florescu n-a plecat inca. 'Parca eu nu stiam ― isi spuse Tic in sinea lui ― dar, de, a crezut omul ca-mi face o bucurie.' Si-i multumi portarului cu gestul unuia care primeste o veste mare. 'Cum s-ar spune, i-am redat sau i-am creat buna dispozitie.' Nu-si cauta parintele la birou, stia ca la ora aceea n-are ce sa faca acolo. Trecu prin sectii si prin hale spre atelierul de montaj. Acolo, in biroul maistrului principal, il zari prin fereastra, gesticulind in fata unui grup de muncitori si tehnicieni.

'Aha, sedinta. inseamna ca pina deseara nu scapa. Prea par toti odihniti

Deschise incet usa incaperii, strecurindu-si numai capul inauntru in asa fel, ca sa fie zarit de cel care conducea sedinta, ceea ce se intimpla intr-o fractiune de secunda.

― Un moment, se scuza inginerul Florescu, ridicindu-se de la masa. Revin imediat.

Tic se retrase citiva pasi, oprindu-se in apropierea unei masini care scotea un zgomot infernal.

― Dupa cite se vede, nu prea ai gust de vorba, tipa tatal sau, pentru a fi auzit. N-ai nevoie decit sa dau din cap in semn de 'da' sau de 'nu'.

― In semn de 'da', spuse Tic pe soptite, dar destul de rar ca sa i se poata intelege cuvintele dupa miscarile buzelor. Si, ca sa fie sigur de aceasta, isi repeta fraza in acelasi stil.

― Hm Adica vrei s-o iei razna, asa si mina inginerului indica o directie oarecare prin miscari intermitente, in care Tic ghicea ritmul rotilor de tren.

Privirile baiatului devenira sfioase si sagalnice, emanind un farmec si o intentie de cucerire irezistibile. Parea un copil blind, supus, cel mai ascultator si mai cuminte din lume.

― Ai noroc ca sint in sedinta, altminteri am discuta mai mult nu despre plecare, ci despre intirziere.

Tic se agata brusc de gitul tatalui sau, acoperindu-i cu parul ciufulit buzele si ochii.

― Mai gresesc si eu, ii sopti apoi la ureche. Dar sint atit de copilaresti greselile mele

― Hai, fugi! Fugi ca ma emotionezi si sedinta asta nu prea imi da voie la asa ceva. Si, la urma urmei, nu de mine depinde reversibilitatea sau ireversibilitatea unei hotariri. Mai este cineva

Inginerul vazu pe fata lui o expresie care spunea cu atita convingere: 'Las' ca daca ne-am inteles intre noi nu mai avem obstacole in toata lumea', incit simti nevoia sa-si goneasca inca o data odrasla.

― Fugi si nu mai crea atmosfera de complicitate. Stiu ca vrei sa-mi dai iluzia unei satisfactii. Fugi, gata!

Tic fugi, de asta data prin curtea uzinei, si se opri sa-si traga sufletul doar la citiva metri de poarta.

Ciresarul nu se duse insa direct acasa. Avu inspiratia (dar in clipele acelea orice ar fi facut era inspirat) sa treaca pe la frizeria 'Higiena'. Tatal lui Dan cinta cu frenezie celebra cavatina a Barbierului, jucind in fata ochilor uimiti ai unui client nou cel mai ascutit brici din oras. Nu intrerupse nici aria, nici barbieritul, cind isi vazu oaspetele. Isi duse mina libera in buzunar, apoi si-o azvirli cu o miscare generoasa pina la usa, pentru a-i darui lui Tic o coala de hirtie impaturita. Cealalta mana misca briciul cu o siguranta inspaimintatoare printre niste fire izolate de pe gitul clientului.

Hirtia din mina lui Tic era o telegrama de la Ionel. Isi atinti privirile lacome asupra ei:

Noi amanunte stop nici un dubiu stop nemaipomenit stop Ionel.'

'E ceva in toata povestea asta, reflecta Tic, dupa ce citi telegrama. E ceva confuz. Nici un repros pentru intirziere, nici o Ia stai! Cum vine asta! Va sa zica a fost expediata acum doua zile de la Sulina. Intirzierea nu ma preocupa. Dar de ce de la Sulina!? Ei, spuneti preaonorati ciresari! Ce v-ati fi facut voi daca n-as fi ramas eu aici? Iar Ionel e putin, putintel cam prostut Sau cine stie in sfirsit, totul e in regula.'

Abia in acele clipe Tic scapa de orice jena, isi alunga orice remuscare, iar indrazneala care-l calauzise pina atunci se topi in sfera simtirilor firesti. Ajunse acasa alt om. E adevarat ca aerul sau grav de preocupare pe care-l exprima plimbindu-se de la un capat la altul al camerei sale era, pe ici pe colo, exagerat, impus. Stia ca prin usa deschisa il priveste maica-sa si vroia sa creeze atmosfera pe care o considera necesara inainte de inceperea discutiei.

― Poftim! zise Tic, patrunzind in camera alaturata si intinzind maica-si telegrama. Pot eu sa-i las in incurcatura? Hm! Asta-mi trebuia acum! Daca sint niste niste Zau ca si-au pierdut calitatile lor cele fara de repros. E cam trist

― Crezi ca si-au pierdut chiar toate calitatile? Poate numai cele care privesc organizarea

― Ai dreptate, dar asta e o calitate foarte mare, spuse extrem de grav Tic. Si ma mir ca i s-a intimplat asta tocmai lui Victor. Daca ar fi aflat si acest lucru, tata i-ar fi criticat aspru

Tic de obicei spunea 'taticul', dar in rolul acela de judecator sever (pe care-l interpreta exact ca un actor, adica pentr o perioada limitata) cuvintul i se parea disproportionat. I-ar fi stirbit, i-ar fi patat personalitatea.

― Vrei sa spui, cu alte cuvinte, ca ai trecut pe la uzina, in timpul sedintei.

― Am trecut pentru niste probleme formale. Stii, in anumite situatii, e necesara si putina diplomatie

― Depinde cind o faci, unde si cu cine Acolo, aici sau in amindoua locurile

― In amindoua locurile?

Intrebarea lui Tic incepuse cu tonul unei confirmari, aparuta intr-o clipa de sinceritate necontrolata. Ultimul cuvint insa transformase confirmarea in intrebare.

― De fapt vreau sa-ti marturisesc un lucru, continua el. Daca fac ceva, sau daca nu fac ceva, totul se intimpla pentru ca am fost inzestrat cu oarecare gingasie. Cum sa-ti explic?

― Nu e nevoie, Ti Tic. inteleg. Cind vrei sa cuceresti pe cineva, folosesti gingasia. Si, cind vrei sa fii tu cucerit, faci acelasi lucru. Nu e o zestre, Tic. E o metoda.

― Sint foarte suparat, dar nu vreau sa te jignesc cu vreo vorba care ti s-ar parea nelalocul ei.

― Adica nu vrei sa ma superi, pentru ca in momentul acesta ai vrea sa fiu blinda si intelegatoare.

― Mai degraba intelegatoare, pentru ca blinda, buna si duioasa esti intotdeauna.

― Doamne! Cit de bine te cunosc si totusi cit de usor poti sa ma emotionezi. Noroc ca esti totusi un copil cu suflet frumos, altminteri, cu posibilitatile tale de a fermeca, ai putea deveni un adevarat tiran.

― Ai dreptate, mamico. Si eu cred ca am un suflet foarte frumos

Tic rosti vorbele cu atita sinceritate neprefacuta, ca, in loc de lacrimi, obtinu un zimbet duios si niste oftaturi care-i schimbau sperantele in realitati sigure.

― Ca sa nu mai joci teatru in fata mea, vreau sa-ti marturisesc singura mea indoiala. Si-nca ar fi bine sa fie indoiala. Nu cred ca vei gasi bilet.

― Cum?! sari Tic in sus. Sa nu gasesc bilet?! Chiar daca s-au dat pentru o luna inainte toate biletele, sint capabil sa-l fac pe orice calator, chiar pe mecanicul locomotivei, daca vrei, sa-mi cedeze locul

Ii venea sa zburde, sa sara peste mese, sa intre sub pat, dar, vazind ca maica-sa il priveste cu un aer dojenitor, se lipi de ea si-i sopti:

― Stiu de ce te uiti asa la mine. N-am vrut sa-ti multumesc imediat, de teama de teama ca ai sa te emotionezi prea tare. Zau, mamico

― Fugi, fugi mai repede! Ca mai am si bolnavi care au nevoie de de ceea ce spui tu de emotiile mele Nu-mi trebuie nici macar multumiri Bagajele sint in biroul tatii.

Accentuase asupra ultimului cuvint, pentru a-l scoate pe Tic din jocul copilaros in care se avintase.

'Va sa zica mi-a facut si bagajele, se dezmetici Tic. Fuge si de multumiri. Ce mama ideala! Dar si taticul si tata Amindoi. Si copiii. Mai ales baiatul ca nesuferita de Maria Dar si ea e atit de scumpa si de nesuferita.'

Intr-adevar, in biroul mare, Tic isi gasi rucsacul, plin, inchis si un sac mic, elastic, elegant si foarte util in calatorii. Stia ca nu trebuie sa mai controleze bagajele. Nu putea sa-i lipseasca nimic, nimic din ceea ce-i era necesar, dar nici nu putea sa fie ceva inutil acolo. Insfaca bagajele, dar ajuns in curte dadu cu ochii de Tombi. La ciine nu se gindise. Putea sa renunte la el? Dar cum, cum sa-l transporte cu trenul? Daca s-ar fi gindit dinainte

― Zau, Tombi, n-am ce face, se tingui Tic. N-am cum sa te iau. Sint un ingrat, un criminal sint tot ce vrei tu dar nu sta in putinta mea

Ciinele se prefacu trist, abatut, nedreptatit, jignit. Dupa ce-si freca labele de ochi, se intoarse in cusca, fara sa scoata capul afara, pentru a-si urmari stapinul cu privirile.

Pentru Tic, urma un mare examen si, ca sa fim drepti, trebuie sa recunoastem ca-i cam titiia inima. Mai ales dupa despartirea neprevazuta de Tombi. Va putea el sa faca rost de bilet? Nu-l preocupa intrebarea, ci metoda cu care sa rezolve favorabil intrebarea. Negasind o solutie imediat, hotari sa se daruiasca inspiratiei de moment. Trecu prin fata casei de bilete mai mult de forma. Era o tablita acolo care de citeva zile nu se mai schimba: 'La acceleratul de Constanta nu mai avem bilete'.

'Bilete aveti destule, indrepta Tic, pe tacute, greseala. Locuri nu mai aveti. Dar asta o stiam.'

Ajuns linga biroul sefului de gara, vazu doi cetateni iesind bosumflati pe usa.

― Ce ne facem, domnule? spunea unul. Asta-i curat ghinion. Daca s-ar fi retinut doua locuri oficiale, le obtineam sigur si puteam pleca astazi. Dar asa, unul singur Vrei sa pleci tu?

Tic nu trase mai departe cu urechea. Din moment ce iesisera amindoi din birou, insemna ca ultima intrebare pe care-o auzise fusese pusa cu totul inutil Nu mai avea voie sa piarda timp. Exista un loc si mai ales riscul de a fi cedat altcuiva. Inainte de a intra in biroul sefului de gara, se gindi la atitudinea pe care ar fi bine s-o ia si cauta un pretext incendiar care sa-i obtina biletul. Emotia stirnise insa o asemenea incilceala de ginduri in capul lui, ca nu gasi pentru moment nimic.

Seful de gara era un barbat inalt, voinic, cu parul sur si cu o mustata neagra, deasa. Vazindu-l pe Tic, isi aminti parca brusc ceva si-l primi zimbitor:

― Ai venit pentru biletul tovarasului Bretcu? Bine ca l-am oprit din timp.

Norocul ii parea prea favorabil lui Tic. De aceea, cu un act nemaipomenit de curaj, il respinse. Stia ca joaca o carte mare si se convinse ca n-o poate juca decit intr-un anumit fel.

― Nu; n-am venit din partea lui, raspunse Tic. Si cum obisnuiesc sa ma reprezint singur si cum vad ca aveti un loc disponibil, v-as ruga sa mi-l cedati mie.

― Cum? Ha, ha, ha! incepu ca rida, fara speranta pentru Tic, seful garii. Stii dumneata citi jinduiesc acest loc? Poftim lista: douazeci si trei de persoane! Esti al douazeci si patrulea.

Faptul ca seful garii vorbea totusi cu el era un punct cistigat pentru ciresar.

― Si nu, asa, ca vor sa plece la mare. Unuia i-a murit soacra, ca daca n-ar fi avut parinti aici, i-ar fi ucis repede in fata mea; altuia i s-a inecat logodnica la Eforie, dar il astepta in fata usii mele; altul chiar isi procurase doua cirje, ca sa ma convinga ca pleaca la sanatoriul din Agigea. L-am vazut mai tirziu iesind de la bufet, fara cirje, desi ar fi avut nevoie de ele; vreo patru mi-au spus ca le-au murit unchi, veri, matusi, frati, surori, de parca s-au abatut toate necazurile asupra oamenilor din orasul nostru. Si macar de-ar fi sigur biletul Astept din moment in moment sa sune telefonul Si chiar in acea clipa suna telefonul. Tic isi facu imediat planul. Totul depindea de acel telefon. intelese din vorbele sefului de gara ca locul devenise liber. Exact in momentul cind receptorul se aseza in furca porni la atac:

― V-am ascultat, va rog sa ma ascultati si dumneavoastra. Mai intii, puteam sa iau biletul si cum norocul, adica telefonul, era de partea mea nu mai aveati ce face. In al doilea rind, nu mi-a murit nimeni nu s-a imbolnavit nimeni in familie. Toti sintem sanatosi, veseli, mai ales parintii mei, care ma asteapta cu nerabdare pe malul marii. Iar in al treilea rind, ma numesc Tic, sint cel mai bun elev din liceu asa, exagerind putin si indeajuns de istet si de rutinat ca sa nascocesc siretlicuri si istorii cu care sa obtin nu un bilet, ci zece bilete dus si intors.

― Ia uita-te, domnule! Vrei sa ma iei adica pe ici, pe colo ai dreptate Si zici ca esti teribil de smecher. Ei bine! Cu mine sa nu te pui. Vrei sa-ti dovedesc? Ei, bine! Te-am recunoscut de cind ai intrat pe usa. Si te-am pus la incercare. Si convorbirea telefonica a fost o inscenare. Adica m-a chemat cineva, dar, dupa ce-a inchis, m-am facut ca vorbesc mai departe cu cel care renunta la bilet Locul e liber de dimineata, domnisorule, dar m-a rugat pe la prinz o cunostinta, mi se pare o doctorita din cartierul Ciresului, sa-l retin pentru cineva din familie, mi se pare un fecior de-al ei. Si mai e un cetatean cu numele de Adrian, care e baiatul meu. Mi se pare ca e ceva de capul lui, pentru ca l-a facut, nu stiu cine, candidat la nu stiu ce. Dar toata noaptea n-a vorbit decit despre asta, ceva cu visine, gutui, piersici, cam asa ceva. Ei, e bine?

― E grozav! recunoscu Tic. Ce sa spun? Adrian are mari sanse

― Lasa, nu ma mai duce cu zaharelul Poftim biletul si scoate repede banii. Sa nu ne vada cineva si sa creada ca facem vreo afacere. Eu nu-s casier, asa ca n-am maruntis.

Tic scoase din buzunar un plic, in care se afla suma exacta, pina la ultimul ban, care reprezenta costul biletului, al suplimentului si al tichetului.

― Ia uite, domnule! Va sa zica aveai banii pregatiti! Cum s-ar spune erai sigur de loc!

― Eram foarte sigur! Puteam eu sa stau departe de ei? Si, dupa cum vedeti, nu m-am inselat. Si va multumesc foarte mult.

Locul lui Tic era linga fereastra. Compartimentul, desi ocupat in intregime (dupa numarul si felul cum erau aranjate bagajele), ramasese gol. Cetatenii se postasera toti la ferestrele de pe culoar in asteptarea plecarii trenului. Se duse si Tic pentru citeva clipe la unul dintre geamuri, dar, intrucit traise numai cu o zi inainte o plecare, aidoma cu cea a lui, se retrase in compartiment, isi lua locul in primire si incerca sa se gindeasca, pentru inceput, la o istorie vesela. Dintr-o data simti ca se misca ceva la picioarele lui. Inspaimintat isi duse miinile la fata:

― Nemernicule! Nu-ti dai seama ca poti fi condamnat pentru clandestinaj?

Spaima lui Tic era o prefacatorie. In adincul lui era teribil de bucuros. De sub banca iesi pentru o clipa coada lui Tombi, miscindu-se in semn de : 'las' ca mi te cunosc eu'. Coada insa disparu cu iuteala fulgerului, inainte ca un cetatean ivit pe neasteptate in fata usii compartimentului sa atinga clanta.

― Va sa zica stii, derbedeule, ca te afli aici clandestin

Soarele cobora spre asfintit. Marea se mai involburase, schimbindu-si din loc in loc culorile. Cind era albastra de parca reflecta cerul in ea, cind era verde ca de smarald, cind capata culoarea cernelii, sau un verde inchis, ciudat. Ursu si Victor se indepartasera de corturi spre un loc cu vegetatie si bolovani, unde isi inchipuiau ca vor gasi ceva de pescuit. Maria se plimba singura in directia opusa. Tolanit la umbra cortului mare si acoperit cu un cearsaf albastru, dens, Dan o urmarea cu privirea.

― E grozava, zau ca e grozava, Lucia. Uita-te si tu. Priveste-o! O adevarata Venus din Millo

Lucia atinti asupra lui Dan niste priviri de medic psihiatru.

― Am impresia ca piramidoanele nu ti-au ajutat cu nimic. Nici alcoolul, nici umbra Daca ai ajuns in stadiul de delir Mai bine ai intoarce lemnele de linga tine.

― Numai sa pot sa ma intorc si sa ma scol eu, ofta Dan. Dar, spune drept, nu esti putin geloasa?

Lucia nu dadu atentie intrebarii lui Dan, pe care o califica neroada. Facea niste schite pe un blocnotes. Isi arunca totusi pentru citeva clipe privirile asupra siluetei Mariei, dadu afirmativ din cap, apoi isi continua cu si mai mare zel lucrul.

Dan, rosu ca un rac scos din clocot, se straduia sa intoarca niste lemne putrezite culese de Ursu la marginea marii. Icnea din greu si-si sufla din cind in cind pe umeri.

― De ce m-ai facut sa le intorc de pomana? Daca pina si eu simt ca soarele nu mai are putere! Si oricum tot n-o sa arda putreziciunile astea.

Nu departe de locul in care se aflau lemnele la uscat se inalta un morman urias de scaieti. Uitindu-se intr-acolo, Dan isi simti spatele zgiriat si ars in mii de locuri.

― Brrr! De-ar cobori mai repede noaptea, sa nu-i mai vad inaintea ochilor. Cum de i-a venit lui Ursu ideea sa adune aici obiectele astea de tortura? Parca spuneai

Lucia insa nu mai era la locul ei, ca sa-i raspunda. Cu blocnotesul in mina se apropie de apa marii, pentru a observa mai bine contururile malului. Dan o privi mirat. Era mai subtire decit Maria, dar atit de fina si de mladioasa, ca nu-si putu retine un oftat de admiratie.

'Sarmanul de tine, se induiosa Dan. Cite bucurii ai pierdut! Abia acum sa descoperi gratia si gingasia lor? Si sint prieten cu ele de cind eram un tinc! Dar parca tot Maria of parca tot ea e asa cum mi-as inchipui eu o sirena Brrr! E ceva cu mine! Intii i-am anulat bratele acum ii anulez picioarele. Da' ce mi-a venit mie sa ma uit la ele? Nu ma mai pot opune. Ma las in seama delirului.'

Dupa acest monolog rostit in gind, Dan se intoarse la locul lui, se infasura in cearsaf pina peste cap si se intinse cit era de lung pe prosopul urias de linga cort. O ameteala haina, cu frisoane si cu senzatii de greata, il chinuia draceste, cu intermitente.

― Sint mort! tipa el de sub cearsaf, cind auzi vocile lui Victor si Ursu. S-au deschis portile iadului si joaca de-a valma peste mine circa trei sute douazeci si sase de draci. Ma inteapa, ma sufoca, imi dau chinuri si ma ung cu catran clocotit. Au mai sosit, chiar acum, vreo treizeci si cinci si vreo paisprezece dihanii cu coarne, copite si harnasamente. Si e unul cu ciocul ca o spada, mama, mama, si cu ochi de bufnita. Acum e sigur! Aiurez. Sa ma treziti cind voi ajunge in stadiu de coma Noroc, dracusorule, iubitule. Dar de ce-ti inghiti cioculetul?

― L-a traznit soarele, se dumeri Victor. S-a insolat si inca grav. Sa-i mai dam niste piramidoane.

― Se preface, pun mina in foc ca se preface, spuse Maria. Uitati-va la el!

Dan se ridicase in capul oaselor. Era intr-un moment scurt de semiluciditate.

― Ma prefac. Sigur ca ma prefac Brrr! Si eu care te-am preferat Venerei. Nu aiurez, acum nu. Dar simt cum incepe. Apar cioculetele, coditele, ochii de bufnita Salvati-ma!

Lucia il ajuta sa inghita doua piramidoane, dar, cind Maria incepu sa-l frictioneze pe spate cu alcool, il cuprinse iarasi delirul. Mai biigui citeva minute, apoi cazu intr-un somn salvator.

― Miine nu mai are nimic, isi asigura Ursu prietenii. Nu zic ca nu aiureaza, dar cred ca-i si place s-o faca.

Dan se trezi cind simti in nari mirosul pestelui prajit. Isi revenise, dar continua sa-si inchipuie ca nu scapase de delir. La citiva metri de el, in plin intuneric, se afla o oaza de lumina. O adunatura de jar, pe care sfiriiau niste pesti, iar putin mai departe, niste limbi de flacari care imprastiau lumini nesigure. Citeva fiinte pareau ca danseaza printre flacari. Se freca la ochi, apoi isi ciupi pulpele, obrajii, pieptul. Nu era prada unei halucinatii. Tot ce vedea era aievea. Si mai ales mirosul care-i ataca atit de inversunat narile si-i umplea gura de saliva. Va sa zica, Ursu izbutise sa aprinda putreziciunile. Intelese ca limbile de flacari erau produse de scaieti. Din cind in cind, zbura cite o tufa prin aer pentru a ateriza apoi in mijlocul flacarilor.

― Pofta buna! se milogi el. Sa stiti ca nu mi-e foame. Am pus insa ramasag cu niste draci ca voi minca asta-seara peste prajit. Ce sa-i faci? Daca sint ghinionist? Nici pina acum n-am cistigat vreun ramasag.

― Poti sa vii singur aici, sau vrei sa te servim noi? intreba Lucia.

― Cam ciudata gramatica, descoperi Dan. Daca nu pot sa vin singur, in mod normal ar trebui sa ma ajute cineva. Sau poate faci eliptica. Nu, pot sa vin singur. Dar am vrut sa va demonstrez, manipulind logica, asa, ca nu mai prezint nici un pericol. De dracii cei inchipuiti am scapat.

― Hai! Lasa insinuarile. Vino la masa ca sintem pe sfirsite.

― Asta n-o mai cred. Nu sinteti voi oamenii care sa va infruptati din bunatati fara mine.

Intr-adevar, masa inca nu incepuse. Totul era insa pregatit. La primele vaicareli si gemete ale lui Dan, Ursu se grabise sa puna pestii la prajit pe jaratic. Pofta era buna, mincarea, mai ales pestii, din belsug. Ca din senin aparu si o sticla de vin. Un adevarat ospat. Vremea era racoroasa, placuta, cerul, bosumflat un timp, isi alungase cu vigoare norii. Se ivea luna, se iveau stelele, se inchega, pe nesimtite, poezia noptii de vara pe malul marii. Fosnirea apei cu sare era matasoasa, incapatoare, precum visase odinioara un poet.

Focul se stinsese. Din mormanul de scaieti nu mai ramasese nimic. Un nor negru, indaratnic fugea dupa luna si aceasta, cocheta, se lasa uneori cucerita. Atunci noaptea devenea de catran. Si misterele parca se materializau, parca filfiiau injur, parca sopteau. Isi trageau viata din glasul marii, din culorile inchise care nu admiteau decit plutire, nu profunzime, din freamatul neincetat care inchega si dizloca intr-o clipa miliarde de vietati nevazute.

Subjugati de misterul noptii si al marii, de misterul acestei osmoze, multa vreme tinerii nu indraznira sa scoata un cuvint. Dar, cind luna isi recuceri suprematia pe cer, cind stelele incepura sa clipeasca in libertate, cind marea se transforma in oglinda, iar valurile nu mai erau fosnete si gemete nevazute, ci se ofereau privirilor ca spinarile unor pesti uriasi, atunci viata se trezi prin oftaturi, risete si vorbe. Incetul cu incetul, tinerii devenira lucizi, iar in locul misterelor indepartate, ascunse, neidentificabile, se ivira probleme si intrebari reale, concrete, care cereau de multa vreme limpezire.

― Asta-i problema! Scrisoarea, spuse Dan. Tare ma riciie la inima! Daca Ionel nu si-ar fi exprimat de atitea ori nesiguranta, indoiala, in scrisoare

― Te inteleg, ii raspunse Victor. Dar, vezi tu, Dan, orice indoiala, cum sa-ti spun eu, orice indoiala se naste din ceva citusi de putin real. O nascocire nu poate sa nasca nesiguranta. Ea piere asa cum apare. Nu aduna in jurul ei intrebari. Pe cind Ionel e framintat, teribil de framintat. Ca un om care a vazut ceva, dar n-a fost in stare sa identifice acel ceva. De aici indoielile lui. Pentru ca a vazut totusi ceva, ceva nesigur.

― Tu iti inchipui ca el a vazut ceva? intreba Lucia. Scrisoarea nu lasa sa se inteleaga acest lucru.

― Prea bine lamurit nu sint nici eu, Lucia. A vazut, a auzit? Sa spunem ca numai a auzit, ca n-a vazut nimic, ca n-a pipait nimic. Iar povestea pe care a auzit-o e si ea neterminata si nu contine nimic, nimic concret, palpabil. Atunci de ce ne cheama?

― Nu v-am spus eu? De aceea ma riciie la inima scrisoarea. Telegrama contine totusi un apel, un apel imperios, pe cind scrisoarea am impresia ca scrisoarea anuleaza apelul, cel putin pina la jumatate.

Dan nu gresea in aprecierile sale. Fiecare simtise acelasi lucru citind scrisoarea lui Ionel.

Lucia se straduia sa gaseasca o explicatie citusi de putin acceptabila:

― Daca Ionel stie mai mult decit ne spune scrisoarea? Ce inseamna 'descoperire senzationala'? De ce foloseste si in scrisoare si in telegrama acest termen? Si de ce, avind totusi posibilitatea sa fie mai explicit, refuza s-o foloseasca, marginindu-se doar sa repete termenul cu care ne-a chemat aici? De ce?

― Daca ne gindim totusi la raspunderea pe care trebuie s-o aiba fata de prietenii lui

― Stai, Victor! sari Dan bataios. Nu spune el intr-un loc ca orice s-ar intimpla, chiar daca povestea ar fi o nascocire, nu vom regreta citeva zile petrecute impreuna pe malul marii?

― Stiu. Ma gindesc mereu la aceasta cale de iesire din impas. Dar ceva ma face sa-i dau dreptate Luciei. Nu repe-tindu-i intrebarea, ci raspunzind afirmativ: Da! Ionel stie mai mult decit spune in scrisoare.

― E un raspuns sau mai degraba o speranta? intreba visatoare Maria.

― E si o speranta, dar mai degraba un raspuns. Din lectura scrisorii se poate deduce ca Ionel a trimis mai intii telegrama. A fost primul sau impuls, determinat de tot ceea ce el stia, adica nu de un zvon, ci de o descoperire, cum sa spun, aproape materializata. Aproape, nu de tot. Ca si cum ar fi vazut niste contururi pe care urma sa le vada inca o data si inca o data pentru a le identifica in momentul cind s-a apucat sa ne scrie Scrisul inseamna a te aseza cu un creion in mina in fata unei coli albe, inseamna timp de gindire, nu azvirlirea unor vorbe grabite telegrafistei. Atunci, pesemne, si-a simtit raspunderea si s-a trezit si-a dat seama ca n-a vazut decit niste contururi vagi, mai ales in cazul cind aceste contururi i-au fost sugerate de vorbe straine, nu zarite de ochii lui. Normal, a inceput sa sovaie. Cel putin, aceasta sovaiala pe care o contine scrisoarea atesta totala lui sinceritate. In farsa n-am crezut nici o clipa. Scrisoarea anuleaza definitiv ideea farsei. Presupunind in ultima instanta ca descoperirea, sau ceea ce credea el ca e o descoperire senzationala, s-a dovedit mai tirziu un simplu zvon, eu cred ca Ionel a facut atitea stradanii si a trait atitea clipe de suferinta, incit si-a rascumparat singur pripeala.

― Foarte logic si foarte uman ceea ce ai spus tu pina acum, reflecta Lucia cu voce tare. Dar, daca stie mai mult, de ce n-a spus totul in scrisoare? Putea sa spuna totul si cred ca s-ar fi potrivit mai bine cu sovaielile si cu nesiguranta lui. Nu e aici contradictie?

― Este recunoscu Victor. Imi bat capul s-o inteleg si nu reusesc. Citeva cuvinte doar in fuga condeiului si i-am fi acceptat toate indoielile, chiar eventualul esec.

― Pentru ca judeci scrisoarea prin optica obiectiva a cititorului, nu prin cea subiectiva a autorului.

― Nu cred, Maria. Si autorul si cititorul au o logica. Si ea e cu atit mai necesara in clipe grave As gasi o explicatie in ezitarea lui Ionel de a ne destainui totul, adica tot ceea ce stia in acea clipa. O explicatie cam nesigura, mai degraba ajutatoare, oarecum exterioara, sau poate nu exterioara.

― Sint foarte curios s-o aflu. Ca eu, oricit ma straduiesc, nu gasesc decit o mica injuratura la adresa lui.

― Adresa! Adresa! se lovi Victor cu mina peste frunte. Cum am putut uita!? Sa-mi amintesti, Ursule!

― Mai bine ofera-ne explicatia. Sau vrei sa te fofilezi? Sau sau o cauti acum?

Dan parea pus pe gilceava. E adevarat ca, din cauza unei afurisite de scrisori si a unui afurisit de autor, in loc sa stea intins pe pat cu trei piramidoane intr-insul

Victor ii intrerupse gindurile:

― Repet, e o explicatie secundara, auxiliara Poate ca Ionel a aflat ceva atit de fantastic, incit orice aluzie la acel ceva ne-ar transforma in niste increduli.

― Ei si? se auzi ca un ecou vocea Mariei.

― Acest 'ei si!' ma omoara si pe mine. Si ce daca o sa devenim increduli? N-o sa-l asteptam, n-o sa-l primim cu bratele deschise? De vreme ce tot ne-a chemat Sau ce, si-a inchipuit ca ne vom apuca sa cautam altceva? Nu inteleg.

― Dar daca i-a fost teama ca ne-am putea apuca de cercetari fara el inainte de a se intoarce el?

Intrebarea lui Ursu, rostita incet si timid, avu efectul unei explozii.

― Asta era! sari Dan. Auu! Aoleu Mi-au crapat si pielea, si carnea, si toate oasele spatelui

― Da, s-ar putea sa fie asta explicatia, intari la rindul ei Lucia. Cunoscindu-l pe Ionel Desi, eu cred ca fiecare dintre noi ar fi procedat la fel.

Si Victor inclina sa-i dea dreptate lui Ursu. Cu cit se gindea mai mult, cu atit trecea de partea acestuia.

― E foarte posibil. Mai intii reconfirmarea descoperirii, apoi fantasticul ei, apoi teama ca, pina s-ar inapoia el, ar gasi ― cine stie? ― povestea limpezita, toate acestea l-au influentat sa ne scrie scrisoarea asa cum a scris-o.

― In cazul acesta, inseamna ca sint multe sanse sa fie ceva real in povestirea la care se refera

― Asta cred si eu, Maria Dar, asa cum spuneai tu mai inainte, ar putea fi o dorinta, o speranta.

― Eu n-am spus 'dorinta'. Am spus 'speranta' Dorintele dorintele sint mai ascunse, mai intime

Sfatul de noapte al ciresarilor incepea sa se dizolve. Maria pornise sa se plimbe singura pe plaja, Lucia disparuse in cort, cu Dan pe urmele ei, pentru a primi piramidoane si alcool.

Numai Ursu si Victor ramasera pe locul vechi. Ramasera fara vreun scop, mai mult din inertie.

― Mi-ai spus sa-ti amintesc ceva de adresa. Nu stiu despre ce adresa era vorba.

― Da. Am uitat ceva. Am uitat sa-i lasam un raspuns lui Ionel la adresa din Constanta. Daca i-am fi trimis macar o telegrama din sat.

― Pentru ce? Nu ne-a spus in scrisoare ca vine aici vineri, adica miine?

― Da, dar trebuia sa-l ajutam si noi. Ce-o sa le spuna parintilor?

― O sa le spuna ca vine la noi. Foarte simplu. Nu vad de ce sa nu-l creada?

― Pentru ca Ionel nu stie sigur ca noi am sosit. Nu uita ca nu i-am confirmat primirea telegramei, desi ii cunoastem adresa din Constanta.

― E cam incilcita povestea. O sa spuna si el ca pleaca la un prieten, la Eforie, la Mamaia. Are el destula imaginatie.

― Cu bagaje, cu echipament, cu cine stie cu ce mai vine!

― Atunci sa mergem miine dimineata la gara. Daca nu vine, cineva se urca in trenul cu care am facut noi cruce si il cauta la Constanta.

― La gara, oricum trebuie sa te duci, Ursule. Voi veni si eu poate si una dintre fete

― De ce oricum? Adica, daca tu crezi sigur c-am sa ma duc.

― A, nu, nu, nu-ti cer eu sa faci asta. Asa mi-am inchipuit La plecarea din oras, ti-am dat mi se pare un biletel si ti-am cerut un anumit lucru

― Mi-ai cerut sa citesc biletelul miine dimineata, iar pina atunci

Impovarat de o emotie ciudata, Ursu tacu. Isi misca stinjenit palmele uriase in aer, dar intunericul ii ascundea gestul. Auzi de departe vocea lui Victor:

― Poti sa-l citesti acum. Ia-o din nou, asa cum iti place tie, inaintea timpului.

Ursu dibui biletul, il despaturi si-l descifra la lumina lanternei. Erau doua rinduri acolo, dar ii produsera atita bucurie, ca incepu sa se uite la stele si sa fixeze ora. Mai era inca mult pina la ivirea zorilor.

CAPITOLULUI III

In cortul fetelor era inca intuneric. Lumina palida a zorilor, atit cit se putea strecura printr-o ferestruica, era prea firava ca sa poata cistiga lupta cu tenebrele. Maria o simti insa, deschise incet ochii, incerca sa uite visele noptii, pina se simti treaza. Iesi din sacul de dormit fara zgomot, isi cauta halatul de baie si, inainte de a parasi cortul, se apleca deasupra Luciei. Prietena ei dormea un somn lin, calm, profund, de dimineata. O privi induiosata, desi se intelesesera de cu seara ca prima care se scoala s-o trezeasca si pe cealalta.

Plaja era racoroasa si goala. Se infasura si mai strins in halat si porni incet spre marginea marii. Cind atinse cu virful degetelor apa, se opri. Apa era calda, se schimbase pesemne curentul, sau poate era aerul prea racoros. Isi purta apoi privirile in zare, asteptind rasaritul. In ocolul privirilor, descoperi departe o silueta invaluita in ceata. Tresari si-si duse mina la piept, dar imediat rise de spaima ei. Silueta nu putea fi decit a lui Ursu. Si-l inchipui asteptind rasaritul soarelui cu undita in mina.

Ceata incepea sa se risipeasca si departe la orizont aurora generoasa oferea privirilor valurile ei infiorate de neinchipuite culori. Parea ca se savirseste o taina in acele departari ireale si Maria o simtea prin arsurile care-i infierbinteau trupul. Isi desfacu larg bratele ca niste aripi, se apleca inainte, pentru a simti cum ii aluneca halatul de pe trup, isi indrepta apoi statura, inchise ochii si se lasa toata invaluita si patrunsa de adieri si culori. Toate misterele care se oficiau departe, la marginea lumii, curgeau slobode prin trupul ei. Ramase nemiscata, pina ce simti arsura soarelui in pleoape. Nu voia sa vada rasaritul, voia sa-l traiasca, sa-l primeasca prin porii mariti, prin buzele intredeschise. Nu auzise nici o soapta in jurul ei, sau poate nimeni nu voise sa-i tulbure voluptatea.

Cind se intoarse in lume, isi zari prietenii inviorindu-se in lumina bogata si in caldura firava.

― Iarta-ma, Lucia, sopti ea. Dar era atita gingasie si liniste in somnul tau

Lucia isi pleca oarecum jenata privirile, ceea ce nu era in firea ei. Isi reveni repede aducindu-i la cunostinta, in linii mari, programul zilei:

― Victor si Ursu pleaca la gara in intimpinarea lui Ionel. Eu si cu Dan raminem la corturi.

― Voi m-ati uitat pe mine sau eu v-am uitat pe voi? se stradui Maria sa zimbeasca.

― Tu?! Victor spunea ca tu vei dori sa mergi la gara. Uitasem sa-ti spun.

― Daca s-a hotarit, daca a hotarit asa majoritatea, bineinteles ca ma supun.

Luciei nu-i scapa nuanta fina de ironie pe care Maria o strecurase in vorbele sale si, desi avea o replica taioasa pe buze, nu reusi s-o rosteasca. Tacu si de asta data, ceea ce iarasi nu era in firea ei.

Cele doua tinere isi gasira, tacute, de lucru, pregatind masa de dimineata. Incalzira ceaiul la masina de spirt, intinsera untul pe piine, taiara brinza, rosii, ardei. Masa decurse in tacere, fiecare era asaltat de ginduri. Numai Ursu, care trebaluise fara incetare de la ivirea zorilor, pescuind, adunind lemne, scaieti, improvizind o vatra pentru masa de prinz, numai el in loc de preocupare si emotie manifesta o bucurie abia stapinita. Inconjurat insa de atita tacere, hotari sa amuteasca si el. In acele clipe, sosirea lui Ionel cu vestile si misterele sale, cu menirea de a-i transforma pe toti din simpli vilegiaturisti in cercetatori, in descoperitori, in dezlegatori de taine, il preocupa pe Ursu nedrept de putin. Altul era izvorul bucuriei lui. Acel biletel pe care Victor mizgalise in graba, la plecare, citeva rinduri. Desi-i stia pe de rost continutul de la prima lectura, il citise si-l recitise de nenumarate ori: 'Vineri dimineata, cu acelasi tren cu care am plecat noi, va sosi si Tic'. Credea din tot sufletul, credea mai ales cu toata puterea sperantei in adevarul celor scrise de Victor pe foaia aceea mica de hirtie.

― Ei, n-ati terminat de mincat? intreba rizind Ursu, care de mult isi consumase bucatele. Daca intirziem prea mult, scapam cu siguranta trenul.

― Ai descoperit si tu niste adevaruri se grabi Dan sa-l intepe. Ziua e lumina, noaptea e intuneric

― Iar tu esti incapabil sa consumi si alte bancuri in afara de cele pe care le scornesti tu N-ai auzit de domnul de la Palisse?

― Aaaa! se dumiri Dan. Va sa zica astazi esti pus pe glume. O sa se schimbe sigur vremea

― Cam pe la prinz, nu se dadu batut Ursu. O data cu mutrisoara ta. Noroc ca a inrosit-o bine soarele

― Uite, domnule, ca ai si verva. Sa nu se cutremure pamintul, sa nu se despice marea in doua

Nici nu-si inchipuia Dan cu cita fervoare va dori peste citva timp sa se implineasca una dintre aceste glume. Se straduia in continuare, pe ascuns, sa dibuie cauza veseliei lui Ursu. Din pacate insa, nu mai avea timp. Imediat ce termina masa, grupul se desparti in doua. Lucia si Dan ramasera la corturi, Victor, Maria si Ursu pornira spre gara.

Ursu isi obliga tovarasii sa mearga in tempo rapid. As in calcule de distante si de timp, facuse in gind niste socoteli care dadeau ca rezultat sosirea lor la gara, chiar in momentul cind trenurile faceau cruce. Ca sa cistige cele 'zece minute nesigure' isi iuti pasii fortindu-i si pe ceilalti sa faca la fel. Ajunsera la gara cu cinci minute inainte de ora intilnirii trenurilor, dupa aproape trei ceasuri de drum prin arsita.

'Noroc ca n-am adaugat in calcule si o ocazie, asa cum imi dadea ghes inima, isi spuse Ursu in gind. Si noroc c-am iutit pasii. Altminteri pierdeam trenurile'.

Victor se repezi la casa. Trebuia sa scoata bilet pentru Constanta, in cazul cind Ionel n-ar fi coborit din trenul care venea de la Constanta. La casa afla insa un lucru care-i dadu tot planul peste cap si-l determina sa nu mai scoata bilet.

Vazindu-i figura neputincioasa, Ursu si Maria alergara spre dinsul:

― Ce s-a intimplat? Ai aflat cumva vreo

― Nu! le raspunse Victor. O mare incurcatura. Trenul de Constanta are un sfert de ora intirziere.

In acea clipa se auzi un pufait de locomotiva. Trenul de Tulcea sosea in gara.

― Aceasta posibilitate n-am prevazut-o, se caina Victor. Cine si-ar fi inchipuit!? Ce-i de facut acum? Spune, Ursule! Daca nu vine Ionel?

Vlajganul era atit de nepasator, ca nici nu raspunse la intrebarea pe care i-o adresase Victor.

― De ce sa nu vina? intreba la rindul ei Maria. Nu ne-a lasat raspuns ca vine vineri?

Trenul de Tulcea parasi gara. Tinerii se uitara in urma lui, pina disparu din raza ochilor. Apoi, tacuti, incepura sa se plimbe de-a lungul peronului, fiecare purtindu-si alta stare. Victor, preocupat, nervos isi aplecase ochii in pamint. Maria, visatoare, ingindurata, cauta alte zari. Ursu, vesel, nerabdator se uita mereu la ceasul garii.

In sfirsit, se auzi din departare sirena trenului de Constanta, apoi zgomotul rotilor, apoi pufaitul locomotivei. Peronul era aproape gol. Doi tarani, un militian ― si impiegatul de miscare. Cu mult inainte de a intra trenul in gara, Ursu cercetase cu privirile geamurile de la toate vagoanele.

― Nu-i nimeni, Victor, constata el cu o doza de spaima in glas. Cel putin la geamuri nu-i nimeni. Sa fie inauntru, in compartiment? Nu prea cred.

Trenul oprise. Din vagoane coborira citiva calatori, dar printre ei nici urma de Tic sau Ionel. Ursu se apleca pentru a privi pe sub vagoane in partea cealalta a peronului. Coborisera si pe acolo niste calatori, insa tarani, dupa incaltari si pantofi.

― Tic! striga dintr-o data Ursu cu o voce care facu sa zornaie geamurile garii.

Chemarea atrase la ferestrele vagoanelor toti calatorii. Se intrebau mirati cine poate sa posede o asemenea voce si ce insemna acea chemare. Poate ca ea urnise trenul din loc. Cei asteptati nu se vedeau insa nicaieri.

― De ce l-ai strigat pe Tic? intreba Maria, dupa ce se potolira zgomotele.

― Pentru ca, dupa calculele mele, trebuia sa soseasca astazi, raspunse Victor in locul lui Ursu. Mai mult de o zi nu putea sa rabde despartirea de noi. Sa ma fi inselat? Sa nu fi gasit bilet Dar nu-i el omul care sa nu poata face rost de bilet Sa ma fi inselat? Dar nu numai el. Si Ionel Ionel de ce n-a sosit? incurcatura dupa incurcatura.

― Acum inteleg de ce ati vrut sa vin la gara Nu stiu ce sa-ti raspund, Victor. Nu m-am gindit pina acum la venirea lui Tic, si-mi dau seama ca nu-mi dau seama de nimic. Nu, nu fac jocuri de cuvinte. Dar nu pot intelege cum de nu m-am gindit in fond ai dreptate. Mai mult de o zi nu poate Tic sa suporte despartirea. Nu, nu cred ca te-ai inselat Dar dupa cum vezi

Toata jalea lumii se putea citi pe chipul lui Ursu. El nu mai credea nimic, nu mai intreba nimic. Isi traia cu fidelitate durerea.

― Ce ne facem acum? se intreba din nou Victor. Sa ne intoarcem, sa asteptam? Trenul urmator de la Constanta soseste peste doua ore. Sa-l asteptam?

O licarire de speranta se ivi in privirile lui Ursu. Poate ca Tic va veni cu trenul acela Maria ridica din umeri. Ea era dispusa sa accepte orice propunere.

Victor facu un mare efort pentru a-si alunga nelinistea:

― La urma urmei poate ca exageram. Daca Ionel a venit cu o ocazie sau a plecat cu o ocazie?

― Si Tic? intreba Ursu cu un ton care cam cerea socoteala.

― Tic Poate ca n-a plecat Nu, asta n-o cred. Poate s-a oprit sa se plimbe prin Constanta.

Victor vorbise mai mult ca sa se afle in treaba, pentru ca nu credea nici o iota din ceea ce spunea.

Si totusi cei doi ciresari se plimbau brat la brat pe strazile Constantei. Ionel sosise in oras cu zece ore inaintea lui Tic, incarcat de vesti si de enigme. Spre profunda lui disperare, nu gasise nici o telegrama, nici o scrisoare de la prieteni. Parintii ii observasera mutenia, tristetea, dezamagirea, incercasera sa-l descoasa, dar, in afara de raspunsul ca-l doare capul, nu reusisera sa scoata nimic altceva de la dinsul. Petrecuse ingrozitor noaptea, chinuit de nelinisti, de cosmaruri, incercind sa dea tot felul de raspunsuri, care de care mai absurde, intrebarilor care-l framintau. Abia spre dimineata il inghesui somnul cu atita bruschete si ferocitate, ca avusese o clipa senzatia unei decapitari definitive. Apoi nu mai stiuse nimic. Noroc ca-si pusese linga el desteptatorul. Sarise din pat ca un arc, se bagase sub un dus rece, se imbracase la iuteala si sfrrrr in goana spre gara. De ce spre gara, de ce la o asemenea ora? Nu putea nici el sa-si raspunda. Poate ca fusese ceva in capul lui cind se culcase, insa era atit de buimac, ca nu putea sa judece mai adinc la ora aceea matinala. Ajunsese in gara o data cu sosirea unui tren. Inca in timpul mersului, zarise la geamul unui compartiment chipul iscoditor al lui Tic. Tipase cit il tineau puterile: 'Tic!' si incepuse sa alerge ca un nebun, sarind printre bagaje si despartind grupurile de oameni de pe peron.

Tic il vazuse, ii facuse un semn cu mina, inviorat si el de bucuria neasteptatei intilniri. Se imbratisasera, se sarutasera, de parc-ar fi fost cei mai buni prieteni din lume.

― Trebuie sa trecem neaparat pe acasa, se rugase Ionel de Tic. Altminteri e jale.

― Si cu bagajele ce fac? Si apoi pierd legatura Si Ia stai putin. Mai intii sa-mi spui

― Mai intii sa lasam bagajele la magazie, apoi avem noi timp de intrebari si raspunsuri. E graba mare, Tic. Daca nu-l prindem pe tata, trebuie sa asteptam pina deseara.

― Ce sa asteptam? Am impresia ca unul dintre noi n-a dormi

foarte mandru si grav. Care javra de pe meleagurile lui facuse o asemenea calatorie si se plimbase pe strazile unui asemenea oras?

― Credeam ca te-am pierdut, vagabondule, inamoratule de placeri clandestine. Nu, zau ca n-am vrut sa te jignesc. Esti cel mai destept ciine pe care l-am vazut.

Cu toate ca era nerabdator, Ionel asista zimbitor la scena dintre Tic si Tombi. Prin prezenta lui, ciinele devenea un argument de baza. Tombi singur i-ar fi putut convinge parintii de aparitia ciresarilor pe litoral.

― De ce ai venit singur? repeta Ionel intrebarea. Esti avangarda sau ariergarda? Sau poate inamic?

― Dar tu ce esti? Autor de farse sau explorator veritabil? Sau poate prozator ratat?

― Ei, afla ca n-o sa-ti raspund. Nu-ti spun nimic. Ori tuturor, ori nimanui.

― Atunci rup logodna. Iti redau libertatea, adica inchisoarea caminului. Alege pe altcineva. De pilda pe cetateanul de vizavi. Ala cu picioare de crocodil si cu cap de girafa. Da, da, ala care s-a uns cu gumarabic pe cap. Sau daca nu-ti convine Spui ori nu?

― Vrei sa-ti spun chiar totul? il atinse Ionel la coarda sensibila.

― Vad ca te-a istetit marea. Sa-mi raspunzi numai daca nu cumva ai avut halucinatii.

― Nu! Daca asta e singura intrebare!

― Stai putin. Te-a apucat cumva gustul de farse sau de scris literatura ieftina?

― Nu. Pentru ca nu te-am avut in apropiere si nici Dan nu mi-a facut vizite.

― Atunci inseamna ca intr-adevar ai dat peste ceva.

― Ceva extraordinar, Tic. Fantastic. N-o sa-ti vina sa crezi. Si eu ma mai indoiesc.

― Mai, mai, mai! Gata! Mai mult nu trebuie sa-mi spui. De altfel, am si ajuns. Numarul 16, nu?

Pe Ionel nu-l mai mira de multa vreme perspicacitatea prietenului sau mai mic. Clatina admirativ din cap, ca sa-i faca placere, apoi ii sopti:

― Acum e-acum! Sa-ti vad talentele de cuceritor, ca ai cu cine sa te infrunti.

Parintii lui Ionel tocmai luau cafeaua de dimineata pe terasa. Tic se inarma cu zimbetul sau irezistibil si, dupa o introducere politicoasa, incepu sa flateze gazda vorbind despre binefacerile si placerile unei vacante pe malul marii. Foarte repede trecu insa la obiectul principal al vizitei:

― Grupul nostru a gasit un loc foarte bun pe malul marii. E un soare placut, umbra, apa mica. Si foarte multa liniste. Ne-am gasit si ocupatii. Foarte placute. Victor face exercitii la algebra Maria ne recita poezii clasice Lucia organizeaza concursuri de istorie, Ursu se ocupa de gimnastica noastra zilnica Pacat ca n-avem pe cineva care sa ne dezvaluie tainele fizicii. Tatal lui Ionel dibui manevrele lui Tic si-i sari imediat in ajutor

― Cine e cel mai bun din scoala la fizica? Nu cumva Dan?

― Dan? sari mama ciresarului. Nici atita lucru nu stii Ionel e cel mai bun! De trei ani de zile ia premiu special.

― Da! Da! intari Tic cu gravitate. Nici vorba. Dan se lauda numai ca-l intrece pe Ionel.

― Ce tupeu! Ar trebui sa te duci acolo, Ionel, si sa-i arati tu lui!

― De fapt ne-ati dat o idee strasnica! Cum de nu ne-am gindit la ea? Sa organizam pe nesimtite si pe nespuse o intrecere intre Ionel si Dan. Extraordinar! Va multumim foarte mult.

Pusa in fata faptului implinit, mama cea grijulie nu mai avea puterea sa obiecteze. Ba chiar incepea sa simta satisfactie pentru strasnica ei idee.

― Numai sa aveti grija. Sa nu mergeti prea departe in larg si sa nu sariti cu capul in jos

Tic deveni si mai cuceritor:

― Va inchipuiti dumneavoastra ca, avindu-l in mijlocul nostru pe Ionel, o sa ne mai preocupe altceva in afara de fizica?

Tatal lui Ionel clipi complice din ochi, apoi facu un gest de afirmatie catre sotia lui.

Trei sferturi de ora mai tirziu, cei doi tineri terminasera de mincat casatele la restaurantul garii. Erau amindoi veseli, nevoie mare. Jumatate autocritic, jumatate acuzator, Tic ii explicase lui Ionel in stilul sau de ce anume intirziase. Procedase cu atita dibacie, ca pina la urma Ionel ajunse la concluzia ca Tic intirziase anume pentru a-i astepta telegrama si-l felicita zgomotos pentru previziunea si modestia lui. Isi mai povestira si altele, asteptind din clipa in clipa sa fie anuntat trenul de Tulcea. Cel de-al doilea tren din acea dimineata.

In tren se multumira sa priveasca peisajul. Le pierise gustul de vorba. Amindoi simteau cum le bate inima. Amindoi presimteau emotii, nelinisti, incercari.

Maria, Victor si Ursu ii asteptau, fara sperante, pe peron. Cind auzira trenul, nu se uitara spre directia din care acesta sosea. Se privira unul pe celalalt, clatinind dezorientati din cap.

Trenul era inca departe, cind printre picioarele celor trei se strecura fericit Tombi, trimis de stapinul sau in recunoastere.

In intilnirea vesela se furisara si citeva lacrimi. Incepura apoi intrebarile, tot felul de intrebari, aproape inutile. La intrebarea fundamentala nu se gindea nimeni. Sau poate se gindeau toti, dar nu voiau s-o rosteasca.

Soarele era la zenit si improsca sageti de foc. Tinerii paseau insa grabiti spre locul de popas de la marginea marii. In urma sau inaintea lor, Tombi facea tot felul de giumbuslucuri. Il necajea mai ales pe Ursu, care, desi incarcat de bagaje, fluiera si pasea vesel in fruntea grupului.

Marea se infuriase. La adapostul noptii de pacura ataca fara incetare pamintul. Valurile ― cavalerie fluida, neobosita ― navaleau ritmic, dirijate de forte nevazute. Framintarea zgomotoasa umplea de spaima vazduhul negru. Era un vuiet infricosator, pe care vinturile il napusteau asupra paminturilor. Era un cintec violent de lupta, intre fortele naturii, menit parca sa inspaiminte oamenii.

Undeva pe malul marii, undeva in intuneric, undeva in lume se aprinsese un rug. Flacarile serpuitoare muscau din carnea noptii, tremurau inimi, se aprindeau sperante, se trezeau indrazneli. Marea navalea acolo cu vuietele ei, inaltind o teribla amenintare. Se apara ca intotdeauna cind oamenii incercau sa-i smulga tainele. Presimtea parca in tinerii aceia cautatori neinfricati, cutezatori care nu se abat din cale.

Toti ciresarii erau acolo, toti cei sapte tineri, care, fara sa stie, fara sa vrea anume, urmau sa inscrie in legenda numele unui cartier cu zile si nopti linistite dintr-un mic oras de provincie. Dupa ce-si purtasera veselia si indrazneala prin scorburi si prapastii de piatra, se intilnisera la marginea unei mari amenintatoare, hotarata sa-si apere castitatea adincurilor.

Hotarirea marii suna aprig in talazuri, dezvaluia puterea intinderilor si profunzimilor cu care era gata sa se opuna oricui.

― Amenintarea marii!

Erau soaptele unei fete incoltite de vise si melancolii.

Amenintarea gemea, zvircolindu-se in noapte.

Vintul, rotindu-se pe nesimtite in jurul rugului, alunga amenintarea spre larg.

Intunericul era la fel de negru, dar linistea care recucerise paminturile nu era ranita decit departe, la granitele ei. Fosnetele acelea indepartate pareau soaptele unor taine. Erau nedeslusite, tremuratoare, muribunde, ca niste margini de linisti.

Viclenie?

Pentru ca marea isi antrena mai departe, pe toate intinderile si adincimile ei, puterea.

Ore intregi Ionel ascultase emotionat pataniile prietenilor sai. Ii interupse rareori cu cite o intrebare. Castelul fetei in alb nu mai ascundea nici o taina ciresarului care nu participase la descoperirea lui. Regretele adinci pe care le simtise in suflet, in decursul povestirii, se topisera incetul cu incetul in lungul rastimp de tacere care urma. Era rindul lui sa povesteasca si-i parea rau ca intunericul nu-i va da voie sa obseve chipurile prietenilor sai.

― In ziua aceea ― incepu el ― voi trebuie sa fi fost in apropierea Castelului. Poate ca va aflati chiar pe drumul subteran care ducea la intrarea principala. Simteam eu ceva. Eram tare nelinistit, nervos, mi se parea ca m-a batut cineva in cuie pe un panou de tinta. Poate exagerez. Dar zilele erau atit de obisnuite, atit de obisnuite, atit de zgomotoase, atit de asemanatoare una cu alta Totul era ingrozitor de calm. Parca as fi fost o planta, care nu stie de ce se afla pe lume, daca se afla pe lume, care nu stie nimic, care, mai ales, nu poate nimic, absolut nimic. Poate pentru ca simteam, presimteam ca se intimpla undeva fapte extraordinare la care eu nu sint partas. Mama era convinsa ca m-am imbolnavit, dar tata care cam banuia ce se petrecea cu mine

― Am vazut eu ca te protejeaza, rasuna vocea lui Tic. Imediat a devenit aliatul meu Dar mai bine continua.

― Da Ne pomenim cu el pe terasa, vesel, scotind un plic din buzunar. 'Pregatiti-va ― ne spune el ― dupa-amiaza ― plecarea!' L-am privit uimiti, i-am cerut precizari. N-a putut rezista. Voise pesemne sa ne tina sub presiune pina in port, pina la debarcader, dar a cedat in cele din urma. 'Daca sinteti atit de curiosi! Numai femeile si copiii se comporta ca voi. Ei bine, aflati. Plecam intr-o croaziera. De la Constanta la Sulina, cu o scurta plimbare prin delta, si inapoi la Constanta'. Nu stiu ce figura a facut mama. Pentru ca eu am sarit din cuie drept in bratele lui si am inceput sa-l scutur, sa-l inghiontesc, sa ma agat de gitul lui. Nu mai stiam nici eu ce fac. Redevenisem pentru o clipa copil.

― Adica trecusesi din stadiul de tinc la acela de pusti, sopti foate incet cineva caruia nu trebuie sa i se mai precizeze identitatea. De fapt nu regres, ci evolutie

― Va spun drept, nu mai puteam de bucurie. Incepusem deja sa-mi inchipui niste aventuri fantastice. In zelul si-n fierbintelile mele cred ca o salvasem si pe mama de la innec de citeva ori. Devenisem ofiter de cart, scafandru, timonier, evitasem nu stiu cite catastrofe si bineinteles descoperisem comoara fabuloasa de pe o insula scufundata pentru ca din nefericire

― Ne subestimezi, se ratoi, de asta data, cu voce tare, Tic. Vrei sa spui ca, din nefericire, Marea Neagra e cumplit de saraca in insule. O stim si noi, de mult

Cel mai tinar ciresar era infuriat ca Ionel, in loc sa spuna ceea ce avea de spus, facea un antrenament retoric sau poetic. Ionel ii raspunse ca un om siciit:

― Daca ma tot intrerupi Crezi ca nu ti-am auzit soaptele?

― Daca as fi vrut eu, nu le-ai fi auzit in vecii vecilor Asa ca nu-ti mai lauda urechile.

― Inca o data iti spun, Ticusorule

― Ehehei! De cite ori mi-ai spus asa! Numai Ticulita nu ti-a venit niciodata in minte.

― Vorbesc serios, Tic. Daca ma mai intrerupi, nu stiu ce-o sa fac dar fac altceva.

― Fa! Si considera ca m-am adresat surioarei mele pentru ca are pesemne nevoie sa fie trezita.

― Zau, Tic, ce dracu'! Nu-ti dai seama ca se pierde atmosfera? Te rog din suflet.

Daca Dan n-ar fi adaugat cu o voce tinguitoare rugamintea, ar fi primit o sageata unsa de la cap pina la coada cu cele mai eficiente produse caustice. Tic se stapini insa si Ionel, dupa o clipa de tacere, relua firul povestirii intrerupte:

― Dati-mi voie sa respir putin si sa innod bine sirul amintirilor Asa Eram teribil de bucuros, atit de bucuros, ca oricit as repeta acest lucru tot n-as putea reda starea mea din clipele acelea. Lasam gindurile sa zboare in voie, ma logodeam cu toate inchipuirile Lasa-ma, Tic, zau In sfirsit eram convins ca pe undeva, cindva, visele, sperantele, dorintele, fanteziile se vor confunda cu realitatea. Eram tot un ghem de sperante si iluzii. Prima calatorie pe mare, cu vaporul, dupa atita vreme de groaznica monotonie, durata calatoriei Va inchipuiti si voi. Si-mi parea rau ca nu sinteti linga mine, era singurul lucru care ma intrista. Daca as fi stiut ce se intimpla cu voi, atunci cu siguranta ca m-ati fi avut alaturi si si astazi n-am fi aici impreuna pentru a incerca sa deslusim o taina atit de de stranie si de fantastica! N-am stat nici o secunda in cabina in ziua aceea, ca aproape toti calatorii. Ma uitam cind la tarmurile galbene, pustii, cind la intinderea necuprinsa a marii. Citiva delfini se luasera dupa vaporul nostru si ne ofereau, fara incetare, spectacole ca la circ. Salturi elegante, comice, singulare, in grup, si alte nazdravanii, care ne amuzau teribil. Nu stiu cine a spus atunci pe punte ca delfinii sint cele mai inteligente animale de pe pamint. Au tot felul de insusiri: matematice, sportive, muzicale, ba, uneori, cind vad ca vreun om e pe cale sa se inece, se reped la el si saltindu-l, impingindu-l, izbutesc sa-l transporte la mal Din pacate, o data cu apropierea inserarii, delfinii ne-au parasit. Si m-am trezit dintr-o data singur, rezemat de parapet, privind spuma valurilor. Nici nu va puteti inchipui cita forta de impresionare poseda peisajul necuprins al marii. Nu se vede nimic altceva. Mereu aceleasi spinari spumoase, aceeasi vanzoleala. Si cu toate acestea, traiesti niste emotii! Poate puterea imensitatii, poate vinzoleala aceea necontrolata care se transmite in ginduri, in simtiri. Ma intrebam, ma intreb si acum daca marea are vreodata macar o singura clipa de liniste, o singura, o singura clipa?

― Acum n-o sa te superi ca te intrerup, zise Tic. Pina afli raspunsul, pot sa-ti amintesc ca in lume exista o stiinta si in acea stiinta exista un principiu: doi si cu doi fac patru.

― Si ce are a face aceasta cu linistea marii? intreba Dan in locul lui Ionel.

― Nu m-am referit la linistea marii, ci la linistea mea, raspunse Tic. Iti explic la urma ca sa nu ma acuzi iarasi de tentativa de asasinat la adresa balonului adica a atmosferei.

Ionel se reculese. Nu daduse atentie spuselor lui Tic. Il napadeau amintirile.

― Eram nelinistit ca marea. Simteam ca trebuie intr-un fel sa comunic cu ea. Se insera. Totusi o vedeam. Si in intuneric, auzind-o, o vedeam. Zgomotele imi iscau imagini. A trebuit totusi s-o parasesc, sa ma duc in cabina, sa maninc, sa ma culc. Nu stiu cite ceasuri am stat ascultind-o. Nu cautam somnul. Voiam sa simt, imi placea sa simt nelinistea marii. M-am furisat din cabina pe punte. Noaptea era deasa, adinca, si marea vuia. Nu-mi explic nici pina astazi cum rezista vasul la asaltul marii. Poate ca erau valuri de suprafata. Dar eu le zaream uriase in tesatura slaba de lumina pe care o scapa luna de dupa nori, niste adevarate talazuri. Ma prinsesem cu miinile de o bara de fier, chiar linga usa salonului de zi. Nu vedeam parapetul din cauza culorilor lui intunecate. Oare de ce nu era vopsit in alb? Pentru ca reuseam sa zaresc, in noapte, o pinza alba in spatele tubului de aerisire. Priveam din locul meu marea. Talazuri cu creste albe de spuma agitindu-se Oare in zadar? Ma intrebam de ce atita putere irosita, daruita atit de inutil noptii? De ce atita framintare? Oare nu se intimpla ceva cu marea? Atunci am inceput sa caut, am inceput sa caut cu disperare, voiam sa strapung cortina deasa a noptii, sa deslusesc niste taine pe care le presimteam aproape. Tremuram tot si ma uitam uneori in directiile in care auzeam spargindu-se cel mai tare talazurile, pina imi incremeneau privirile, pina ma dureau ochii. Alteori incercam sa cuprind panorama acoperita de pacura. Nu stiu de cind ma luptam cu tenebrele. Deodata Ah! Cit m-am speriat atunci! Am zarit undeva departe prima coloana de marmura. Apoi a doua, a treia, a patra. Se inaltau din mare inalte, maiestuoase, puternice. Nu! Nu era o halucinatie, imi infipsesem unghiile in carne pina la singe, ca sa ma conving ca sint treaz, ca nu visez. Dar coloanele erau in fata ochilor mei si talazurile se napusteau spre ele, si nu puteau sa le inghita. Vuia cumplit marea, parca isi trimitea toata puterea ei spre coloanele mele, dar ele rezistau Bubuiau valurile si deodata un talaz urias imi acoperi vederea. Am inchis ochii de durere. Cind i-am deschis, coloanele disparusera. Si parca si marea se mai linistise. Fusesem treaz, stiam ca fusesem tot timpul treaz. Imi aminteam fiecare gest, as fi putut pune pe note, imediat, vuietul marii, exact cum rasunase in clipele care trecusera, atit de treaz fusesem. Nu era nici vis, nici halucinatie, nici nascocire a unei minti febrile. Vazusem coloanele. Le vazusem asa cum vad aceste flacari in intuneric

Se lasase o tacere, de parca se auzea in aer dansul flacarilor. Pocnetele scaietilor care ardeau pareau niste bubuituri. Chipurile tuturor tinerilor, la lumina vapailor, exprimau o emotie stranie. Devenisera toti una cu povestitorul. Acesta tacuse, doborit de fiorul amintirii. Cine ar fi putut spune cita vreme n-au vorbit decit inimile? Numai cind focul fu pe cale sa moara, miscarea lui Ursu ii trezi din impietrire si din nemiscare. Acesta insfacase un morman de scaieti si-i ducea in brate catre foc. Nici nu simti miile de ace care-i impungeau bratele goale si pieptul gol. Arunca scaietii peste ultimele licariri de jar. Lumina izbucni ca o explozie. Toti simtira puterea flacarilor. Tresarira. Si noaptea incepea sa auda iarasi vorbe.

― Coloanele Coloanele albe de marmura Coloanele de marmura alba, sopti Maria, cautind parca o melodie.

― Hm! incepu Dan sa-si manifeste incredulitatea. Coloanele fanteziei

Tic isi apropie buzele de urechea lui Dan si-i sopti foarte blajin:

― Te rog sa-ti muti gura sub talpa, ca sa nu ti-o calc eu in picioare.

Ursu, care luase bratul de scaieti anume pentru a se trezi din niste inchipuiri ce gifiiau in el, se multumi doar sa ridice din umeri, desi il incolteau presimtiri ciudate.

Victor si Lucia se uitau unul la altul. In ochii lor lucea aceeasi expresie de neincredere. Totusi ceva ii retinea sa si-o manifeste. Lucia fu prima care isi invinse retinerea:

― E cu neputinta, Ionel. E o fantezie, o halucinatie, e nascocirea unei anumite stari. Nu trebuie sa fii medic pentru a intelege acest lucru. Insusi felul cum ai povestit, atmosfera pe care ai reusit s-o redai, in ciuda impotrivirii cuiva, duceau obligatoriu spre aceasta fantezie.

― Te inteleg, Lucia. Va inteleg pe toti. Credeti ca eu nu mi-am spus acelasi lucru, credeti ca eu nu mi-am pus aceleasi intrebari?!

― Daca as fi fost eu sau Ursu ― se amesteca Tic ― mai intii am fi privit marea de la parapet, apoi daca am fi zarit coloanelele-am fi facut pur si simplu o vizita. Ca sa demonstram cum se zice? autenticitatea lor. In ciuda impotrivirii cuiva

Intentia lui Tic fusese aceea de a o intepa pe Lucia si de a lua apararea lui Ionel. Actionind in stil propriu, in loc sa-l apere pe Ionel, il lovise insa si mai tare. Pricepind ca facuse o nedreptate, cauta repede s-o repare:

― Sau macar sa fi avut un aparat de fotografiat cu tine, Ionel

― Crezi ca nu m-am gindit si la asta, Ticusorule? Nu, nu incerc sa te subestimez, te alint. M-am gindit, dar clipa trecuse Ceea ce resping insa, nu fata de voi, ci fata de mine pentru ca eu am fost si mai crud cu mine in intrebari si presupuneri Ceea ce resping este ideea halucinatiei. Nu intelegeti ca-mi bagasem unghiile in carne mai puteti vedea pe fata mea urmele zgirieturilor Zau daca n-am inceput sa-mi clantanesc dintii ca sa-mi dau seama ca aud

― Iarta-ma, Ionel, dar nu pot sa nu te intrerup, se ruga Tic. Cind ma mai intilnesc cu o asemenea ocazie Dintii ti-au clantanit singuri, fara ordinul tau Nu e cazul sa ma intrebi de unde stiu

― Esti un nesuferit! Dar crezi ca ma preocupa acum ironiile tale? Nu Ma controlasem tot timpul, ba, sa va spun drept, mi-am controlat pe urma si temperatura. Si daca pot sa afirm un lucru cu toata certitudinea, e acela ca am fost treaz, absolut treaz. Nu stiu cum as putea sa va conving Daca as fi avut macar un dram de indoiala Dar parca niciodata nu fusesem mai treaz ca atunci. Nu, nu le nascocisem, nu mi se nazarisera, vazusem cu ochii mei, in cele mai ascutite clipe de trezie, coloanele albe de marmura de linga tarmul marii. Nu-mi retrag inapoi nici un cuvint. Vazusem coloanele Tu ce crezi, Victor?

De multa vreme asteptau ciresarii cuvintele lui Victor. Isi puneau atitea sperante in ele! Tic, vazindu-i chipul intr-o clipa de eruptie luminoasa, fu cit pe-aci sa-si duca miinile la urechi.

― Eu am mari indoieli, raspunse Victor. Am aproape certitudini, insa in sens contrar. De ce nu au vazut si alti oameni ceea ce ai vazut tu, Ionel? Nu atunci, in acea clipa, ci in miliardele de clipe ale atitor si atitor ani? Dar nu cred ca acesta e lucrul principal

― Ba eu cred ca acesta e lucrul principal, fundamental, starui Lucia. Aceeasi intrebare exista si in mine. Pentru ca

totusi, cel putin pina acum, n-am umblat niciodata dupa fantome! Ma refer la noi toti.

― Nu, Lucia, nu e lucrul principal in momentul acesta. Poate ca vom reveni asupra lui si in mod sigur vom reveni. Deocamdata insa nu putem da nici o sentinta

― Sigur! Sigur ca da! sari Tic. Victor are perfecta dreptate. Ce tot iti lustruiesti alea cum se cheama oare? Da, da silogismele?

― Stai, Tic, nu te grabi, incerca Victor sa-l domoleasca. Eu nu renunt la intrebarea mea de baza. S-ar putea insa ca ea sa fie anulata. Ea este o intrebare care se incadreaza intr-o situatie de moment, dar s-ar putea ca in procesul general sa sune distonant. Ionel abia si-a inceput povestirea dar nu ne-a chemat aici pentru acest inceput, ci pentru ceea ce s-a intimplat mai departe, mai tirziu. De buna seama ca inceputul isi are rolul lui in povestire si in actiunile lui Ionel, dar nu e elementul hotaritor. E elementul initial. Tu ai vrut sa ne convingi pina acum, Ionel, de intilnirea ta cu coloanele. Intrucit erai treaz, precum sustii, coloanele nu puteau sa fie o nazarire. Sa stii insa ca sint doua elemente aici, care trebuie sa se combine in mod obligatoriu. Unul e starea ta de luciditate, al doilea e imaginea coloanelor, subliniez, imaginea coloanelor, nu existenta lor, pentru ca din moment ce nu le-ai palpat in sfirsit, nu cred ca e cazul sa insist acum, in momentul acesta

― O clipa! se ruga Ionel. Eu te vad pe tine aici, la doi pasi de mine, la lumina flacarilor. Te vad numai cu privirile. Trebuie neaparat sa te pipai ca sa-mi dau seama ca existi? Daca am pipai fiecare lucru pentru a-i dovedi existenta?

― Cind il vezi numai tu, poate ca ai aceasta obligatie, pentru a-i convinge si pe altii, sau chiar numai pentru a te convinge definitiv pe tine insuti. Dar tu pari atit de convins, incit e cazul sa continui povestirea pentru a ne oferi si celelalte argumente. Vreau totusi sa precizez, Ionel. Demonstratia ta de pina acum, cel putin pentru mine, a fost o demonstratie pentru a ne dovedi luciditatea ta intr-un anumit moment. E adevarat, un moment esential in 'procesul coloanelor', ca sa-l numim asa. Tu ai vrut poate sa ne convingi de existenta coloanelor prin luciditatea acelui moment. Eu totusi vreau sa despart elementele. Permite-mi, deocamdata, sa nu opresc decit un singur element ca valabil si verificat: starea ta de luciditate.

― Cu alte cuvinte, crezi deplin in sinceritatea spuselor mele! Iti multumesc.

― Cred, Ionel! Cred si simt ca in acel moment, in momentul aparitiei coloanelor, erai treaz, erai lucid si ca ti-ai controlat, singeros aproape, starea.

― Atunci de ce separi cele doua elemente? Daca eram treaz, si recunosti lucrul acesta, ce puteau sa fie coloanele altceva decit o imagine reala? Aceste doua elemente nu pot trai separat, nu pot fi separate.

― Nu pot fi separate in povestirea ta, dar trebuie sa le separam, Ionel, altminteri riscam sa nu deosebim adevarul adevarat. Impunem un adevar, nu zic, poate sa fie cel bun, dar il impunem, nu-l constatam. Nu inteleg de ce tii atit de mult la imbinarea acestor doua elemente, pentru ca imi inchipui ca posezi alte argumente ― cele care te-au determinat sa ne chemi pe noi aici ― pentru a dovedi existenta coloanelor. E atit de importanta imbinarea acestor elemente?

― E esentiala, Victor. E hotaritoare, fundamentala! Victor ramase dezamagit auzind raspunsul aproape dramatic al lui Ionel. Hotari totusi sa faca o ultima incercare:

― E fundamentala pentru a dovedi existenta coloanelor? intreba dinsul aproape cu teama.

― Mai grav, Victor. Mult mai grav. Pentru a fixa locul! Aceste citeva cuvinte avura darul sa-i emotioneze pina la

lacrimi pe tineri. O multime de dubii se risipira. Prin urmare, existenta coloanelor nu mai trebuia pusa la indoiala. Abia asteptau sa auda continuarea povestirii. Tacerea care se lasa suna ca o invitatie pentru Ionel.

― Da, continua dinsul. Mult m-a chinuit aceasta problema si ma chinuie inca si acum si probabil ca va voi molipsi si pe voi cu microbul acestui chin Dar mai bine sa spun totul asa cum s-a petrecut in timp Da Ramasesem linga usa salonului de zi cu aceeasi intrebare pe buze: Fusesem sau nu treaz? imi raspundeam mereu: 'Da, da, da', dar intrebarea tot persista din cauza acelei imagini care continea atita fantastic intr-insa. Vaporul isi continua cursa lui in noapte, sau asa credeam eu. Marea parca se mai linistise, valurile, parca mai multe, dar mai mici, se vedeau bine la lumina unei luni mai darnice ca inainte. Nu puteam scapa de obsesie, dar cred ca oricine ar fi fost in locul meu ar fi trait starile mele. Scapasem insa putin de subjugarea marii. Ma simteam mai liber, mai despartit de mare. Nu vedeam numai marea, n-o simteam numai pe ea in jurul meu. Incepeam sa ma simt intre oameni, desi nu-i vedeam. Dar ma stiam intre ei. Poate de aceea am inceput sa-i caut. Am descoperit si citeva luminite pe vapor, pe care pina atunci nu le vazusem. M-am indreptat tacut, prudent spre una dintre ele. Imi cautam puncte de sprijin, pentru ca vasul, desi batut cu mai putina putere de valuri, asa mi se parea mie cel putin, dansa mai tare decit inainte cind il loveau talazurile. Lumina spre care mergeam provenea de la cabina cirmaciului, de la timona. O clipa m-am speriat. Am vrut sa ma intorc repede. M-am incapatinat insa si am ramas pe loc. N-aveam curajul sa urc in cabina. Incremenisem, rezemat de o scara de fier, asa cum mi se intimplase mai inainte linga usa salonului. Mi-am amintit dintr-o data chipul cirmaciului. Il vazusem inainte de lasarea noptii luind cirma in primire. Era un batrin aproape chel, doar cu o coroana subtire de par alb in jurul capului. Fata ii era atit de plina de cute, ca parea de pergament. Parca o batusera si o arsesera vinturile tuturor marilor din lume. La prima vedere, parea un om posac, care nu vedea pe nimeni in jur, dar, daca te uitai mai atent, descopereai in privirile lui niste luciri blinde, duioase. Imi aminteam aceasta pentru ca ma uitasem mult timp la el dupa ce-si luase postul in primire si de citeva ori chiar ni se intilnisera privirile. Nu, nu putea fi un om rau.

― Marinarul din scrisoare, rosti Tic in soapta, si-l inghionti pe Dan cu cotul.

― Da Marinarul din scrisoare Ce sa fac? Nu puteam sa ramin acolo, mai ales ca incepeam sa simt frigul noptii. Si, tocmai cind eram in pragul unei hotarari, mi-a venit norocul in ajutor. Am auzit usa de la cabina deschizindu-se, am auzit un rasuflat greoi si citeva pufaituri de nemultumire. Era timonierul. Parca se rafuia cu vremea. Auzindu-l apoi tusind, asa ca sa se afle in treaba, m-a cuprins subit un moment de mare curaj Am raspuns la tusea lui tusind si eu, asa cum i-as fi raspuns la un salut

― Destept, nu putu Tic sa rabde. Nu curaj, ci istetime, prezenta de spirit. Bravo!

― Multumesc Asa De fapt, imediat dupa ce am tusit mi s-a facut inima cit un purice. Asa, din senin. Ce, nu aveam voie sa ma plimb noaptea pe punte? Imi interzicea cineva sa tusesc? Fapt e ca ma descopeream cam copil. Si numai ce-aud vocea batrinului:

'Asta-i tuse cam tinereasca Hei, minzule! Ia da-te la lumina, sa te identific!'

Ce sa fac? M-am miscat spre lumina pentru a fi identificat. Probabil ca facusem o mutra de bleg, pentru ca batrinul nu si-a putut tine risul. El ridea, eu taceam. Pina ce a tusit iar si, luind un aer ceva mai grav, a inceput sa ma tintuiasca. El era sus, pe balconul acela circular din jurul cabinei nu i-am aflat nici pina acum numele eu jos, cu gitul lungit spre dinsul. Cam caraghioasa pozitie pentru mine.

'Si-ai putea, mataluta, sa-mi spui de ce dai tircoale timonei la unu noaptea?' ma intreba dinsul.

Voisem sa-i si ripostez ca pot sa fac ce vreau, dar m-am speriat de-a binelea cind am auzit ora. Mi-era teama sa ma cert cu dinsul, ca nu cumva sa-i scape a doua zi, adica in ziua aceea, sa nu-i scape mamei vreo vorba. I-am raspuns si eu cu primul pretext care mi-a venit in minte:

'Sufar de insomnie si, decit sa stau in cabina, am iesit sa vad noaptea'

― Slab De asta data slab. Puteai sa-i spui si tu altceva. De pilda ca ai venit sa-i oferi niste tigari

― Nu mergea! Pentru ca pufaia din lulea.

― Mi-am inchipuit eu. Tocmai din cauza asta mergea. Pentru ca, daca ti-ar fi acceptat tigarile, de unde le scoteai?

Interventia isteata a lui Tic ii facu pe toti sa rida, mai ales pe Ursu care il si gratulase, in felul sau, stringindu-i cu putere umarul.

― Bravo! ii intoarse Ionel felicitarea. Dar da-mi voie sa continui

― Te rog insa de pe acuma sa ma ierti pentru ocaziile favorabile

― Bine, bine, se grabi Ionel sa-i raspunda. Asa Unde ramasesem? Da La pretextul meu prostesc care l-a facut bineinteles sa rida si sa dea din cap dojenitor. Il vedeam bine in lumina care iesea pe usa deschisa a cabinei.

'Care va sa zica esti chinuit de mare, ma ghici imediat batrinul. Prea bine nu-i Dar sa stii ca pe cine nu l-a chinuit, macar o data in viata, marea, acela e vaduv de multe simtiri. Da, da Da' nu-i bine nici sa te chinuie prea mult, ca pe urma incepi sa amesteci chinurile cu bucuriile si gata! Te-a inhatat marea Si daca te inhata nu-ti mai da drumul.'

Imi placea cum vorbeste. Nu stiu Parca nu dadea niste sfaturi, parca vorbea despre dinsul, despre ceva ce eu nu cunosteam. As fi vrut sa-l ascult, sa-l provoc la vorba, dar nu stiam cum sa procedez Lasa, Tic Eram uimit, eram intr-o situatie speciala Bine! fie si permanenta cum ma acuzi tu pe tacute Ce puteam sa fac? Sa-i cer voie sa urc? Sa plec? Tot el m-a scos din incurcatura:

'E cam tirziu, spuse el ca o constatare. Nu zic ca e tirziu pentru mataluta, ci pentru parintii dumitale. Da' daca vrei sa mai stam de vorba eu nu ma impotrivesc'

Nu mai puteam de bucurie. Ma si pregateam sa urc in goana scarile, dar il auzii continuind:

'Numai ca nu acuma. Mai avem si zile, mai avem si nopti Miine, de la prinz incolo, ma gasesti in partea cealalta a vasului, linga niste odgoane, am eu un fel de hamac Ca despre marea asta stiu prea multe ca sa le tin numai pentru mine. Si, daca vrea cineva sa primeasca botezul marii, apoi eu il pot da cu prisosinta Asa Si poate ti-o mai da tircoale si somnul'

Iarasi pufai de citeva ori, iarasi tusi. Tusii si eu si, cu acest salut conventional, ne-am despartit. Am ajuns pe furis si fara zgomot in cabina. Stiam ca nu-mi fusese observata lipsa pentru ca dormea si mama. M-am suit in pat si iarasi am inceput sa ma gindesc la coloane. M-am gindit, nu stiu cita vreme, pina s-au inmultit. Asa se face ca m-am trezit la Acropole M-am dezmeticit insa repede. Ziua era frumoasa, nici un nor, soarele stralucea cum straluceste la sarbatorile noastre mari, marea avea doar niste creturi usoare. In orice alta situatie m-as fi simtit fericit. Numai eu stiu insa cum a trecut dimineata aceea. Parca eram pus pe jeratic. Ma foiam incoace si incolo, nu-mi gaseam locul. Si mama, scai dupa mine. Credea ca sint bolnav. La masa de prinz nu stiu daca am miscat falcile de doua ori. Il vazusem pe batrinul timonier ducindu-se spre hamacul lui. Avusesem eu grija sa inspectez locul in cursul diminetii. Ardeam de nerabdare. Voiam sa reiau convorbirea intrerupta si aveam si alte ginduri, pe care o sa vi le destainuiesc la vremea lor. Mama se uita chioris la mine. Era convinsa ca sint bolnav. 'Daca n-are nici pofta de mincare?' spunea ea. Intre timp vremea se mai invrajbise. Cerul era tot frumos, dar marea scosese nu stiu de unde, nu stiu cum, niste talazuri care infiorau privirile. Si dintr-o data mama se ingalbeneste, se clatina, da ochii peste cap. Cei de la masa se sperie. Tata o duce repede in cabina. Dupa un timp vine si un doctor. 'Nu-i nimic ― spuse el ― o criza usoara, trecatoare. Pe vremea asta se manifesta cel mai lesne raul de mare.' Eu m-am linistit indata. Ba ca sa fiu sincer simteam putina bucurie. Eram in sfirsit liber si mai ales ma convinsesem ca nu sint si nu voi fi niciodata un client al raului de mare. M-am inteles cu tata dintr-o privire si, tusti, catre hamac. Am tusit incet cu gindul ca, daca doarme, nu-l voi trezi pe timonier din somn. Nu dormea. Mi-a raspuns tot tusind si ne-am amuzat amindoi de felul acesta curios si original de a saluta. Se inchegase parca o legatura aparte, un fel de complicitate mutuala intre noi. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut ca s-a bucurat vazindu-ma Linga hamac era un scaunel rotund. Batrinul mi-a facut semn cu mina si m-am asezat pe scaunel. Ei, acuma surpriza. Mai intii m-a intrebat daca sint elev si a insistat sa-i spun cum stau cu invatatura si sa-i spun ce preferinte am. Mi-a cerut sa-i spun notele la fiecare obiect.

'Nu cumva te lauzi? m-a iscodit el. Chiar numai doi de noua in tot anul?'

I-am dat cuvintul de onoare si dintr-o data l-am vazut posomorindu-se. Am aflat imediat care era cauza. Dezamagirea pe care-o avusese cu un nepot de-al lui. Fiul fetei sale mai mici. Avusese sase copii. Numai fete. Iar cinci dintre ele nascusera tot numai fete.

'Tocmai vine pe lume un baiat, mi-a spus el. Bucurie ca nu mai vedeam pe unde trec. De altminteri, pe mare nu risti cine stie ce daca nu vezi pe unde treci. Pe linga tarmuri sau prin anumite locuri e primejdie. Dar locurile acelea le cunosc ca-n palma. Uite, pe unde trecem acum, e un loc primejdios. Sint niste bancuri de nisip Si asa cum iti spun cu nepotul. Ce sa mai lungesc vorba A iesit din el un derbedeu. Eu am vrut sa-l fac capitan de vas si el ce-ti inchipui mataluta? II apuca patima pamintului si se face agronom.'

Il ascultam dar n-aveam curajul sa-l contrazic. Era mai bine sa-l las sa-si deschida sufletul. Pesemne ca avea chef de vorba in ziua aceea sau acesta o fi fost obiceiul lui.

'Si cite n-ar fi invatat de la mine, a continuat batrinul. Faceam amiral dintr-insul daca i-as fi spus numai un sfert din ce stiu Ehei, saizeci si unu de ani pe mare nu-i gluma. Nu-i mare pe tot pamintul asta care sa aiba taine pentru mine. Ba nici multe dintre riurile cele mari. Am fost pe Nil si pe Amazoane si pe Volga, iar Dunarea Dunarea o cunosc cum imi cunosc pipa Na! Ca iar s-a stins. Fir-ar sa fie! Asa face mereu cind ma iau cu vorba. O fi si ea geloasa.'

Ma uitam la el cu cita migala isi curata pipa, dar gindurile imi erau in alta parte. Ce sa fac? Sa-l intreb sau nu? Sau sa-i povestesc ceea ce vazusem noaptea trecuta? Tu, Victor, ce-ai fi facut?

― Eu stiu foarte bine ce as fi facut, raspunse Tic in locul lui Victpr. Ba stiu ce-ar fi facut si dinsul. Daca nu m-ar fi dus el cu vaporul la coloane ba daca ar fi fost nevoie ar fi angajat si un submarin, numai sa-mi faca placere. Hai, continua!

― Bine, ma supun. Eram gata sa-i povestesc. Tocmai isi aprinsese pipa, o pipa uriasa, groasa cit mina si care scotea un fum, de parca era cosul vaporului. Eram gata, gata sa-i povestesc, dar, deodata, mi se opreste rasuflarea. Daca o sa rida de mine in cazul cind ceea ce vazusem nu era decit o nazarire? Pe-atunci inca mai aveam indoieli. Daca o sa-i fac cadou o taina nemaipomenita pe care el n-o stia? Ne-am mai fi intilnit noi aici, am mai fi putut noi organiza expeditia? Si intr-un caz si-n altul era rau. Trebuia sa-mi fi facut de dimineata un plan de discutie in asa fel, incit sa aduc pe nesimtite vorba despre coloane. Eram atit de furios pe mine insumi, ca-mi venea sa ma arunc cu capul in apa

― Nu, acum nu pot sa rezist. Crezi ca, daca te-ai fi aruncat cu picioarele, nu era acelasi lucru?

― Vad ca nu pot sa scap de tine, Ticusorule. Ei, bine, afla ca pina la urma Pina la urma n-am avut nici un merit. A

inceput el sa povesteasca tot felul de lucruri. Niste intimplari ca s-ar putea scrie zece romane palpitante de aventuri. Bineinteles nu numai ceea ce a spus atunci, ci ceea ce mi-a povestit in tot timpul calatoriei. Nu stiu ce-i venise atunci sa inceapa cu Pacificul. Cind m-am gindit cit e de mare, cite drumuri de navigatie sint pe dinsul, cite arhipelaguri, cite insule si insulite, m-a apucat groaza. Intr-un an de zile nu l-ar fi terminat si eu ardeam de nerabdare sa aflu ceva despre coloane, in cazul cind stia ceva, bineinteles. Am profitat de extazul cu care-mi vorbea nu stiu despre care loc din Pacific si brusc ii si pun intrebarea pe care mi-o pregatisem, ca-mi facusem un plan intre timp:

'Dar marea noastra, Marea Neagra, are oare taine si frumuseti?'

Cum i-am auzit oftatul, cum m-am bucurat. Eram sigur ca n-o sa reziste. Si asa s-a intimplat.

'Are si taine si frumuseti, mi-a raspuns el. Cu duiumul. Numai sa stii sa le vezi, numai sa stii sa le descoperi. Ehei!'

Si-a-nceput sa-mi povesteasca. Spre ghinionul meu, a inceput cu frumusetile. Cel putin asa credeam eu, ca am ghinion. Pornise cu povestirea de la Constanta spre delta. Eram totusi norocos. Daca ar fi plecat de la Dardanele spre Bosfor? Dar, cind incepe sa-mi descrie locurile metru cu metru, iar zic in sinea mea ca am ghinion. Cind ajunge la Mamaia, unde spune:

'Mamaia Frumoasa s-a facut, Doamne. Parca-i o mireasa. Si dac-o mai vezi si noaptea'

'Gata! imi zic. Alta ocazie favorabila.' Si-l intreb asa intr-o doara:

'Dar prin locurile astea prin care trecem acum? Cum o fi oare marea noaptea? O fi avind taine?'

Si numai ce-l vad cazind pe ginduri. Mi se parea ca viseaza. Si tace, tace Deodata se da jos din hamac, se intoarce cu capul spre tarm si priveste toata panorama din fata ochilor. Nu stiam ce-i cu el. Ramasese nemiscat, de parca cerceta marea cu toata fiinta. Si-l vad cum il cuprinde subit nelinistea.

'Sint multe taine si frumuseti si pe-aici, imi spune el, cu o voce cam grabita. Si ziua si noaptea. O sa-ti vorbesc eu alta data despre un oras sau despre un palat nu se stie ce-i Ca nimeni n-a vazut decit ziduri, sau coloane, sau turnuri, unii ziua, altii noaptea, da' numai pe vijelie si asta cu multi, cu multi ani in urma Alta data insa Poate miine, poate mai devreme, acum chiar, daca n-o sa se intimple ceva cu vaporul, ca blegul asta de timonier Tare mi-e teama ca a gresit directia cu vreo zece, douazeci de metri'

Si dintr-o data, halt! Fluieraturi, miscare pe punte. Batrinul zdup, ca un copilandru, fuga spre timona. Eu ramin impietrit acolo linga hamac Sa va mai spun in ce stare eram? Imi venea sa urlu, sa ma arunc in mare de bucurie, cu capul in jos, cu picioarele, pe burta, oricum. Va sa zica nu ma inselasem. Coloanele mele existau Va marturisesc sincer, sincer de tot, m-am gindit imediat la voi, la toti. Doream atit de mult sa fiti linga mine! Si daca ati sti ce imagini fantastice nascocea fantezia mea! Sint convins ca aveam febra. Dar parca ma mai gindeam atunci la mine? Toate gindurile mele se concentrasera in unul singur: cum sa fac sa va anunt? Si asta cit mai repede. Daca as fi avut un telegraf, un radio-emitator! Stiu ca eram absurd. Chiar daca as fi avut aceste obiecte, cum puteam sa comunic cu voi, daca nu eram intelesi? Dar ce nu-mi trecea prin minte? M-am gindit si la porumbei mesageri. Ma bitiiam acolo pe punte, ma intrebam, cautam si, dintr-o data vad ca se coboara salupa si aud un marinar spunindu-i altuia ca va pleca spre uscat capitanul pentru niste treburi. Mai departe stiti ce s-a intimplat. V-am relatat in scrisoare. Daca ati sti in ce hal eram cind m-am apucat sa scriu! Fantasticul descoperirii si mai ales posibilitatea ei de confirmare Ceva, ceva totusi mi se confirmase, dar puteam eu sa stiu daca nu e o simpla coincidenta? Era prea fantastic totul, uluitor, absolut de necrezut. Cel putin asa imi inchipuiam eu in acele clipe Chiar si acum tot mai razbat in sufletul meu firicele de spaima, firicele mici, mici de tot

Ionel se opri din povestit. Simti nevoia imperioasa de a rasufla citeva clipe. Dar si ceilalti simteau la fel. Descoperirea lui incepea sa capete contururi clare. Oare ce surprize ii mai asteptau?

― Ionel! spuse brusc Lucia. Vreau sa te intreb ceva. Daca vrei, raspunzi, daca nu, nu. In momentul cind ne-ai scris nu ti-a trecut prin cap ca, dindu-ne mai multe amanunte asupra descoperirii, s-ar putea ca noi, sosind inaintea ta, sa incepem cercetarile fara tine?

― Sigur ca m-am gindit, raspunse Ionel cu toata sinceritatea. Dar nu intr-un sens rau. Acum, ba chiar nu mult dupa ce v-am scris, mi-am dat seama de absurditatea acestui gind. Daca eu, care vazusem primul coloanele, nu as fi avut inima sa incep ceva fara voi, cum ati fi putut atunci sa incepeti voi fara mine? Dar in clipele acelea mai puteam sa judec limpede? Atita voiam atunci: sa incepem toti impreuna cercetarile, si cit mai repede. Sa ne stringem toti aici, toti ciresarii. Chiar ma gindeam ca daca Tic, de pilda, sau altcineva n-ar putea veni, sa-l asteptam sau sa-l aducem si pe el.

― Asta o spui asa, ca sa ma magulesti, ii riposta cu foarte mare blindete Tic.

― Voi ce-ati fi facut in locul meu? se adresa Ionel celorlalti ciresari.

― Ceea ce ai facut si tu! ii raspunse Lucia. Poate cu unele mici deosebiri. Dar in linii mari am fi procedat asa cum ai procedat tu Ne-ai dat multa bataie de cap cu scrisoarea ta, am incercat sa-ti explicam atitudinea, am ajuns si la justificari. Poate ca ne-a mirat atitudinea ta, dar nu ne-a jignit nici o clipa.

― Coloanele albe de marmura! De ce sa nu fie si in marea noastra un palat de clestar?

Toti tresarira auzind vorbele Mariei care plutisera o clipa ca un cintec. Imaginea faurita era tare indepartata. Palatul de clestar!

― Nu stiu! se infiora Ionel. Eu am vazut coloane albe. Mi le-am inchipuit de marmura. Dar de ce sa nu-i spunem asa? Sa numim expeditia noastra 'Palatul de clestar'.

― Parca-i un cintec de demult, visa Maria cu voce tare. Parca-i un basm vechi. Parca m-as plimba prin ograda misterioasa a copilariei. Voi nu simtiti?

― Pe mine ma tulbura realitatea, se scutura Victor din visare. Cele doua elemente pe care le-am separat pentru a fi fideli adevarului s-au impreunat in sfirsit, formeaza amindoua adevarul. Stim deci ca Ionel era lucid in momentul viziunii, dar de acest lucru nu m-am indoit, si mai stim ca imaginea care i-a aparut in fata ochilor era o imagine reala. Sau macar o banuiala reala, pentru ca, intr-un fel, a fost atestata de la sine.

― Cum adica de la sine? intreba Lucia. Exista marturia lui Ionel si marturia marinarului.

― Intocmai. Marturia batrinului n-a fost insa ceruta, nici macar provocata. Ea a venit ca o destainuire si s-a transformat in confirmare prin prezenta lui Ionel. Ea exista insa ca marturie in afara lui Ionel, adica facind exceptie de persoana lui.

― Te inteleg, Victor. Prin urmare Palatul de clestar se afla undeva la marginea marii.

― Dar cum de nu l-a mai vazut nimeni? intreba Ursu. Cum poate sa ascunda marea o asemenea taina atitor si atitor oameni? Credeti-ma, sint si eu emotionat, sint gata sa fac orice, absolut orice, dar, nu stiu de ce, ma siciie groaznic aceste intrebari.

― Nu numai pe tine. Pe toti ne siciie, raspunse Lucia. Poate ne vom limpezi mai mult ascultind continuarea povestirii.

Ionel isi aduna amintirile. In jurul mormanului de cenusa, prin care mai licareau, ici, colo, mici puncte de foc, se asternu iarasi tacerea. Vocea povestitorului rasuna din nou in urechile celorlalti, facu din nou sa bata inimile tuturor.

― In ziua aceea n-a fost chip sa mai dau ochii cu batranul marinar. S-a lucrat tot timpul la despotmolire. Din fericire, numai botul vasului se infipsese intr-un banc de nisip. Spre seara, vaporul era gata de plecare. Batrinul intrase de serviciu la timona. Mi-am amintit vorbele lui cind s-a despartit atit de brusc de mine. Era limpede ca aminase discutia pentru a doua zi. Asa ca mi-a fost teama sa-l deranjez. M-am dus devreme in cabina, m-am straduit sa fiu mai atent, mai vorbaret cu parintii. Nu prea am reusit. Ma gindeam tot timpul la orase si la palate scufundate. Am aflat mai tirziu ca batrinul marinar asteptase multa vreme sa-l vizitez la timona. Ma asteptase pina dupa miezul noptii, dar de unde puteam eu sa stiu? Inutil sa spun cum a trecut dimineata. Ma straduiam sa urmaresc peisajele de pe tarm, sa ma amuz privind giumbuslucurile delfinilor care ne-au insotit in calatorie pina la Sulina, dar nu reuseam. Nu aveam nimic altceva in cap decit imaginea noptii cu coloane si ultimele vorbe ale batrinului. Imediat dupa prinz am fugit la hamac. Sosisem probabil mai devreme, pentru ca marinarul meu nu era acolo. Ma intrebam chiar daca nu i s-o fi intimplat ceva, cind, hop, il vad aparind pe punte. Venea agale spre mine, uitindu-se mereu la tarm. Bineinteles am tusit, cum stabilisem intre noi, fara vorbe, salutul. Am tusit eu mai intii ca sa-i dovedesc respect. 'Hm. Am trecut, am trecut de punctul pe care mi-l inchipui eu, spuse el continuind povestirea exact din locul in care o intrerupsese, precum mi-am dat seama imediat. Da, mai in urma, chiar binisor, mai in urma, cred eu ca e locul. Locul sigur nu-l stie insa nimeni, poate c-or mai fi doi oameni in toata delta care sa-si mai aminteasca asa ceva. Eu cu ochii mei nu l-am vazut, dar era o vreme cind s-a vorbit mult despre asta. Eram insa prea mic, abia pusesem piciorul pe vapor, nu prea intelegeam eu ce se vorbeste. Va sa zica sint aproape saizeci de ani de atunci. Citiva mai mult, citiva mai putin Era o vreme cu cumplite vijelii. Se razboia marea cu tarmurile, de te mirai cum de mai rezista. Prapadul lumii, nu altceva. La pescuit in larg nu se incumetau decit vitejii de la Jurilovca. Si, cind dadea peste ei vijelia, aruncau lopetile, si se legau cu funiile de barca, ca sa nu li se piarda trupurile in mare, si dupa trei, patru zile, barcile, impinse de valuri, le aduceau lesurile la mal. Dar nu lepadau lopetile asa lesne. Numai atunci cind simteau ca nu le mai ramin puteri decit pentru a-si lega funiile. Ehei, ce oameni! Ce intelegere cu marea! Atunci, in timpul acelor vijelii, s-a raspindit zvonul. Intii a vazut unul, apoi altul, fara sa stie de primul, si apoi altul, fara sa stie de ceilalti doi, ca fiecare era din alta parte a deltei. Dar ce anume au vazut nici pina astazi nimeni nu stie Un oras, un palat, un turn, un zid, o coloana? Fiecare insa vazuse ceva. Si numai noaptea. Ziceau ca vazusera cum se casca marea in fata lor si cum se inalta din pamint blocuri albe, ca de marmura. Puteai sa nu-i crezi, daca toti spuneau c-au vazut ceva si tot cam prin aceleasi locuri, cam prin preajma acestor lacuri furate din mare? Ca nu numai marea fura din paminturi, mai fura uneori si pamintul din mare'

Cred ca tremuram in fata lui auzindu-i povestirea, pentru ca se oprise din vorbit si se uita lung la mine. Eram teribil de fericit, dar simteam si o oarecare neliniste. Oamenii despre care-mi povestea el vazusera Palatul de clestar ii spun asa pentru ca asa am hotarit sa numim aceste necunoscute albe de sub apa in preajma lacurilor salmastre. Eu il vazusem insa inainte de lacuri, chiar la o distanta bunicica. Nu stiam ce sa cred. Sa ma fi inselat eu? Era cu neputinta, pentru ca eu cu miinile mele am notat pe harta locul unde l-am vazut. Sa se fi inselat oamenii aceia de acum saizeci de ani? Eu eram inclinat si chiar si acuma cred ca s-au inselat ei Cum pot altminteri sa-mi explic deosebirea de locuri, distanta mare de aproape douazeci de kilometri dintre un loc si altul?

― Da! se auzi vocea lui Victor. E intr-adevar o problema grava. Daca ai ramas la aceasta intrebare, si asa mi se pare, inseamna ca plutim intr-un mare necunoscut. Sa fie doua locuri diferite si-n amindoua locurile sa existe ceva asemanator? Sa-ti spun drept, Ionel, par cam incurcate locurile

― Si eu cred la fel. Daca ai sti cit ma roade aceasta intrebare. Da, si astazi ma roade. A ramas inca fara raspuns, cu toate stradaniile mele In zilele care au urmat am cautat sa aflu alte amanunte. Nu stiu ce n-am facut ca sa-i pot aprinde batranului marinar toate amintirile. Din pacate insa prea multe lucruri noi nu am aflat. Cam repeta ceea ce imi spusese prima data. Da, da. Si-a amintit ceva foarte important. Cica s-au auzit pe vremea aceea atitea vorbe despre orasul din adincul marii, ca niste oameni de stiinta au pornit cercetari. Se convinsesera cica si ei ca in zvonul care circula in toata delta exista ceva adevarat. Au facut cercetari, pe malul marii, in interiorul lacurilor salmastre, dar toate cercetarile au ramas fara nici un rezultat. N-au mai dat de urma orasului. Se mai spune ca un grup de pescari a fost surprins de vijelie in larg, intr-o barca mare pescareasca, dintre cele care se foloseau pe atunci. Barca s-a scufundat in apropierea malului si printr-o minune au scapat toti cei care se aflau in ea. Atunci s-a vazut ultima data palatul. L-a vazut cirmaciul inainte de a se scufunda barca. El singur, ca el era cu fata spre mal. De-atunci nimeni, nimeni n-a mai vazut Palatul de clestar.

― Stai! striga Lucia. Inseamna ca avem un indiciu foarte sigur. Palatul trebuie sa fie in apropierea locului unde s-a scufundat barca. Nu este acesta un indiciu foarte pretios?

― Intocmai! intari Victor. In sfirsit, al doilea element concret. Primul este cel adus de tine, Ionel. Al doilea, epava barcii pescaresti. Ma gindesc la elementele care ne pot ajuta pentru a identifica locul cu pricina.

― Si eu m-am gindit la asta. Batrinul nu cunostea decit povestea accidentului si anul in care s-a petrecut. Despre loc nu stia nimic. Cel putin atunci nu stia nimic.

― Poate ca stia ceva despre pescarii care s-au salvat, aproape se ruga Tic.

― Cit m-am agatat de speranta asta! Din pacate nu cunoscuse nici un pescar dintre cei care naufragiasera. L-am rugat sa-si aminteasca, l-am batut pesemne atita la cap, ca a inceput sa se mire.

'Nu cumva ai vrea sa faci si mataluta cercetari?' ma intreba el mai mult in ris.

Nu stiu ce s-a intimplat cu mine. Eram pesemne intr-un moment de exaltare. I-am raspuns sincer. I-am raspuns ca as vrea tare mult sa stiu totul, ca as fi in stare sa caut prin toata marea, numai sa dezleg taina. I-am spus ca am si citiva prieteni care m-ar ajuta. El a ris si mai tare. Se uita la mine ca la un tinc:

'Stii mataluta ce inseamna un ochi de mare? m-a intrebat el. Nu e numai largime, ci si adincime. Stii ce inseamna bucatica asta de apa din fata satului asta? Stii cit necuprins e in ea? Si mai spui c-ai vrea sa rascolesti toata marea! Nu cred eu ca o sa ajungi marinar daca nu-ti poti inchipui nemarginirea marii si, mai mult decit asta, adincimea ei'

Mi-am dat seama atunci cita dreptate are. Gindisem intr-adevar ca acel copil din poveste care voia sa mute cu calda-rusa marea in groapa lui din nisip. Dar pesemne ca era atita rugaminte in ochii mei, ca s-a simtit si el miscat. Lasase pipa jos si-si freca fara incetare barbia si, cind intepenea cu mina pe barbie, clatina, clatina din cap.

'O fi fost poate o vedenie a acelor oameni, daca de saizeci de ani nimeni n-a mai vazut nimic! Da' cine stie? Ca prea multi au vazut. Si ce rost aveau sa se apuce, dupa un simplu zvon, atitia oameni cu doxa la cap, sa caute prin fundurile marii? Stiu eu?'

Eu tot il intrebam despre pescarii aceia care s-au salvat, tot ii ceream sa-si aminteasca numele vreunuia dintre ei. Nu-mi trecuse prin cap sa fac socoteli.

'Crezi mataluta ca dupa atitia ani au mai ramas macar oasele intregi din vreunul? ma intreba timonierul. Pe vremurile acelea nu prea treceau oamenii de saizeci de ani. Daca nu-i ucidea marea, ii ucidea mai lesne pamintul. Foamea, necazurile, jandarmii, razboaiele scurtau mult viata omului.'

'Cine stie? insistam eu ca un neghiob. Poate ca s-a strecurat vreunul prin viata. Mai exista si oameni cu noroc pe lume'

'Si mataluta ai vrea tare, tare de tot sa fii unul dintre acestia?' mi-o intoarse batrinul.

Puteam sa-i spun ca nu? ma rugam fara vorbe cu toata fiinta mea. Pesemne ca iar l-oi fi induiosat. Pentru ca iar si-a lasat luleaua jos si a inceput sa-si frece barbia.

'Ce pot sa fac pentru dumneata? ma intreba el. Te vad asa de framintat! Dar sa stii ca n-are nici un rost sa te framinti. Crezi ca tocmai mataluta esti chemat sa dezlegi taina asta? Asa, acum c-am inceput trebuie sa si ispravesc. Nu pot sa te las, hodoronc-tronc, in mijlocul drumului. Mi-a venit un gind, cum vin uneori gindurile cele bune, tocmai cind nu le astepti. O sa ma interesez la Sfintul Gheorghe sau la Sulina despre povestea naufragiului Cine stie? Poate dam de urmele vreunui norocos care s-a strecurat prin viata si a ajuns vremurile de azi'

― Si nu i-ai sarit de git? intreba Tic emotionat, cu rasuflarea taiata.

― Zau ca nu stiu ce-am facut. Pentru ca am simtit ca ametesc. Se invirtea totul cu mine si nu aveam constiinta nici unui act, nici unei vorbe. Pesemne ca oi fi facut eu ceva, pentru ca l-am auzit tusind A coborit la Sfintul Gheorghe. Mi-a fost, nu stiu de ce, rusine sa ma duc dupa el, mai ales ca nici el nu m-a chemat. Va spun drept, n-am vazut satul, nici cherhanaua, nici vasele de pescuit. Ma uitam tot timpul la promontoriul lung de scindura pe care pasise batrinul. Ma uitam, ma uitam, de ma dureau ochii, pina ce, dupa citeva ore, l-am vazut pe marinar intorcindu-se. Pe fata lui, printre miile acelea de cute, puteai parca sa descifrezi ceva?! Nimic. Iar ochii Sprincenele lui groase parca se lasasera peste ochi. M-a batut pe umar ca pe un copil si mi-a spus:

'Am mai gasit cite unul care si-a amintit de naufragiul acela. Da cica nu era nici un om din sat in barca aceea. Asa ca n-am putut sa scot de la ei nici un nume. Sa vedem acum la Sulina Poate dam acolo peste cineva. Cine stie? Sa nadajduim, ca pentru nadejde nimeni nu-ti poate face nimic Este un loc unde nu se poate sa nu se stie mai multe. Dar pe-acolo vasul nostru nu trece, pentru ca nici nu e in drum si nici n-o sa poata vreodata. E vorba de Jurilovca. N-avem altceva de facut decit sa asteptam Sulina.'

In sfirsit am ajuns si la Sulina. Am intrat cu vaporul pe bratul Dunarii pina in port. Am coborit in orasel, am baut apa Va spun asta pentru ca e cea mai buna apa din tara acolo. Ne-am inapoiat pe vas. Batrinul a venit abia catre seara. Si, cum a venit, s-a urcat in cabina. A plecat vasul si tirziu, noaptea, m-am dus la el in cabina. Mai fusesem de citeva ori si stiam care e cea mai buna ora pentru vizite. L-am gasit parca mai vesel.

'Ai facut bine ca ai venit mai tirziu, mi-a spus el. Pe aici e mai grea navigatia si trebuie mare atentie Dar ca sa ajungem la oile noastre Mare noroc n-ai avut nici aici. Am trecut prin multe case si a trebuit sa refuz multe pahare cu vin sau cu tuica. M-am intilnit cu vechi cunostinte si chiar cu niste neamuri, despre care nu mai stiam ca sint pe lume.'

Eram tare nerabdator sa primesc dramul acela de noroc pe care mi-l promisese, intr-un fel, la inceput si el simtea asta. Dar jocul lui, pentru ca miroseam eu ca e un joc, nu voia oare sa-mi pregateasca o veste buna, o bucurie? Ce puteam sa fac altceva decit sa astept? Ii placea pesemne sa procedeze asa, sa ma puna la incercare, sa vada cit ma tine rabdarea. Dar, daca asteptasem atita, puteam eu sa-l necajesc tocmai in spartul tirgului? L-am lasat sa-mi spuna singur, cind o vrea, ceea ce a a aflat. Ma rugam insa in gind sa-mi spuna multe, multe lucruri noi. Si numai ce-l aud ca zice:

'Asa Daca te tii atit de tare! Da' sa stii ca-mi pare bine. Inseamna ca respecti omul batrin si metehnele lui. E un lucru frumos. Acum, numai sa fie si batrinii oameni intelegatori si cumsecade Am dat intr-o casa peste niste batrini, asa cam de seama mea, care cunosteau bine povestea naufragiului acela. I-am descusut cum am putut si eu, cu toata dibacia Pentru ca batrinii sint tare curiosi. Daca dibuie ceva care nu le vine lor bine, mai usor scoti vorbe de la un mort din mormint decit de la ei. Da' i-am luat eu asa, ca am facut traista din sufletele lor. Si le-am deschis de tot Asa Mare lucru nu mi-au spus ei. Si-au amintit insa de numele unora care au fost in barca aceea'

Va inchipuiti cum imi batea inima, parca nu mai era a mea

― Asa cum ne titiie noua acum spuse Dan din intuneric. Hai, zi mai repede! Sau faci si tu ca batrinul tau?

― Lasa ca si-acum mai traiesc emotiile acelea, relua Ionel povestirea. Parca-l vad pe timonier. Pufaia alene din pipa si se uita la mine printr-o deschizatura mica a pleoapelor, probabil ca sa nu-i vad clipirile de satisfactie. De asta data insa nu m-a tinut prea mult. A continuat cu o voce parca mai vesela:

'Asa Cei mai multi dintre ei au ajuns oale si ulcele. Sa le fie tarina usoara, desi nu mai are la ce sa le ajute Vreo doi, cica, mai traiesc. Erau tineri pe vremea naufragiului. Erau cei mai tineri pescari din barca aceea. Acum au bine peste optzeci de ani, daca nu s-or fi apropiat de nouazeci. Unuia ii zice Rapaliuc si s-a aciuat, cica pe linga Valurele. Isi asteapta acolo sfirsitul la o stranepoata de-a lui. Altuia ii spune Ciornega cica a fost un pescar cum nu s-a mai pomenit in toata delta, da' acum e cam rebegit saracul Se zice ca ar fi fost vazut ultima data, acum vreo doi ani, la o nunta in Dunarei. La nunta unuia Axente.'

Am mai vorbit si pe urma cu batrinul, dar despre alte lucruri. Cite nu mi-a spus! Il ascultam, dar gindul meu, era cum sa ajung mai repede la Constanta, ca sa ma intilnesc voi si sa va spun toata istoria aceasta

Ionel isi incheie povestirea cu un oftat adinc. Nimeni nu indraznea sa tulbure tacerea care urmase vorbelor. Tot el amintindu-si de ceva, il intreba pe Tic:

― Ce-ai vrut sa spui atunci cu 'doi si cu doi fac patru', ca n-am inteles?

― O prostie, raspunse Tic. Am vrut sa-ti sugerez sa fii mai concret. Mi se parea ca faci poezie. Dar sa stii ca mi-a placut cum ai povestit. Mi-a placut grozav. Zau ca ai talent.

CAPITOLUL IV

Vremea se schimba brusc o data cu ivirea zorilor. Racoarea noptii facu loc unui vint caldut, iar marea se lasa cuprinsa si impinsa spre tarmuri de un curent cald. Toti ciresarii erau la marginea marii. Ii priveau departarile calme, cautau sa-i strapunga adincurile. Erau clipe cind suprafata marii, pina departe in zare, se asemana cu o oglinda albastra. Nici o cuta nu-i tulbura netezimea. Alteori se incretea pe alocuri, de parc-ar fi vrut sa-i raspunda cerului senin cu surisuri copilaresti.

― Ce zi frumoasa! se bucura Maria cu voce tare. Uitati-va cum ne suride marea.

― Frumoasa zi, repeta Ursu cu mai putina convingere, descoperind undeva, la marginea orizontului citeva dungi alburii, pe care alti ochi nu le-ar fi putut vedea. Spre seara, insa, poate chiar mai repede, vremea se va burzului rau de tot.

― Nu se poate! se impotrivi Maria. De ce iti asumi rolul de barometru? O asemenea zi nu poate sa tradeze numai daca o intarita cineva Din razbunare.

― Uita-te la orizont! Vezi dungile acelea subtiri ca niste linii trase cu creta?

― Nu vad nimic, raspunse Maria. Si nici nu vreau sa vad

― Si nici n-ai putea sa vezi, completa Tic. Pentru ca nici eu nu zaresc nimic. Dar daca nici pina azi n-ai invatat sa te servesti de binoclul lui Ursu

― Eu cred c-ar trebui sa ne procuram un barometru, propuse Lucia. S-ar putea sa avem nevoie de el.

― Cumpara tu! se otari Tic. Adica, stai! De ce sa mai cumperi? Mi s-a parut, odata, ca ti-ai ales cel mai bun barometru din lume. Ti-a inselat previziunile?

Tic facuse o gafa si nu stia cum s-o repare. Lucia se posomorise, Ursu se inrosise, Dan ii facea cu ochiul, Ionel, care nu stia nimic despre povestea dintre Ursu si Lucia, se pregatea sa ceara lamuriri. Tic nu reusi altceva decit sa-i faca semn cu buzele sa taca. Ionel tot nu intelese.

― Despre asta

' Despre asta nu mi-ati vorbit nimic, misteriosilor', ar fi vrut sa spuna Ionel.

Tic insa, negasind alta solutie, alese in disperare sacrificiul. Tipa cu toata puterea, intrerupindu-l pe Ionel si alarmindu-i pe ceilalti:

― Auuuu! Mi-am hotarit soarta! Cine vrea sa ma urmeze. Si se arunca in apa. Il urma numai Tombi. Ceilalti il cautau cu privirile, dar nu-l zareau nicaieri. Si Tombi, acolo in apa, parea disperat. Vremea trecea, dar Tic nu aparea la suprafata.!

― Optzeci de secunde! se alarma Lucia. Nu poate sa reziste atita.

Toti sarira in apa dupa Tic, toti cu exceptia lui Ursu. Ceilalti nu-i observasera nemiscarea. Inotau pe sub apa, cautindu-si prietenul.

― Tocmai tu, Ursule! se auzi de undeva vocea lui Tic. M-ai deziluzionat.

― Las' ca ti-am vazut nasul linga coada lui Tingulica

― Nu-i adevarat! Nasul meu era linga bot, nu sub coada Sau Aaaa Faci glume?

Tic se lasa repede pe spate si-si misca vijelios bratele de citeva ori. Vazuse capul lui Dan iesind la suprafata apei. Curind se ivira alaturi si capetele celorlalti ciresari. Sinucigasul, caruia ii cautasera trupul, se afla departe in larg. Experimenta un nou sistem de refacere a respiratiei, un sistem original care n-avea alta menire decit aceea de a face zgomot. Inspira si expira galagios, agitindu-si bratele (ca sa-i convinga pe ceilalti ca statuse tot timpul sub apa). Vazindu-si prietenii nedumeriti, se prefacu si el nedumerit:

― Cind am iesit la aer, nu v-am mai vazut pe mal (pauza pentru refacerea respiratiei). Dar sa stiti ca n-ati stat (alta pauza) prea mult timp (pauza). Mai aveti nevoie de antrenament.

Lucia, care purta la mina un ceas antiacvatic, intreba mirata:

― Cam cit am stat? De cind ai iesit tu, bineinteles!

― Dan, vreo cinci secunde Foarte slab Voi, ceva mai bine. Zece, unsprezece secunde

― Imposibil! spuse Lucia, privindu-si fara incetare ceasul, inseamna ca tu ai rezistat o suta de secunde fara aer! O suta cinci secunde! Extraordinar!

― Numai atit?!! se mira cumplit eroul. Eu credeam ca am stat cel putin zece minute. Vai, ce greu trece timpul sub apa! Noroc ca am dat peste citiva pesti. Unul avea aripioarele dorsale lungi si cu tepi multe ca niste ace. Si doua dungi inchise pe laturi. Ce specie o fi fost, Lucia?

Victor zimbi cind auzi amanuntele. Vazindu-l si pe Ursu pe plaja, intelese ca povestirea lui Tic era reala numai pina la jumatate. Lucia si Ionel in schimb isi bateau capul pentru a afla specia vazuta de Tic. Faceau tot felul de presupuneri. Lui Tic i se facu mila:

― Gata! striga el. Am gasit Mi-am amintit. (De fapt cauta o denumire.) Da! Exact: Tingus Licensis.

― N-am auzit de specia asta, marturisi Ionel, dupa ce o vazu pe Lucia miscind sprincenele in semn de ignoranta.

― Eu am citit despre ea, raspunse Tic, facindu-i semn lui Tingulica sa se apropie.

Se arunca si Ursu in apa. Saltul acestuia il determina pe Tic sa inoate cu toata iuteala spre Lucia, care urmarea mersul secundarului pe cadran. Tic se alatura observatiei, dupa ce Lucia ii arata cu unghia degetului mic locul unde se implinea un minut de la disparitia lui Ursu in apa. Mai trecura saptezeci de secunde pina iesi Ursu la aer.

― Doua minute si zece secunde! Bravo, Ursule. Iti recunosc superioritatea!

― Stateam mai mult! raspunse vlajganul. Dar n-am putut rezista la o asemenea tentatie.

Bratul sau drept scoase la suprafata apei un peste ciudat, cu botul lung si ascutit, care putea sa aiba vreo trei kilograme.

― Se incaierase cu altul la fundul apei, asa ca l-am luat prin surprindere.

― E un morunas! spuse Dan.

― Ba nu! se opuse Tic din obisnuinta. Un nise nise nisetrut.

― E o pastruga in toata regula! se convinse Ionel, dupa ce capatase si aprobarea Luciei. Prin urmare, vom beneficia de un prinz copios.

Baia matinala, inviorata de aceste incidente vesele, lua sfirsit. Intinsi pe nisip, in cerc, ciresarii primeau caldura unui soare darnic. Odihna lor, sau cel putin a doi dintre ei, lua insa repede sfirsit.

― Acum, fiind mai inviorati, spuse Victor, e cazul sa ne incepem activitatea. Primul act: asigurarea mijloacelor de transport. Daca aveti propuneri

Invitatia lui nu capata imediat raspuns. Pe buzele citorva statea aceeasi intrebare. O rosti Dan:

― Pentru ce? Adica incotro trebuie sa pornim?

― Avem tot timpul sa alegem directia, raspunse Victor. Pina atunci trebuie sa ne asiguram mijloacele de transport. De fapt avem unul singur. Dar cum putem oare face rost de el?

― Cotiga?! incerca Tic sa ghiceasca. Vreau sa fac si eu cunostinta cu ea. Am mania obiectelor de muzeu.

Tic era dornic de o plimbare, bineinteles, dupa ce-i facuse cu cotul lui Ursu si capatase aprobarea acestuia din ochi.

― Primul voluntar, dadu a intelege Victor. Ar mai fi nevoie de unul.

Ursu ridica mina. Dan isi manifesta repede neincrederea, cu gindul ca sa-l provoace pe Tic.

― N-o sa va fie prea usor s-o obtineti, daca o mai fi existind la ora asta. Pentru ca se colecteaza si pe aici fier vechi.

― Daca s-ar colecta si gindurile timpite, am fi mai fericiti pe lumea asta, raspunse Tic. Sau ― cine stie? poate ne-am plictisi. De, fara buruieni florile nu ni s-ar parea atit de frumoase Lasa, Dan, nu te mai framinta. Pina gasesti tu replica, noi sintem inapoi cu cotiga. Eu sint gata de plecare.

Citeva minute mai tirziu, Ursu si Tic parasira tabara de la marginea marii. Tombi se lua pe urmele lor. Ceilalti ciresari se strinsera la umbra cortului mare. Numai capetele le erau la umbra. Trupurile li se prajeau la soare. Doar Dan, patitul, isi aruncase peste umeri un prosop, e adevarat un prosop subtire.

Tic pornise la drum cu pasi de plimbare. De-aceea se mira cind il simti pe Ursu inviorind ritmul. Se opri brusc si izbi cu calciiul in nisip.

― De ce te grabesti? Pe soarele asta zau, parc-ai vrea sa ma deshidratezi

― Nu-ti fie teama. O sa ai vreme sa-ti pui apa la loc.

― Nu vreau sa ma umplu cu apa sarata. Am si asa atita sare in mine, ca s-ar putea sa devin veninos.

― Nu-i vorba de asta, Ticusorule. Ti se va oferi din belsug apa buna, sanatoasa, de ploaie.

―Aaaa! pricepu Tic. Ti-i teama de ploaie? Pai n-avem corturile? Ursu isi prinse prietenul de brat si-l indemna la drum:

― Sa nu ne prinda ploaia pe drum, Ticusorule. Nu te uita ca ziua e frumoasa si cerul senin. In citeva minute poate sa toarne cu galeata. Si cine stie cit avem de mers.

― Aaa! Tu te gindesti la celalalt drum, spuse Tic, iutind pasul. Sigur ca da, sa ne grabim. Dar oare unde plecam, unde ne instalam definitiv?

Ursu ridica din umeri. Parea ca nu-l intereseaza raspunsul.

― Eu nu sint de acord cu tine, continua ciufuliciul. Daca nu stiu unde merg, unde mergem, macar sa cautam sa ghicim.

― Asa, din spirit sportiv? Ca sa faci putina gimnastica? La ce ti-ar folosi? Soarta noastra se hotaraste acolo, la corturi. Noi n-o mai putem schimba.

― Asta-i va sa zica. Cum de au renuntat aia atit de lesne la o inteligenta atit de fina si ascutita? Si la la la

― La, la, la Lasa, Tic. N-ai facut nici o gafa, nu te bosumfla Eu am toata increderea in Victor. Si in in in

― Lu, Iu, Iu Tra, la, la Frumoasa combinatie de sunete. Nu? Mi-a venit mie asa. Da, si Ionel, si Lucia sint acolo capete care contin in ele ceea ce avem si noi. Oricum insa imi place sa dau idei, sau macar sa strecor pe ici, colo cite o viperusca dupa ce i-am dezghiocat dintisorii.

― Hm! mormai Ursu. O sa ai destul de furca si cu cotiga Ne impartim de pe acum sarcinile. Tu o obtii, eu o trag. Mai greu o sa fie pentru tine.

Ursu spusese toate acestea ca sa-si mai invioreze prietenul, sa-i atenueze regretul ca nu participa la sfatul de linga corturi.

― Zau, e chiar atit de dificila problema cotigai? Trebuie sa ne facem dinainte un plan de atac, sau ne lasam condusi de inspiratia momentului? Sau sintem din capul locului obligati s-o imprumutam ― cum sa spun? ― cu multumiri postume?

― Vedem noi. Daca batrinica e bine dispusa

Tic ceru relatii despre batrina. Exagerind putin in raspunsuri, Ursu ii facu un portret nu prea binevoitor. Mintea lui Tic il hiperboliza insa. Era convins ca va trebui sa infrunte muma mumelor padurii.

― N-am vazut nici o padure pe-aici, Ursule. Nici din tren, nici

― Ce ti-a venit acum sa te gindesti la padure, in pustiul asta galben de nisip?

― Asa, ca sa ca sa avem de unde aduna vreascuri pentru focul de seara Sau sa avem din ce face o pluta. Nu crezi ca ne va trebui o pluta?

― Nu cred, desi pluta rezista cel mai bine la valuri, stii tu, din Kon-Tiki Ne ajunge si barca de cauciuc

Amindoi tinerii mergeau greu prin nisipul care se infierbintase. Isi scosesera sandalele din picioare, dar drumul nu se usurase prea mult. Sudoarea curgea siroaie pe dinsii.

― Ia spune, Ursule! se pomeni Tic intrebind fara alt intentie decit aceea de a redeschide convorbirea. Am impresia ca nu prea esti in apele tale?

Uimit, Ursu intoarse capul si se uita iscoditor la tovarasul sau de drum:

― De unde ai dedus tu asta? Adica de ce sa ma ascund? E adevarat ca nu prea ma simt in apele mele. Nu stiu nici eu de ce Si zau, Ticusorule, m-ar amari amanuntele.

― Zau?! se mira la rindul sau Tic. Eu te-am intrebat asa, intr-o doara n-am stiut ca ai rezerve fata de povestirea lui Ionel.

― Ce spui tu? Povestirea lui Ionel? De ce sa n-o cred? Sigur ca sint unele amanunte care nu s-au lamurit, care inca nu s-au lamurit. Dac-ar fi totul limpede, n-am avea ce sa cautam aici.

Planul lui Tic izbutise pe jumatate. Nelinistea lui Ursu nu era provocata de expeditie. Raminea o singura cauza, una singura. Nu numai pentru ca-l atita curiozitatea ― cel putin asa se scuza el ― dar mai ales pentru ca nu putea rabda sa-l vada pe Ursu suferind din cauza aceea idioata (tot parerea lui personala) Tic isi facu un plan de actiune pe care-l puse imediat in aplicare.

― Nici eu nu prea sint in apele mele, Ursule. Ma preocupa starea Mariei. N-ai vazut-o? Parca ar fi o domnisoara de pension, in vacanta, preocupata sa culeaga din alea ― cum le spune? ― Da melancolii.

Facuse intr-adins pauzele pentru ca-l vazuse pe Ursu oprindu-se brusc si atintindu-si privirile asupra lui. Cauta la repezeala o explicatie pentru gestul Iu Ursu si bineinteles o gasi. Procedase ca un copil. Dar, de vreme ce intrase in hora, n-o mai putea parasi.

― Acuma, Ursule, daca tot ne-am intilnit intr-un punct Sa dam inapoi sau sa dezlegam nodul?

Tic vazu cum se impurpura fata lui Ursu. Prin urmare cauza era clara, nu gresise. Doamne! Pentru o asemenea cauza Cu aerul unui om foarte stapin pe sine, trecut prin toate ciururile si dirmoanele vietii, incepu sa peroreze ca un intelept. (Oare cita vreme trecuse de la intilnirea lui cu Laura in fata garii? Oare chiar o uitase de tot?)

― Hm. In cazurile astea trebuie sa fii indiferent. Altminteri orice gest pe care-l faci poate fi considerat un gest de slabiciune, chiar de te-ai scarpina in cap din motive de mincarime, nu din motive de meditatie, chiar de ti-ai apropia pleoapele, pentru ca te ustura lumina soarelui, nu pentru ca ai vrea sa observi o silueta anume orice gest

Tic nu avu puterea sa termine. Simtise brusc in par o adiere. Inchise ochii. I se plimbau oare niste degete duioase sau vreun virtej mic, ratacitor, hotarise sa cocheteze o clipa cu cirliontii lui? Intinse gitul si 'Brrr! isi spuse in gind. Acuma ce ma fac?' Cauta salvare intr-un ciulin, pe care, negasindu-l nicaieri, il scoase din talpa piciorului.

― Da, continua el. Orice gest se poate interpreta cum vrei Nu stiu cine spunea ca adevarul nu este ceea ce este, ci ceea ce vrem noi sa fie Nepasarea, Ursule, nepasarea e mama mama cui? Na! Au ajuns sa mi se transforme si concluziile filozofice in injuraturi Poate ca in cazul si pentru cauza noastra e ceea ce trebuie.

― Ce tot biigui tu acolo? Mai bine ne-am gindi la altceva. Nu vezi ca ne apropiem de sat?

Tic se simti deodata cuprins de remuscari cumplite.

― Sint un misel, Ursule. Dar asta pentru ca tin prea mult la tine. De aceea am si atita curaj si nu ma ascund de tine. E adevarat ca uneori incerc sa te nu sa te insel ci sa te protejez am observat si eu ca s-a schimbat parca E altfel

― Ai observat si tu, se intrista Ursu. Credeam ca numai eu

― Stai, stai, ca nu ne intelegem! zise Tic, devenind pe loc lucid. Eu nu ma refeream la nu stiu ce schimbare pe dinauntru, ma refeream la la asta, ca s-a facut mai frumoasa. Parca a crescut dintr-o data.

Ursu simti si mai multa amareala intr-insul si nici macar nu se stradui sa-si ascunda expresia fetei. Scapa un oftat usor si spuse ca pentru sine:

― Bine c-am ajuns in sat si-o sa scapam de gindurile astea.

― Nu! se razvrati Tic. Nu, Ursule. Nu pot sa te vad trist tocmai pe tine. O fi ea Lucia unica pe pamint, asa cum vrei tu ('asa cum vrei tu' nu se mai auzi insa), dar tu esti de zece ori unic, sau macar de citeva ori Iti spun drept, nu te-as schimba decit pe mine. Si tu crezi ca Lucia nu stie? Am vazut eu. Te soarbe din ochi chiar cind nu esti in preajma ei

Ultimele cuvinte avura darul sa nasca pe chipul lui Ursu o expresie de incredulitate. Tic repara imediat exagerarea.

― Stii asta ti-o spun asa, fiindca sintem intre noi. Cind te-ai cufundat in apa, eram linga ea. Ne uitam amindoi la ceas. Adica ea nu. Numai eu. Ea numara secundele dupa bataile inimii.

Ursu apuca mina lui Tic. Patrunsera in sat mina in mina. Ciufuliciul stia ca gestul lui Ursu trada o bucurie adinca. 'Va sa zica, gindi el, se petrec mai multe expeditii in lumea ciresarilor. Si cine stie ce alte surprize ne mai dau tircoale'

Sfatul de linga corturi era in plina desfasurare. Probabil avusesera loc dispute aprinse, daca ar fi fost sa ne luam dupa Dan, caruia de mult ii alunecase prosopul de pe umeri.

― Asadar ― perora el ― ii declaram razboi inamicului public numarul unu: nehotarirea si aliatului sau principal, neincrederea.

― Neincrederea e pe moarte, il corija Lucia. Situatia era mult mai dezavantajoasa, de pilda, atunci, cind am dat urmare mesajului Laurei. Ionel aduce o marturie proprie, confirmata, cum spunea Victor, fara provocare si necesitate, de un alt sir de marturii. N-avem voie sa fim neincrezatori Nehotarirea insa persista. Incotro?

― Stati, stati putin! ceru Ionel. Incotro? Cu ce scop punem intrebarea?

― Nu te inteleg, spuse Dan. Pai care poate fi scopul decit acela de a autentifica descoperirea?

― Ionel are dreptate, interveni Victor. Nu e vorba de scopul directiei, ci de scopul intrebarii.

― Mi se pare unul si acelasi lucru. Dar, daca voi vreti complicatii, eu nu ma opun.

― Nu, Dan, nu vrem complicatii, ci, dimpotriva, evitarea lor, continua Victor. Ca sa intelegi mai bine cum stau lucrurile, raspunde tu la acest 'incotro?'

― Sint doua directii posibile, se grabi Dan sa raspunda. In sus sau in jos. Adica spre coloanele vazute de pescari sau spre cele vazute de Ionel.

― Cunosti tu bine locurile? il intreba de asta data Lucia. Arata-le pe harta!

― De ce sa le cunosc eu? Le cunoaste Ionel. Nu spunea el, nu spuneai tu, Ionel, ca ai insemnat pe harta locul unde presupui ca le-ai vazut? Sa mergem acolo!

― Mai intii, raspunse Ionel, locul nu este sigur, ci, asa cum ai spus tu, presupus. Totusi, intr-un anumit perimetru posibil. L-am intrebat pe timonier, in timp ce ne intorceam, cam prin ce loc ne aflam in timpul primei noastre convorbiri nocturne. I-am spus ca vreau sa am o amintire. Am facut niste calcule si am ajuns la concluzia ca vazusem coloanele cam in dreptul unei movile cu un punct topometrie in virf.

― Oare n-ai confundat punctul topometrie cu coloanele? intreba infiorata Maria.

― Punctul topometrie e format dintr-o prajina subtire cu niste aripi de scindura in virf. Nici ziua nu se vede bine de pe vapor, daramite noaptea. Dar sa lasam asta De pornit trebuie sa pornim. Incotro? Mergem sa cautam date noi, sau mergem sa cautam Palatul de clestar?

― Sau, mai bine zis, preciza Victor, pornim sa culegem date noi sau sa cercetam Palatul.

― Acum inteleg, recunoscu Dan. Dar de ce totusi atita fermitate in folosirea verbelor?

― Pentru ca in intelegerea noastra 'incotro' nu arata directii de loc, ci directii de actiune.

Dan nu se dadu batut cu una, cu doua. Era convins ca intrebarile sale nu-i enervau pe ceilalti, ci, dimpotriva, le erau necesare. De aceea se incapatina mai departe:

― Si alegerea unei directii nu inseamna implicit actiune? Nu ne ducem sau nu ne vom duce undeva asa; numai ca sa privim marea, desi unora le-ar face poate placere si acest lucru

Intepatura aceasta era la adresa Mariei, dar pornise cu intarziere. Povestirea lui Ionel avusese un efect destul de puternic si asupra ei.

― Stiu eu, Dan? cazu Victor pe ginduri. In clipa aceasta, a porni undeva pentru a actiona inseamna a porni intr-o singura directie. N-am mai avea nevoie de acel 'incotro?'

― Sa se duca dracului cu toate neamurile lui trecute si viitoare. Nu trebuie sa-mi mai dati explicatii. A inflorit si dovleacul meu. Vad totusi ca ne pregatim de plecare.

― Pentru ca oricum trebuie sa plecam din acest loc inutil, raspunse Lucia. Stiam dinainte ca e un simplu loc de intilnire.

Dan mormai ceva neinteles. Ridica nestiutor din umeri si-si propuse, macar pentru o perioada scurta, sa nu mai deschida gura. Ionel, in schimb, se vazu nevoit sa faca o precizare:

― Eu sint, intr-un fel, subiectiv. Nu pot sa pledez sau, daca pledez, pledez dupa glasul inimii. Asa ca nu trebuie sa va luati dupa mine. Daca ar fi sa hotarasc eu Intrucit nu am nici un dubiu asupra realitatii celor vazute de mine si intrucit locul este identificat sau identificabil Nu mai e nevoie sa continui

Lucia si Victor isi intilnira pe undeva aceleasi ginduri sau, mai bine zis, aceleasi intrebari. Victor fu cel care recapitula datele:

― Va sa zica, tu, Ionel, ai vazut intr-un anumit loc niste coloane, adica Palatul de clestar, cum am convenit. Nu stim inca daca denumirea e prea umflata sau dimpotriva prea avara. Vom vedea noi. Palatul a mai fost vazut si de altii, altadata, insa in alte locuri. Ceva exista deci. In existenta acestui ceva cred cu toata convingerea. Unde exista? In punctul X sau in punctul Y! Sau exista separat si asemanator in ambele puncte?

― Dar castelul celor doua cruci, Victor? intreba Maria. Nu-ti amintesti ca ne-a pus aceleasi probleme? Imi vin in minte ecuatiile tale.

― Nu, Maria, riposta Lucia. Castelul celor doua cruci exista intr-unul si acelasi loc. Victor a alaturat atunci, prin calcule, cele doua castele pe care le intrezarisem la un moment dat. De data aceasta insa trebuie, tot prin calcule, sa le separam. Aceasta pentru pentru siguranta adevarului. Daca nu le separam, mai bine raminem aici si ne prajim la soare.

― N-ai imaginatie, Lucia, se rupse Dan din tacere. Putem deschide un curs de pescuit 'gen Ursu'. Sistem original, garantat.

Cu un gest scurt, Victor concentra iarasi gindurile tuturor:

― Putem crede in existenta a doua palate? Aceasta mi se pare acum, in prag de plecare, intrebarea principala. Repet: in clipa asta.

― Eu in existenta Palatului meu cred. Fara cel mai mic 'dubiu de indoiala', cum ar spune Tic.

― Iar celalalt ― sublinie Lucia ― e atestat la rindul lui de o sumedenie de factori Inteleg de ce Victor considera existenta celor doua palate, in clipa asta, drept problema principala. Cred ca nici n-am mai intreba 'incotro?', ci am porni spre locul insemnat de Ionel pe harta.

― Da! intari Victor. Am pleca intr-acolo, pentru ca avem date certe in mina.

― Tu, Victor, crezi ca aparitia celui de-al doilea palat exclude palatul meu? Neaparat trebuie sa se excluda unul pe altul?

― Nu stiu ce sa cred, raspunse Victor. Sau mai bine zis nu vreau sa ma gindesc prea mult la aceasta problema. Am ridicat-o pentru ca ea totusi exista. Stiu ca ar fi foarte simplu, si foarte logic, si foarte firesc sa mergem spre punctul topometrie, adica spre palatul tau. Dar nu pot sa nu dau glas unei intrebari care ne-ar putea obseda mai tirziu.

Ionel se ingalbeni. Parca i s-ar fi redeschis o rana. Avu totusi curajul sa fie sincer:

― Prin urmare te indoiesti de existenta palatului meu Dar l-am vazut, Victor.

― Nu, nu ma indoiesc de ceea ce ai vazut tu, Ionel. Ti-am spus de atitea ori. E insa ceva care intuneca intreaga ecuatie, care-o tulbura. Daca m-as gindi mai mult poate as afla ce. Dar, asa cum a spus Dan, trebuie sa invingem inamicul cel mai primejdios: nehotarirea. Ca sa nu raminem aici razboindu-ne intre noi si prajindu-ne la soare

Ionel tot nu era multumit de explicatiile primite:

― Numai din aceasta cauza trebuie sa actionam, trebuie sa alegem o directie?

― Nu! Mai este una, foarte importanta: timpul. Sintem spre sfirsitul vacantei, din pacate, nu la inceputul ei. Si daca lucrurile se vor complica pe parcurs vom fi nevoiti sa renuntam

― E adevarat, spuse Lucia. Timpul, de asta data, nu este un aliat prea darnic cu noi. Dar, actionind astfel, spun orbeste cu constiinta ca exagerez, nu riscam sa transformam aliatul in inamic?

Victor ridica neputincios din umeri. Se gindea la deceptia pe care anumite idei, aparute in ultima clipa, i-ar putea-o provoca lui Ionel. Dar si ideile erau confuze si starea lui era plina de neliniste. Se multumi doar sa-i dea dreptate Luciei:

― Stiu, Lucia. E un pericol, il simt. Dar, complicind lucrurile de la inceput, nu ne paste acelasi risc?

― Explicati-mi si mie, se ruga Dan. Astazi sint in conflict cu inteligenta. Ce-i cu istoria asta in care timpul poate deveni din aliat rival?

Victor n-avu curajul sa rosteasca cuvintul. Il rosti Lucia:

― Esecul Daca esuam in prima noastra tentativa

Ionel nu mai putea suporta atitea nedreptati. Isi strinsese pumnii, isi muscase buzele pina la singe:

― Nu va inteleg. Nu va inteleg. Daca nu credeti in ce v-a spus, de ce nu strigati in fata mea?

― Exagerezi, Ionel, incerca Dan sa-l calmeze. Pe cinste mea ca exagerezi. Dar si astilalti exagereaza. Fara complicatii, mor. Asa s-au obisnuit.

― Te-a jignit cuvintul? intreba Victor. E o copilarie. Eu iti inteleg starea. Ti-am repetat si convingerile mele. Dar un esec e foarte simplu, Ionel. Gindeste-te! Citeva sute de metri, nu citeva, o suta de metri mai sus sau mai jos de la locul unde presupui ca ai vazut palatul si locul real. O eroare de citeva sute de metri si putem cauta zadarnic, nu zile, ci saptamini. Imi amintesc ce-ti spunea marinarul. Marea nu e numai intinsa. E si adinca.

Ionel cazu pe ginduri. Problema pe care-o ridicase Victor nu-i venise pina atunci in minte. Traise tot timpul intr-o stare de exaltare. Intrebarea insa exista si era dureroasa.

― Ai calculat sigur, Ionel? intreba Lucia infricosata si ea de vorbele lui Victor.

― Am calculat bine, dar mi se pare ca undeva am facut o greseala. N-am verificat datele.

― In ce sens? se inspaiminta Dan la rindul lui.

― In sensul ca M-am slujit in calculele mele de urmatoarele elemente: viteza vaporului, pe care-o stiam dinainte, locul sigur pe care mi l-a indicat marinarul, locul in dreptul caruia ne aflam in timpul convorbirii si ora sigura la care s-a petrecut convorbirea. Elemente nesigure: cantitatea de timp care a trecut de la aparitia coloanelor pina la convorbire Aici era eroarea, nu poate fi decit de un minut, doua poate chiar mai putin

― In cazul acesta, spuse Lucia, nu poate sa apara o eroare exagerata in ce priveste locul

― Stiu, Lucia. Am calculat pe rind cu trei elemente separate de timp. Nu consider nici eu prea grava eroarea Limitele in sus si in jos nu depasesc o suta de metri.

― Esti sigur de ora pe care ti-a dat-o marinarul? intreba Dan. Poate ti-a dat-o cu aproximatie.

― Sunt absolut sigur. Am verificat-o de citeva ori, stind cu el in cabina. Exact la unu noaptea are obiceiul sa deschida usa cabinei si sa ia, cum zice el 'un pic de aer'.

― Sa-ti spun drept, rasufla usurat Victor, mi-a fost si mie teama. Acum insa m-am linistit. Prin urmare n-avem altceva de facut decit sa asteptam sosirea unicului mijloc de transport care ne sta la indemina. Daca nu se vor ivi si acolo cine stie ce surprize

Intr-adevar, cei doi ciresari plecati voluntar dupa cotiga nu fusesera scutiti de surprize. Mai intii, nu gasisera pe nimeni acasa la locuinta cu pricina. Tic batuse in poarta, pina ce invrajbise la culme toti ciinii din imprejurimi, spre marea bucurie a lui Tombi. In al doilea rind, n-o gasisera pe muma mumelor padurii nici la Aglaia, nici la Profira, nici la Saftica. Mai mult. Nu le gasisera nici pe acestea acasa. In al treilea rind, nu reusisera, cu toata iscusinta lui Tic, sa descopere un alt mijloc de transport si nici macar un om capabil sa le furnizeze un asemenea mijloc. Erau amindoi in culmea disperarii, mai ales dupa ce la posta aflasera ca batrina familiei Hodoroaba e plecata la cimp cu mincare.

'Dar cred ca se intoarce degraba, spusese functionara, daca nu i s-o intimpla sa se intilneasca pe drum cu vreo babuta. Ca-i place sa stea la umbra si sa sporovaiasca.' Functionara voise sa mai adauge ceva, dar plecarea grabita a tinerilor nu-i mai daduse ragaz. Isi amintise in ultima clipa de un batrin cu cioc negru, lunguiet, care se interesase, nu cu mult timp inainte, despre sosirea tinerilor si despre locul unde se aciuasera pe malul marii.

'Oare ar fi trebuit sa le spun si asta?' se intreba ea, in timp ce urmarea cu privirea cele doua siluete care se indepartau.

Ursu si Tic se asezasera pe marginea santului linga casa cu cotiga. Isi bitiiau picioarele de nervozitate si se uitau tot timpul la capatul ulitei. (Daca ar fi avut habar si de intrebarea nemarturisita a functionarei) Uneori il trimiteau in recunoastere pe Tombi.

― Ar trebui facuta putina ordine prin partile astea, spuse Tic. De pilda, cine are nevoie de copaci pe marginea drumului? Omul, daca merge, merge cu un scop, undeva, ce-i trebuie umbra? Si pe urma chestia asta cu babele. De ce sa duca tocmai ele mincare la cimp? N-au altceva de facut acasa? Eu, dac-ar fi dupa mine, le-as obliga sa stea toata ziua la poarta. Daca intra cineva, un strain, intr-o casa? Ce, noi n-am putea foarte usor sa

Tic facu o pauza. Ii venise o idee nastrusnica, dar ii era teama sa nu i-o respinga Ursu. De aceea il lua incet, cu binisorul:

― Imi povestea odata un batrin, chiar asta-iarna. Era viscol cumplit afara si o coada la cinema Nu stiu cum se intimplase sa stau tocmai linga el. Fuma tigari 'Marasesti', una dupa alta, si ma ineca fumul lor.

Tic facu o pauza pentru a-si verifica puterea amanuntelor.

― Si? intreba Ursu. De fapt ce vrei tu sa povestesti? Vreo istorie de-a ta?

― As! O intimplare oarecare Tocmai voiam s-o sterg de linga batrinul cu ghete galbene, cind ma opreste si ma intreaba daca-s elev. Eu ii raspund, el mai departe: ce note am, cum stau cu purtarea, daca-mi place sa ma joc si tot felul de chestii din astea. Ce sa fac? Din politete, din respect, raspund. Nu stiu cum vine vorba despre cinste si necinste si se apuca sa-mi povesteasca o istorie. Cica i s-a intimplat lui ― stiu eu? ― poate c-o fi adevarat pe cind era tinar profesor de latina si greaca, adica om serios Cica intr-o zi, chiar ziua-n amiaza mare, apare, in satul in care era, un sat mai mare, ca avea scoala, un lup. Atacase un staul. Prin imprejurimi, numai el. Ce sa faca? Un vecin avea pusca incarcata, dar nu era acasa. Ce sa faca? Sa ia pusca, intrind pe geam sau pe usa din dos, sau sa lase lupul sa omoare vitele? Mi se pare ca erau chiar vitele lui. Adica ii trebuia pusca pentru nevoile lui Pe scurt: imi spune c-a luat pusca intrase pe usa din dos, era deschisa tac-pac, gata lupul! 'Am facut bine?' ma-ntreaba el Eu ce sa-i spun: 'Foarte bine! Va felicit!' El de colo: 'Pai am luat lucru strain, am intrat in casa straina'. 'Ei si?' zic eu Tu ce spui, Ursule?

― Eu zic sa n-o luam, Ticusorule. Nu-s nici lupi, nici vite, nu sintem nici profesori de latina si greaca Nici macar nu fumam tigari 'Marasesti'

― Dac-ar ramine numai chestia cu 'Marasestile' in picioare, as face eu rost repede de tigari. Dar chiar esti cu totul impotriva? Nici macar asa, un firicel de aprobare? Tu poti sa te duci la posta, tu nu stii nimic si las eu un biletel in locul cotigai.

― Nu, Tic. Dac-ar da lupii peste noi

― Atunci la ce-am avea nevoie de cotiga? Smulgem un par din gard si-i faci ferfenita. Sau le pregatim un mormint al razbunarii ca atunci. Of Ia mai du-te o data, Tombi, la capatul ulitei Mars!

Tombi se supuse ordinului si o zbughi. Aparu la capatul ulitei abia dupa un sfert de ora. Si-l asteptau niste sudalme si niste epitete indelung si staruitor cautate Dar nu se ivi numai el. Inaintea lui alerga un prichindel, tipind cit il tinea gura. Si in urma prichindelului, o baba cu o surcica in mina, amenintind de mama focului. Ciinele aduse tincul pina in fata casei, apoi fugi spre capul satului, pentru a nu trada identitatea stapinului sau. Sosi si babuta, leoarca de sudoare, gifiind, de parea ca-si trage sufletul.

― Auzi, Doamne! Minca-i-s-ar toate oasele si zgirciurile chiar din fata custii lui! Incolti-l-ar trei sute de viespi si optsprezece lilieci! Auzi, dihanie scirboasa! Of Of Of Sa-mi trag rasuflarea Of Auzi? Buna ziua, maica Sedeam si eu la umbra, de, cum se intimpla cu omul la drum dadusem peste vreo trei neamuri, mai de departe of ca mi-a iesit sufletul de, ne mai spuneam si noi pe de-ale noastre baiatul se juca linistit in nisip cind deodata javra asta afurisita sare la el Baiatul fuge, javra dupa el sa-l omoare, nu alta Eu ce sa fac? Dupa javra Ca nu-mi lasa deloc baiatul in pace Nici in zilele mele de hora n-am alergat si n-am topait atita Unde te-o muscat, ma?

― Nu m-a muscat. Ma impinzea meleu cu botul, aici in si-si duse mina spre fund.

― Si de ce nu i-ai dat una peste bot, natafletule? De ce n-ai luat o piatra?

― Da! Isi convine matale. Da' cui i-al fi hacuit culisolul?

Tic facu la inceput haz auzind raspunsurile prichindelului, rise cu multa arta, pentru a-si calcula sansele. Vazind multumirea batrinei, risul sau se prefacu pe nesimtite intr-o expresie de nemarginita satisfactie si admiratie. Numai chipul lui era in stare sa farmece babuta. Dar mai erau si vorbele.

― Ce copil dragalas! Un inger, nu altceva! Are un nasuc ca o ca un ca o piersica medievala Si niste ochi Cita istetime, cita tandrete, cita moronitate straluceste in ochisorii lui! E nepotul dumneavoastra?

― Nepot?! zise babuta foarte magulita. Ehei, e stranepot, domnisorule.

― Nu se poate! Asta o spuneti asa ca sa-l intineriti

Prichindelul, care nu prea intelegea ce se spune cu privire la el, se aciuase in poala babutei. Aceasta ii mingiia fericita parul.

― Si ziceti c-ati venit iar dupa cotiga? intreba cu voce binevoitoare batrina.

― Nu Am venit sa Am venit cu niste treburi, dar auzind ca stranepotelul dumneavoastra, e atit de istet, asa ca

― Daca n-aveti nevoie de ea Tot mi-o ceruse cu imprumut un fin de-al meu de peste deal

Tic o sfecli. Isi blestema bunavointa si era cit pe-aci sa se caiasca de dragalaseniile pe care i le spusese tincului. Noroc ca-i strecurase si cite o 'realitate'. Incerca sa repare gafa:

― De fapt Nu ne sta la inima sa va refuzam. Nu-i asa, Ursule? Daca tineti atit de mult sa ne-o imprumutati Stiti Nu-i bine sa nu asculti oameni mai in virsta

― Apoi sa stii, dragutule, ca eu iti dau cotiga, spuse rizind batrina. Dar sa nu ma faci sa-ti si multumesc pentru treaba asta Ca daca mai stau mult de vorba cu mataluta o sa ma faci sa-ti umplu cotiga cu poame Da' acu spune-mi drept. Chiar are baiatul meu ochi de morun?

― Morun?! se mira Tic. Aaaa Cred ca n-am observat bine Vai, cum sa aiba ochi de morun. L-am confundat cu linul. Are ochisori de lin.

― Hai, luati cotiga si mai scuturati si pomii aceia din gradina Iar de adus inapoi o aduceti atunci cind n-o sa mai aveti nevoie de ea.

― Si finul dumneavoastra? incerca Tic sa fie politicos.

― Pai uita-te si mataluta de jur imprejur si vezi daca e vreun deal pe aici.

Tic inghiti in sec. In timp ce incarca poame in cotiga ii sopti lui Ursu:

― Strasnica babuta. Da' si eu strasnic! Ai vazut cum am facut-o din 'muma padurii', 'piine calda'?

Cind cotiga ajunse la marginea marii, corturile de mult erau prefacute in baloturi. Un morman urias de bagaje astepta sa fie incarcat pe platforma aceea de scinduri sustinuta de doua roti de fier. Treaba aceasta dura insa foarte putin.

― Sa orinduim schimburile pentru carat, spuse Victor. Eu cu Tic, Ionel cu Dan, Ursu singur.

― Si noi? intrebara in acelasi timp Lucia si Maria. Pe noi de ce ne excludeti?

Victor desfacu bratele in sens de 'voi, daca vreti neaparat, n-aveti decit'. Cel care se impotrivi, atit participarii fetelor, cit si participarii celorlalti la trasul cotigai, fu Ursu. Nici nu voi sa auda de ajutor. Aproape ca-si goni prietenii:

― Lasati-ma pe mine. Asta-i treaba mea. O iau pe nisipul ud. Nici n-o sa simt greutatea. Hai, dati-i drumul. Sa nu ne prinda ploaia.

Cind se convinse ca nu poate clinti cu un dram hotarirea lui Ursu, Victor dadu semnalul de plecare. Pornira pe nisip in directia Constanta. Numai Ursu ramase citeva clipe pentru a aranja ceva la hulube. Prinsese de hulube o funie ca sa poata trage cotiga si cu pieptul.

Vremea era atit de frumoasa, cerul atit de senin si marea atit de calma, ca nimeni nu mai credea in previziunile lui Ursu. Mergeau alene, visatori, pe malul marii. Dupa calculele lui Tic, aveau de mers pina la punctul topometrie vreo cincisprezece kilometri. Chiar fara sa se grabeasca erau siguri ca vor ajunge acolo inainte de apusul soarelui. Dupa citva timp de mers, Ursu o lua inaintea celorlalti. Tragea cotiga si cu bratele si cu pieptul. Tic facu o gluma vazindu-l cum se opinteste ca un cal la ham, si pentru si mai mult haz se agata de cotiga, strigind vesel:

― Di, roibule, ca-ti dau deseara fulgi de ovaz si zahar cubic.

― Mai bine mi-ai da acum, ii raspunse cu toata seriozitatea Ursu, oprindu-se din mers.

Tic ramasese pe cotiga. Se intreba daca Ursu facuse sau nu o gluma.

― Chiar vrei sa-ti dau? Sau ai spus numai asa ca sa ma dau eu jos?

― Si una, si alta, Ticusorule. V-am spus ca o sa ne apuce ploaia pe drum.

Tic sari din micul vehicul, dar uita, sau poate nu dadu importanta rugamintii lui Ursu. Acesta tragea zdravan la cotiga, obligindu-si prietenii sa tina pasul cu el. Cind vazu ca ramin in urma, il chema cu voce tare pe Victor. Victor alerga spre dinsul, urmat de intregul grup.

― Ce s-a intimplat, Ursule? intreba Victor ajungindu-l din urma.

― Ce sa se intimple? Nici nu mi-ati spus unde mergem. Daca ma ratacesc?

― Da! asta era Hm, ai dreptate. Din graba am uitat sa discutam cu voi, sa va punem la curent cu ceea ce am hotarit sau mai bine zis cu ceea ce am stabilit Dar de ce fugi asa?

― Mai bine raspunde-mi Tic! Vino si tu ca sa ne puna Victor la curent cu

O data cu Tic sosira linga Ursu si Ionel, si Lucia. Numai Dan si Maria ramasera in urma. Avindu-i insa pe ceilalti linga el, Ursu izbuti sa schimbe ritmul mersului, impunindu-l pe cel hotarit de dinsul. Aceasta, pe nesimtite, in timpul conversatiei. Pina si Dan o imboldea pe Maria sa iuteasca pasul.

― Nu vezi cit de departe au ajuns ceilalti? Abia se mai zaresc.

― Daca vor sa faca intrecere de mars, n-au decit. E foarte greu sa ne ratacim, dar sa stii ca nu te retin Dimpotriva.

― Dimpotriva!!! Cita franchete! Sau e numai cochetarie? Stii tu cit de cavaler sint. Nu te-as parasi, chiar de-as sti ca ma duci la marginea iadului

― Poate ca tocmai intr-acolo mergem Dar daca vrei neaparat sa ramii in urma

― Mi-ai permite din cind in cind sa-ti fac niste complimente foarte meritate? Ca sa nu simtim scurgerea timpului

― Esti un caraghios, Dan, si ma faci sa rid. Imi promiti complimente, si de fapt ma jignesti, cavaler galant ce esti. Desi ma ai alaturi si-ti ofer satisfactia tacerii, te plictisesti

Dan se opri din mers:

― Stai, stai. Ce-am zis am zis. Inseamna ca mi s-au tulburat mintile, ceea ce e putintel cam grav. Adica, e mai mult decit un compliment pentru tine Pe urma tu mi-ai spus orice cu placerea de a sta alaturi Nu prea am inteles eu bine ca m-am tulburat prea tare Acum ce sa fac? Sa tac, sa vorbesc, sa sper? Sa cred? Mai bine ma transform intr-o coloana de marmura. Mi-e teama sa fac ceva Ma cuprinde spaima Ce sa fac?

Maria se uita la Dan cu atita atentie, de parca il vedea pentru prima data in viata ei. Simtea o emotie noua in vocea lui, desi incerca sa si-o ascunda.

― Ce sa faci? Sa-ti spun sincer, Dan? Daca-mi promiti ca nu te superi. Sa te iei la harta cu Tic si sa mai astepti trecerea timpului. Nu minute, ore, zile, ci ani. Vreo citiva ani.

― Vorbesti serios, Maria? Stii adineauri cum se aprinsesera cerurile in inima mea? Prin urmare, absolut nici o speranta

Maria se inveselise, sau poate ca zimbetul usor, care i se ivise pe fata atit de ingindurata pina atunci, aducea a veselie.

― Stii ce-o sa se intimple atunci, peste citiva ani, cind cu adevarat se vor aprinde cerurile in inima ta? Melodia asta mi-a placut Stii ce-o sa se intimple? N-o sa mai spui nici o vorba. Nici n-o sa ai nevoie. Pentru ca va tisni totul din tine ca o eruptie.

― Doamne! se tingui Dan cu voce tare. Ce rusine o sa-mi fie deseara! Daca am ajuns sa-ti spun asta, inseamna ca sint lecuit definitiv.

Maria simti un usor regret auzind ultimele cuvinte ale insotitorului ei. Dupa citeva clipe uita insa totul. Nici nu-l mai vedea pe Dan alaturi. Visa.

In jurul lui Ursu se purtau altfel de conversatii. Mult mai prozaice, sau poate mult mai poetice. Pentru ca subiectul discutiilor era Palatul de clestar. Tic si Ursu fusesera pusi la curent cu tot ceea ce se petrecuse la corturi in timpul diminetii. Daca Tic mai ceruse uneori vreo explicatie, sau pusese vreo intrebare, sau facuse vreo remarca in stilul lui, Ursu in schimb tacuse tot timpul. Nici macar nu spusese 'da' sau 'nu'. Tacea si tragea la cotiga si lasa sudoarea sa-i curga siroaie prin par, pe fata, pe git, pe trunchi, pe picioare. Era lac de sudoare. Numai cind auzi calculul facut de Ionel pentru fixarea locului, se opri din mers si gestul lui fu atit brusc, ca era sa rastoarne cotiga cu tot cu bagaje. Se stradui din rasputeri sa nu gifiie in timp ce vorbea:

― Dupa tine, care-i elementul de calcul cel mai nesigur, Ionel? Mi se pare ca timpul de la aparitia coloanelor pina la intilnirea cu marinarul, nu?

― Da, recunoscu Ionel. Celelalte sint date precise. Ora, viteza vasului, distanta parcursa in timp de la un loc la altul Dar ce-i cu tine?

Ursu inconjura cu privirea orizontul. Fata i se intunecase, intoarse apoi capul si se uita atent inapoi. Ceilalti nu-i zarira pe Maria si pe Dan. Abia deosebira niste pete in departare. Ursu in schimb ii vazu si clatina nervos din cap:

― Acum se grabesc ei, dar sa nu fie prea tirziu. Vijelia, Victor! Vine o vijelie cumplita! Uitati-va pe mare, in zare. Niste dungi negre. Si aerul Nu simtiti suvoaie reci in zapuseala?

Nimeni nu vazu dungi negre la orizont, dar in aer simteau ceva neobisnuit. Se uitara de jur imprejur. Nici un adapost. La citeva sute de metri in fata lor, spre marginea marii, se inalta singuratic un salcim urias.

― Esti sigur, Ursule? Poate ca

― Nu mai putem pierde nici o secunda! se rasti el. Spre salcim!

Pornira aproape in goana. Aerul devenea din ce in ce mai rece. La marginile ei, marea arunca spre cer niste trombe negre, uriase. Ursu opri cotiga in dreptul salcimului, cam la vreo cincizeci de metri de copac.

― Corturile! racni el.

Ciresarii incepura, in graba, sa instaleze corturile. Ursu le verifica soliditatea si, nemultumit, ceru funii pentru a face niste ancore suplimentare.

― Noi, intre timp, sa aducem bagajele, spuse Victor. Sa impingem cotiga linga corturi.

Victor, Ionel si Tic se opintira sa miste cotiga despovarata pe trei sferturi de incarcatura. Nu izbutira s-o clinteasca nici un centimetru. Nisipul actiona ca o frina cu neputinta de invins. Abia in clipa aceea intelesera de ce ceruse Ursu cu atita vehementa sa fie lasat singur la trasul vehiculului. Toti ceilalti n-ar fi putut, adunindu-si laolalta puterile, nici macar, s-o urneasca din loc.

― Si eu, care te-am obligat sa ma cari, se cai Tic. Iarta-ma, Ursule.

― Cred c-am dat zece litri de apa din mine, spuse vlajganul. Credeam c-o sa-mi crape tendoanele, c-o sa mi se sparga vinele Bine ca

In clipa aceea incepu vijelia. Cerul deveni dintr-o data de pacura. Rasuna un bubuit in departare, marea porni sa geama si sa se zguduie. Citeva sulite de foc azvirlite in zigzag, pe cer, primele picaturi, urletul crescind al valurilor, alte bubuituri mai apropiate Maria si Dan alergau bezmetici. Mai apucasera sa vada corturile. Apoi intunericul deveni de nepatruns si ploaia se revarsa cu puterea unui torent. Cerul tremura din toate incheieturile. Ursu se pregatea sa porneasca in intimpinarea intirziatilor. Acestia, cu ajutorul fulgerelor, ajunsera la corturi. Erau uzi leoarca. Dan mai avu totusi putere sa faca o gluma:

― Tot ti-am promis ca merg dupa tine pina la marginea infernului Mi-am tinut promisiunea. Dar nici tu nu m-ai lasat sa cad inauntru.

Maria insa nu-l auzea. Era in celalalt cort. Lucia o frictiona cu alcool, apoi o ajuta sa se imbrace si, preventiv, o obliga sa ia niste tablete.

― Esti atit de fierbinte, Maria, ca mi-i teama sa nu te imbolnavesti

― Ce dar cumplit! se infiora ea. Am stat nemiscata pina mi-a patruns tot trupul. Daca nu-l vedeam pe Dan prabusindu-se

― Esti nebuna sau ce-i cu tine? Imbraca halatul asta. Repede.

Maria deveni subit docila, supunindu-se vocii poruncitoare care strapungea intunericul.

In cortul celalalt, Dan trecuse prin momente asemanatoare. Numai ca el acceptase de la bun inceput tratamentul care i se aplicase. Frictiuni, masaje, rufarie uscata. Se simtea din ce in ce mai bine dispus.

Afara, vijelia era cumplita. Fulgerele despicau fara intrerupere cerul, orbind si inspaimintind totul. Tunetele si vuietul talazurilor se contopisera intr-un zgomot infernal. Natura se dezlantuise. Trasnetele tipau tot mai aproape. Numai ele sareau ca niste acute din cornul infernului. Unul lovi atit de aproape, ca, in corturi, fiecare simti pe limba sageata electrica.

― Salcimul! spuse Ursu. Am scapat. Daca ne-am fi oprit sub el Asa am redus riscul la jumatate. Ori corturile, ori salcimul. Am scapat, in sfirsit.

Ca intotdeauna in clipele grele, primejdioase, Ursu isi dovedise luciditatea.

Prin deschizatura de un deget a unei ferastruici, baietii vazura salcimul arzind. Era un spectacol de necrezut, fantastic. Torentele de ploaie nu reuseau sa-i stinga toate flacarile. Ardea ca o luminare si deodata se frinse de la jumatate. Privelistea de foc aduse pentru multa vreme tacere in corturi. Vijelia isi continua apriga dezmatul. Dar se stinse tot atit de brusc precum incepuse. Atita doar ca lasa in urma ei inserarea.

Cina avu loc in cortul cel mare, la lumina lanternelor. Dupa cina, se reluara discutiile.

― Ce-ai vrut sa spui, Ursule, atunci inainte de furtuna, despre calculele mele? intreba Ionel.

― Nu despre calcule. Calculul e foarte frumos si foarte bine facut. Ma gindeam insa la elementele de calcul.

― Da, imi aduc aminte, zise Ionel. Ai descoperit un element nesigur?

― Stiu eu? raspunse Ursu. Ma intreb. Esti absolut sigur de viteza vaporului?

― Absolut sigur: atitea noduri pe ora.

― Dar daca s-a modificat in timpul noptii? Lumina era difuza, asa ca nimeni nu observa paloarea de pe fata lui Ionel.

― Inteleg, Ursule, spuse Ionel cu voce stearsa. N-am verificat viteza din noaptea aceea. Am considerat viteza ca o constanta si am folosit-o in calcule ca element sigur. Crezi ca se poate modifica in timpul mersului?

― Nu cred, Ionel. Sint absolut convins. De aceea m-am speriat cind te-am auzit.

La marile intrebari pe care si le pusesera pina atunci ciresarii se mai adauga una. Si ea avea nevoie de un raspuns imediat.

CAPITOLUL V

In mica tabara de linga salcimul trasnit, ramasesera numai Ursu si Tic. Ceilalti plecasera dis-de-dimineata spre Constanta. Pentru a se aproviziona cu alimente si cu unele obiecte necesare expeditiei submarine (Lucia pina la urma renuntase la barometru in fata argumentului 'Ursu', rostit in cor de toti ciresarii ― bineinteles cu exceptia celor in cauza), dar mai ales pentru a-l gasi pe batrinul timonier si a-i cere informatii suplimentare cu privire la viteza vasului in noaptea marii descoperiri. Sarcinile si repartizarea grupurilor se stabilisera de cu seara. Ursu isi urmarise prietenii cu privirea pina la sosea si nu-i slabi din ochi nici atunci. Numai cind ii vazu urcindu-se intr-un camion se linisti si-l anunta pe Tic de norocul celor cinci calatori.

― Stii ce bine imi pare ca sintem iarasi impreuna! se bucura cu glas tare Tic. Si mai ales neavind altceva de facut decit paza acestor corturi, pe care o las fara grija in seama potaii Auzi, Tombi Inseamna ca sintem liberi de orice corvoada pe ziua de azi.

Tombi auzise insulta si se intrista groaznic, cautind totusi in mintea sa de ciine un moment, un gind, un prilej de razbunare. Supus, dar framintat de intrebari si de ginduri chinuitoare, accepta locul de paza pe care i-l aratase poruncitor si sever stapinul sau.

'Prea, prea ciudat se comporta potaia la ora asta, zimbi Tic. Sa fi capatat oare in ultimele zile o atit de mare consideratie fata de persoana mea, incit nu mai are curajul sa cricneasca?'

Tombi simti insulta repetata si-n gindurile lui Tic, pentru ca facea parte dintr-un neam de ciini cu inteligenta superioara, care, printre altele, este inzestrat cu darul de a ghici gindurile oamenilor. Se resemna din nou, dar si mai obsedat de ideea razbunarii.

― Ei, Ursule, te-ai gindit? Cum sa folosim clipele acestea de libertate?

― Pai eu zic sa ne antrenam rezistenta sub apa. Dar fara sa-l chemi ca ieri in ajutor pe Tombi.

― In regula. Dar sa nu rizi de mine. Mai mult de treizeci de secunde nu rezist.

― Ieri ai stat patruzeci de secunde, dupa ceas, ceea ce pentru inceput inseamna foarte mult.

― Chiar m-ai vazut imediat ce am iesit? Am intirziat pentru ca nu-l gaseam pe Tombi.

― Te-am vazut cind il cautai, Ticusorule. Altminteri poate ca ma inselai si pe mine.

Tic rise. Fata de toti ceilalti era ironic, se purta uneori chiar obraznic, linga Victor si linga Ursu se simtea insa intimidat. Erau de altfel favoritii lui. Pe unul insa il stima si-l admira, pe celalalt il iubea. Incercind sa le puna in balanta calitatile (voia sa faca din aceasta comparatie o ecuatie cu cifre precise, cum il obisnuise Victor, ca sa obtina un rezultat pur, matematic), dar nestatornic sau poate numai distrat, lasa un gind sa-i zboare aiurea. Ecuatia se farimita imediat, in schimb se pomeni imbogatit cu o idee grozava, menita sa-i umple cu placere clipele libere.

― Ursule! De ce sintem noi prosti? Intelegi, 'prosti' e un fel de a vorbi. De ce nu umflam noi barca de cauciuc? Pssst! Ce plimbare am face si poate chiar si niste cercetari, asa, fara scop.

Ursu primi fara retineri propunerea lui Tic. Dupa un sfert de ora, barca, umflata pina la limita, isi astepta pasagerii Infiorat de placerea anticipata a unei plimbari cu barca pe mare (exista oare in tot orasul cineva asemenea lui care sa se fi bucurat in toata ascendenta si descendenta neamului sau de o asemenea cinste si placere?), Tombi facu o ultima incercare de a se face ascultat de Tic, renuntind, cu juraminte solemne (dar tacute, fara martori), la toate gindurile de razbunare. Fu insa alungat la locul sau cu indignare si insotit de epitetul care-l jignea cel mai mult pe lume: javra lenesa ('lenesa' era termenul indulcit de Tombi, pentru a nu crapa cu totul de rusine). Replica o dadu imediat. Cind il vazu pe Tic gata sa se urce in barca, scoase un urlet atit de naprasnic, ca stapinul sau isi pierdu echilibrul, cazu in apa si rasturna barca totodata. Dar, cind zari capul lui Tic iesind din apa, incepu sa se uite mirat si nelinistit in jurul sau, parca pentru a-l descoperi pe autorul urletului. Tragea insa cu coada ochiului la pumnul strins care-l ameninta si-si spuse in interiorul fiintei sale ciinesti: 'Asta nu-i nimic! O sa vezi mai tirziu' Inca nu stia ce va vedea stapinul sau, dar nu asta era important. Importanta era hotarirea lui de a-l face sa vada

Barca plutea lin pe apa marii. Doua lopeti mici minuite cind de Ursu, cind de Tic, loveau apa dind viteza si directie barcii de cauciuc. Pina in clipa aceea, navigatorii nu se gindisera la ceva anume. Se multumeau doar sa faca o plimbare. Deodata se auzi un schelalait, urmat de un latrat furios. In conventia Tic-Tombi, combinatia acestor sunete indica un semnal de primejdie pentru cineva. Cei doi intoarsera barca spre mal marindu-i viteza. Tombi se batea de zor cu niste ginganii, sau se prefacea ― hotul! ― ca se bate. Ba, la un moment dat, incepu sa se tavaleasca in nisip, de parca i s-ar fi infipt in blana un roi intreg de birzoi.

― Isi bate joc de noi javra, descoperi Tic. Trebuie sa fac rost de niste nuiele. Daca a ajuns sa schimbe sensul semnalelor din codul nostru Iti arat eu, potaie afurisita!

Dupa acest incident, navigatorii isi reluara ocupatia. Plimbare, apoi scufundari, antrenamente de rezistenta sub apa, de viteza si de vedere sub apa. Ursu il invata pe Tic vreo citeva miscari care-l ajutara atit la marirea vitezei de inaintare sub apa, cit si la simplificarea si dozarea eforturilor, ceea ce-i intarea rezistenta la presiune si lipsa de aer.

― Grozav! spuse el, dupa ce prinse miscarile. Nu vrei sa ma cronometrezi? Stai! Mi se pare ca Lucia si-a lasat in cort ceasul antiacvatic

In clipa aceea Tombi latra de citeva ori aprig, apoi schelalai. Era semnalul ca se apropie cineva cu intentii dusmanoase. Tic il lasa pe Ursu in apa si cirmi cu grija spre mal. Trase barca la tarm si se duse mai intii la Tombi. Acesta, cu picioarele raschirate si cu botul intins, privea un anumit loc de pe nisip, de parca urma sa vina de acolo un ditamai balaur hotarit sa inghita corturile, bagajele, barca si o parte din mare. Tic se opri linga el si vazu in nisip, intr-o groapa mica, un crab mort, aruncat cine stie de cita vreme acolo. Nu spuse nimic. Porni cu pasi lenti spre corturi, dar se intoarse brusc si-l vazu pe Tombi tavalindu-se prin nisip de ris. Bineinteles ca, imediat ce zari privirile stapinului sau, se prefacu iarasi atacat de albine. '

'Bun! isi zise Tic. Las' ca vedem noi cine ride mai bine pina la urma!'

Ti-ai gasit! Ciinele respinse cu o nonsalanta definitiva presupusa amenintare. Si-si continua planul.

Tic ajunse cu ceasul si cu barca la locul unde se scalda Ursu. Acolo marea facea un intrind, iar pamintul, batut mai cu furie de valuri, isi scosese afara niste capatini stincoase. Apa era la inceput mica, pina la git, dar dupa citiva metri se adincea brusc. Nu se mai vedea fundul. In locul acela isi continuara tinerii antrenamentele. La prima cufundare, Ursu rezista, sub apa, o suta treizeci si patru de secunde. Era recordul sau de pina atunci. Cufundarile urmatoare, probabil din cauza oboselii, nu depasira, in timp, o suta de secunde. Dupa un lung ragaz de odihna, la cea de-a noua cufundare reusi sa reziste o suta patruzeci si cinci de secunde. Tic era atit de mindru, de parca el ar fi fost autorul recordului.

― Acum e rindul meu, Ursule. Tine ceasul. Repede. Vreau sa stabilesc si eu un record.

Ursu rasufla din greu. Era vizibil, sau, daca vreti, auzibil efortul facut. De aceea primi cu bucurie invitatia lui Tic, ii lua ceasul Dar il ruga sa astepte citeva minute.

― De ce? intreba surprins Tic.

― Ca sa Parca l-am auzit pe Tombi latrind.

― Da-l dracului! E un farsor, o lichea, un trisor. Las' ca-i tabacesc eu pielea de la coada pin' la virful nasului. Esti gata?

― Imediat, Ticusorule. Stai numai sa ma obisnuiesc cu ceasul.

Cind isi reveni cu totul in fire, cind isi regasi toate puterile, Ursu ii facu semn lui Tic sa sara. Apoi incordat, cu ochii atenti, urmari inotul pe sub apa al acestuia. Il urmarea cu barca de la suprafata apei. Nu voia sa supuna fiinta aceea atit de draga nici celui mai mic risc. Dupa patruzeci de secunde, Tic iesi triumfator. Se agata de barca si intreba in pauzele respiratiei:

― Cit cit am cit am stat Ur Ursule!

― Aproape saizeci de secunde.

― Cum? Numai atit? Eu credeam ca am stat mai mult de un minut.

― Mai, putin, Tic. Dar asta n-are nici o importanta.

― Chiar mai putin decit cincizeci de secunde? Spune drept, Ursule!

― Ai stat exact patruzeci de secunde pentru ca te-ai dus prea la fund si te-a obosit presiunea apei.

― Asta era! se inveseli Tic. Dar stii tu ce frumos e fundul? Si stii ce multi pesti foiesc printre pietre? Fii atent! Ma mai duc o data.

Ursu il urmari iarasi, de la suprafata apei. Il vazu apropiindu-se de tarm, strecurindu-se printre bolovani, intorcindu-se in loc, rotindu-se de citeva ori in jurul unui punct, apoi ridicindu-se cu un bolovan in mina la suprafata. Ramasese sub apa treizeci de secunde.

― Ai prins un peste de piatra? il lua in primire Ursu.

Tic transporta bolovanul la tarm si tisni ca un popindau din apa.

― Iute, Ursule! striga el. Am descoperit o cetate, un oras, o Vino repede!

Intr-adevar, bolovanul lui Tic nu era un bolovan obisnuit. Era un fragment de granit, mai mult lat decit gros, slefuit cindva de o mina omeneasca, pentru ca pe una dintre fetele lui se aflau sapate niste litere ciudate. Nu mai era nici o indoiala. Bolovanul facea parte dintr-o masa mare pe care se gravase o inscriptie.

― Ursule! Ursule! sari Tic in sus. Lasa, lasa O sa spunem ca l-am gasit impreuna.

― Ticusorule! sopti duios Ursu. Asta-ti trece tie acum prin cap? Nu-ti dai seama ce comoara ai gasit?

― Pai tocmai din cauza asta! Hai sa-l ducem linga corturi si sa ne continuam cercetarile. Pina se intorc ceilalti, poate gasim si restul.

Lasara bolovanul linga corturi si se intoarsera la locul cu pricina. Tombi incerca sa le tulbure cautarile (si nu chiar fara motiv de asta data). Latra, latra ca un apucat. Nemaiputindu-i suporta apucaturile rebele, Tic hotari sa-l pedepseasca. Dar, cind ajunse linga corturi, nu mai zari bolovanul. Parca-l inghitise pamintul. Mai intii il napadi o spaima sora cu moartea, dar se reculese repede. Incepu sa caute cu atentie in nisip. Bolovanul era acolo. Se afundase singur in nisipul ud. Nu se mai vedea decit inscriptia.

De asta data Tic nu mai tinu seama de codul manierelor elegante. Pocni cu piciorul gol de citeva ori javra, in locul cel mai carnos si mai dureros. Cu sentimentul datoriei implinite, reveni la locul descoperirii.

In oras, grupul celor cinci ciresari se imparti in doua. Victor si Ionel pornira spre port, pentru a da de urmele timonierului, iar Maria si Lucia, insotite de Dan, incepura sa colinde magazinele. Dan intocmise lista obiectelor trebuincioase expeditiei. Pentru a le achizitiona trebuiau sa intre pe rind: intr-un magazin sportiv, intr-un magazin de fierarie, intr-o farmacie si bineinteles prin citeva 'aprozaruri' si 'alimentare'. Duceau cu ei doi saci mari de voiaj, care contineau la rindul lor citeva sacose si citeva plase de nailon.

― Pentru treaba asta, anticipa Dan, trebuia sa-l luati cu voi pe Ursu, nu pe mine. Sau aveti de gind sa angajati un camion?

― Las' ca te mai ajutam si noi, nu te speria, incerca sa-l linisteasca Lucia. Si apoi nu uita ca ne-am dat intilnire in parc cu baietii. Daca o sa fii prea incarcat, ii astepti tu inainte acolo, iar noi cumparam restul obiectelor.

Primul magazin in care intrara era un magazin de confectii. Dan isi privi nedumerit insotitoarele:

― Am uitat eu ceva? Pe lista mea nu e trecut un asemenea magazin.

Vazindu-le insa pe amindoua preocupate sa priveasca din toate unghiurile un manechin imbracat intr-un taior albastru, tacu, sau, mai bine zis, facu o anumita reflectie in tacere. Dumerit, se retrase intr-un colt cu convingerea ca va avea timp sa citeasca ziarul sportiv, pe care-l cumparase la intrarea in magazin, pentru ca erau vreo cincizeci de manechine raspindite prin toate raioanele, si de vreo cinci, sase ori mai multe modele de rochii, taioare, fuste, bluze, sorturi, paltoane, pardesie, raglane, palarii, balonseide, tricouri, costume de plaja si altele, carora Dan nu le dadu, din jena, denumirea.

Fetele isi terminara insa raita prin magazin mai repede decit presupusese el. Le acosta la intrare cu un zimbet de multumire si le insoti cavalereste pina in dreptul unei florarii. Acolo inceta sa mai fie cavaler. Ramase afara in strada. Dar si ele incetara sa se grabeasca. Iesira dupa un sfert de ora, bineinteles tot cu miinile goale. Dan le astepta insa dupa colt. Cei doi saci de calatorie se aflau la picioarele lui. Tinea miinile la spate si parea ca face un antrenament de inghitit noduri. Cind fetele se oprira in fata lui, contrariate, isi aduna tot curajul si, cu un gest sigur, le intinse cite un buchet de flori. Buchetele tremurau insa in miinile lui. Ca sa scape de jena spuse ceva:

― Din colt, de la concurenta aceea oachesa cu tigara in gura. Suprinse si vesele, amindoua fetele ii facura cu ochiul si-l incadrara in mijlocul lor, luindu-l de cite un brat. Dan tinea sacii de parca aveau oua in ei.

― Asa nu stiu daca voi rezista Nu vedeti ca se uita toata lumea la noi?

Dar, dupa primele minute de jena, se pomeni pe nesimtite cuprins de placere. Ba le convinse sa se mai plimbe putin pe strada:

― Pina dau 'aia' de port, pina dau in port de vapor, pina dau pe vapor de timonier, pina dau la timonier de un moment favorabil, pina dau 'Ferometalul'! N-avem ce face. Trebuie sa intram.

Vizavi de 'Ferometal' era un magazin sportiv, iar linga magazinul sportiv era un sir de 'alimentare' si 'aprozaruri'. Lista lui Dan se scurta, iar sacii de calatorie se ingreuiau. Apoi veni rindul sacoselor, al plaselor de nailon, incepura tirguielile cu posesorii unor rosii cit pumnii lui Ursu, discutii in contradictoriu la o tejghea cu ardei grasi, piparati la pret, cochetarii cu niste piersici si cu niste caise prea mari si prea coapte, ca sa nu se transforme pe drum in sirop, compatimiri in fata unor puisori de gaina care semanau a ciulama, si altele si altele care-l transformasera pe Dan din viitor candidat la filologie intr-un junior inzestrat cu aptitudini serioase de halterofil. Dar aparu pina la urma si parcul, parcul atit de dorit si de asteptat. Se duse la prima banca, stateau linistiti acolo doi batrini, o pereche, dar Dan nu mai avea putere:

― Nu va suparati Banca e rezervata pentru tineri Pezevenghiul ala care se joaca in nisip a sterpelit pancarda de pe speteaza

Batrinii zimbira incurcati, cautara alta banca, dar, inainte de a se aseza, se convinsera ca nu e atirnata nici o pancarda de speteaza. Dan puse pe banca tot calabalicul, isi facu perna dintr-un sac plin cu zarzavaturi si piine si se intinse cit era de lung, dupa ce-si asternu ziarul la picioare. Fetele isi facura cu chiu cu vai loc in adunatura aceea de pachete.

In cealalta parte a orasului, in port, Ionel si Victor intrebau din om in om si din cabina in cabina unde e ancorat vasul 'Sulina'. Informatiile primite pina atunci ii purtasera de la un cap la altul al portului, dar nicaieri nu dadura cu ochii de vas.

― Am procedat ca niste copii, se razvrati Victor. Trebuia sa ne interesam de la bun inceput la capitanie. Ne-am pierdut timpul de pomana.

Victor nu gresise. La capitanie li se spuse imediat ca vaporul se afla in port si li se indica unde este ancorat. Dupa o scurta cautare descoperira vasul si in acelasi timp si punctul de pe mal care tinea legatura cu el: o cabina in care un cetatean, aplecat deasupra unei mese mici de lemn, punea fara incetare stampile pe un vraf de hirtii.

Victor se duse la ghiseu si intreba foarte politicos cind pleaca vasul 'Sulina' in croaziera.

― La ora patru! ii raspunse functionarul, fara sa ridice ochii de pe hirtii si fara sa intrerupa stampilarea lor.

― Iertati-ma N-ati putea sa-mi spuneti daca ramine acelasi echipaj de saptamina trecuta?

Functionarul catadicsi in sfirsit sa-si ridice nasul din hirtii. Era un batrinel slab, cu nasul coroiat si cu niste ochelari mici, cu rame subtiri de metal.

― Adica pe dumneata te intereseaza echipajul? Pai de ce nu spui asa? Credeam ca vrei sa faci rost de vreun loc si locuri nu mai sint de trei zile. Si pe cine cauti, ma rog?

Victor tusi de citeva ori, ca sa cistige timp.

― Voiam sa las un raspuns cuiva de la timona

― Cui? Nu cumva lui Ispir? A fost retrogradat si dat la alt vas

Intr-o clipita, Victor pricepu ca Ispir trebuie sa fie timonierul vinovat de ciocnirea vasului cu bancul de nisip.

― Aa! Nu lui Nu e vorba de Ispir

― Atunci te pomenesti ca ai ceva cu mos cu 'Rechinul'? Asa-i zicem noi de cind cu povestea lui din Zanzibar.

― E pe vas, nu stiti?

― Stai putin, raspunse functionarul si incepu sa calculeze cu voce tare. Va sa zica la noua (Victor nu reusi sa descifreze ce trebuie sa fie la noua in mormaitul functionarului. La noua si jumatate (acelasi mormait), la zece (alt mormait) Cit e ceasul acum?

Functionarul duse mina la buzunar, dar Victor ii dadu mai repede raspunsul, privindu-si ceasul de mina:

― Zece si treisprezece minute. Foarte exact.

Omul de la ghiseu nu-i asculta raspunsul. Isi scoase tacticos ceasul sau, ii deschise capacul, se uita de departe la cadran si abia dupa aceea rosti, scarpinindu-se in cap:

― Zece si treisprezece minute Da (Iar mormai ceva neinteles.) Da! E pe vas! La magazia de combustibil, la usa a patra. La zece si douazeci de minute se urca la timona ca sa fumeze o pipa.

Victor era foarte multumit, dar fisticit. Nu stia ce e mai bine de facut. Sa ceara incuviintare pentru a urca pe vas, sau sa roage pe cineva sa-l cheme pe timonier! Il scoase din incurcatura functionarul.

― Ilie! striga el cu o voce surprinzator de groasa si de puternica. Ilie! Ai un pasager pentru 'Sulina'.

― Sintem doi indrazni Victor.

― Doi pasageri, Ilie Ii asteapta 'Rechinul' la 'si douazeci'.

Un marinar lung si desirat, rezemat de un stilp de fier, le facu tinerilor semn cu mina si, cind se apropiara de el, le arata o barcuta:

― Poftiti! Daca sinteti asteptati de mos Novacu, apoi e mai ceva ca un ordin.

Tic si Ursu continuasera cu un zel nemaipomenit cercetarile. Se scufundasera de zeci de ori cind unul, cind altul, scosesera la suprafata si transportasera pe mal zeci de bolovani, unii de dimensiuni uriase (opera lui Ursu), dar nu izbutira sa gaseasca pe nici unul vreo alta inscriptie. O adevarata movila de piatra se inaltase la marginea apei. Erau numai bolovani rupti de furia apei din pamintul stincos. Nici unul nu era daltuit de mina omului. Zelul cufundatorilor era insa prea mare ca sa se multumeasca cu ideea unui esec si sa intrerupa cercetarile. Curatind in partea aceea fundul apei de bolovani ('Avem cel putin un loc grozav pentru sarituri de pe trambulina', spusese Tic, pentru ca orinduisera bolovanii in asa fel ca movila sa poata fi folosita drept platforma), hotarira 'in unanimitate' sa continue cercetarile in alta directie.

In timpul cufundarilor, Tombi mai incerca vreo citeva stratageme, folosind semnale din codul convenit cu Tic, dar nu-i mai reusi nici una. Nu primi altceva decit niste amenintari, mai mult in gluma decit in serios. (La planul sau cumplit de razbunare nu renuntase insa definitiv.)

Cei doi cercetatori pornira cu barca de-a lungul tarmului, indepartindu-se de corturi. Incovoiati, ca doua cirje, cautau sa strapunga cu privirea adincurile.

― Stai, Tic! sopti Ursu emotionat. Ia uita-te acolo linga iesitura aceea. Nu vezi ceva lunguiet?

― Unde? intreba Tic, urmarind directia miinii lui Ursu. Acolo? Nu vad nimic, nici urma de fund. Dac-as avea ochii tai, as desfiinta lunetele.

― Uita-te bine, Tic, la fund. Precis e ceva acolo. Ceva ca un paralelipiped.

Tic tresari, isi incorda privirile, se uita in apa, pina i se umplura ochii de lacrimi, dar nu fu in stare sa descopere fundul.

― Fii atent ca sar! il anunta Ursu. Lasa-te in partea cealalta a barcii.

Ii asculta sfatul, aplecindu-se pentru mentinerea echilibrului barcii. Il urmari pe Ursu afundindu-se, pina ce-l innecara culorile apei. Dupa numai douazeci de secunde, Ursu aparu la suprafata apei, tinind ceva in mina stinga.

― O birna, Tic! spuse Ursu dezamagit. Nimic altceva decit o birna groasa, cu niste ciocuri de fier in ea. Eram convins ca am dat peste o coloana sau peste ceva asemanator. Ce sa fac cu ea?

― Scoate-o la mal! Poate o sa ne foloseasca la amenajarea trambulinei. Altceva?

Dupa ce arunca birna departe, pe mal, Ursu raspunse cu un glas nu prea multumit:

― Nimic, absolut nimic. Numai pesti cu duiumul. Dar ce ne trebuie noua pesti? Hai s-o luam in cealalta directie.

Cealalta directie insemna inapoi la movila si de acolo, in stinga, intr-o bucla usoara pe care-o facea marea. Ajungind cu barca in dreptul movilei, lui Tic ii veni o idee:

― Ce-ar fi sa amenajam trambulina? Numai bine timpul care ne-ar trebui pentru refacerea respiratiei.

Ursu primi cu bucurie propunerea. Simtea si el ca are nevoie de odihna. Cufundarile dese il obosisera. Nu reusea sa ramina sub apa mai mult de treizeci-patruzeci de secunde. Iar Tic, sarmanul, la fiecare cufundare, dupa doua, trei clipe, isi simtea plaminii in stare de explozie. Cei doi sapara intii la marginea apei, pina dadura de pamint tare, stincos. Se asteptau la asa ceva. Prima baza o facura din pietre mici, culese de pe mal, pusera apoi bolovani mijlocii, apoi bolovani mari, obtinind un turn cam de un metru. Dupa aceea asezara si birna. O acoperira apoi cu un strat gros de nisip si deasupra fixara trei bolovani mari, ultimii si cei mai mari care ramasesera pe mal. Birna lunga de un metru si jumatate si lata de vreo douazeci de centimetri ajungea deasupra apei.

― Oare tine? intreba Tic nerabdator. Pe mine sigur ca ma tine, dar ma gindesc la tine.

Ursu se ridicase pe turnul de piatra. Inainta fara teama pe birna. Lemnul parca ar fi fost infipt in munte si ancorat de pamint. Nici nu se clintea. Ursu isi desfacu de citeva ori bratele, isi lua elan si facu un salt mortal, neghemuit. Se roti in aer ca o linie dreapta si disparu in apa, aproape fara sa se auda.

In clipa aceea incepu sa latre Tombi, dar Tic nici macar nu intoarse capul. Inainta pe birna cu miscari gratioase de dansator. Tombi latra ca un apucat, folosind toate semnalele posibile din codul convenit, ba inventase altele si mai alarmante. Infuriat, Tic intoarse capul si furia lui se schimba in uimire. Nu departe de corturi poposise o masina si din masina coborau Nu avu vreme sa vada cine cobora. Piciorul ud ii luneca numai cu un centimetru. Simti golul, isi pierdu echilibrul si cazu in cel mai caraghios stil pe care si-l putea imagina. Cu picioarele cracanate, cu miinile in cautarea unui sprijin, cu capul zgiit spre corturi. Ba mai atinse apa si cu burta. Si, colac peste pupaza, urechile lui blestemate inregistrara niste hohote de ris. Era prea mult, mult prea mult. Imediat ce iesi la suprafata, se indrepta glont spre Ursu:

― Te rog din suflet. Numai zece minute. Hai sa le-aratam noi! Daca nu-i fac sa-si ceara scuze, in genunchi si cu capul in nisip, sa-mi spui mie 'cutu'.

Tic avusese timp sa-i observe pe cei care se desfatasera cu 'cazatura' lui. Erau doi barbati, unul inalt si slab adus din spate, cu o palarie alba de paie, alba ca omatul si cu niste ochelari, carora le luceau in soare ramele groase de aur. Altul, bondoc si chel, parca-si facuse meserie din a poza pentru caricaturisti, atit de caraghios era. Si alaturi de ei isi mladia silueta gratioasa o femeie inalta, cu fata ca o papusa, pe care niste copii incercasera toate acuarelele cu nuante de rosu. Erau, evident, toti straini. In fata corturilor, Tombi miriia la ei. Vizitatorii erau preocupati sa priveasca panorama vasta care li se oferea ochilor.

Tic il invita imediat pe Ursu la trambulina improvizata. Vlajganul inainta pe birna cu fata spre mare, dar brusc, prin miscarea unui singur picior, se roti, ajungind cu fata la tarm. Tic trase cu coada ochiului si-i vazu pe straini interesati. Femeia mai ales facea niste comentarii foarte aprinse. 'Cred si eu, isi spuse Tic, asemenea corp n-ati vazut voi nici in filmele trucate.' Si atunci se petrecu minunea. Putea fi oare numit altfel saltul lui Ursu de pe bucatica aceea de trambulina? Corpul lui Ursu se inalta in aer ghemuit, ca impins de un resort. Cind atinse limita inaltimii, se intinse drept ca o luminare. Imediat se roti in linie dreapta, la jumatate se ghemui, tot rotindu-se, apoi din nou in linie dreapta, din nou ghemuit si, inainte de a atinge suprafata apei, facu si o dubla miscare de pendul. Apa nici nu clipoci cind ii primi trupul.

'Ah, daca as fi avut un aparat de fotografiat la mine, isi spuse Tic in gind. Nu pentru saltul lui Ursu, pentru mutrele astora. Cind o sa mai aiba lumea un asemenea noroc!? Salt ca al lui Ursu s-o mai obisnui in lume. La urma urmei, n-a fost decit dublu, dar l-a prefacut el in cvadruplu, prin ghemuiri si intinderi. Saltul, gata. Dar mutre ca ale astora sint unice si ele reprezinta un moment in univers.'

Ciresarul era bineinteles intr-un moment de exagerare. Mutrele, daca ar fi sa vorbim obiectiv, meritau insa atentie si chiar un cliseu din partea unui maestru fotograf. Pentru ca numai urechile ramasesera nemiscate si in pozitia lor dintotdeauna. Restul era anormal si ravasit descompus si contribuia la acea atmosfera de pauza intre doua numere de circ.

Era rindul lui Tic sa-si arate maiestria si sa ofere si el caricaturistului nevazut citeva trasaturi inspirate. Merse spre capatul birnei cu spatele, prefacindu-se ca se uita pe cer in cautare de nori. Cind simti c-a atins punctul terminus, se roti cu patruzeci si cinci de grade. Ramase intr-o parte si executa, pentru prima data in viata lui, un salt si jumatate pornit de pe coasta, cu surub intreg. Cind isi scose capul afara din apa, vazu gestul de felicitare al lui Ursu si se multumi cu atit. Era convins ca vizitatorii ramasesera 'tut'.

Atitat si mindru, Tic facu un gest cu mina in semn de repetitie si Ursu clatina afirmativ din cap. Ciresarii erau la 'inaltime' si in aer, si in cadere. Repetitiile continuara fara incurajari de 'bis', dar cei doi saltimbanci de moment nu aveau nevoie de asemenea stimulente. Nimic nu-i amuza si nu-i indirjea mai mult sa-si continue salturile decit mutrele spectatorilor. Dupa o vreme insa nu mai tinura seama nici de asta. Sareau de amorul artei, inventind de fiecare data miscari noi, unele de un comic grotesc, reparat si innobilat doar in clipita cind miinile incepeau sa despice apa.

Tombi trai citeva momente de confuzie. Se uita cind la saritori cind la spectatori. Observa el la un moment dat o miscare printre spectatori, dar, mai repede decit datoria, birui in el gelozia. Nu pentru mult timp, dar si o secunda, in anumite perioade ale vietii, poate constitui un timp indelungat. Gelos de succesul stapinului sau (la care se adauga si amintirea unor momente in care jurase razbunare), furios ca nu poate sa-si demonstreze macar o parte din calitatile sale reale (rolul de paznic ii repugna), Tombi inchise ochii pentru citeva secunde, sau mai bine zis (pentru a avea o justificare) isi muta privirile de la masina la trambulina pentru a 'savura' (mincinosul!) un salt ireprosabil facut de stapinul sau pe spate, cu revenire insurubata pe fata (avusese grija si la amanunte). In acel moment se petrecu ceva, care in alte conditii nu i-ar fi scapat. Cind incepu sa latre stia si el (potaia, javra scirboasa!) ca e prea tirziu. Cei trei spectatori se urcasera in masina, dupa ce mai intii salutara cu miinile (lunganul cu palaria) pe cei doi actori saltimbanci. Pareau veseli si saluturile lor nu erau deloc lipsite de admiratie.

Asa ca Tic nu avu satisfactia unor scuze cerute in genunchi cu capul in nisip. Se multumi si cu amintirea mutrelor nefotografiate, ba gasi amintirea de o mie de ori mai valoroasa decit niste scuze care, foarte bine, puteau fi fortate si nesincere. Tombi insa latra de zor si, in latratul lui, Tic descoperi accese de sinceritate. Auzi duduitul motorului, vazu masina pornind, intii in marche-arrière, apoi rotindu-se acolo unde drumul ingust facea un ochi. Ajunsa cu botul spre sosea, masina tisni ca din catapulta.

― Ce-i cu tine, ma neghiobule? isi intreba Tic potaia cind se apropie de ea.

Tombi il conduse pe plaja intr-un anumit loc si incepu sa scormoneasca. Intr-o fractiune de secunda, Tic pricepu ce se intimplase:

― Ursule! tipa el. Ne-au luat piatra. Masina! Numarul!

Masina era departe de sosea. Nici cu ocheanul nu i s-ar mai fi putut citi numarul. Truda lui Ursu fu zadarnica. Nu mai era nici o speranta.

― Imbecilule! Cretin absolut! se rasti Tic la ciine. Acum imi spui? Marfa infama de hingher!

Tombi era atit de nenorocit, incit isi jura ca toata viata lui de ciine sa nu-si mai tradeze stapinul. Se fofila fara zgomot pe linga Tic si se duse la corturi. Drept pedeapsa, isi propuse sa stea tot timpul in soare si sa nu puna in gura, in ziua aceea, nici un strop de apa.

Timonierul isi primi cu vadita placere oaspetii. Le strinse mina cu putere. Il scutura prieteneste pe Ionel de umeri, se indeparta de ei, ii masura inca o data de la cap la picioare si iarasi pina la cap, apoi ii pofti sa ia loc pe o banca ingusta ca o lavita.

― Asa! Va sa zica tot te-ai gindit mataluta sa-mi faci o vizita, spuse dinsul, uitindu-se drept in ochii lui Ionel. Bun! Da' despre tovarasul dumitale nu prea stiu mare lucru.

La inceput timid, stingaci, rosu ca focul (primele vorbe ale timonierului descopereau tocmai lacunele sale), Ionel isi reveni, ba se simti cuprins de zel, cind auzi invitatia subinteleasa de a-si caracteriza prietenul. Si incepu sa indruge la repezeala tot felul de calificative: 'faima noastra', 'mindria scolii', 'eminent' si altele, care-l stinjeneau teribil pe Victor. De citeva ori acesta ii facu semn sa taca, dar Ionel continua, repetind de fapt cu alte cuvinte, ceea ce spusese o data. Victor interveni pina la urma, indrumind, pe nesimtite, discutia spre capitolul care-l interesa, scapind totodata de jena pe care o nascusera in el laudele lui Ionel. Vorbi tot timpul foarte limpede, cu o nuanta de stima in voce si cu logica ferma care-l caracteriza.

Batrinul timonier era atit de interesat de prezenta lui Victor, de purtarea sa si de felul cum vorbise, incit nu-si mai putea stapini bucuria. Cauta mereu ceva cu care sa raspunda, nestiind ca ochii lui plini de lumini calde, duioase, admirative ofera cel mai frumos raspuns:

― Ma gindeam adineauri ca poate as fi izbutit sa strecor duhul marii in dumneata. Duhul cel bun al marilor, ca marea are si un asemenea duh

― La toti ne place marea, spuse Ionel. Din prima clipa ne-am inteles cu ea.

Batrinul cazu un moment pe ginduri. Inchise alene ochii. Cind ii deschise, in ei erau lacrimi ciudate.

― Da da Multor oameni le place marea, fiindca vad intr-insa atita libertate si atita necuprins Hm ar vrea sa fie ca ea.

Victor descoperi in cuvintele acelea parca un ecou dintr-un vers scris cindva de unul dintre marii poeti ai lumii: 'Homme libre, toujours tu ch riras la mer La mer est ton miroir'[1] Nu spuse insa nici un cuvint. Isi incrucisa bratele la piept intr-o atitudine scolareasca.

― Da da continua timonierul. Eu am vazut multe din intilnirea asta necontenita dintre om si mare. Ca am trecut prin toate marile lumii si peste tot unde-s mari sint si oameni Odata, pe marea Caraibelor

Batrinul nu putea sa scape de vechea lui meteahna. Incepu sa depene un sir de istorii care zugraveau mari, oameni, obiceiuri. Ii placea mai ales sa vorbeasca despre paminturile acelea inconjurate din toate partile de apa, 'paminturi daruite si aparate de mare', cum le numea el.

Cei doi tineri ascultatori aveau impresia ca le trec prin fata ochilor pagini din jurnalul capitanului Cook. Se straduiau sa-si asculte cu atentie gazda, dar, cu toate eforturile lor, nu reuseau sa se concentreze. Fara voie, gindurile le zburau in alta parte. Si amindoi aveau sentimentul vinovatiei. Numai ochii lor erau atintiti asupra batrinului, dar de multe ori nici ochii nu-l vedeau. Vorbele care umpleau incaperea veneau parca din alta lume. 'Cita ingratitudine din partea noastra!' isi spuse in gind Victor.

― Da' mi se pare ca timpul trece, se trezi batrinul si scoase lenes un ceas mare din buzunar. V-as fi spus eu lucruri si mai multe si mai minunate daca n-ar trebui sa ne facem si obligatiile. Ca-mi inchipui ca si-mneavoastra aveti treburi.

Ionel isi lua inima in dinti si intreba cu un ton de timiditate in glas:

― N-ati putea sa ne mai daruiti citeva minute? Am vrea sa va cerem niste lamuriri.

Dupa ce se mai uita o data la ceas, vrind parca sa dea a intelege ca timpul e foarte grabit, timonierul clatina din cap:

― Daca v-am spus atitea istorii, cum sa nu va dau si lamuriri? E chiar mai placut si se potriveste mai bine unui batrin cind sta de vorba cu tinerii.

― Acum mi-a venit in minte o intrebare, se scuza Ionel. Cind se face o croaziera, viteza vasului e aceeasi ziua si noaptea?

― Asta depinde, raspunse timonierul, uitindu-se din nou la ceas. Nu ca ar fi vreo deosebire in circulatia de zi sau de noapte. Depinde Si ziua si noaptea se pot intimpla o seama de neprevazute. De pilda, in croaziera noastra, intr-o noapte, din cauza unor defectii la masini, am stat aproape tot timpul pe loc. Ziua a trebuit sa recuperam timpul pierdut, numai ca neghiobul ala de timonier de zi a bagat vasul intr-un banc de nisip. Am avut mare noroc. Puteam ramine acolo multa vreme.

Ionel si Victor, care memorase aproape intreaga povestire a generosului cirmaci, oscilau intre spaima si bucurie. Spaima pentru ca-si dadeau seama de eroarea strecurata in calcule, bucurie pentru ca aveau in fata lor singurul om care putea sa inlature aceasta eroare.

Ionel se prefacu foarte mirat auzind vorbele timonierului, sau poate ca nici nu era nevoie sa se prefaca:

― Vreti sa spuneti ca in prima noapte atunci cind ne-am intilnit vasul a stat mai mult pe loc?

― Intocmai. S-a intimplat ceva la cazane. Un nepricopsit de fochist

― Probabil ca ati uitat sa-mi spuneti, atunci, noaptea il stirni Ionel.

― Pai nu-i asa Abia dupa ce-ai plecat mataluta Stai, stai ca eu observasem ceva nelalocul lui si in timp ce vorbeam. Ai dreptate. Vasul isi domolise viteza.

Tot calculul lui Ionel fusese in zadar. Se hotari brusc sa intrebe deschis, in fata:

― Ma bate un gind, incepu el. Cam cu cinci minute inainte de a ne intilni la cabina, in prima noapte, puteti sa calculati pe unde eram?

― Foarte precis? intreba la rindul sau batrinul. Sau mai cu aproximatie?

― Stiu eu? se intimida Ionel. Daca ati putea 'foarte precis'

Timonierul se cufunda in ginduri. Pesemne calcula, pentru ca apela deseori la degete. Le sucea, le rasucea, le impreuna, le separa, le stringea in pumn.

― Da' ia spune drept! se hotari el, in sfirsit. De ce vrei asa de precis? Ai vazut ceva pe-acolo?

Inimile ciresarilor se facura ca niste purici. Amindoi se straduiau sa ramina calmi. Victor se rosi. Ionel, care trebuia sa dea raspunsul, se facu livid la fata:

― Da recunoscu el. Am vazut ceva, cu cinci minute inainte de a iesi dumneavoastra din cabina.

― Atunci nu m-am inselat asupra locului. Da, da! se bucura batrinul. Eram in dreptul locului la Ochiuri. Asa-i zice tarmului acolo, fiindca, de departe, scobiturile din tarm seamana cu doi ochi. Tot acolo-i un salcim mare, urias, pe acela trebuie sa-l fi vazut in noapte, daca s-o fi aprins vreun fulger pe cer.

Ionel iesise parca din mormint. Din livida, fata i se facu dintr-o data rosie ca purpura. Stia unde se afla Palatul de clestar, dar nu numai atit. Printr-o fericita intimplare, ciresarii isi facusera tabara chiar in acel loc. Numai salcimul disparuse.

― Nu mai e acolo salcimul, spuse el. L-a lovit azi-noapte trasnetul si l-a retezat de la jumatate.

― Sarmanul! ofta batrinul. Imi placea sa ma uit la el de pe mare. Era tare mindru si impunator Dupa cum vad eu, acolo v-ati salasluit O sa va salut de pe vas dar asta la intoarcere, ca atunci vom trece pe acolo in plina zi. Numa' dac-o sa mai ramineti

Cine putea sa ia in seama, atunci, precizarea batrinului? Cei doi ciresari erau atit de fericiti, ca nu stiau cum sa zboare ca sa ajunga mai repede la Ochiuri adica la Palatul de clestar. Pina la Ochiuri, trebuiau sa mai faca insa o escala in oras.

Dan dormea sau poate dormita, in clipa cind Victor si Ionel incepura sa-l zgiltiie.

― Scuzati, raspunse cel trezit din somn. Rezervat pentru tineri si cu ziar la picioare Ce?!!

Sari, buimac, holbind ochii. Doi baieti si doua fete rideau in fata lui, dar nu cu un ris ironic. Parca toata bucuria lumii stralucea in privirile lor.

― Adica incepu sa se bilbiie Dan. Deci cum cam Ma! urla el. Nu cumva ati descoperit Palatul in timp ce eu dormeam? V-ati inspirat poate din visul meu

― Hai, hai mai repede la Palat, il scutura Victor. Nu l-am descoperit inca, dar stim unde e

Deodata Dan tresari si-si lungi gitul intr-o anumita directie:

― Cioculetul! arata el cu mina. Sa mor daca nu-i cioculetul meu.

Fostul lor vecin de calatorie se afla chiar la intrarea parcului. Nu-si arata decit profilul. Pentru ca se uita cu atentie la trei persoane care coborisera dintr-un taxi. Doi barbati si o femeie. Nu se uita atit la ei, cit la un obiect ciudat, pe care unul dintre barbati il tinea in amindoua miinile. Un bolovan.

― Ia uitati-va la el! Zau ca ne urmareste pe noi. Se preface ca un nating ca-l preocupa un bolovan, dar trage cu coada ochiului incoace.

Victor il impinse cu forta inainte. Ii arata o sacosa. Fiecare ciresar avea ceva in miini. Pornira. Dar, cind ajunsera la poarta parcului, Dan nu-l mai zari nici pe posesorul cioculetului, nici pe cei cu bolovanul.

Cita tristete era in schimb la corturile de linga salcimul trasnit! Ursu se asezase la umbra cortului mare, Tic la umbra cortului mic. Se separasera parca pentru a-si trai fiecare tristetea proprie. Din cind in cind, se uitau unul la altul, dar de fiecare data isi vedeau mutrele jalnice si-si inchipuiau, pe buna dreptate, ca trebuie sa arate la fel. Schimbul de priviri semana cu niste cautaturi in oglinda. Undeva, la mijlocul plajei, Tombi se autoflagela. Isi clatina fara incetare capul, ca o incuviintare la toate insultele pe care i le adresase stapinul sau, iar limba ii atirna afara din gura, de parca ar fi vrut s-o transforme in carne fripta.

― Tic! se hotari brusc Ursu, ridicindu-se in picioare. De ce sa ne tinguim?! Nu crezi ca ar fi mai bine sa cautam in continuare? Poate gasim alta piatra.

Lui Tic i se facuse lehamite de viata. Raspunse ca un om care-si pregateste mormintul:

― Si ce dac-o sa gasim alta piatra? O sa fie alta nu aceeasi. Asasinul!

Auzindu-l, Tombi isi ascunse capul in nisip.

― Hai, Ticusorule! Lincezeala duce intotdeauna la pesimism. Hai sa cautam, ce dracu'!

Tic se scula, dar pasii care-l duceau spre barca pareau ai altcuiva. Nici nu puse mina pe lopeti. Nici macar nu-si mai atinti privirile asupra apei.

― Ultimul salt a fost extraordinar, Ticusorule, incerca Ursu sa-l inveseleasca si sa-i transporte gindurile in alta parte. Surubul de la sfirsit

― Atunci ne-au sterpelit comoara Si banditul de Tingulica, potaia, javra, cretinul Iar eu? Cel mai mare neghiob de pe pamint. Vezi, Ursule, unde duce infumurarea?

Era atita sinceritate si atita convingere in spusele lui, ca pe Ursu il apuca risul.

― Da, continua Tic. Noroc ca sintem toti la fel. Stii tu ce-mi trece prin cap? Sintem niste neghiobi, Ursule Unii mai mici, altii mai mari, dar nu dupa virsta

Ursu rise si mai tare, desi constatarea lui Tic il privea si pe dinsul.

― Chiar neghiobi, sau niste simpli candidati la neghiobie? intreba el. Te gindesti la descoperirea lui Ionel sau la altceva?

― La altceva, Ursule. Intotdeauna cind mi se intimpla ceva rau, imi vin gindurile bune, dar nu ginduri de viitor. Ginduri intirziate, adica fara nici o valoare.

Ursu se oprise din vislit. Se uita undeva in fundul apei, si parea ca nu-l asculta pe Tic.

― Hei, Ursule? zise acesta. Ma auzi? Tie nu-ti spune nimic barca asta nenorocita?

― Barca?! se trezi Ursu. Ce sa-mi spuna? Ce-ai zis si tu. Ca e cam nenorocita.

― Ei, bine, javra asta de barca mi-a dezvaluit un gind bun, bineinteles un gind intirziat.

Ursu ridica din umeri neputincios. Nu banuia ce ginduri pot sa treaca prin mintea tinerelului.

― Ia spune tu! Nu sintem noi niste natarai? Si cu ce-ai gresit tu ieri ca sa-ti dam o asemenea cazna? Si cind ma gindesc ca m-am mai urcat si eu in cotiga!

Vislasul se lovi cu mina peste frunte, lasind sa-i scape lopata in apa:

― Ce sa-ti spun? Poate ca ne-a cuprins o psihoza in masa. Chiar nimanui sa nu-i treaca prin cap? Si, dac-ai sti,

Ticusorule, cit m-am chinuit! N-am vrut sa-ti spun, dar sa stii ca am febra musculara.

― Vezi? Umflam barca o incarcam cu bagaje Daca mai incapea cineva lua vislele Daca nu, o trageam simplu, prin apa, cu o fringhie Sau o impingeam Si asta din vina ta, Ursule.

― Stiu, accepta Ursu. Dar nici altora nu le-a trecut prin cap.

― Pai de asta zic ca-i vina ta. Daca ne-ai fi lasat si pe noi sa tragem cotiga, cine stie Ideile bune se nasc in fata greutatilor.

― Nici n-ati fi putut-o urni, Ticusorule. Chiar daca v-ati fi unit eforturile De asta n-am vrut sa va las.

― Si mi-a mai venit o idee Tot buna tot intirziata

― N-o mai spune! De ce sa ne necajim? Mai bine hai sa ne cufundam in apa. Parc-as zari ceva pe fund.

― De ce sa n-o spun? E vorba de Tingulica. Daca l-as fi dat jos din tren

― Da' ieri cind ti-a adus baba acasa nu mai spuneai asa

― Tot geniul crimei a vorbit in el. Daca nu puneam mina pe cotiga, pina la urma ii venea cuiva ideea transportului cu barca.

Ursu isi intoarse privirile spre tarm si ochii lui ageri observara departe, linga sosea, un nor de praf. 'Acu' e acu'!' isi spuse in tacere.

― Ticusorule Vin! Intr-un sfert de ora sint aici

Tic tresari. O clipa crezuse ca se intorc cei care-i luasera piatra. Da, inca inainte de a se uita, ghici dupa privirile lui Ursu, dupa mutra lui, cine sint cei care vin. Si simti ca-l apuca ameteala.

― Stai putin, se forta Ursu sa-i vina in ajutor. Trebuie sa gasim ceva. Stii ce cred eu? La ora urmei ce-a fost? Un bolovan acolo. O piatra. O fi scrijelit-o cineva din joaca.

Ursu nu era convins de o iota din ceea ce spunea. Cu atit mai mult Tic.

― Era o inscriptie, Ursule. O inscriptie veche. Daca n-am putut sa-i descifram literele

― Hai mai bine sa ne intelegem. Gata! Sa nu le spunem nimic. Sau sa aminam marturisirea pentru mai tirziu. N-ai vazut si tu ca piatra a ajuns aici printr-o intimplare? Cit am cautat si n-am gasit urma de alta piatra cu inscriptii.

Tic era in mare dilema. De mintit stia ca n-are voie sa minta. Dar, pe undeva, propunerea lui Ursu ii convenea. Ii raspunse acestuia, aproape speriat:

― Stiu eu, Ursule Doar dac-am amina cu o zi, doua. Poate ca piatra chiar a ajuns aici din intimplare. Pina la locul Palatului Cit crezi tu ca mai este pina acolo?

― Cel putin zece kilometri. Poate chiar unsprezece. Dupa cum vezi, destul de mult. Nu poate sa aiba nici un amestec Palatul cu piatra noastra.

Mai de voie, mai de nevoie, Tic admise argumentele vlajganului.

―Te-as ruga insa ceva, Ursule Daca vezi ca dupa doua zile tot nu spun nimic, te rog sa-mi amintesti de intelegerea noastra Nu de alta Dar si infumurat si mincinos, e cam mult.

Cu aceasta intelegere, cei doi pornira in intimpinarea prietenilor lor. Acestia veneau parca in ritmul unui vals. Isi fluierau singuri melodii si agitau sacii, cosurile si plasele cu rosii, castraveti, ridichi, ardei si ceapa, ca pe niste trofee.

― Te pomenesti c-au achizitionat totul cu ajutorul unui pariu! se inviora Tic.

― Ura! Ura! striga Dan din toti rarunchii, inainte de a i se impletici picioarele in nisip si de a se intinde cit era de lung in fata corturilor.

― Ura! striga la rindul sau Ionel, dupa ce-si infipse bine picioarele in nisip.

― Ura! raspunse Tic cu voce extrem de slaba, ca o obligatie, ca un ecou indepartat. Ati cistigat la loz in plic, sau ati invadat vreo gradinarie? Sau ati renuntat la cinste?

― Veste mare, baieti! se imbujora Lucia. Gata! Nu mai plecam.

Ursu nu intelese. Nici Tic. Cei veniti lasara cosurile jos, facura apoi cerc in jurul napastuitilor si, prinzindu-si miinile, incepura sa topaie ca la hora. Pina si Maria participa cu tot sufletul la acea descarcare de voiosie si bucurie.

― Hai! Lasati mutrele de inmormintare! striga Dan. Intrati in hora si jucati.

― Stati! striga deodata Maria, oprind jocul. Priviti Palatul.

Mina ei intinsa intr-un gest superb indica tarmul marii. Toti isi atintisera privirile intr-acolo. Si-n ochii celor cinci se aprinsera licariri ciudate.

― Palatul de clestar! continua Maria. Da, Ticusorule! Aici e palatul. Nu simtiti ca e gata sa va ofere toate misterele si saloanele lui?!

Marea era calma, obsedant de calma. Dar era si adinca, obsedant de adinca. Isi pastra tainele in adincimi. Nu voia sa le ridice la lumina zilei.

― Adica? intreba Tic, intr-un tipat care sfisie brusc poezia din jur. Spuneti!

― Aici e Palatul, Tic, incerca Ionel sa-l linisteasca. Adica aici trebuie sa fie. In aceste locuri linga pleoapele acestea ale tarmului.

Dar cum ochii lui Tic si ai lui Ursu cerseau mai multa limpezime, Ionel se apuca sa le relateze intilnirea si convorbirea cu timonierul. Toti asteptau sa vada inflorind bucuria pe fetele ascultatorilor. Dar, in loc de aceasta, pe masura ce vorbele rasunau, chipurile lor se intunecau. Tic se uita la Ursu, Ursu la Tic. Ce puteau sa faca? Vazindu-l pe Ursu ca tace, Tic isi ascunse cu un gest copilaresc capul intre umeri si incepu sa vorbeasca:

― Din pacate, noi am aflat lucrul asta inaintea voastra, numai ca n-am stiut

― Dac-ai participa la un concurs de nonsensuri, il intrerupse Dan.

― Pe care l-ai cistiga tu, nu uita sa adauge Tic. Si lasa-ma in pace! Acum sint pe picior gresit Da! Am descoperit Palatul si l-am pierdut, adica ni s-a furat Pentru ca eu sint un infumurat, javra aia un cretin, iar voi, si eu, niste niste neghiobi, dupa chestia de ieri cu barca

Toata supararea, toata furia, toata ciuda din el izbucnise. Se potoli repede, dar cu sentimentul unui om care merge spre esafod. Povesti tot ceea ce se intimplase la corturi de la plecarea pina la inapoierea prietenilor, fara sa uite vreun amanunt, fara sa exagereze si, mai ales, fara sa se ierte.

― Asta-i! Studiile acelea de caricatura ne-au furat inspiratia!

― Cioculetul! sari in sus Dan. Cioculetul. Nu l-ati vazut? Se uita la noi si la aia cu piatra. Ah, Tic! Dac-ai sti ca i-am avut in fata ochilor! Si am vazut bolovanul in mina lor!

― Cum? sari la rindul sau Tic. Si nu Si n-ai fost nici macar curios Eu daca as fi fost in locul tau, as fi inlocuit bolovanul cu cu un pepene

― Dac-am fi cumparat pepeni se tingui Dan, apoi continua adresindu-se Luciei si Mariei: Vedeti daca n-ati ascultat? Ati spus ca o sa ne fie prea greu la carat Ce ne facem?

― Stai o clipa, Tic! interveni Victor. Eu nu cred ca piatra s-a furat Asteapta! Aia au vazut piatra ingropata in nisip Au crezut poate ca ei au descoperit-o. Plaja e proprietate publica. Daca piatra ar fi fost afara din nisip, linga corturi da Ii puteai acuza. Pierderea insa e cumplita, Tic. Intr-un fel e si o confirmare venita exact la timp Inseamna ca Palatul de clestar se afla aici Cine stie insa ce cuprinde inscriptia? Voi nu va puteti aminti?

― Erau doar citeva litere, raspunse Ursu. Niste litere ciudate, pe care nu le-am mai vazut nicaieri Unele crestaturi erau acoperite de nisip. Le-am curatat noi cu niste betisoare. Pe acelea ni le putem aminti.

― In loc sa ne bucuram spuse Lucia. Dar de ce-au luat totusi piatra? Daca sint turisti de genul celora care au aparut la Atena, stiti, care si-au insusit cu buna stiinta tot felul de antichitati? De ce-au luat piatra?

― Pentru ca era ingropata in nisip, v-am mai spus. De ce sa complicam lucrurile? Acum, gata! N-avem ce face.

― Eu nu-s de acord! se impotrivi Tic. Era piatra noastra? Era! Chiar daca n-am pus pe ea eticheta proprietarului. Avem sau nu dreptul s-o aducem inapoi?

― De unde? intreba Ionel. Si mai ales cind? Si, mai ales, cum?

― Si mai ales cine? intreba Tic. Asta-i lucrul cel mai important. Restul nu conteaza. Eu!

― Chiar daca ai da peste straini, Ticusorule, cum o sa-i poti convinge ca n-au descoperit ei piatra?

― Asta nu ma intereseaza, Lucia. Am sau nu dreptul sa aduc piatra inapoi? Ei bine, Tic va jura aici ca va aduce inapoi piatra, chiar de-ar trebui sa se transforme pentru o vreme in Arsène Lupin Bineinteles, trebuie sa ma mai gindesc putin

CAPITOLUL VI

Tic fusese optimist, prada unui acces de moment, cind adaugase cu cel mai firesc si mai dezarmant ton din lume ca, pentru a-si relua dreptul de proprietate asupra inscriptiei, va trebui sa se gindeasca 'putin'. Nu voise altceva decit sa obtina permisiunea de a se folosi de un anumit timp pentru intocmirea unui plan de actiune. 'Putinul timp' cerut de el se prefacuse in lungi ore de nesomn, adica de meditatie si de cautare. In mintea lui, gindurile facura cele mai nebunesti si mai fantastice acrobatii. Dar, din nefericire, in clipa cind il cuprinse somnul, sau, ca sa-i respectam personalitatea, in clipa cind dadu voie somnului sa-l cucereasca, gindurile ii incremenisera undeva printre aparatele de gimnastica ale creierului, fara sa se fi dizolvat intr-un atit de necesar plan de actiune. 'Asa sint eu facut, pesemne, se consola Tic inainte de a adormi. Trebuie sa las totul in seama inspiratiilor de moment.'

Prima inspiratie de acest fel, cind se scula in zorii zilei, fu aceea de a-i ierta lui Tombi pacatele si de a-l invita cu dinsul in temerara intreprindere. Tombi ii raspunse printr-o incuviintare de o inalta demnitate canina si abia dupa aceea se duse sa goleasca cu clefaituri regulate strachina cu apa, de care nu se atinsese nici cu coada macar. Asa se face ca, o data cu rasaritul soarelui, doua fiinte, un tinerel cu parul ciufulit si cu nasul obraznic si un ciine obisnuit, banal, daca te luai dupa blana, coada si urechi, pornira voiniceste spre soseaua inca pustie.

De la primul contact cu soseaua, aparu in fata celor doi cutezatori norocul, sub forma unei motociclete, pe care se lafaia in huzur o singura persoana. Tic medita o singura clipa si dadu cu piciorul (si la propriu si la figurat) acelei forme saracacioase de noroc.

― Din cauza ta, pezevenghiule, se adresa el lui Tombi. Mi-a fost mila sa te vad alergind cu limba scoasa in urma motocicletei. Desi ai fi meritat cu virf si indesat. Ba cred ca nici un avion de cursa lunga nu ti-ar ajunge ― dus si intors ― pentru pedeapsa pe care o meriti

In ziua aceea Tombi era dispus sa accepte orice. Mai ales ca 'orice'-ul era foarte indulgent fata de atitudinea din ziua care trecuse. Daca stapinul sau nu folosea acele 'epitete scirboase', care-l trimiteau cu atita dispret in lumea ciinilor 'de toate zilele' ― si pe care le ura atit de feroce Tombi ― insemna ca a inceput ziua sub zodie buna. Cu multa grija se straduia sa-si pastreze demnitatea, fiind sigur ca in felul acesta va intra din nou ― mult mai repede ― in gratiile stapinului.

A doua ocazie se prezenta sub forma unei masini luxoase, in care s-ar fi putut gasi un loc si pentru Tic. Ciresarul ii facu insa semn de 'liber' cu mina si inca printr-un gest deosebit de elegant. (Daca gestul ar fi avut alta semnificatie, de pilda, oprire, in mod sigur ca s-ar fi gasit un loc si pentru Tombi in interiorul limuzinei sau macar in portbagaj.) A treia ocazie se lasa foarte mult asteptata, dar pina la urma aparu si ea. Un camion plin cu zarzavaturi, care urmau sa fie desfacute pe piata la Constanta. Soferul opri din initiativa proprie si-l invita pe Tic in fata, unde mai ramasese un loc liber. Lui Tombi i se facu loc pe platforma din spate. Astfel ajunsera cele doua fiinte in centrul celui mai mare oras de pe litoral.

Dupa ce lasa in cabina soferului multumirile de rigoare si-l dadu jos de pe platforma pe Tombi, ciresarul se interesa la primul militian cum se poate ajunge in parc. Primi indicatiile si, un sfert de ora mai tirziu, plimbaretii matinali din ochiul acela de verdeata se desfatara privind mersul si gesturile unui tinar si talentat filozof, sau, precum ziceau unii, ale unui fecior de filozof. Mai tirziu, vazind atentia cu care privea fiecare pom, fiecare frunza, fiecare pasare, il decretara naturalist, pe urma meteorolog, iar dupa un schimb de cuvinte cu Tombi si, mai ales dupa un schimb de gesturi, incepura sa se faca pariuri, unu contra zece, ca tinarul este dresor de circ (tocmai se anuntase sosirea unui circ in oras).

La ce concluzii ajunsese Tic in reflectiile lui? La una singura, si anume aceea ca vizitatorii care-i luasera fragmentul de inscriptie calatorisera cu un taxi. Faptul acesta ii fusese semnalat de Ursu si confirmat de Dan. Transformarea singurului fapt sigur, concret, in concluzie insemna pentru Tic a actiona.

― Ei, acum sa te vad, desteptule, se adresa el lui Tingulica in limbajul cel mai secret. 'Aia' au coborit din taxi aici, in fata parcului, ieri la prinz. Esti tu in stare sa le mirosi urmele?

Ciinele se misca de citeva ori de jur imprejur, facu din labe niste semne disperate, dar, vazind ca nu este inteles, isi intipari labele in nisipul aleii, apoi le stropi intr-un mod foarte discret.

― Aaa! pricepu Tic. Ti-i teama ca s-au spalat strazile. La asta nu m-am gindit.

Prin citeva intrebari iscusite puse unui controlor de autobuze, afla ca strazile se stropesc de trei ori pe zi. Prin urmare mirosul lui Tombi nu-i era de nici un folos. N-avea alte resurse decit inteligenta proprie.

Orasul devenea tot mai animat si lui Tic lucrul acesta ii convenea. Asteptase cu nerabdare sa treaca primele ore ale diminetii. Sansele de a zari, el sau Tombi, din intimplare, unul dintre personajele care se falisera pesemne intr-un hol de hotel, sau undeva pe plaja, cu talentele lor arheologice, cresteau. Tic repeta cu voce inceata fraza pe care o rostise in gind, cu citeva clipe inainte, si retinu din ea doua elemente: 'hotel' si 'plaja'. Era extrem de bucuros.

― Vezi, ma caraghiosule! Un rationament bun, o fraza oarecare si startul e gata. Degeaba dai din coada ca n-ai nici un merit. Acum fuga la O.N.T. ca sa luam adresa celor citeva hoteluri din oras.

Cele 'citeva hoteluri' din orasul Constanta erau raspindite pe o distanta de vreo saizeci de kilometri si se insumau intr-o cifra cam astronomica pentru posibilitatile de investigatie ale ciresarului. Folosind insa metoda reducerii (cu destula darnicie), retinu pe lista sa din creier vreo douazeci de hoteluri, cea mai mare parte aflindu-se in Mamaia. Era bucuros cind afla ca fiecare hotel are sute de camere, isi propuse sa fie mai prudent in exprimarea sentimentelor, nu pentru alta, dar ca sa nu-l induca in eroare pe Tombi. 'Prostul ar putea sa creada ca treaba e ca si rezolvata si am prea mare nevoie de atentia si vigilenta lui la ora asta.'

Ciresarul se urca in primul firobuz, dupa ce-si marturisi printr-un gest blajin neputinta. Ciinele nu avu nevoie de alta recomandare. Cu demnitatea-i binecunoscuta, alerga dupa vehicul. Cind intilnea cite o javra in drum se prefacea ca se afla in intrecere cu firobuzul. Asa se face ca in urma vehiculului, sau pe aceeasi linie cu el, alergau la un moment dat vreo sapte, opt dulai.

Cind cobori din firobuz exact in centrul statiunii, Tic ramase multa vreme mut de admiratie. Tot ce vedea in jurul sau era elegant, semet, vioi, ispititor. Ca o diadema stralucitoare, cocheta, pe fruntea unei fete frumoase.

― Vezi, ma ingratule, in ce paradis te-am adus? In sfirsit voi lasa si eu o maxima in enciclopedii ca ala de la picioarele Vezuviului: 'Sa vezi Mamaia si apoi sa traiesti'. Ca sa nu fiu egoist Ce spui? Pacat ca n-am timp s-o admir asa cum merita Va sa zica, draga Tombi, trebuie sa descoperim in hotelurile astea grozave trei persoane printre atitea alte mii. Dac-ar fi un singur hotel in care sa cautam, n-am apela la 'noi', ar ajunge pentru asta chiar si Dan. Dar pentru ca sint atitea Adica, de ce sa nu cautam noi intr-un singur hotel? Pentru asta trebuie sa descoperim mai intii un anumit taxi. Vezi daca lucram cu metoda?

Erau mai multe statii de taxi in Mamaia. In fata fiecarui hotel se afla una.

― Cam multe taxiuri, Tombi. Asa, sa intrebam din sofer in sofer, prea grea treaba si prea putine sanse. Nu vezi? Un du-te vino necontenit. Hai sa inventam o metoda, ce zici? o metoda infailibila Rizi, hotomanule, ai simtit c-am dibuit-o? Dar mai intii avem nevoie sa intram la un debit.

Tinarul intra intr-un debit, cumpara ceva, infasura acel ceva intr-o foaie alba de hirtie pe care o primise cadou de la debitant. 'Ceea ce inseamna ca am o infatisare cuceritoare ― bun indiciu pentru inceput', isi spuse el in sinea lui, apoi cu un aer foarte senin, foarte vesel si foarte sigur opri primul taxi care trecu prin fata lui.

― Bonjour, monsieur, se repezi soferul. Désirez-vous une toute petite promenade? Oui, ma foi, quel beau temps et si vous n'avez pas vu la splendide station d'Eforie ou l'autre toile de la Mer Noire, pas trop loin d'ici, Mangalia[2]

Tic lasa soferul sa-si decline cunostintele de limba franceza si talentul de negutator, convingindu-se si mai mult de stralucirea infatisarii sale, atit de necesara, dupa parerea lui, in situatiile care vor urma, sau mai bine zis care vor trebui sa urmeze. Raspunse cu o prestanta calma, sigura in vorbe si mai ales in mimica:

― Vous tes tr s gentil, monsieur, et, pour a je vous remercie. Mais, s'il vous plait, nous pouvons continuer notre conversation dans votre langue maternelle Je la connais aussi. Si vous tes d'accord[3]^l

― Cu multa placere, raspunse soferul. La fel astept si dorintele dumneavoastra.

Tic folosi un accent stricat, stilci de asemenea citeva cuvinte. Soferul insa intelese despre ce este vorba. In dimineata zilei care trecuse, la kilometrul douazeci si trei (era exact in fata taberei), cazuse dintr-un taxi un 'stilou strain'. 'Poate ca apartine chiar soferului', sugerase Tic. (De fapt acesta era nodul problemei.) Pagubasul se poate adresa la hotelul 'Albatros', intrebind acolo de 'le petit monsieur Cerise', care probabil va discuta cu cineva in fata hotelului. Soferul multumi, demara si pleca in cautare de clienti. Un sfert de ora mai tirziu 'stiloul strain' al domnisorului Cerise de la 'Albatros' era pe buzele tuturor soferilor de taxi din Constanta.

― Tombi draga, ne asteapta citeva momente grele, se tinguia Tic, in timp ce se plimba distins, cu miinile la spate, prin fata hotelului

Prima masina care opri in fata 'Albatros'-ului era o Volga. Soferul veni gont la Tic.

'Va sa zica s-au difuzat cele mai precise semnalmente', zimbi ciresarul.

― Domnisorul Cerise? se hotari in sfirsit soferul in romaneste, dupa ce folosi citeva fraze prinse lautareste in engleza, germana si spaniola, care in loc de identitate cereau indicatii despre vreme, cartofi sau tigari.

― Exact! Aveti cumva vreo dorinta? intreba Tic cu un accent imposibil.

― Nu ati gasit dumneavoastra ieri, pe soseaua spre Tulcea, un stilou Parker?

― Parker? se prefacu Tic iscoditor. Ce fel de Parker? Aveati si pasageri in masina?

― Doi gemeni, imbracati in salopete albastre, si bunica lor. Mergeam spre

― Nu va suparati, zimbi Tic fermecator. Nu e stiloul dumneavoastra. Poate ca l-ati pierdut la statia de benzina

― S-ar putea. Chiar va multumesc pentru idee si ma iertati pentru deranj.

Al doilea sofer pierduse, conform previziunilor lui Tic, tot un Parker cu capac si cu penita de aur, dar, cum transportase o pereche de tineri, fu indrumat sa-si caute stiloul la biroul obiectelor gasite.

Al treilea sofer pierduse un Parker de culoare albastra cu teava de supt in penita. Acesta se plimbase pur si simplu cu masina goala, pe sosea. Multumi politicos pentru ideea de a cauta stiloul la bariera orasului.

Al patrulea sofer era colectionar de stilouri si le pierduse pe toate. Probabil ca-i cazusera unul cite unul, din suta in suta de metri, dintr-o servieta, prin portiera pe care-o uitase deschisa.

― N-aveati pasageri in masina? intreba Tic oarecum indurerat de nesansa colectionarului.

― Nu, din pacate. Duceam niste medicamente la un spital. Tot felul de drajeuri si de fiole.

― Mare noroc ati avut, il consola Tic. Daca s-ar fi prapadit medicamentele.

Dupa ce colectionarul pleca, Tic ii sopti lui Tombi:

― Asta era sa ma dea gata, uritule. Pacat ca are structura unui creion ros-albastru. Jumatate e destept, jumatate moron.

Al cincilea parea cel mai sigur dintre toti cei care se prezentasera pina atunci:

― Draga domnule, incepu el, nu stiu marca stiloului, nu stiu cum arata, nu stiu ce culoare are. Mi l-a facut cineva cadou chiar ieri dimineata dupa o cursa lunga. Mi l-a dat invelit in hirtie.

'Ce usor ar fi sa-l prind pe asta, isi spuse Tic. Ia sa-i intind o cursa, una mititica.'

― Si nu v-ati uitat, macar de curiozitate, sa vedeti daca intr-adevar e un stilou in pachetelul acela? intreba Tic foarte naiv.

Soferul trecu printr-o clipa de fisticeala. Isi chema in ajutor o tuse naprasnica, zguduitoare, care-l obliga sa-si caute batista prin toate buzunarele, fara s-o gaseasca.

― Pai cum sa va spun Adica da Oamenii trebuie sa aiba incredere unul in altul. Si apoi imediat am fost chemat in cursa de alti pasageri.

― Frumos gest! il felicita Tic. Apreciez foarte mult increderea dintre oameni. Si unde l-ati pierdut? Nu ma refer la gest la stilou. ('Tare as vrea sa fie asta soferul in cauza, se ruga Tic in tacere, ca sa-i verific gestul si sa-l oblig sa-l repete.')

Soferul nu sesiza gimnastica tinerelului. In ochii lui se aprindeau licariri de speranta.

― L-am pierdut exact la kilometrul douazeci si trei, spuse el cu toata siguranta in voce. Coborisem din masina sa cercetez cauciucurile. Stiam ca am pus stiloul in buzunar. Imediat ce am urcat, am vazut ca nu-l mai am. Pasagerii erau insa atit de grabiti, incit incit

― Erau mai multi? isi incerca Tic inca o data sansa.

― Erau trei. Toti straini. Doi barbati si o femeie. Sa stiti ca eu nu inventez, ca soferii ceilalti, care vor sa acapareze un obiect strain.

― Adica obiectul dumneavoastra! preciza Tic, spre stupefactia absoluta a soferului.

― Cum? Cum?! Aa! Sigur. E categoric stiloul meu. Pasagerii domnul cel gras de pilda

― Nu era in masina si un domn inalt si slab, putin cam cocosat si cu palarie alba, de paie, pe cap? C'est une vieille connaissance E o veche cunostinta.

― Exact! Exact! Puteti sa-l intrebati daca n-am fost impreuna la kilometrul douazeci si trei. Domnul Fernand. Sta la hotelul 'Pescarus'.

Tic ii intinse mina soferului.

― Nu am nici o indoiala. Uneori si figura unui om vorbeste. Si mai ales increderea pe care ati avut-o cind vi s-a dat stiloul impachetat. Aceasta inseamna in primul rind cinste Un asemenea om nu poate sa vina cu J'ai oubli Vous ne savez pas? Des mensonges Poftiti stiloul!

Tic ii intinse pachetelul lunguiet de hirtie alba.

― Vedeti? V-am spus eu. Era invelit in hirtie. Va multumesc din tot sufletul. Sinteti un adevarat un adevarat am uitat cum se spune in frantuzeste gentlimen mi se pare.

Soferul era gata sa desfaca pachetul, dar, observind privirile lui Tic atintite asupra lui, isi opri miscarea, multumindu-se sa-si schimonoseasca mutra intr-un ris caraghios.

― Esti liber? il intreba Tic. Poti sa ma duci pina la 'Pescarus'?

― Vai de mine! Se poate? Va rog sa poftiti in masina

Soferul ii transporta pe Tic si pe Tombi la 'Pescarus'.

― Nu! Va multumesc Nu vreau sa-mi platiti. Macar cu aceasta plimbare sa va rasplatesc Si, daca mai aveti vreodata ocazie, va stau la dispozitie cu placere

― Si eu va stau la dispozitie, ii raspunse tinarul, caruia nici prin cap nu-i trecuse sa-si plateasca drumul.

Tombi il mustra in felul sau pe Tic pentru gestul sau exploatator.

'Asta nu se face, parea el ca spune. Se poate? Trebuia sa-i platesti cursa!'

― Stai, ma prostule! Nu te grabi cu criticile. Bine c-am rezolvat problema. Parca simt bolovanul in mina mea

In fata 'Albatros'-ului, toti soferii care-si incercasera sansa facusera roata in jurul norocosului.

―V-am spus eu ca voi pune mina pe stilou? Daca voiam, ii luam si izmenele de pe el. Spuneam ca le-am pierdut cind am avut treisprezece ani, la Mangalia, pe dig. Stiu eu cum sa iau omul.

― Arata-ni-l, ba, si noua si nu te mai fuduli. Daca as fi vrut eu Da' mi-a fost mila de tine

Soferul isi linse mai intii buzele cu limba. Apoi scoase pachetelul din buzunar.

Toate capetele se adunasera intr-un manunchi strins, ca nu mai razbatea lumina zilei. Soferul desfacu pachetul cu miscari foarte incete. Hirtia cazu undeva jos. In mina lui ramase un creion cu pasta, de culoare rosie, care nu depasea costul cursei facute cu Tic.

Chiar din clipa cind patrunse in holul hotelului si vazu portarul, Tic intelese ca va avea de dus o lupta grea. Omul din fata lui avea o infatisare extrem de ciudata. Era inalt, era si slab, foarte slab, la limita la care poate ajunge un om viu. Picioarele ii incepeau de la piept si parca din mijlocul lor aparea o burta mai mult lunguiata, care, printr-un miracol al naturii, sau poate printr-un accident, fusese impinsa in mod cu totul inutil inainte, ca o proeminenta straina lipita de corp. Miinile foarte lungi si slabe nu-si gaseau astimparul si se ridicau mereu in sus, incercind parca sa ascunda pilnia urechilor. Daca in atitudine avea prestanta ranita si confuza a unui conte scapatat, silueta ii amintea lui Tic de cineva foarte cunoscut, pe care insa nu reusea cu nici un chip sa-l identifice. 'Cu cine seamana?' se intreba fara incetare ciresarul. Avea raspunsul pe virful limbii, pe buze, dar silabele care il alcatuiau sau literele nu se impreunau bine.

Tic regreta pripeala lui de a intra imediat in hotel fara o recunoastere prealabila. Portarul parea atit de plin de persoana lui si atit de convins de superioritatea lui fata de intreaga lume, incit cu greu ar fi putut ceda insistentelor unei persoane minore. De sentimentalism nici nu putea fi vorba in intilnirea cu el. De mult i se sclerozasera sentimentele. Grimasele si expresiile pe care le afisa nu-i puteau ascunde micimea si meschinaria. Iar inteligenta lui era amintirea a ceva ce dorise cu sete odata in viata si Tic banuia ca, in asemenea cazuri, numai aroganta si impertinenta, oferite in doze mai mari decit le poseda celalalt, pot avea sanse de reusita. Dar cum putea el, cu virsta, cu statura, cu imbracamintea lui, fara sa apeleze la tezaurul sau de baza, istetimea mintii, sa infrunte cangurul din fata sa? Cangurul! Acesta era tizul portarului nesuferit. Semana ca doua picaturi de apa cu un cangur. Pina si botisorul lui 'avansat inainte', ca si burta se incadrau perfect in imaginea nascuta de mintea ciresarului.

Cangurul isi fixa ochelarii pe nas si intreba cu o semipolitete desavirsita:

― Locuiti aici? Sau aveti rude aici? Va stam la dispozitie!

Tic hotari sa foloseasca metoda directa.

― Sint asteptat de Don Fernando. Pentru ora (se uita eu coada ochiului la ceasul din hotel, ca sa nu i se observe miscarea miinii) pentru ora unsprezece si cincisprezece minute.

Portarul isi lungi ca un cangur gitul spre panoul cu chei, apoi, fara sa se miste, isi desira mina spre cutiuta de sub numarul 342, dar, negasind nimic acolo, si-o retrase pe birou.

― Autentificare scrisa nu avem, anunta el cu un ton in care politetea coborise exact la sfert. E nevoie de o confirmare telefonica?

Fara sa treaca de la plural la singular, pentru a evita orice urma de risc si eroare, cangurul insinuase solicitantului ideea de a pleca basma curata, daca intr-adevar nu fusese chemat de Don Fernando. Tic starui in folosirea metodei directe:

― E o chestiune confidentiala, pe care Don Fernando ar fi bine s-o cunoasca.

― Confidentiala, repeta cangurul cu niste valuri in voce, care sugerau dispret, aroganta si compatimire pentru interlocutor. Nu esti prea tinar pentru confidente?

Daca trecuse la singular, partida era pierduta. Cangurul se convinsese probabil, prin mijloacele lui misterioase, ca tinarul din fata ghiseului nu este nici macar baiatul unui sef de sectie de la Intreprinderea de gospodarire a hotelurilor.

― Tineretea nu e neaparat in contratimp cu seriozitatea si cu inteligenta, raspunse prompt Tic.

Cangurul facu un gest care continea atita plictiseala, de parca jumatate din viata lui si-o petrecuse dascalindu-i pe Platon si pe Kant.

― In cazul tau, zise el, usile trebuie inchise pe dinafara. Si adauga ironic: Don Fernando te asteapta deseara la restaurant, la ora opt. Pina atunci usa!

Si facu un gest cu mina, de parc-ar fi trimis in fata plutonului de executie un ucigas de duzina.

Tic totusi starui:

― Nu vreau sa inventez motive. Puteam sa gasesc oricite. De pilda ca sint fiul responsabilului cu aprovizionarea de zarzavaturi. Si atunci as fi intrat. De teama ca as putea fi prieten cu fata responsabilului cu ordinea de aici si vi s-ar putea intimpla neplaceri daca nu mi-ati da drumul. Am vrut sa va rog.

Cangurul se arata in toata lungimea lui. Isi iesise din fire. Tic scoase o suieratura scurta, apoi trei si mai scurte si una lunga. Tombi stia ce inseamna asta: amenintare si imobilizarea inamicului. Din trei salturi, ciinele ajunse in ghereta cangurului. Se ridica repede pe labele de dinapoi. Ajungea pina la burta cangurului. Dar, cind incepu sa sara si sa topaie in jurul lui, ii atingea cu limba fata.

Atacul neasteptat il amutise pe cangur. Credea ca e prada unei halucinatii. Singura reactie fu aceea de a-si feri fata de limba fierbinte care-l spala fara incetare. Nu mai vedea, nu mai auzea nimic.

Tic nu voia sa oboseasca urcind scarile. Zarise ascensorul in timpul conversatiei cu portarul. Se duse parca fara sa se grabeasca intr-acolo. Stia doua lucruri esentiale. Cunostea numarul camerei colectionarilor de obiecte gasite de altii. Si stia ca sint acasa. Ascensorul il lasa la etajul III. Inca inainte de a-l parasi, ghici ordinea numerelor la camere. Asa ca se duse direct spre camera 342. Suna scurt de citeva ori, apoi isi aranja tinuta. Ii deschise personajul scurt si gras. Tinarul ii surise ca unei cunostinte vechi, infruntind cu un zimbet si mai cuceritor aerul de mirare al celui care tinea inca mina pe clanta.

― Don Fernando

Bondocul, luat pe neasteptate, buimacit de intilnire, zimbi la rindul sau si pofti inauntru oaspetele necunoscut. Tic il urma intr-un hol cam intunecos, apoi se pomeni intr-un salon mare, elegant, plin de lumina. In jurul unei mese, pe o sofa si doua fotolii, se aflau trei persoane, doua dintre ele cunoscute tinarului musafir nepoftit, a treia nu. In primul tur de orizont, Tic zari si piatra. Era pe o etajera intr-un colt al salonului.

Personajul cel inalt se ridica surprins in picioare si intreba ceva intr-o limba care nu-i suna straina lui Tic, insa din care nu intelese nici o iota. Tic ridica din umeri, incerca sa ofere o scuza in frantuzeste, pe care-o impodobi pe la mijloc cu o expresie autohtona.

― Aha! Esti indigen! spuse cel de-al treilea personaj, pe care nu-l identificase pina atunci. Atunci sa vorbim in romaneste. Carui motiv datoram aceasta vizita ino neasteptata?

Personajul vorbea destul de bine romaneste, asa ca Tic nu putea sti daca e un simplu translator sau un strain care cunoaste limba romana la perfectie.

― Va rog sa primiti scuzele cuvenite, spuse demn Tic. Am venit sa discut cu Don Fernando un eveniment neplacut, care s-a petrecut ieri, cu ocazia unei plimbari afara din oras.

Necunoscutul traduse vorbele lui Tic, dar, in afara de o surprindere si mai pronuntata, cei trei straini nu mimara altceva. Pesemne ca oaspetele inca nu fusese recunoscut.

― S-a intimplat ieri, pe o plaja pustie la douazeci si trei de kilometri de Constanta, dadu Tic lamuririle necesare.

Abia dupa traducerea acestor cuvinte, se petrecu o schimbare pe fata gazdelor. Femeia se inviora si rosti citeva vorbe, in care Tic descoperi aprecieri destul de magulitoare. De altfel aprecierile i se tradusera, precum si intrebarea femeii daca a venit singur.

Ciresarul nu stia ce sa creada. Timpul se scurgea repede in convorbirea aceea politicoasa (care mai trebuia si tradusa). Portarul putea sa apara dintr-o clipa in alta. Si totusi cei trei pareau ca nu stiu nimic despre obiectul care-l interesa. Folosi iar metoda directa:

― Eu si prietenul meu am scos din mare o piatra pe care am ingropat-o in nisip. Un fragment de inscriptie (si-l arata cu degetul). Dumnealor, vazindu-l in nisip si crezind probabil ca-l descopera atunci, si l-au insusit. Fragmentul e proprietatea noastra.

Inca inainte de a termina traducerea integrala, Tic vazu accentuindu-se pe chipurile celor trei straini o expresie de dezonoare si de indignare. De aceea adauga cit se poate de calm:

― Vreau sa se inteleaga. Totul se datoreaza unei erori. Nu acuzam pe nimeni. Fragmentul ne apartine. Altminteri de unde am fi stiut ca s-a luat din nisip? Ultima litera, sigma, am curatat-o noi de nisip. Puteti sa verificati.

Tic era fericit ca Victor, pe baza liniilor trase de Ursu, putuse identifica litera. Argumentul i se parea hotaritor in dovedirea proprietatii.

Gazdele nu acceptara insa nici un argument. Indignarea lor era atit de profunda si de naturala, ca Tic trai un moment senzatia ca oamenii sint cu desavirsire sinceri. Momentul disparu insa imediat. Daca sint sinceri, de ce nu pun in balanta

si argumentele adverse? Nu cedau cu nimic din convingerea ca ei au descoperit piatra si ca li se cuvine deci lor.

Tic miza totul pe o carte. Trebuia sa fie scurt si concret si mai ales curajos:

― Inscriptia nu se vede de aici. Pentru a se verifica adevarul, dati-mi voie s-o redau pe o foaie de hirtie

Si acest act de curaj fu respins. I se raspunse ca unii oameni au darul de a vedea si in intuneric, nu numai de la departare. Tic nu gasea calificative pentru cei cu care discuta. Nu stia ce sa mai faca, nu mai vedea nici o solutie. Si, deodata, zbirnii cu putere si soneria. Era portarul care, foarte politicos, dar foarte ferm, cerea sa fie predat raufacatorul pe mina militiei.

Nu aceasta cerere a cangurului il ului pe ciresar, ci mai ales indignarea cu care gazdele primisera aceasta cerere. Ii poruncira portarului sa paraseasca apartamentul si sa nu insulte pe musafirii lui Don Fernando. Cangurul isi roti incet capul, misca de citeva ori pleoapele si apoi parasi salonul cu aerul unui om caruia i se infige cutitul pe la spate.

Tic intelese ca are de a face cu oameni ciudati, care cauta in fapte si in actiuni paradoxuri, care pesemne sint din nastere adversarii logicii. Judecind astfel, i se aprinse deodata o idee. Lansa cu o siguranta coplesitoare provocarea:

― Noi consideram ca fragmentul e proprietatea noastra. Si, pentru a ne reface aceasta proprietate, vom intreprinde tot ce ne sta in putinta. Daca va fi nevoie sa devenim invizibili pentru a patrunde aici si a lua inapoi bunul nostru, dreptul nostru, vom face si acest lucru.

Rezultatul era exact cel scontat de Tic. Tustrei izbucnira in hohote de ris, care sunau in urechile ciresarului ca o invitatie, ca un raspuns la provocare. Un firicel de teama i se strecura lui in suflet, desi lansase provocarea dupa ce-si cladise un plan ingenios. Saluta politicos ca un om sigur de victorie, dar primi in salutul de raspuns o siguranta asemanatoare. Il conduse la usa chiar Don Fernando si ― culmea! ― ii mai strinse si mina.

Tic iesi repede din hotel, pentru a evita o intilnire neplacuta cu portarul. Il gasi pe Tombi ascuns dupa un boschet, suportind cu stoicism amintirea si urmele unor lovituri cumplite, cu o vergea de metal, primite de la cangur. Teasta, deasupra ochiului, ii singera putintel.

― Prostule! Si tu n-ai putut sa te aperi? Stii tu cita nevoie am de tine?

Vestejit, dezolat, Tombi ii raspunse ca nu primise alta porunca decit aceea de a ameninta si a imobiliza. Daca ar fi primit si alt semnal, si-ar fi lasat inamicul fara pantaloni.

Tic nu putea suporta atita nedreptate. Se duse la portar si-i spuse ca o sentinta ireversibila:

― Marsupial deshidratat!

Pentru reusita planului sau, pe care-l calificase, intr-un moment de antimodestie 'teribil de ingenios', Tic trebuia sa suporte mai intii trecerea timpului. Avea atitea ore libere in fata lui, ca simti cuprinzindu-l disperarea. Trebuia sa aleaga intre a se inapoia la corturi pentru a reveni mai tirziu in oras si a-si petrece timpul in oras. Opta pentru ultima solutie. Incepu sa colinde orasul, dar nu haihui, fara nici o tinta. Aceasta nu se potrivea cu firea lui. Sa nu uitam ca prislea familiei ciresarilor era inzestrat, sau considera el ca este inzestrat, cu un simt practic. Nimeni nu iubea mai mult actiunea ca dinsul. De aceea in loc sa-i ofere frunze lui Tombi, crezu ca e mai bine sa viziteze citeva dintre atractiile orasului. Asa se face ca in ziua respectiva, citeva monumente si asezaminte de cultura cistigara un vizitator foarte atent si entuziast: muzeul 'Vasile Pirvan', acvariul 'Ion Borcea', farul genovez, moscheea, edificiul cu mozaic si statuia lui Publius Ovidius Naso. Pe drumul dintre acvariu si far, Tic vizita, pentru cu totul alte scopuri, un 'bufet expres', care nu-i produse, de asemenea, nici o insatisfactie.

Din pacate, mai trebuia sa suporte timp liber, si setea de a-si imbogati tezaurul spiritual i se cam potolise. Voia si un pic de distractie, care sa nu necesite neaparat participarea lui. Cu alte cuvinte, voia sa se aseze in fata unui ecran. Cel mai simplu lucru. Dar cind citi intr-un ziar titlurile filmelor, descoperi ca doar la Mangalia ruleaza un film pe care nu-l vazuse si aceasta din cauza unei epidemii de gripa ivita in cartierul Ciresului, cu trei ani in urma. Ca sa nu fie nevoit sa plece pina la Mangalia, pentru a-si satisface poftele de cinefil, hotari sa vada pentru a patra oara o comedie ('Cursa de 100 de kilometri'), chiar cu riscul de a deveni dupa aceea cinefob. Era coada mare la casa cinematografului, dar nu-si facea griji cu procurarea biletului. Vazuse in fata citeva batrinele de la care ar fi obtinut biletul si pe gratis, pentru ca ar fi nascut in mintea lor imaginea ideala a tuturor nepotilor de pe pamint ― aceasta era cel putin convingerea lui Tic. Dar tocmai atunci se opri in fata cinematografului un autobuz si din el coborira veseli pionierii. Si, pentru ca erau veseli, nu se putea ― isi spunea Tic ― sa nu fie printre ei un cunoscut. Intr-adevar, nu gresise. Pe la mijlocul sirului care ocupase trotuarul il zari pe Adrian, alaturi de un baiat mai inalt si mai voinic decit dinsul, cu o figura numai zimbet. Se stie ce se intimpla la asemenea intilniri neasteptate, pentru ca fiecare le traieste cel putin o data pe zi. Intr-un singur minut, toate privirile pionierilor se inmanuncheasera intr-un buchet oferit cu admiratie ciresarului. Adrian nu rostise decit o data, in soapta, unui tinc din fata lui: 'E Tic, ma, stii, ala de care ti-am vorbit' Foarte, foarte greu se lasara prichindeii convinsi sa mai intre la cinema. Daca n-ar fi intervenit Tic, ferm, cu autoritatea lui cistigata dinainte de a fi cunoscut, nu se stie ce s-ar fi intimplat. Le spuse doar citeva cuvinte despre necesitatea si obligatia unui pionier de a respecta programul si gata! Prietenul lui Adrian, se pare cel mai in 'virsta' din sirul acela si, sigur, cel mai vesel, obtinu insa de la instructor invoirea sa se plimbe cu Tic prin oras, scuzindu-se ca nu poate suporta sa vada un film de patru ori.

― Si eu l-am vazut de trei ori, se prezenta Tic. De trei si un sfert. Tic F.

― Eu de patru fara douazeci, se prezenta celalalt. Teodor T.

― Toba?

― Tecuci!

Veseli, infatuati, se intelesera fara vorbe, din citeva clipi de ochi, sa cucereasca orasul in termen de doua ore.

― Numai soferii nu trebuie sa ne preocupe, spuse Tic. Ei sint atit de infrinti, incit cucerirea lor nu ne-ar da nici o satisfactie. Ma refer la soferii de taxiuri.

Cucerira mai intii citiva responsabili de librarii si citeva vinzatoare cerind aventurile ciresarilor.

― Nu le avem.

Tic facu niste apropouri vesele, clipi de citeva ori din ochi, apoi zise din pragul usii:

― Atunci va promit o noua aventura.

― Hm! spuse un responsabil vinzatoarelor. Ce baiat istet! Mi-a placut mai ales siguranta lui. Parc-ar fi Tica![4]

Pretutindeni pe unde treceau, cei doi tineri cucereau bunavointa si admiratie. In cofetarii li se dadea de doua ori mai multa frisca (sau poate portia exacta), paharele cu citronada li se ofereau pline ochi, iar la cintarirea bomboanelor de ciocolata se adauga peste greutate si punga groasa de hirtie. La un 'Aprozar' obtinura piersici dintr-o lada desfacuta parca in cinstea lor. Cind se asezara pe terasa unui restaurant pentru a incerca gustul berii, li se aduse imediat o sticla obisnuita (nu special, 14%), ba, aparind ca un scamator in mare forma, chelnerul descoperi in numai doua minute un obiect de fier care le deschisese sticla si doua pahare curate de pe care disparuse amintirea unor buze rosii. Intr-un 'Ferometal' repurtara nemaipomenitul triumf de a li se impacheta trei baterii pentru lanterne vinatoresti si un metru de ventil de bicicleta (ultimul obiect il cerusera numai pentru a-si incerca puterea de seductie).

― Eu cred, spuse la un momet dat Tic, inviorindu-se, ca am putea gasi si pantofiori numarul 22, albi, cu talpa obisnuita. Si daca vrei, uite, intram in cooperativa asta metalo-casnica si-ti obtin un instalator pentru repararea robinetului din baie. In trei zile!

― Dar bilete la concertul de arii si duete din opere poti sa obtii?

― Stai sa vad distributia Numai doua clipe Imposibil! Pentru ca la 'bis' se vor cinta prea multe cantonete si serenade.

― Eu pot Daca schimb cu un creion data. In loc de simbata, pun duminica Pentru ca duminica, are 'Farul' meci si joaca Socescu.

― Parc-am auzit de el Inscrie chiar atit de multe goluri?

― Dimpotriva! Rateaza. Dar oamenii asteapta un miracol.

― Hm. Daca as fi eu antrenor la 'Farul', l-as face pe Socescu sa bage doua goluri dintr-un sut.

― E veche! spuse Teodor T. Am auzit-o demult, nu stiu unde.

― Tot de la mine. Am rostit-o eu sau Lucia in al doilea volum al Ciresarilor, mi se pare in primul capitol

Cei doi veseli cuceritori ai lumii se oprisera, asa intr-o doara, in fata unei asociatii sportive. Poate ca acolo avusese loc discutia lor de mai inainte. Isi zgiiau ochii la un afis care anunta un mare concurs, mare, cu multe premii, undeva pe un lac din apropierea orasului.

― Te pomenesti ca stii sa inoti? intreba ciresarul cu un asemenea ton, de parca i-ar fi pus la incercare posibilitatile de a zbura in Cosmos.

― Eu? am cistigat sapte concursuri mari si trei de juniori, ba am arbitrat si un meci international de polo intre Slobozia si Ciulnita. Adica pe la mijloc.

― Ha! ii ridiculiza Tic pe celebrul inotator si arbitru. Primul concurs l-am cistigat in celebrul bazin 'Cristelnita'. Aveam vreo sapte zile

Teodor T. Isi privi provocator noul prieten.

― Ce rau imi pare ca n-am o manusa la mine. As arunca-o de aici drept in lac.

― Ti-ar trebui patru. Una pentru provocare doua ca sa-ti ascunzi unghiile si ultima ca s-o tii in mina pentru ca asa cere codul manierelor elegante Mai ales ca n-o sa-ti vada nimeni unghiile

― Raspunsul meu la insulta? Poftim! Duel pe lac Da! Simbata la ora patru. Parca asa scrie pe afis Cistigatorul are voie sa faca orice cu invinsul. Chiar sa-i ofere un pahar cu lapte batut.

Mai mult din gluma, tinerii intrara in birourile asociatiei. Cu un aer foarte serios, cerura sa fie inscrisi la unul dintre concursurile de inot. Ca sa preintimpine orice dificultati, Tic isi mari virsta cu trei ani. Celalalt, crezind ca e vorba de un banc, si-o mari cu patru. Functionarul se uita mirat la dinsul:

― Sinteti cam mic pentru virsta asta

― De aceea mi-a recomandat doctorul inotul, ca sa ma mai lungesc, raspunse prompt Teodor T.

Completara repede doua fise, pe care le inminara aceluiasi functionar gras si cu ochelari. 'Are mutra de melc miop', sopti Tic la urechea lui Teodor T. Functionarul parca simtea ceva, dar, vazind mutrele foarte serioase ale celor doi solicitanti, lua fisele si le parcurse meticulos.

― Teodor T.?! intreba el mirat. De ce n-ati completat in intregime prenumele?

― Nu e prenume e postnume! raspunse cel intrebat. Teodor-Tecuci. Stiti, eu sint din fostul judet Dorohoi, dar nu e nevoie sa treceti si adaugirea natala.

In strada, Tic incerca sa-si compatimeasca prietenul cu voce tare:

― Tecuci! Ha! Nu puteai si tu sa gasesti niste rezonante celebre? Temistocle Tacitus Tic M-ai facut de rusine! Impas in fantezie, dragul meu.

Nici un banuia ciresarul cit va multumi cerurilor, apelor si paminturilor, citeva zile mai tirziu, pentru momentul de impas din fantezia noului sau prieten.

Cele doua ore 'libere' se scursera insa. Prietenii trebuiau sa se desparta. Teodor, pentru a prinde in ultima clipa autobuzul care transporta pionierii la tabara, iar Tic pentru ca incepea sa vada la orizont cum se ridica aburii inserarii.

Pentru reusita planului sau, Tic avea nevoie de inserare, nu de noapte, de inserare si de citeva obiecte destul de banale: o pereche de ochelari de soare (pe care din fericire ii avea in buzunar), o sapca, o coala de carton, o coala mare de hirtie, un halat cenusiu, citeva ziare. Daca sapca, ziarele, cartonul si hirtia se aflau de asemenea in buzunarul lui, deocamdata in stadiul initial de bani, halatul, procurarea lui era in schimb o problema nu prea usoara de rezolvat. Tic isi procura la iuteala ceea ce putea fi procurat cu bani si porni cu Tombi dupa el spre hotelul 'Pescarus'. De halat facu rost chiar in fata hotelului. Il imprumuta foarte lesne de la un lustragiu, folosind citeva pretexte, citeva zimbete, o promisiune si un sfert din ea, adica un acont. Dar nu era vesel. Pentru ca-i lipsea un anumit obiect, despre care crezuse ca va fi cel mai usor de gasit si pe care nu-l vedea nicaieri, oricit isi incordase privirile.

― Am crezut ca sintem in oraselul nostru, Tombi, se plinse Tic. Unde, unde gasim noi bolovan?

Tic avea nevoie de un bolovan, un bolovan obisnuit, nu pentru ca planul lui era in primejdie fara acel obiect, Doamne fereste! Fara bolovan insa (ce sa-i faci? Acesta era stilul lui Tic) intimplarea de mai tirziu parca n-ar fi avut nici un haz. Bodoganind anumite cuvinte la adresa celor care se ocupau cu ingrijirea si curatenia statiunii, tinarul se vazu nevoit sa faca o incursiune pe plaja. Si, cum ceata serii cobora asupra orasului, simti ca adie si in sufletul sau o negurita de spaima. Iar cind ajunse pe plaja si o vazu goala (el nu cauta oameni atunci), fara nici o hirtie, fara nici o coaja de pepene, spaima din sufletul lui crescu. Nu avea nici aici noroc sa gaseasca un bolovan. Sa renunte Nu! Nici nu voia sa se gindeasca. Si atunci ii veni ideea cea buna. Mai erau santiere in Mamaia si daca nu gasea nici acolo un bolovan, gasea, cel putin, ceva care sa-i tina locul cu competenta. Adica o caramida, pe care si-o alese dupa multa (multa e un fel de a spune) cautare dintr-un morman. I se parea lui ca e cea mai mare si cea mai frumoasa.

Inarmat pina-n dinti cu tot ceea ce-i era necesar, se retrase la adapostul unui boschet.

― Acum, draga Tombi, incepe rolul tau. In piesa pe care-o jucam, tu nu esti un simplu actor. Esti insasi constiinta. Stii ca ieri ai gresit, stii ca astazi trebuie sa-ti repari greseala. Deci

Putea Tombi, in fata unor asemenea argumente si onoruri, sa nu-si memoreze rolul pina in cele mai mici amanunte? Ba, in timp ce exersa, mai adauga si de la el rolului citeva 'imbunatatiri' care il entuziasmara pe regizor.

― Bravo! il felicita Tic. Si acum putem incepe aceasta piesa intr-un act cu epilog vesel. Cortina!

Pe ce se bazase Tic facindu-si ingeniosul sau plan? In parte pe posibilitatile lui, in parte pe pasiunea pentru paradoxuri a celor trei straini. Tic le spusese raspicat ca va cauta prin orice mijloace sa reintre in posesia fragmentului din inscriptie. Spusese aceasta cu intentia precisa de provocare. Era convins ca se vor lua masuri de prevedere pentru siguranta inscriptiei. Tic insistase anume asupra posibilitatii de a patrunde in apartament (nu le dovedise in fata lor ca poate trece de cangur?), pentru ca piatra, atit de pretioasa, sa nu fie lasata in salon, sa fie luata cu ei. Tinarului ii repugna ideea cambriolajului. Ca sa obtina fragmentul, trebuia neaparat ca 'proprietarii' sa nu se desparta de el. Si pentru ca la ora opt seara grupul lui Don Fernando lua masa la restaurant (pentru prima data Tic ii multumi cangurului), in mod sigur pe terasa parc, la marginea marii, nu se putea ca fragmentul sa nu fie pe masa sub supraveghere directa. Cei trei se amuzau pesemne ca sint partasi la o intrecere pe care nu puteau s-o piarda, fiindca tineau prea mult la piatra.

Acesta fusese rationamentul tinarului ciresar. Pe aceasta baza isi intocmise planul sau de actiune. Daca previziunile lui nu se confirmau, putea sa-si ia adio de la piatra.

Terasa restaurantului era plina. Doar citeva mese, cele apropiate de mare, nu se ocupasera inca. Erau rezervate unor clienti permanenti. Exact la ora opt, la una dintre acele mese rezervate, se opri un grup compus din trei barbati si o femeie. Dupa o privire fugara, aruncata de la inaltimea marii, cei patru clienti isi luara locurile la masa. Unul dintre ei aseza cu grija pe un colt al mesei un obiect greu invelit in hirtie alba. Imediat isi facu aparitia un ospatar care, in zelul de a aranja cit mai elegant masa, atinse din greseala pachetul. In aceeasi clipa doua miini apartinind fiecare unei alte persoane, se intinsera ca zvirlite de arcuri. Chelnerul se sperie, dar, vazind zimbetele de la masa, isi reveni repede in fire. Si clientii, vazind spaima naturala a chelnerului, se linistira.

Nimeni altcineva nu fu martor la aceasta scena decit un tinar si nepricopsit vinzator de ziare, care, parca absolut din intimplare, aparuse pe terasa restaurantului exact la ora opt. Era un baiat cu mutra bleaga, cu ochii acoperiti de niste ochelari de soare, cu un halat albastru si cam murdar pe dinsul, cu un vraf de ziare la subsuoara. Din cartonul alb ca laptele nu ieseau afara decit vreo zece, douazeci de ziare, desi, linga indoitura, ambalajul devenea voluminos. Mersul si gesturile vinzatorului nu puteau sa nasca decit compatimire, oricine l-ar fi privit. La citeva minute de la aparitie, in timp ce trecea pe la marginea terasei, i se putu auzi si vocea. Dar nu pentru ca ar fi strigat el ceva. De la o masa pe care se afla un pachet alb, cineva ii facu semn sa se apropie:

― Times!

Din gura vinzatorului iesira niste scincete, citeva bilbiieli, un 'non' repetat de citeva ori si iar niste bilbiieli si scincete, care-l determinara pe cel ce ceruse ziarul sa duca mana la portmoneu. Vinzatorul parasi insa repede locul (repede in felul lui, adica tirindu-si piciorul sting si ridicindu-si la intervale regulate umarul drept), parca pentru a satisface chemarea unui alt client. Daca i-ar fi privit cineva mersul mai cu atentie, ar fi observat in miscarile acelea caraghioase o maiestrie de balerin. Tic (Se putea sa nu fie recunoscut? Nu! Nu va speriati! Numai de catre voi, dragi cititori) nu putea sa joace rolul unui schilod oarecare, ci al unui schilod deosebit. In felul acesta considera ca ofera o mare sansa adversarilor sai. Daca aveau perspicacitate, il puteau descoperi in miscarile acelea aparent caraghioase, dar extrem de greu de executat.

Intr-un loc, nu departe de masa cu pricina, vinzatorul se rezemase de un copac si privea cu ochii holbati nemaipomenitul spectacol artistico-acrobatic pe care-l oferea un ciine cu masca pe ochi. (Tic il mascase in mod intentionat pe Tombi, pentru a-l face si mai misterios in ochii persoanelor care-l interesau. Intinsese deci doua semnale de alarma. Daca nu s-a tras de ele!) Dupa citva timp nu mai erau priviri, acolo la marginea dinspre mare a terasei, decit pentru ciinele minune. Ba se adunasera si oameni de la alte mese, facind cerc in jurul arenei de spectacol.

Tombi, urmind exact indicatiile stapinului sau, isi alese arena intre doua mese de la marginea terasei. Una dintre mese avea intr-un colt un pachet alb. Pe acel pachet se asezase un cot omenesc. Posesorul cotului si cei de linga el priveau cu giturile intoarse extraordinarele inventii ale actorului ambulant.

Urma momentul cheie. Ciinele facu primul salt mortal. De undeva din apropierea mesei, vinzatorul de ziare vazu cum tresare cotul de pe pachet. Urma al doilea, al treilea, al patrulea salt mortal. Privirile tuturor erau fascinate. Picioarele sau miinile tuturor tresareau la fiecare salt. Se formau reflexe. Cotul care-l interesa pe Tic nu scapa nici el reflexul general. Tombi pregatea cu toata arta momentul decisiv. Facu primul salt mortal dublu. Reflexul cotului de pe pachet fu acelasi ca la saltul dinainte. Din cauza surprizei la al doilea salt, cotul se inalta cu totul de pe pachet. Ciinele se pregatea pentru al treilea. Cotul se ridica inaintea saltului cu o infima fractiune de secunda. Depasise saltul in timp. Pentru ca Tombi nu-l mai facu. Se strecura iute printre picioarele oamenilor si disparu in noapte. Tic operase schimbarea pachetelor (mai avea cineva priviri pentru miscarea lui?) in acel moment psihologic creat de Tombi. Intr-o fractiune de secunda. Cotul se lasa, aproape cazu, pe un obiect la fel de tare, imbracat tot in hirtie alba, iar ciresarul avu satisfactia unei victorii cistigate cu mijloacele cele mai loiale. Schimbase pachetele in afara spectacolului. Miscarea cotului depasise intentia actorului. Cotul era suspendat in aer, in timp ce Tombi trecea printre picioarele spectatorilor.

Vinzatorul de ziare nu parasise scena. Ascuns dupa trunchiul unui arbore, astepta epilogul.

La masa cu pachetul alb era veselie. Inca un cot poposise pe pachet, apartinind altei persoane. Ospatarul primi o comanda care singura ar fi marturisit bucuria. Mai erau si vorbe, dar, din nefericire, pe acestea nu le putea auzi ciresarul. In schimb, vazu destupindu-se doua sticle de sampanie in acelasi timp (preferintele se pare ca erau deosebite) si se auzi pocnetul facut de dopuri. Vazu savurindu-se primele inghitituri, si mai vazu Da! Reusi sa vada, de acolo de unde era, niste ochi care cresteau enorm in dimensiuni. Parca-i umfla cineva.

― Acum e-acum, Tombisor! sopti ciresarul ciinelui fara masca de linga el.

Pe una dintre fetele pachetului pazit cu atita strasnicie, persoana cu ochii in crestere isi zarise desenat propriul chip (se vede ca Tic izbutise pina la urma caricatura) si, culmea! cu niste ochi care-i alergau afara din cap. Adica in postura, in expresia care abia urma sa fie caricaturizata.

Pachetul fu imediat desfacut. Pe caramida rosie era lipit un biletel. Translatorul traduse cu mutra unui om care biiguie:

― Vechime autentica de zeci de mii de ani. Poate ca undeva in praful acesta concentrat s-au intilnit stramosi comuni. Amintire de la Tic.

Tacere stupefactie uimire

― Iar acum, Tombisorule, eu inchid ochii. Daca nu se intimpla ceea ce am prevazut, fa-mi un vint cu laba spre iesire.

Tombi nu-i facu vint, asa ca Tic deschise ochii. La masa cu o caramida rosie in mijloc era un haz nebun. Cineva turna citeva picaturi de sampanie pe caramida, ceea ce avu darul sa-l intoarca pe ospatar, pentru o clipa, cu zeci de ani in urma, pe vremea cind era cu totul nestiutor si-si tuguia buzele dupa lapte.

― Ti-am spus eu, Tombilica! Ti-am spus ce fel de epilog vom avea? Probabil ca sint mai veseli acum decit ieri, cind 'ne-au descoperit' inscriptia.

CAPITOLUL VII

(in care autorul, cedind unei vechi pasiuni, isi ia permisiunea sa ofere, aici, cititorilor, citeva date despre arheologie, despre Histria si despre unul dintre cei mai iubiti poeti ai vechii asezari)

La corturi Ce putea sa fie la corturi daca Tic, in drumul de intoarcere, se lua la trinta cu Tombi si, de prea mare bucurie, se tavalea cu el prin nisip? La corturi era o dezamagire generala si de aici pina la tristete si jale nu raminea decit un pas. Ziulica intreaga ciresarii cercetasera locurile. Dar nu la intimplare, ci dupa un plan bine gindit si chibzuit. Ionel si Dan facusera sondaje. Aruncau in apa sfori cu bucati de plumb la capat si calculau adincimea. Lucia, pe mal, nota rezultatele comunicate de Dan (printr-o pilnie de carton) pe un carnet intitulat 'Palatul de clestar ― schita topografica'. Victor si Ursu stabilisera un perimetru anume, insemnat prin niste geamanduri ocazionale, pe care-l cercetau prin scufundari periodice. Maria, la umbra corturilor, pregatea masa de prinz si visa cu ochii deschisi saloane, arcade si coloane.

Toate acestea se intimplasera in cursul diminetii. Cu ocazia pauzei de prinz, Lucia si Ionel intocmisera, pe baza sondajelor de pina atunci, o schita sumara a fundului marii in acele locuri. Fundul nu arata prea mari diferente de nivel. In citeva locuri, adincimea neregulata indica niste gropi si niste ridicaturi, pe care speranta si dorinta cercetatorilor le decretasera 'ciudate'.

Toata dupa-amiaza avusesera loc scufundari in X-urile ciudate. Gropile erau cu vreo cinci metri mai adinci decit nivelul obisnuit al marii. Ridicaturile, cu citiva metri mai sus, adica la doua lungimi de om de suprafata apei. Ele puteau fi cercetate direct din barca, sarcina pe care si-o asumasera Lucia si Ionel. Privirile lor nu descoperisera decit nisip, nisip, nici urma de bolovani sau macar de pietre obisnuite. La X-uri operatiile de cercetare devenisera tot mai primejdioase. Victor rezistase o buna bucata de vreme la presiunea apei in fundul unor gropi. Dupa citeva scufundari pina la opt metri, se declarase neputincios. N-avea timp decit sa ajunga pina la fund, uneori nici nu atingea fundul, numai il zarea prin ochelarii de sticla si imediat se grabea sa iasa la suprafata, pentru a scapa de menghina de fier care-i stringea pieptul si capul si pentru a inspira aer curat, sanatos. Descoperise adevaratul pret al aerului cu prilejul plonjoanelor sale.

Ursu, in schimb, continua cercetarile cu toata impotrivirea celorlalti. Era hotarit ca pina la asfintitul soarelui sa termine de explorat toate X-urile. Ciresarii acceptasera cu mare greutate hotarirea lui si numai dupa ce se lasase convins sa fie prins cu o funie de piept. Victor, si ceilalti o data cu el, nu voia sa admita nici un risc, mai ales ca ultimele gropi depaseau adincimea de zece metri. In explorarile sale submarine, Ursu facu apel la toata puterea de rezistenta. Presiunea ii spargea timpanele si-i stringea ca intr-un cleste trupul. In cea din urma si cea mai grea scufundare, pe care-o lungise ca durata pina la limita rezistentei, simtise ca e prins intr-un cleste de fier. Isi inchipuia ca funia ii da aceasta senzatie. Si-o deznodase si continuase astfel explorarea. Clestele il stringea si mai tare. Cei de sus, din barca, nervosi ca Ursu nu facea semnalele cuvenite, hotarisera din proprie initiativa sa-l traga la suprafata apei. Se scursese prea mult timp de cind disparuse in apa. Si, cind simtisera funia usoara, ii cuprinsese disperarea Noroc ca Ursu nu intirziase prea mult. Iesise la suprafata, cu fata congestionata, de parca tot singele ii navalise in cap. Nu zarise nimic, absolut nimic, in afara de citiva pesti de mare.

Ambele ochiuri fusesera cercetate, explorate cu atentie si migala, fara nici un rezultat insa. Vlaguit, Ursu se tavalise pe un cearsaf gros in apropierea corturilor. Ceruse ceai, alcool, cafea, avea pofta de tot felul de alimente si bauturi neobisnuite. Rasufla greu si parca simtea cum se incruciseaza fulgerele in capul lui.

O data cu seara se ivise si dezamagirea la corturi. Cel mai disperat dintre toti era Ionel. Cel mai linistit ― in masura in care se putea vorbi de liniste in acele locuri ― era Dan. Toti se intrebau, toti meditau, toti cautau raspunsuri. Cu exceptia lui Ursu, care-i rugase sa-l lase in pace:

― Eu sint mort pentru citeva ore Nici viu nu v-as da cine stie ce ajutor Asa ca

Asa ca Ursu se straduia sa-si refaca puterile, iar ceilalti sa-si refaca moralul.

Dupa o lunga pauza de tacere, se auzi in intuneric vocea furioasa a lui Victor:

― Ce tot vorbiti de mister? Mister, mister, mister. E atit de mult mister aici, ca s-ar putea sa nu fie nici un mister.

Nimeni nu-l auzise pina atunci pe Victor vorbindu-le cu un asemenea ton. Pina si Ursu tresari pe cearsaful lui de suferinta. Cea mai surprinsa era insa Maria. Nu se sfii sa-i spuna in fata:

― De ani de zile ma uit la tine ca la un erou ideal. Si ai cistigat admiratia mea. Pentru prima data te simt altfel. Si

Maria isi termina vorbele cu un gest pe care nu-l vazu nimeni, isi plimba o clipa degetele prin parul lui Victor. Dar nu-i trebui mai mult pentru a-l simti cum tremura.

― Poate ca mi-am iesit din fire, se reculese Victor. Dar e prea meschina recompensa pentru eforturile si mai ales pentru sperantele noastre. Impodobirea epidermei cu un strat de bronz.

― Pentru ca sintem naivi, spuse Lucia. Suferim de idei fixe. De ce neaparat aici sa fie Palatul?

― Adica ce vrei sa zici? intreba Ionel cu un ton iritat.

― De ce neaparat aici? repeta Lucia. Pentru ca ne-am pus ochelari de cal. Sa-i scoatem

― Si sa-i valorificam la

― De ce neaparat la Ochiuri?

― Lucia are intr-adevar idei fixe, sopti Dan pentru sine. Repeta a treia oara aceeasi fraza.

― A calculat cineva cu rigla distanta? A vazut cineva chiar aici, aici coloanele?

― Eu le-am vazut cu ochii mei, fara sa fi avut ochelarii la care ai facut aluzie.

― Tu nu le-ai vazut aici, Ionel, interveni Victor. Lucia are dreptate. Locul in care cautam noi e un loc prezumtiv. Aici presupui tu ca ai vazut coloanele, pentru ca timonierul crede ca in ziua X, ora X, vaporul se afla in directia acestui loc. Dar e o presupunere, nu intelegi ca e o presupunere? Palatul se poate afla, foarte bine, la o suta de metri in stinga sau in dreapta acestui loc.

― Ma indoiesc, raspunse Ionel. Aici si regiunea, conformatia ei, aceste doua ochiuri, ca doua golfulete, tarmul stincos de la margine, adincimea apei, totul ar indica un loc ideal pentru o asezare omeneasca. Pe cind la stinga sau la dreapta

Si Victor facuse acest rationament cu mult inainte. Dar mai dorise sa se hraneasca cu o iluzie, inainte de a-si inchipui un gol, un pustiu in fata gindurilor si sperantelor sale.

― Nu stiu ce sa spun, zise el. Nu stiu. Mai avem timp de gindit, dar mi-i teama sa nu inchinam tot timpul care ne-a mai ramas numai gindurilor

Si dezolarea incepu iarasi sa bata din aripi, deasupra lor, ca o pasare gigantica, nevazuta Dar, de undeva de pe plaja, razbatu pina la ei un fluierat vesel, atit de vesel, incit isi amintira ca mai au un prieten pe care-l uitasera cu totul.

― Tic! tipa Dan. Ce nemernici sintem! Nu ne-am gindit nici o clipa la el. Ticusoooor!

Cineva se gindise insa. Se ridica de pe cearsaf, proiectindu-si umbra gigantica pina la marginea apei. Fluiera ascutit si prelung, de parc-ar fi vijiit o sageata prin aer. Din departare rasuna un suierat asemanator.

― Poftim! spuse cel asteptat, cind ajunse linga focul de noapte si azvirli drept in mijlocul focului un pachet alb. Nu va fie teama, ca nu arde decit hirtia. Felicitari primesc incepind din clipa asta.

Si bineinteles ca primi felicitari sub toate formele. Coturi, ghionturi, scuturaturi si o ploaie de intrebari cu torente si averse.

― Da' ce-s eu? Paratrasnet? facu Tic pe bosumflatul. Salveaza-ma, Ursule. S-au napustit barbarii asupra unui om civilizat, plin de rafinamentele viitorului Mai bine vedeti sa nu se afume inscriptia

― Ai adus-o?! intreba Dan uimit. Eu credeam ca faci bancuri.

― La corturi, Tombi, rosti tinerelul cu voce jalnica. La corturi! Nici Ahile, cind i s-a luat Briseis, n-a indurat mai mare ofensa. Daca nu gasiti un Patrocle pe care sa-l jertfiti, nu mai ies din cort. Iar tu, dihanie, careia lumea s-a obisnuit sa-i spuna Dan, fugi la Neptun si-ti comanda arme

― La ala de la Eforie, Ticusorule? intreba Dan cu prefacuta naivitate.

Si, dupa aceasta gluma, viata, la corturi, reveni la normal. Adica noul venit se vazu obligat sa-si povesteasca odiseea, ceilalti iliadele, iar Ursu calatoria in infern, dus si intors, fara sa zareasca nici un deget din Euridice.

― Si, acum, dupa ce-am creat atmosfera de mitologie si helenism ― spuse Dan ― putem sa ne dedicam in sfirsit epigrafiei.

Ursu scosese de mai mult timp, cu ajutorul unui bat, bolovanul din jar. Se adusera lanterne, desi ar fi ajuns si lumina flacarilor, se facura si alte preparative, apoi i se dadu mina libera lui Victor, singurul dintre ei care avea cunostinte de elina. Victor cerceta piatra pe toate fetele, cu multa atentie si incetineala, oferindu-i astfel Luciei posibilitatea de a face citeva schite care sa-i reprezinte forma si fetele. Ca sa poata descifra mai usor literele, le copie intocmai, fiecare separat pe o foaie de carnet. Nu erau decit sase semne, daltuite adinc in piatra.

― Le poti descifra? intreba nerabdator Tic. Daca as fi stiut ca-ti va fi greu, as fi obtinut de la 'aia' traducerea In orice limba.

― Sint litere vechi, ii raspunse Victor. Si cunostintele mele in materie sint cumplit de sarace Nici o litera nu seamana cu alta. Stati sa ma gindesc

― Daca vrei, spuse Dan cam cu sovaiala, putem sa ne gindim si noi

Tic ii dadu un ghiont, dar simti in el prietenie, nu rautate. Victor rasfoia mereu foile carnetului, cerceta fiecare litera in parte, cautind sa gaseasca imagini corespondente cu cele din mintea lui. Se dumerise, inainte de a descifra toate literele, ca inscriptia, cel putin la prima vedere, nu poate sa faca prea mare lumina in problema care-i preocupa pe ei. Dupa ce identifica toate semnele, ramase inca multa vreme ginditor. Alte idei ii treceau prin minte, dar, din respect pentru prietenii lui care-i asteptau vorbele, le abandona pentru un timp. Lua fragmentul de jos si-l duse cu fata scrisa in dreptul luminii:

― Noteaza, Lucia! spuse el in sfirsit. Prima litera e sigur O. Subliniaz-o, pentru ca nu am nici un dubiu. A doua C Sigura si ea. Si L-ul care urmeaza e de asemenea sigur.

― OCL Alimentara rise Dan, lovind cu cotul spatele ciresarului cu parul ciufulit.

― Trei litere sigure, continua Victor: OCL Urmeaza un semn care aduce a E Mici dubii. Subliniaza cu linie tremurata In sfirsit ultima da un S sau nu stiu. Parca totusi un S. Subliniaza cu o linie punctata.

Tic isi parasi locul de linga Dan, venind in spatele Luciei. El fu acela care impreuna, pentru prima data, literele. La urma urmei avea si dreptul. El descoperise si inca de doua ori fragmentul.

― OCLES, spuse el cam nedumerit. Parc-ar fi sfirsitul unui nume.

― Si chiar este, Tic, da, da! confirma Victor. Vezi? Dupa S de aceea e si cam stearsa, cam roasa litera ― vine marginea pietrei, deci cuvintul se termina aici. Inainte de O, insa, piatra are neregularitati, e deci rupta dintr-un bloc mai mare. Avem prin urmare in mina noastra sfirsitul unui rind sau poate al unei inscriptii, daca nu chiar o semnatura

― Cum? intreba Ionel dezolat. Crezi ca-i o simpla semnatura?

― E o presupunere, Ionel. Gindindu-ma ca OCLES, de pilda, e terminatia unui nume la vechii greci, s-ar putea intr-adevar sa avem de-a face aici cu un simplu nume.

― Ce pacat! spuse Maria. Eu credeam ca vom descoperi cine stie ce mesaj cifrat, sau cine stie ce indicatii enigmatice.

― Dac-ai sti cit am sperat eu! se desumfla Tic. Asa, un simplu nume. Saracul Tombi!

― Nu te jelui ca un prost, incerca sa-l consoleze Lucia. Cine stie ce importanta poate sa aiba aceasta piatra, acest fragment de inscriptie!

― Pentru noi? isi incerca Tic inca o data sperantele.

Dar nu-i raspunse nimeni la aceasta intrebare si se comitea o mare nedreptate acolo. Ursu il mingiie cu mina lui mare pe crestet.

― Ce sa facem cu fragmentul? intreba Lucia. S-ar putea sa aiba o mare valoare.

Victor se indoia tocmai de valoarea reala a fragmentului:

― Stiu eu? raspunse el. Poate ca ar completa o inscriptie intr-un muzeu. Si, in acest caz, chiar daca nu ar avea o mare valoare, ar fi fost foarte necesar. Cei care poseda partea cealalta trebuie sa faca tot felul de deductii pentru a afla intregul nume, lungimea fragmentului lipsa, cite litere puteau sa incapa in el

― Ocles Ocles medita Maria cu voce tare. Stati putin! Va mai amintiti de povestea Iphigeniei?

― Iphigenia!? se mira Dan. Ce ti-a venit sa te gindesti la ea? Te-a inspirat focul? Daca vrei sa compari focul nostru cu un rug si tu sa imiti gestul Iphigeniei, adica sa te sacrifici voluntar pentru reusita expeditiei noastre, cum a facut ea pentru reusita expeditie troiene Numai ca nici nu esti fiica lui Agamemnon, nici nu stim care zeita te va salva Si nici nu gasim pe-aici prin imprejurimi o caprioara cu care sa te inlocuim.

― Tu stii unde a dus-o Artemis pe Iphigenia? intreba Maria.

― In Taurida, raspunse Lucia in locul lui Dan. A facut-o preoteasa templului ei din Taurida?

In intrebarea Mariei se simtea o nota de insinuare.

― In Crimeea, pe malul pe malul Marii Negre, se auzi vocea lui Tic.

― Poate ca s-a plimbat si pe aici, prin aceste locuri, surise Maria. Ea sau legenda ei.

― Daca-i vorba de legenda, de locurile pe unde s-a plimbat legenda ei, zise Dan, atunci pot sa te asigur c-a ajuns si in Madagascar, si in Islanda, si in Filipine Prin intermediul lui Euripide, al lui Goethe

― Cum!? se sperie Maria. Euripide? Da, ai dreptate Euripide Sigur ca da Sofocles a scris Electra si Antigona

― Si Oedip rege, si Oedip la Colonna

― Si Hercule si Ajax, il completa Ursu pe Dan.

― Aaaa! Ti-ai cautat corespondentii din mitologie? Pacat ca i-ai intilnit in timp ce mureau. Dar la urma urmei ce-avem noi cu Sofocles? A scris sapte piese

― Nu stiu ce-avem cu Sofocles, interveni Victor. Dar n-a scris numai sapte piese. A scris mult mai multe, Dan.

― Ei si! se ofensa Dan. Si o suta de piese sa fi scris

― A scris chiar mai mult de o suta S-au pastrat insa numai sapte.

― Se pare ca sint cam ignorant in materie, totusi nu pot sa te cred O suta de piese! Cind le-a scris?

― Nu uita ca a trait aproape un secol, spuse Lucia. Secolul al cincilea inaintea erei noastre. A murit un an dupa Euripide, adica in 406.

― Stiam si eu ca Euripide a murit in 405, si

― Stai! il intrerupse Ionel. Euripide a murit in 407, pentru ca secolele dinaintea erei noastre

Daca n-ar fi fost intuneric, Maria ar fi vazut de buna seama fulgerele din ochii lui Dan!

― Uite, in clipa asta ti-as dori soarta Iphigeniei. Macar sa te gidile putin flacarile. Eu fac o fapta buna, apar mostenirea lui Euripide si voi ma faceti de ris cu Sofocles. Mai bine va lasam de la inceput in ignoranta.

― Nu se poate sa nu fi existat si o Iphigenie intr-o suta de piese, sari Tic in ajutorul Mariei. Sint in stare sa

― Sa strabati Marea Neagra, nu? Vrei sa te asemeni lui Oreste, sa-ti salvezi sora

― Mi se pare ca Iphigenia l-a salvat pe Oreste, spuse Maria.

― Si tu acum faci altceva? adauga Dan cu subinteles. Numai ca eu nu sint nici Egistos, nici Aletes

― Nici Aristide adauga Tic cu compatimire.

― Asta cine mai e?

― Un coleg de-al meu. Toceste o suta de pagini si retine doua rinduri, Tu

― Eu? Simt ca-mi intuneca zeii mintea Sa nu ajung ca Ajax Unde-mi sint armele? Unde sint turmele Unde-i Sofocles?

― Aici! raspunse Maria, aratind spre fragmentul de inscriptie.

Abia in clipa aceea intelesera ciresarii ce urmarise Maria cu intrebarile ei.

― OCLES.. striga Ionel. SO-F-OCLES! SOFOCLES! Cum de nu ne-am gindit! Oare sa fie chiar terminatia numelui sau?

― O presupunere ca oricare alta, spuse Victor. Poate ca exista si alte nume vechi grecesti care se termina in OCLES.

― Si de ce nu Sofocles? se indirji dintr-o data Dan. Daca tot m-am facut de ris, macar sa mi se fi intimplat asta pentru o cauza nobila. Gata! Ma bat pina la moarte pentru el. S-o gasi vreo Antigona care sa-mi ingroape lesul, sau un Tezeu care sa ma conduca pina la intrarea in Hades, sau o Electra care sa ma razbune sau

― Sau un Hillos care sa-ti dea foc, incerca Ursu sa-l tempereze.

― Numai o zi din viata sa fiu Hercules, si-as accepta un asemenea sfirsit Si de altfel am argumente in favoarea lui Sofocles. Vreau sa transform presupunerea in certitudine!

― Eu nu vreau! se opuse Maria. Mai bine sa raminem la visuri.

― Aa! vrei sa te visezi ca Iphigenia oficiind slujbe, noaptea, pe malul marii, in templul lui Artemis! Nu te invidiez. Iphigenia mi se pare c-a ramas toata viata preoteasa. Si nici nu ai sanse de reusita. Si mi se pare ca ea avea parul roscat si era foarte frumoasa si apartinea lui Euripide, nu lui Sofocles.

― Eu cred c-am putea fi seriosi macar citeva clipe, zise Lucia. Sa lasam la o parte tragediile

― Daca tu crezi ca apelind la comedii devenim seriosi gata! Am terminat. Va servesc argumente in favoarea tezei Sofocles. Pe cinstea mea ca sint serios, Lucia. Amintiti-va de Dionisii, de serbarile cele mari ale Athenei Si Sofocles, si Euripide, si Eschil au participat la ele Nu stiu cine-a cistigat mai multe Mi se pare Tu nu stii, Victor?

― Eschil sau Sofocles Mi se pare Sofocles.

― Cu atit mai bine, desi eu inclin spre Euripide. Dar nu-i nimic Sa trecem peste asta. Asa La Dionisii ― serbari in cinstea zeului Dionisos ― se reprezentau piese de teatru. Dionisos era un zeu trac, adoptat de greci. Concluzia: de ce sa nu fie cunoscut, admirat, reprezentat si cioplit in piatra marele Sofocles aici, pe malurile Pontului Euxin, in patria lui Dionisos si a unor greci iubitori de teatru?

― Ceva adevarat este aici, spuse Ionel, Dionisos e cel putin ruda cu zeul trac Sabazius, daca nu chiar reprezentarea acestuia in Grecia.

― De asemenea, adauga Lucia, in coloniile milesiene de pe malurile Pontului se pare ca aveau loc concursuri si spectacole de teatru. La Calatis si la Tomis s-au gasit figurine de teracota, care reprezentau eroi de teatru, inscriptii inchinate lui Dionisos Iar la Histria s-au dezgropat trei banci de marmura, care nu-si puteau gasi locul decit intr-un amfiteatru.

― Numai ca acestea din urma, adauga Victor, apartin epocii romane. Sa nu ne pripim in afirmatii. Mai bine sa visam, cum spunea Maria. S-ar putea ca fragmentul sa faca parte dintr-un imn inchinat lui Sofocles, sau mai degraba sa fie un vers dintr-o tragedie a lui Dar s-ar putea sa fie si altceva Miine cred ca vom lamuri enigma lui.

― Miine!? se mira Dan. Te gindesti la zicala aia frantuzeasca, si-ti inchipui ca pina miine vom deveni mai destepti?

― Nu. Ma gindesc din nou ca fragmentul ar putea fi foarte necesar intr-un muzeu.

― Atunci sa-l predam unui muzeu! propuse Lucia. Cred ca avem datoria aceasta.

― Nici nu incape discutie, intari Ionel. La ce muzeu sa-l ducem?

― Stiu eu? raspunse Victor zimbind. Poate ca la Histria. Cu ocazia aceasta vizitam si noi cetatea

Propunerea lui Victor fu acceptata pe loc. Se hotari plecarea in grup, a doua zi, dis-de-dimineata, la Histria. Catre prinz grupul urma sa fie inapoi la Ochiuri.

― Si cine ramine de paza la corturi? intreba cu teama Dan.

― Ramin eu, spuse Ursu cu glasul unui om bolnav. Tot nu ma simt bine.

― Atunci ramin si eu! hotari Tic foarte ferm, pentru a evita orice impotriviri.

― Traiasca prietenia salvatoare! sopti Dan cam pentru el. Parc-ar fi Ahile si Patrocles Aoleu! Patrocles OCLES Noroc ca l-a ucis Hector sub zidurile Troiei.

― Ce tot biigui acolo? intreba Tic.

― Ma straduiam sa-mi amintesc cine l-a ucis pe prietenul lui Ahile.

― Greu de raspuns, rise Victor. Nici Homer nu spune limpede. Mai intii l-a lovit Euforbos, pe la spate cu sulita. Dar, inaintea lui Euforbos, intervenise si un zeu

― Te rog, Victor! Iar m-ai prins pe picior gresit. Pina azi credeam ca sint un baiat destept

― Culca-te, Dan! se auzi vocea rugatoare a lui Tic. Miine dimineata o sa fii iar

Si, pentru ca se crease o anumita atmosfera, in noaptea aceea, la corturi, nu-si facu aparitia un mosneag autohton, cunoscut sub numele de mos Ene, ci zeul cel tinar si frumos, Hypnos.

― Am fost sigur ca vei ramine, ii spuse Ursu lui Tic a doua zi dimineata, dupa ce grupul cu destinatia Histria se pierdu din vedere. Cind m-am propus paznic, ma simteam mai in forma ca oricind.

― Crezi ca eu nu te-am dibuit? Dar nu puteam sa te las singur. Mai ales ca eu vazusem un muzeu de arheologie cu citeva ore inainte Mare deosebire nu poate sa fie. Si chiar daca ar fi Daca in atitea zeci de secole nu s-a mutat Histria de la locul ei, nu cred c-o sa se mute in citeva zile.

Ursu disparuse in cortul mare. De acolo asculta vorbele lui Tic si tot de acolo lansa intrebarea:

― Ia spune, Ticusorule, nu cumva ai aceleasi ginduri ca si mine?

― Numai in cazul cind cauti uneltele de scafandru, raspunse fara teama cel intrebat.

Ursu iesi inainte ca Tic sa-si termine fraza cu uneltele de scafandru in mina: doua perechi de labe si o pereche de ochelari.

― Nu le-au ajuns fetelor banii pentru a doua pereche? intreba uimit Tic.

― As! A scapat-o Dan in apa si eram prea obosit s-o caut. Dar cum mi-am insemnat in cap locul

Ursu conduse barca, in care, in afara de lopeti, se aflau doi colaci de fringhie si un pieptar de pluta, spre un anumit loc la intilnirea celor doua ochiuri. Scoase ochelarii la prima scufundare, e adevarat, dupa vreo saptezeci de secunde de la intrarea in apa. Ceilalti ochelari se aflau pe fruntea lui Tic.

― Si acum? intreba Tic. Spre stinga sau spre dreapta? Tragem cu banul?

Dar, cum n-aveau nici un ban la dinsii, pornira, la inspiratie, in regiunea din dreapta Ochiurilor. Mai intii, insa, Tic se ridicase in picioare si-i fluierase de citeva ori lui Tombi. Acesta ii raspunse printr-un latrat scurt care insemna: 'Nici o grija, m-am incarnat in Cerber!' Tic stia ca si fara ordinul lui, dupa amara experienta din zilele trecute, Tombi va fi la post.

In ziua aceea, vremea era senina, soarele puternic, iar marea calma, atit de calma si de limpede, ca i se vedea fundul la mari adincimi. Explorarea devenea o joaca pentru cei doi scafandri. Numai in locurile prea adinci Ursu apela la calitatea lui de scafandru. Dar si in aceste cazuri nu trebuia sa se afunde decit pina la jumatatea distantei care separa suprafata apei de fund. De acolo se vedea bine, pina in cele mai mici cute, fundul marii. Treaba aceasta era atit de usoara ca primi si Tic aprobarea de a face explorari.

Pentru a avea puncte (imaginare) de reper, pentru a-si usura sarcina si a face totusi o cercetare minutioasa, scafandrii operau dupa un anumit plan. Faceau cercetarile pe o linie paralela cu tarmul, lunga cam de o suta de metri. In momentul cind ajungeau la capatul liniei, inaintau cu barca spre larg citiva metri, apoi iar trageau o paralela pe lungimea stabilita si asa mereu, pina se pomenira in larg, cam la vreo cincizeci de metri de tarm.

― Chiar sa nu dam peste nimic?! se mira cel mai tinar scafandru. Tu crezi ca mai departe poate fi ceva?

― Drept sa-ti spun, Tic, nu prea cred. Apa e cam adinca Numai daca n-o fi existind un adevarat palat de clestar. Atunci putem sa-l cautam si in mijlocul marii.

― Virsta Palatului de clestar am cam depasit-o, Ursule. Asa, ca denumire poetica, imi place. Ttttt! Stii ce rau imi pare? Oare sa dam noi chix in aceasta expeditie, care ni s-a parut atit de promitatoare la inceput? Nu vreau, Ursule! Hai sa mai visam putin. La urma urmei, putem da ordin marii sa scoata si un palat de clestar Crezi ca ne pierdem vremea?

― Parca nu stii, Ticusorule? Tocmai cind nu te astepti poate sa iasa ceva in cale. Ne poate impiedica, prin urmare, cineva, sa speram?

Pe nesimtite, Ursu dusese barca spre regiunea din stinga Ochiurilor. Tic urmarea cu privirea silueta unui vapor care se pierdea in zare.

― Hm, spuse el. Imi vin in minte ginduri de om mare. Ia sa le dau dracului! Atentie, Ursule!

Saritura lui fu atit de brusca, incit barca se dezechilibra. Tic se prabusi in apa ca o mortaciune, drept pe burta, iar Ursu se pomeni cu barca intoarsa pe capul lui, ca o palarie gigantica.

― Am facut-o! tipa Tic, itindu-si capul din apa. Acum macar avem de lucru.

Pentru ca o data cu barca se rasturnase in apa tot ceea ce era intr-insa. Si cum scafandrii se dezechipasera si, cum in afara pieptarului de pluta, nimic altceva nu voia sa pluteasca la suprafata, si cum apa era destul de adinca in acel loc, truda celor doi nu se anunta prea usoara. Barca isi recistiga pozitia dinainte, intoarsa dintr-o singura miscare de Ursu, dar celelalte obiecte luasera toate drumul fundului.

― Daca apa are o suta de metri aici? intreba Tic, dupa ce se agata cu miinile de barca.

― Atita n-are, raspunse Ursu. Dar, daca tai un zero si adaugi un doi sau un trei, nimeresti intocmai adincimea ei Asa ca

― Dac-as fi stiut dinainte, se tingui Tic, dar adauga imediat cu hotarire: Eu am facut-o, eu trebuie sa repar.

― Tu urca-te in barca! ii spuse aproape poruncitor Ursu. Sau pune-ti pieptarul pe tine. Nu vezi ca mi s-a dus si colacul de fringhie la fund?

Ursu fu nevoit sa se cufunde de trei ori, pentru a scoate obiectele cazute in apa. A treia oara, o data cu o pereche de ochelari, scoase la lumina soarelui o bucata de marmura rotunjita si indoita ca un fragment de sarpe.

― Bratul lui Venus, Ursule! striga Tic, atit de entuziasmat de descoperire, ca era sa rastoarne iarasi barca.

Jumatate de adevar tot rostise Tic. Fragmentul de marmura era intr-adevar un brat.

Histria nu era obisnuita cu vizite la o ora atit de matinala ca aceea la care sosisera ciresarii. Bufetul de linga cetate nu era inca deschis, iar paznicul isi mai freca ochii de somn.

― Nu-i voie! le spuse el tinerilor. Si sa scol acuma profesorii nu face. Numai daca s-o fi trezit prichindelul. Ca el cam are asemenea obiceiuri.

Intr-adevar, prichindelul se trezise. Era un baiat cam de virsta ciresarilor, dar cu o asemenea aroganta in gesturi, ca parea cu mult mai tinar.

― Dumneavoastra? intreba cu tonul unui profesor care cere raspunsuri precise la un examen de admitere in facultate.

― Daca n-o fi cu pacat, am vrea sa vizitam cetatea si sa discutam ceva cu maestrii, raspunse Dan.

Crezindu-se poate eliminat de pe lista 'maestrilor', prichindelul ii facu un semn portarului:

― Spune-le ca vizitarea e permisa de la ora zece, in grupuri de cel putin douazeci de persoane.

― Poate trebuie sa ne procuram si papuci de pisla, continua Dan.

― Si o anumita cantitate de biberoane, grai cu totul grav si nejustificat prichindelul.

― Sase, spuse Dan. Printre care unul cu clopotei pentru respectabila dumneavoastra virsta. Si o fundulita rosie, ca sa nu va deoache vreun entuziast precocitatea.

Era prea mult. Prichindelul il masura pe Dan din cap pina-n picioare:

― Daca as avea la mine o moneda oarecare, ti-as da-o ca sa-ti cumperi acadele.

― Poate ne oferiti capul Demetrei cu val, din Calatis sau ciorchinele cu struguri din Philippopolis, spuse Victor cu un ton foarte degajat. V-am oferi si noi ceva in schimb.

Prichindelul casca intii niste ochi mari cit cepele, dar, ca si cum si-ar fi vazut mutra caraghioasa intr-o oglinda, isi refacu imediat infatisarea dinainte. Se uita cu atentie la Victor, la Ionel, dar, cind dadu cu ochii de fete, ii pieri unda de lumina care-i fulgerase o clipa chipul. Ba deveni grav, important.

― Esti student la istorie? il intreba el pe Victor.

― Nu! raspunse acesta zimbind. Si nici nu am de gind sa candidez.

― Aaaa! se dumeri prichindelul. Pardon! Atunci poate din diletantism

― Mi se pare ca si Schliemann si Evans au fost la inceput niste diletanti. Troia si Knossos-ul

― Multumesc! zimbi prichindelul cu superioritate. Dumneata stii ca in ritualul Dioscurilor si in ritualul lui Esculap, dupa informatiile pe care ni le da

― Informatii putem sa dam si noi, il intrerupse Dan. De pilda, cu privire la o inscriptie din epoca attica sau helenis-tica, secolul e inca discutabil, careia-i lipseste un fragment.

In timp ce Dan vorbea, Victor desfacea alene pachetul. Cind ramase numai cu piatra in mina, vazu cum se zgiiesc niste ochi printre zabrelele portii. De asta data prichindelul nu-si mai refacu expresia. Avu chiar un moment de cumpana. Nu stia ce sa faca. Noroc ca-i sari portarul in ajutor:

― De la ora zece sint permise vizitele in grup de cel putin douazeci de persoane. Dar dumnealor sint cinci. La o ora ca asta pot sa intre cinci oameni.

Dupa cinci minute se imprietenira. Dupa zece minute prichindelul se oferi sa-i conduca prin cetate si-si gasea loc numai in preajma Mariei.

Plimbarea in cetate dura mai bine de trei ore. Nimic care merita sa fie vazut nu fu evitat. Zidurile de inconjor, portile, templele, termele, locuintele, pietele, strazile, apeductele, monumentele, toate fura trecute in revista si insotite comentarii atit de precise si atit de clare, incit prichindelul reusi sa cucereasca simpatia si admiratia ciresarilor. Uneori nu uita bineinteles sa adauge la un comentariu mai amplu, alaturi de opiniile unor savanti cu renume, si opinia sa personala, careia insa ii adauga, si asta se intimpla pentru prima data, precizarea ca este 'umila'. Alteori, in portiuni recent cercetate, descoperea, cu ajutorul unor intimplari norocoase, fragmente de obiecte, pe care cauta imediat sa le clasifice, enuntind cu acest prilej o sumedenie de categorii si de tipuri inrudite cu alte categorii si alte tipuri si facea totul cu o precizie uluitoare. Un asemenea obiect, o bucata de toarta de ulcior, fu inminat, cu un usor compliment, Mariei:

― De la un ulcior de mica dimensiune, cu gura in forma de pilnie si toarta disproportionat de groasa, lipita imediat sub buza vasului. Stiti Pansa vasului variaza de la ovalul obisnuit, piriform, pina la un diametru care aproape, ajunge inaltimea vasului. Secolul al saselea, era noastra

Dupa ce asculta cu amabilitate acest bombardament, Maria incerca sa-i inapoieze bucata de ceramica. Prichindelul ramase atit de uimit, de parca i s-ar fi refuzat o declaratie de dragoste.

― Puteti s-o pastrati, insista el. Face parte dintr-un exemplar unic, cu gitul si forma de trunchi de con, subliniat, cum se remarca frecvent la alte categorii, de un briu de culoare rosie

― Dar ce sa fac cu ea? intreba Maria, ca o fiinta cazuta din luna.

Prichindelul incerca o intreaga gama de culori pe fata lui, primi fragmentul si, fara sa-si dea seama de gafa, il intinse Luciei, adaugind citeva cuvinte despre caracteristicile ceramicei. Confuzia care se nastea fu inlaturata datorita interventiei lui Dan:

― N-ai putea sa ne spui citeva lucruri despre Sofocles, pentru ca sintem intr-o apriga disputa?

― Despre Sofocles?! tresari prichindelul. Intr-adevar, a fost unul dintre prietenii lui Herodot, dar nu s-a ocupat de istorie. Daca vreti, putem apela la maestrul Atticus. El stie tot ceea ce poate sti un muritor despre Sofocles. Trebuie sa soseasca azi la noi, asa ne-a spus ieri la telefon.

Vizitarea cetatii era pe sfirsite. Pentru Ionel, Victor si Lucia fusese extrem de interesanta si de instructiva. Lucia avu chiar senzatia ca o atrage magnetul arheologiei. I se parea cea mai interesanta si mai complexa disciplina. Dan incercase tot timpul sa-si imagineze cum aratau locurile inainte, le mai colora si el pe ici, pe colo cu amanunte proprii, personale si, pesemne, foarte originale, unice in felul lor, asa ca se alese si el cu ceva. Maria, in schimb traise o profunda dezamagire. Se asteptase sa treaca prin palate, sa admire monumente, statui si, cind colo, nu vazuse decit niste gropi, niste ziduri, niste fragmente de statui si, mai ales, niste straturi de pamint, in care era prea violent si prea nedrept concentrata istoria. In loc sa ia in mina ulciorul purtat altadata ― cu sute si sute de ani in urma ― de o amazoana tinara si viguroasa, trebuia sa se multumeasca doar cu un ciob de culoarea pamintului, asemanator atitor cioburi pe care calcasera picioarele ei. Era mult mai frumoasa istoria antica in carti decit pe pamint Meditind astfel, Maria se departase de grup. Se pomeni undeva intr-o adincitura prin care nu mai trecuse. Cind ajunse la marginea unui sant, fu cit pe-aci sa se ciocneasca de cineva. Evita ciocnirea in ultima clipa si abia dupa citiva metri intoarse capul inapoi, exact in momentu cind si cealalta persoana facu la fel. Era un barbat inalt, bine legat, cu fata colturoasa, arsa de soare si cu o mare putere de supunere in priviri. Se uitara citeva clipe unul la altul, apoi isi vazura de drum, dar intoarsera iarasi, in aceeasi clipa, capul. Barbatul zimbi mai intii, apoi se incrunta si-si continua calea. Maria se inrosise ca un bujor si, de emotie, ramase cu capul intors. Neobisnuitul vizitator merse insa inainte, fara sa se mai intoarca, pina disparu dupa un colt.

Maria rataci citeva minute, cu gindurile aiurea, prin labirintul acela sapat in pamint. Se opri la marginea unui sant larg si adinc, rasufla o clipa, apoi cobori in goana treptele de pamint, oprindu-se in mijlocul gropii, la citiva pasi de barbatul pe care-l intilnise si de care se despartise atit de bizar. Acesta parca nici nu observa sosirea Mariei. N-avea ochi decit pentru malul santului din fata lui, un mal abrupt, despicat parca dintr-o singura lovitura data de o spada gigantica. Fara voia ei, Maria ii imita gesturile. Isi incrucisa bratele si incepu sa se uite atenta la malul abrupt, dar nu descoperi nimic altceva decit straturi de pamint de diferite culori.

Un baston se ridica in aer, pina atinse buza malului. Apoi incepu sa coboare incet, pe masura ce se auzeau vorbe:

― Nu-i nimic frumos aici. Numai pamint. Straturi, straturi, straturi. De diferite culori. Si, din cind in cind, un ciob, si, din cind in cind, o moneda. Aceasta-i arheologia. Si, totusi, aici, in acesti citiva metri de pamint, sint ingropate zece secole de istorie. Viata, moarte, bucurii, tragedii, cataclisme, sperante, necunoscut Sus, intre pamint si cer, citeva fire de iarba. Apoi, o scoarta subtire de depuneri, un strat de pamint vegetal Apoi incepe arheologia.

Virful bastonului se oprise in mijlocul unui strat gros de culoare cenusie, din care rasareau la intimplare cioburi.

― Un strat de culoare cenusie Aici au trait ultimii oameni de pe aceste meleaguri Pata care coboara din acest strat, in jos, reprezinta o groapa. O groapa sapata in acele timpuri. Cit de bine se vad in jurul ei aceste straturi subtiri, regulate, unul cenusiu, altul negru, si-inca unul cenusiu, si-inca unul negru Nu? E cu neputinta ca atita simetrie sa fie opera intimplarii. Nu e! Nici intimparea, nici natura n-au stratificat cu atita migala acest pamint. E opera oamenilor. Oare de ce? Mai jos Un strat gros, roscat, cu urme de arsura, cu bucati de carbune, cu cioburi Asadar la nivelul acestora s-a trait, a dominat si a erupt viata Mai jos Un strat de cenusa amestecata cu nisip, un strat dens ca o temelie. Nici un ciob, nici o urma de arsura nimic nimic Mai jos. Din nou pamint roscat, din nou urme de arsura si de carbune, din nou cioburi. Al treilea strat de viata. Si mai jos, sub acest strat de nisip si cenusa, sub aceasta temelie fara viata, aici la picioarele noastre, alt strat roscat, cu urme de carbune, cu cioburi, cu urme de viata Oare intr-adevar in aceste straturi sint cuprinse zece secole de istorie?

Intrebarea nu era pusa nimanui. Virful bastonului scormonea pamintul, jos, la picioarele celor doi. Lutul framintat dadu la iveala un ciob. Miinile curatara ciobul de pamint. Era o bucata de lut ars, de culoare neagra, mai mica decit o palma, cu doua bucle rosii, inca stralucitoare, pe ea.

― O bucata de lut ars, un ciob, si intunericul incepe sa se destrame. Vasul din care a ramas acest ciob a fost un vas atenian. Lacul negru si dungile rosii autentifica si originea, si data. Fara nici o posibilitate de eroare. Acest ciob, cu caracteristicile lui, are puterea de convingere pe care o are o moneda. Ne aflam deci in plina perioada attica, in secolul al IV-lea dinaintea erei noastre. La inceputul secolului al IV-lea, la sfirsitul secolului al V-lea. Intre moartea lui Socrate si nasterea lui Aristotel. Prin urmare, cu douazeci si cinci de secole in urma, aici au trait oameni. Ce putem sti despre ei? Vasul era frumos, elegant, lucrat cu arta. Deci oamenii care au trait aici nu erau nevoiasi, aveau dezvoltat simtul esteticului, foloseau uleiuri scumpe Suprafata interioara a ciobului mai pastreaza pojghita de ulei. Dar ne aflam intr-un cartier periferic, nu in cetatea Histriei, ne aflam in Asty, nu in Polis. Cit de multe se pot deduce! In secolul al IV-lea Polisul era plin. Oamenii cu stare erau nevoiti sa-si cladeasca locuinta in afara cetatii. Histria era intr-o perioada de mare inflorire si mai ales, in jurul ei, se aflau neamuri pasnice sau pacificate. Oamenii puteau locui fara teama si in afara zidurilor.

Privirile Mariei incercau sa strapunga straturile de pamint si uneori parca intilneau pagini pe care puteau citi cuvinte si fraze limpezi, pina ce culoarea pamintului intuneca iarasi istoria.

― Mai sus. Un strat de nisip si de cenusa densa, solida, o temelie specifica vremii, pentru cladiri mai mari, poate cu etaj Stratul de viata de deasupra, cu cioburi si cu urme de carbune, si cu bucati de piatra, si cu gropile acestea care puteau fi pivnita Dar, mai bine, sa luam citeva cioburi Un fragment de vas Un fragment dintr-un tipar pentru cercei Daca am gasi si o moneda cum s-ar simplifica totul! Nu mai avem date sigure, ci aproximative. Ne aflam insa, in mod cert, in plina epoca elenistica. Puterea Atenei a ramas in istorie. In lume a aparut o noua putere, cea a Macedoniei. Poate traim in epoca marelui Alexandru, elevul lui Aristotel. In cartierul nostru convietuiesc laolalta, in cladiri mari cu ziduri de piatra si cu ornamente interioare, oameni cu stare care folosesc amfore scumpe si mestesugari, care confectioneaza podoabe pentru femeile Histriei. Cetatea, desi cunoaste mai departe o epoca de inflorire, de pace si de bunastare Sa ne continuam drumul. Mai sus deasupra acestei temelii cam subrede, de asta data facuta tot din nisip si cenusa Alt strat de viata, tot roscat cum erau celelalte, adica format din pamint obisnuit si din cladirile prabusite, distruse, acoperite la vremea lor cu tigla rosie si impodobite inauntru cu ornamente de teracota, cu vase de lut ars Acesta e taina pamintului rosiatic, a stratului de viata Cioburile nu mai au eleganta, lacul si ornamentele din epoca attica, sau din prima epoca elenistica. Provin de la obiecte lucrate grosolan, de mintuiala, de catre mesteri indigeni Cei care folosesc asemenea obiecte nu mai sint oameni cu stare, sint mai degraba nevoiasi, care si-au ridicat la repezeala locuinte modeste in afara cetatii Prin urmare, pacea a fost, este sau va fi atacata prin imprejurimile Histriei Sa vedem ce ne spune viitorul

Maria parca se afla intr-un trecut indepartat. Privirile ei se oprisera asupra acelor straturi ciudate simetrice, asupra acelor briuri deschise si inchise care se succedau regulat pe o mare adincime.

― Da Ne aflam in necunoscut. Aproape trei secole de neant. Viata a disparut. Nimic, nimic, nimic. Trei sute de ani. Numai aceste straturi de zebra rasturnate si batatorite de catre oameni peste ceea ce a fost cindva viata. Ce s-a intimplat? Ce evenimente groaznice au zguduit viata cetatii noastre? Nu stim Inca nu stim Cartierul periferic a disparut. Pina ce, intr-o zi, histrienii s-au adunat aici si au inceput sa dureze aceasta temelie de zebra, aceasta temelie olbiana. I-au dat duritatea betonului. Pentru ce? Pentru ca sa sustina edificii uriase. E singurul raspuns. Peste tot, in antichitate, aceste temelii se foloseau ca fundament pentru mari constructii Histrienii au terminat temelia, dar n-au ridicat nici un edificiu Alte evenimente groaznice s-au abatut asupra cetatii si din nou tacerea a luat in stapinirea ei cartierul marginas, altadata plin de viata Iar mai tirziu, tacerea i-a cedat locul de stapina mortii Groapa aceasta e un mormint. Si cea de dincolo si cealalta si altele Morminte sarace, cu citeva cioburi in ele, morminte pentru oameni sarmani. Un cimitir al nevoiasilor. Si peste el straturi de tacere, tacere o nivelare de nisip si apoi stratul de viata al ultimilor oameni de pe aceste meleaguri Pamintul nu mai este roscat, e de culoare cenusie. Prin urmare, nu s-au ridicat cladiri, ci simple colibe acoperite cu stuf. Cei care traiau aici erau foarte saraci. Cioburile? Provin de la vase de sticla de stricta necesitate, lucrate grosolan de mesteri indigeni. Ne aflam in plina epoca romana Da Aici s-a pierdut o moneda Acum putem stabili cu precizie data Antoninus Pius Urmasul lui Hadrianus, blindul, inteleptul Antoninus. Prin urmare am ajuns la secolul al II-lea al erei noastre Puterea romana inca sprijina cetatile Pontului. Un filozof din scoala stoicilor se inalta pe tronul Romei: Marcus Aurelianus. Imperiul roman pare fara sfirsit. Dar, peste o suta de ani, toate locurile acestea vor fi parasite. Iar copitele cailor si pasii ostirilor pedestre vor vinzoli atit de aprig acest pamint, ca sute si sute de ani viata se va retrage speriata in locuri necunoscute. Intram in mileniul cel negru al istoriei

Era intuneric in fundul santului, sau poate numai parea noapte acolo. Fara sa spuna un cuvint, Maria fugi spre lumina. Bastonul si apoi bratul care-l tinuse rascoleau insa pamintul dens, pentru a scoate la lumina un chip cenusiu, cit o cutie de chibrituri, cu o voluta neagra, lucioasa pe el.

Maria isi gasi prietenii in incinta cetatii, intr-o scobitura adinca si vasta, care semana cu un amfiteatru. Se ingramadisera toti pe doua banci albe de marmura si stateau nemiscati, cu giturile intinse intr-o pozitie caraghioasa. Tocmai voia sa le spuna ceva care sa-i trezeasca, dar nici nu apuca sa deschida gura. Prichindelul sari in intimpinarea ei, facindu-i un semn categoric de tacere, dupa care adauga in soapta:

― Maestrii Au o controversa.

Maria se aseza in tacere alaturi de ceilalti si abia atunci auzi vocile care razbateau de undeva din apropiere. Cei care vorbeau erau ascunsi de un mal inalt de pamint, bazdat pe alocuri de briie pietroase. Se uita la straturi, dar urechile cautau sa surprinda disputa maestrilor.

― Draga colega ― rasuna o voce ampla de bariton ― regret, dar nu pot considera afirmatiile dumitale decit niste opinii nu intru totul hazardate, insa in orice caz foarte discutabile.

― Discutabile! raspunse o voce nervoasa, subtire. Sigur ca sint discutabile. Si afirmatiile dumitale, scumpe colega, sint discutabile. Dumneata argumentezi cu cetatea, cu santierul. Foarte bine. Spune-mi insa: ai gasit macar un fragment de ceramica din perioada arhaica? Stiu, stiu, am vazut. Hirburile acelea provin de la vase de tip attic cu influenta ioniana. Din prima perioada attica. Vrei sa ma infrunti si sa ma infringi cu un etern argument: ceramica tip Fikellura Unde ai gasit-o? Nu in primul strat attic? Arata-mi fragmente arhaice! Eu iti pun in fata ochilor zece drahme arhaice grele. Toate gasite la Mahmudia. Arata-mi una singura gasita la Histria si-mi scot palaria. Cum de n-ati gasit nici una, daca s-au batut aici prima data? Si cum de-au ajuns la Mahmudia?

― E totusi cam hazardat, draga colega, sa muti Histria arhaica la Mahmudia, numai pentru ca s-au gasit acolo zece drahme arhaice histriene. Pe masura ce vom inainta cu sapaturile, vom gasi si marturii arhaice. Si monede, si ceramica.

― Voi sapa si eu acolo, scumpe colega, si-ti voi dovedi, cu alte monede pe care le voi gasi, si cu ceramica, si pe baza de stratigrafie ca prima alcatuire a Histriei a fost la Mahmudia. Histria arhaica N-o cauta aici! Vino cu mine la Mahmudia!

― Draga colega

― Un moment! N-am terminat. Mai am un argument. Cu totul personal. Cum iti explici denumirea Histriei?

― Intrebare de scoala primara, draga colega

― Nu ti se pare totusi ciudat, scumpe colega, sa se dea numele batrinului Istros unei cetati de pe malul Pontului? Ei, asta-i! Prima colonie milesiana s-a facut pe malul Istrosului, da, acolo pe bratul Sf. Gheorghe, unde e astazi Mahmudia. Dupa ce corabierii au gasit un loc mai favorabil, colonia s-a mutat aici, iar locuitorii i-au pastrat vechiul nume. Primele drahme histriene s-au batut in Istrosul vechi, arhaic, adica pe malul batrinului fluviu, nu aici. Histria e formata din doua asezari. Cea arhaica ― pe bratul Istrosului. Argument: monede, nume; cea attica, si elenistica, si romana ― pe malul lacului Sinoe. Dixi!

O clipa mai tirziu rasuna o voce, care era foarte cunoscuta Mariei:

― Aveti un moment de ragaz, maestre? Am gasit un fragment de ceramica ioniana, veritabila, din secolul al saselea inaintea erei noastre.

― Iar o Fikellura!? se auzi vocea nervoasa si subtire. Scuza-ma un moment, scumpe colega. Ma intorc imediat ca sa-ti ascult contraargumentele

Ciresarii se ridicara ca la o comanda in picioare. Voiau sa se imprastie in amfiteatru pentru a-si schimba rolul de auditori cu acela de privitori, dar prichindelul ii opri:

― Acum e momentul, spuse el in soapta. A ramas singur.

Inarmati cu fragmentul de inscriptie, ciresarii, condusi de prichindel, ocolira malul care-i aparase de privirile maestrilor si se pomenira intr-un amfiteatru mai mic, podit cu lespezi de marmura, plin de blocuri de piatra, cu statuete, cu amfore si fragmente de ceramica. Din mijlocul locasului descoperit ii privea mirat un barbat intre doua virste, cu parul incaruntit la timple, cu ochi mari si sprincene negre, stufoase. Prichindelul il numi excesiv de politicos 'domnule profesor' si, abia dupa ce aerul de severitate ii disparu de pe fata, indrazni sa-si prezinte tovarasii.

― Prietenii mei au gasit un fragment de inscriptie.

Dan desfacu pachetul cu gesturi de scamator si-i inmina profesorului fragmentul. Intr-o clipa, pe fata acestuia se succedara doua expresii. Prima, de nemaipomenita surpriza, apoi bucuria unui om care regaseste o veche cunostinta.

― Extraordinar! spuse el. Unde l-ati descoperit? Pariez ca la Ochiuri.

Uimirea ciresarilor nu scapa profesorului. Intinse aratatorul miinii drepte spre dinsii, cu gestul caracteristic al unui pedagog:

― Sa nu treceti pe linga adevar dar dupa cite vad nici nu aveti de gind. Va multumesc foarte mult, dragi tineri. Dupa atitia ani mi-ati oferit bucuria de a regasi singurul fragment care ne-a ramas din celebra inscriptie despre inteleptul Agathocles.

Parca se abatuse un trasnet asupra ciresarilor.

― Agathocles? biigui Victor. Agathocles, tiranul Siracuzei?

― Nu! raspunse profesorul. Altul. Inteleptul Agathocles, fiul lui Antiphilos, histrianul, salvatorul cetatii. Nu are nimic comun cu siracuzanul Agathocles, cel care din simplu olar a ajuns regele Siciliei.

― Agathocles evergetul? isi permise prichindelul sa intrebe mai mult pentru a-l atita pe profesor.

― Da. Unul dintre binefacatorii orasului. Poate nu atit de bogat ca Protogeneas din Olbia, sau ca Aristagoras, concetateanul lui. Dar, sigur, cel mai intelept. Si, pentru noi, cel mai de seama. Inscriptia inchinata lui de catre locuitorii Histriei ofera date de o exceptionala insemnatate cu privire la raporturile dintre cetate si populatia geto-daca din jur. Din nefericire, inscriptia s-a pierdut inainte de a se publica si refacerea ei, oricit de fidela, din memorie, nu are totusi putere de document.

― Mi se pare ca el sau Artemi incepu prichindelul.

― Nu Artemidor! se incrunta profesorul. El, Agathocles, e adevaratul everget al Histriei. El a mediat conflictele dintre partidele politice din interiorul coloniei. Pina atunci seful trac Zoltes atacase de mai multe ori Histria, pentru ca era slabita de luptele politice interne. Cind si-a pus in gind s-o cucereasca, asa cum facuse cu orasul Bizone, nu s-a lovit numai de unitatea dinauntru. Agathocles reusise, prin diplomatie si daruri, sa cistige bunavointa si ajutorul puternicului sef geto-dac Rhemaxos. A trecut Dunarea la acesta, ca sol al Histriei, si mai ales ca un intelept. Astfel a scapat Histria in anul 200 inaintea erei noastre de asediul si distrugerea ei de catre Zoltes. Sefii geto-daci erau sau puteau fi adevaratii protectori ai Histriei. Acest lucru l-a inteles Agathocles, si despre aceasta fapta a lui vorbea inscriptia. Iata de ce ne doare pierderea ei. Pentru ca o asemenea inscriptie poate da semnificatie unei intregi epoci. In cazul nostru, epoca in care Histria isi datora existenta legaturilor sale strinse cu regii geto-daci Mare, mare pacat ca s-a pierdut acel document.

Vorbele profesorului ii intristasera pe ciresari. In sufletul fiecaruia crestea dorinta de a regasi intreaga inscriptie. Dan clatina de citeva ori din cap si spuse ca pentru sine:

― Si noi care credeam ca e vorba de Sofocles

― Sofocles?! se mira prichindelul cu voce tare.

― Sofocles? se auzi o voce nervoasa, subtire in spatele ciresarilor. Ce-aveti dumneavoastra cu Sofocles?

Tinerii se intoarsera nauciti. In fata lor se afla cioculetul. Iar linga el un barbat inalt, puternic, cu un ciob de lut ars in mina.

― Aaaa! Ati ajuns si aici? intreba cioculetul. Si ce aveti dumneavoastra cu Sofocles? Ce-aveti cu fericitul Sofocles? De dinsul n-aveti voie sa va atingeti. Il vedeti? E cit cerul asta de mare. Nimeni nu l-a intrecut in antichitate. La douazeci si opt de ani a cistigat prima victorie la Dionisii. La cincizeci si cinci de ani i s-a jucat Antigona. Era a treizeci si doua piesa. In urmatorii treizeci si cinci de ani a mai scris nouazeci si una.

― Il imbogatesti cu trei piese, draga colega

― Nu eu, scumpe colega. Suidas[5] il imbogateste si eu in Suidas cred, ca si dumneata de altfel. De optsprezece ori a cucerit victoria la Dionisii si niciodata n-a iesit pe locul trei. Chiar daca n-a cistigat locul unu, era pe locul doi. Eschil a cistigat numai treisprezece victorii Euripide numai cinci.

― Ultima insa dupa moarte, draga colega, care face mai mult decit zece in viata.

― Stiam ca vrei replica asa, scumpe colega. Dar Sofocles a cistigat si sase victorii la Laneene. Douazeci si patru de victorii in total. Peste saptezeci de piese laureate. Banuiesc ce vrei sa spui. Ca i s-au incoronat peste nouazeci de piese. Stiu, colega, stiu. E de nivelul scolii primare. La Dionisii candidatii prezentau obligatoriu trei tragedii si o drama satirica. Dar pe mine dramele satirice nu ma intereseaza. Si nici pe antici nu i-au interesat. Doar doua s-au strecurat pina la noi, una a lui Sofocles, alta a lui Euripide.

― Euripide, draga colega

― Si Sofocles? N-a fost prietenul lui Pericle si al lui Nicias? N-a participat alaturi de Pericle la expeditia din Samos? N-a fost ales de citeva ori strateg al Atenei? N-a fost ales comisar dupa dezastrul lui Nicias din Sicilia? N-a organizat el, impreuna cu ceilalti probuli, apararea orasului si victoria de pe coastele Asiei?

― Si mi se pare ca dupa aceea, impreuna cu ceilalti probuli, a favorizat revenirea regimului oligarhic la putere.

― Evrika! sari cioculetul. Asta am asteptat. Am gasit cu citva timp in urma in Aristotel reproducerea unei discutii dintre Sofocles si Pisandru, oligarhaul. Stii ce spunea Sofocles? Recunostea deschis ca hotarirea pe care-o votase era detestabila, dar ca atunci, fii te rog atent, reproduc citatul: 'nu era ceva mai bun de facut'. Nu, scumpe colega! Sofocles a fost un democrat si in purtarea de toate zilele. Nu traia izolat si nu teoretiza izolarea ginditorilor, cum faceau Eschil si Euripide. Era mereu in mijlocul multimii, asa cum nici un alt poet atenian n-a fost. Si in religie a fost democrat. Tinea cultul unui zeu al multimii, Alcon. Si nu e Sofocles cel care a introdus cultul lui Asclepios, cultul lui Esculap, al zeului medic, in Atena? Nu in casa lui a stat statuia lui Esculap adusa din Epidaurus pina a fost ridicata la rangul marilor zei in Eleusinion? Sa nu uitam, draga colega, cultul lui Esculap era un cult popular, nu apartinea religiei oficiale. Care poet al Atticei dansa in strada si cinta din chitara in mijlocul multimii? Da! Nimeni ca dinsul n-a inteles si n-a zugravit mai bine ceea ce e omenesc, strict omenesc, si mai ales, citez, scumpe colega: 'revolta, care este sfinta si legitima cind ea reprezinta eruptia unei constiinte umane convinse de dreptatea ei' Da! Si dumneavoastra, dumneavoastra ce aveti cu Sofocles?

Infiorati de ceea ce auzisera pina atunci, tinerii nu izbutira sa dea nici un raspuns. Profesorul ii scoase insa repede din incurcatura:

― Era sa uit, draga colega. Dumnealor au gasit, adica au regasit, fragmentul din Agathocles. La Ochiuri.

Cioculetul deveni brusc sever. Ii trecu in revista pe ciresari, apoi isi pironi privirile asupra prichindelului. Acesta era teribil de fisticit si de incurcat.

― Va sa zica, spuse cioculetul, s-a-ntors acasa Agathocles, dupa zece ani.

― Da! rise profesorul, adresindu-se ciresarilor. Dumnealui l-a aruncat in mare, in timp ce transportam roadele unei munci de ani de zile spre vas. L-a aruncat din barca in apa. Pentru ce? Mi se pare ca sa vada daca e adinca apa, nu? Si bratul? Bratul Afroditei? Tot pentru asta?

― Aveam cinci ani pe atunci, raspunse foarte ofensat prichindelul.

― Dar asta nu te impiedica sa te plimbi ca un printisor printre studenti.

Prichindelul prinse dintr-o data curaj:

― Ei erau de vina. Ei ma corupeau. Ca sa va maguleasca pe dumneavoastra, domnule profesor.

― Bine, bine, accepta incruntat profesorul. Le-ai aratat prietenilor cetatea?

Ciresarii intelesera ca intrevederea era incheiata. Ii parasira pe cei doi maestri si pe asistentul lor, dupa ce primira si oferira multumirile de rigoare. Cind tinerii ajunsera destul de departe ca sa nu mai poata auzi nimic, cioculetul parca se inveseli:

― Niste neastimparati. M-a rugat unul dintre parintii lor sa-i supraveghez din cind in cind.

Ciresarii erau veseli, satisfacuti. Aflasera o sumedenie de lucruri: la unele nici nu se gindisera. Cunosteau povestea lui Agathocles, stiau cum a ajuns bolovanul in mare, banuiau ca se facusera cercetari arheologice la Ochiuri, sau in preajma acelui loc. Si mai ales cistigasera un prieten, care putea sa le dea tot felul de informatii cu cea mai sigura competenta. De la el aflasera ciresarii ca Ochiurile fusesera cercetate, cu vreo zece ani in urma, de o echipa de arheologi condusa de tatal prichindelului si ca nu se gasise acolo decit fragmentul de inscriptie histriana si o statuie a Afroditei, adica niste frinturi din statuie: torsul, un picior, bratele si gitul.

― Fara cap? se repezi Maria. Trebuie sa fie oribila o statuie fara cap.

Prichindelul ii dadu imediat dreptate:

― Si pe mine m-a ingrozit. De aceea am vrut s-o arunc in apa. Intii am incercat adincimea apei, apoi am inceput actiunea. Dar m-a observat Traian domnul asistent. Pe-atunci era student in anul intii. Promitea.

Oare spunea adevarul, sau numai voia sa-i faca placere Mariei?

Prichindelul se oferi sa-i conduca pe ciresari pina aproape de sosea, dar vazind cum intra pe poarta un grup numeros de vizitatori, deveni dintr-o data trist:

― As fi vrut sa mai stau cu voi dar trebuie sa-mi reiau ocupatia. Imi pare foarte rau, foarte, foarte rau si daca vreti va fac o vizita la Ochiuri!

Nici nu mai avu curajul sa se uite la Maria. Fugi subit de linga ei, ca un copil gonit de un ciine.

Ciresarii se uitara o clipa in urma lui, dar nu scoasera nici o vorba. Erau plini de alte ginduri si aveau nevoie de liniste, de tacere, pentru a si le organiza, pentru a le selectiona, pentru a le gasi pe cele mai bune. Tacerea le fu cel mai fidel insotitor in drumul de intoarcere. Ii asteptau insa in fata corturilor doua mutre vesele, mai ales una dintre ele.

― Daca e pe-asa, ii intimpina Tic, vazind aerul lor jalnic, apoi pregatiti-va sa sariti din sicriu. Ei, Ursule! esti de acord? Sa le spunem sau nu?

― Stiu eu! Dar pentru ca au nevoie de un tonic Spune-le!

― Ia ghiciti ce-am gasit in mare? intreba Tic insetat de triumf.

― Un brat de marmura al Afroditei, raspunse fara nici o bucurie Lucia.

Se lasase o tacere mormintala la corturi. Focul de noapte abia pilpiia. Marea nu indraznea decit sa-si sune fosnirea ei matasoasa. Era o noapte frumoasa, innobilata de un cer care-si acoperise epoletii cu toate stelele emisferei, o noapte mare, care nu se va sterge niciodata din amintirea ciresarilor. Asteptau toti vorbele care urmau sa demonstreze inca o data extraordinara capacitate de deductie a conducatorului lor.

― Trecem printr-un moment hotaritor, rasuna glasul lui Victor in noapte. Ursule, poti sa dai mai multa viata focului. Avem nevoie de lumina, avem teribila nevoie de lumina

Si Ursu si Tic se repezira asupra mormanului de scaieti. Capetele lor se ciocnira cu atita putere, ca Tic ramase citeva clipe paralizat. Palma mare a lui Ursu ii atinse fruntea. Isi scutura si el capul pentru a-si alunga durerea, apoi lua cu mina dreapta un singur scaiete pe care-l arunca, de acolo de unde era, in foc. Cu palma stinga isi freca locul unde se lovise Se auzira citeva piriituri, apoi focul izbucni cu putere. Limbi de flacari se inaltau si dansau fara incetare, imprastiind o lumina orbitoare.

― Intrebarea cheie, continua Victor, se refera la existenta Palatului de clestar, adica la existenta a ceea ce credem noi ca ar putea face parte din Palatul de clestar. Pentru ca Palatul in intregime nu l-a vazut nimeni. Nici Ionel, nici pescarii de la inceputul secolului. S-au vazut ziduri, turnuri, coloane. Exista oare cu adevarat aceste fragmente?

― Aici? intreba Lucia pentru mai multa claritate.

― Nu, Lucia! Din pacate nu am ajuns inca la aceasta intrebare, in clipa de fata trebuie sa gasim un raspuns, singurul raspuns la intrebarea daca marea ascunde o enigma, o taina inca nedezlegata

― In privinta asta, spuse Maria, pot sa te asigur ca marea nu ascunde o singura taina, ci nenumarate taine

― Nu-i tocmai acum momentul sa confunzi tainele marii cu visele tale, se amesteca Dan.

― Amindoi aveti dreptate, cauta Victor sa-i linisteasca. Marea ascunde nenumarate taine, precum spune Maria, dar nu-i momentul potrivit sa ne gindim la ele, asa cum sugereaza Dan. Noi ne intrebam daca marea ascunde taina cu care ― cum sa spun? ― o investim noi. Taina pe care o presupunem, incerca Victor sa refaca sperantele undeva ranite. Lucia nu era insa de acord cu revenirea lui Victor, sau poate voia sa afle izvorul incertitudinii pe care acesta o sugerase cu citeva secunde inainte.

― Cu care o investim noi, spui tu. Ce inseamna asta? Crezi cu adevarat ca noi sintem aceia care ii atribuim marii o anumita enigma? In acest caz am putea simplifica lucrurile. Sa ne imaginam ca vedem un pom si unul dintre noi spune: 'Hai sa culegem merele!' Noi ne apucam de cules, adica ne pregatim de cules, fara sa verificam daca pomul acela e intr-adevar mar sau daca vedem ca e intr-adevar mar, fara sa ne uitam daca are fructe

― Si totusi eu am vazut coloanele! Cu ochii mei rasuna tinguitoare vocea lui Ionel.

― Probabil ca si Galileo Galilei a spus la fel ca tine atunci cind cu inchizitia, aminti Dan.

Victor facu un semn cu mina spre Dan. Ii dadea a intelege ca momentul e prea grav pentru glume:

― Lasa, Dan Ionel a vazut totusi coloanele Si le-au mai vazut si pescarii Da! Cred ca am gresit de la bun inceput. Nu trebuia sa separam cele doua imagini, ci sa le privim ca pe un intreg.

― Imposibil, Victor! Distanta, timpul Nu noi le-am separat.

― Ba le-am separat noi, Lucia. Din criza de timp. Indiferent daca am vrut sau nu, indiferent daca am spus-o sau nu. Prin urmare, iata ca reiau ideea ta, Lucia, pomul e identificat si L-ai auzit pe Ionel si-a aratat si fructele

― Dar de ce numa' lui? repeta Ursu intrebarea care-l obseda de cind ascultase povestirea lui Ionel.

― Sa retinem intrebarea asta ca extrem de importanta, propuse Victor. Pentru a vedea, mai tirziu, daca poate sau nu poate fi eliminata Pomul adica marea a aratat intr-un fel fructe asemanatoare si altora, cu mult timp inainte

― Insa pe alta craca, isi lua Tic inima-n dinti.

― Exact imaginea care ne trebuie, ii raspunse Victor, ca o felicitare. Da, pe alta craca. Marea a aratat deci, in doua locuri diferite, cam acelasi lucru, la doua persoane diferite, in doua epoci diferite. Ce putem deduce de aici? Singurul element comun al problemei e imaginea vazuta. Singurul element comun, dar nu si absolut identic. Pescarii au vazut ziduri, turnuri, coloane. Ionel n-a vazut decit coloane. Cu oarecare indulgenta putem apropia imaginile, ferindu-ne insa sa le confundam. Pentru ca deosebirile de loc, de timp, si de persoane ne obliga la asta.

― Totusi complici prea mult, Victor. Poti sa crezi sau sa nu crezi in coloanele mele, desi eu stiu sigur ca le-am vazut. Dar, de ce, avind trei elemente deosebite si unul singur comun, nu aplici legea adevarului prin frecventa, sau cum sa-ti spun eu? Trei e mai mare decit unu, deci trei e mai aproape de adevar.

― Din o mie si una de motive, raspunse Victor aproape furios, dar imediat se stradui sa se calmeze. Ionel! Mai intii trebuie sa raspundem la intrebarea daca marea ascunde taina Palatului ― sa folosim totusi aceasta denumire ― si pentru aceasta trebuie sa ne slujim de absolut toate elementele pe care le avem, fara sa le separam de la bun inceput. Sa nu cautam, acum, sa-ti dam dreptate tie sau pescarilor. Sa vedem daca putem da dreptate marii pe baza existentei unei marturii vechi care n-a devenit legenda, si a unei marturii noi, prezenta aici, in mijlocul nostru.

― De ce sa nu existe doua palate diferite, fiecare in alt loc? intreba Ionel.

― Tu nu vezi cit ma zbat ca sa nu separ problema noastra in doua elemente distincte? Nu fac altceva decit asta!

― De ce? Pentru ca e impotriva logicii? se infierbinta Ionel. Procedeul tau e antilogic. Doua, doua, doua, una! Nu sare in ochi? Daca factorul comun apare mereu de cite doua ori, poate nu sintem noi obligati, pe baza celei mai simple logici, sa separam problema in doua elemente distincte, fiecare dintre ele devenind problema separata? De ce sa intoarcem logica? Exista un palat vazut de mine. De ce sa nu existe, aiurea, un palat vazut de altcineva?

Lucia ii dadu dreptate lui Ionel. Cam la aceeasi concluzie ajunsese si ea.

― De multa vreme m-am gindit si eu la posibilitatea existentei a doua palate.

― Unde? se infurie din nou Victor. Voi nu intelegeti ca mai intii trebuie sa admitem, in principiu, existenta tainei? Exista doua palate Cine le-a vazut?

― Eu! raspunse cu un ton suparat Ionel. Eu am vazut unul dintre ele.

― Si inainte de tine? Si dupa tine? intreba Victor.

― Pescarii! raspunse Lucia. Si pescarii au vazut unul dintre ele.

― Si inainte de ei? Si dupa ei? intreba din nou Victor. Voi nu vedeti ca imaginile zarite s-au vazut fiecare o singura data si pe urma au disparut? Nu sintem copii ca sa credem in fantome. In privinta aceasta, marturia lui Ionel e mai demna de crezare. Poate ca pescarii de la inceputul secolului au avut halucinatii, sau au inventat fantome Acum pot sa va marturisesc. Acel rationament m-a determinat sa cred in viziunea lui Ionel, cind am privit elementele problemei separat. Dar acum imi dau seama ca, pornind de la o premisa dubla, sau mai bine zis de la doua premise aproape identice, nu poti ajunge fara sovaieli la adevar, daca ajungi la adevar. Ionel spune X, pescarii spun X, Ambele X-uri se sustin reciproc, dar se deosebesc prin timp si loc. Acceptind un X, trebuie sa-l negam pe celalalt. Cu ce drept putem accepta unul si respinge altul? Nu e mai bine atunci sa determinam mai intii valoarea reala a X-ului, considerindu-l un tot, deci fara sa-l separam? Ascunde marea o taina? Taina Palatului de clestar? Da sau nu? Cu ce argumentam afirmatia sau negatia?

― Cu dorintele, cu sperantele, cu visele noastre, spuse Maria

― Da! se inclina Victor. Acesta e raspunsul. Visele noastre ii atribuie marii o taina superba. Nu pornim de la un adevar, ci de la un vis care se sprijina totusi pe niste piloni subtiri de adevar. Daca am porni de la un adevar, am avea in fata noastra, in mod sigur, reusita, victoria, triumful, gloria. Spun aceste cuvinte anume ca sa intelegeti ce s-ar putea intimpla daca am porni de la un vis. Fara indoiala, si visul ar putea sa sfirseasca printr-o apoteoza dar si printr-un esec. Pentru ca ne lipsesc elementele sigure ale adevarului, ne folosim de cele ale visului. Si acestea pot duce nu la un singur rezultat, ci la doua: triumf sau esec. De aceea am tinut sa nu separam elementele problemei noastre. Pentru a ne gindi nu numai la glorie, ci si la deceptii Avem noi puterea sa urmarim visul pina la capat? Visul cu care am innobilat marea

Ciresarii intelesera. Victor voia sa-i pregateasca pentru actiune si incerca sa-i inarmeze cu puterea de a suporta si triumful, si esecul. Da, erau foarte nesigure elementele marii lor probleme.

― Poate ca e ultima data cind ne intilnim, continua el aproape in soapta, aproape tremurindu-i soaptele. Sintem in pragul lumii mari. Inca un pas si vom patrunde in lumea mare. Vom deveni alti oameni, cu alte preocupari. Intimplarile noastre se vor strecura in amintire. Si poate in clipe mai linistite ni se vor infatisa, dar atunci nu vor avea decit puterea de a ne induiosa Ne faurim aici, acum, amintirile. Am putea sa ne inveselim, da ne distram, sa facem ultimele nebunii, sa incheiem copilaria noastra cu un moment fericit, fara griji, care va rasuna placut in amintire. Locul e frumos, marea ar putea fi fara taine Sau vrem sa ne lasam condusi de un vis, de ultimul vis al copilariei noastre Sint trist ca nu pot spune, in loc de vis, adevar. Marea n-a vrut sa ne sopteasca, insa, pina acum, nici un adevar Avem de ales

Tacerea se asternu iarasi, coplesitoare, acolo in jurul focului. Ea nu pregatea insa o infringere. Toti tinerii alesera. Fara sa sovaie o clipita. Alesera calea visului. Oare vor reusi sa-l transforme in adevar? Incetul cu incetul, duiosia din sufletele lor se risipi. Se simteau iarasi plini de energie, de cutezanta, gata sa porneasca in cautarea unui vis.

― Da. Am trait mereu senzatia unui vis, spuse Victor. Frinturi mici, disparate de adevar, asa cum se intimpla in vise. In cite vise nu ne apar imagini ale vietii reale! Si asa cum se intimpla in vise, tocmai cind esti pe cale sa crezi in autenticitatea imaginilor, apare un val care sterge totul Pescarii au vazut ceva. Imediat tremuri. Palatul! Acolo e Palatul. Cercetatorii pornesc la lucru. Cauta, dar nu gasesc nimic. Tremuri din nou. S-a spulberat visul Ionel vede ceva Toti simtim, speram, voim Palatul Cercetam, cautam Nimic Iarasi se spulbera ceva Si, in toate acestea, imagini autentice Fragmente de inscriptie Bratul Afroditei Salcimul Trasnetul Ochiurile Imagini autentice Imagini de vis Cum sa nu traiesti senzatia unui vis? Ei, dar trebuie sa ne trezim Pentru ca un vis, in masura in care poate fi adevarat, nu poate fi cucerit de somnorosi Si noua nu prea ne place somnul.

― Acum putem separa fiecare element, se inviora Ionel Putem sa-l intoarcem pe toate fetele, sa-l sucim, sa-l invirtim pentru a-i da valoarea cuvenita in problema.

― Victor! sugera Ursu. N-am putea sa-i acordam visului, macar in cadrul discutiei noastre, valoarea adevarului?

― Fara aceasta 'operatie'nici n-am putea discuta, il asigura Lucia. Mi-ai luat-o inainte In vorbe

Tic sari imediat in ajutorul celui mai bun prieten al sau:

― Mie mi-a spus asta acum doua zile Ba nu, ca eram in oras Acum trei zile Asa, ca sa stii!

― Sa dam o alta valoare visului medita Victor cu voce tare. Sigur ca da! Palatul nu e deci un vis, ci un adevar. Dar pentru ca in situatia noastra nu putem alerga dupa doua adevaruri

― Cine alearga dupa doi iepuri se auzi de undeva vocea lui Dan.

― Trebuie, cu toata cruzimea, sa anulam, sa negam prin logica unul dintre adevaruri

― Si o replica extraordinara, se plinse Tic, care nu mai prinsese ocazia sa-i raspunda lui Dan.

― Eu am vazut coloanele cu ochii mei!

― Da, confirma Victor. Ai vazut coloanele cu ochii tai. Am venit in locul unde le-ai vazut, am cercetat, au cercetat si altii inaintea noastra. Rezultatul: nimic.

― Poate ca se plimba coloanele pe sub apa, dintr-un loc in altul, isi permise Dan o gluma.

― Daca Palatul e dincolo? intreba Lucia.

― Pe ce te bazezi? ii riposta Ionel. Pe vorbe, pe legenda? Eu imi pun ca martori ochii!

― Cautam mai departe aici? intreba Maria. Avem dreptul sa parasim acest loc!

― Stim macar unde e locul celalalt? se aprinse Dan.

― De ce inaintea lui Ionel n-a vazut nimeni nimic aici?

― De ce dupa naufragiul pescarilor n-a mai vazut nimeni, nimic, dincolo? intreba Ursu la rindul sau.

― De ce si intr-un loc si-n altul ― prinse curaj Tic ― s-au facut cercetari stiintifice?

Victor isi desfacu larg ambele brate. Ca un semn de neputinta sau ca si cum ar fi vrut sa primeasca toate intrebarile? Maria, care era linga el, il auzi cum ofteaza incet inainte de a vorbi.

― Intrebariintrebariintrebari Si trebuie cu orice pret, dar numai prin logica sa ne apropiem cit putem mai mult de un adevar. Adica sa-l anulam pe celalalt. Si ne trebuie o mare doza de cruzime

Ionel intelese ca se apropie clipa de care ii era atita spaima. Cruzime. Cruzimea nu se putea referi la niste pescari din trecut, care poate nici nu mai erau in viata.

― Continuam cercetarile aici, sau incepem altele? spuse Victor. Plecam de la aceasta intrebare. Aici am cercetat pe un perimetru destul de vast. N-am descoperit nimic care sa autentifice existenta Palatului. Dar putem parasi noi acest loc? Daca s-a strecurat o eroare in calculele noastre? Daca locul Palatului se afla la un kilometru in dreapta sau in stinga Ochiurilor? Pentru ca, totusi, Ionel a vazut ceva, a vazut niste coloane. Pe care insa nimeni, in afara de el, nu le-a mai vazut vreodata. Deocamdata discutam problema Palatului lui Ionel. Cealalta inca nu exista pentru noi in acest moment. Nu ne ocupam deci decit de povestirea lui Ionel. Aici, numai aici de afla dezlegarea enigmei. Ce a vazut Ionel? Raspunsul il stim. Cind a vazut? Cind i-a aparut imaginea coloanelor? Din fericire putem raspunde si la aceasta intrebare. In plina noapte, dupa miezul noptii. Si acum pun intrebarea cea mai grea. De ce a vazut Ionel, in plina noapte, acel ceva? Nu! Lasati-ma sa-mi continui rationamentul. Voi folosi si eu ca si voi raspunsurile cele mai simple. Pentru ca nu dormea, pentru ca era pe puntea vasului, pentru ca se uita pe mare, asteptind sa-i apara o taina. Pentru ca, asa cum spunea el, cerceta marea pe toata panorama pe care-o puteau cuprinde privirile lui. Isi pregatea oare un vis? Se pregatea oare pentru halucinatii? Nu! Nu ma intrerupeti. Voi folosi absolut toate elementele povestirii. Am memorat-o pina in cele mai mici amanunte De ce a vazut, deci, Ionel, atunci, acel ceva? Pentru ca era prada unei halucinatii, sau intr-adevar a vazut ceva? A nascocit sau a vazut? Eliminam, bineinteles, orice posibilitate de necinste, de nesinceritate. Nascocirea nu putea fi decit inconstienta Imaginea vazuta apartine mintii lui, aflata intr-o anumita stare, sau realitatii? Pentru ca il cunoastem pe Ionel, pentru ca sinceritatea lui nu poate fi pusa nici o clipa la indoiala, sa incepem cu cea de-a doua posibilitate. Numai atunci cind raspunsul nu ne va satisface, vom lua in considerare si prima posibilitate pentru ca prietenul cel mai bun ne este totusi adevarul Imaginea vazuta de Ionel apartine prin urmare realitatii. Ce ne certifica acest lucru? Starea de moment a lui Ionel. Nu starea generala care putea duce la o nazarire. Ci starea lui de moment. Vazind acea imagine fantastica, Ionel si-a controlat trezia, luciditatea. Insusi faptul ca s-a gindit sa-si controleze starea demonstreaza ca era treaz. Un fapt, deci. Al doilea. Controlindu-si starea, convingindu-se deci ca e treaz, a vazut in continuare imaginea. Apoi imaginea a disparut, acoperita de un talaz Ce putem deduce de aici? Intr-o atmosfera propice nazaririlor, in plina noapte, apare o imagine fantastica, uluitoare. Cel care o vede este lucid. Sublimez si repet. Este lucid, perfect lucid. El controleaza autenticitatea imaginii prin controlul propriei sale stari, nu prin marturia altor stari, apartinind altor persoane. Intr-adevar, e singur pe punte si, chiar daca n-ar fi fost singur, n-ar fi apelat la altcineva de teama ca traieste o halucinatie, de teama ca ar putea transmite o taina a marii. Il intelegem si-l aprobam Coloanele exista deci in raportul dintre ele si om, pentru ca omul le vede treaz. Dar in afara acestui raport exista ele cu adevarat? Da! Aceasta e intrebarea dar trebuie s-o las pentru mai tirziu Coloanele deci se arata omului, apoi dispar. De ce apar si de ce dispar coloanele in acea ora tirzie de noapte? Pare o intrebare neghioaba, stiu. In aparenta. In problema insa e o intrebare fundamentala. De ce apar coloanele? De ce dispar dupa un timp atit de scurt? Sa luam prima intrebare. De ce apar? Pentru ca nu credem in fantome, nu putem raspunde decit folosind explicatia cea mai fireasca, singura posibila: starea marii. Prin talazuri marea le-a dezgropat pentru o clipa si le-a aratat privirilor omului Ce reiese de aici? Ori talazurile erau atit de mari, incit in gropile create sa poata aparea coloanele, ori coloanele erau atit de inalte, incit chiar talazuri mai mici puteau sa le scoata la iveala? Apelam deci la ajutorul matematicii. In primul caz. Ce inaltime trebuiau sa aiba talazurile pentru a dezgropa niste coloane obisnuite implintate in fundul marii? Opt, zece metri? Cel putin zece metri. Prin urmare coloanele nu pot sa se afle imediat la marginea marii, ci mai spre larg, unde apa e mai adinca. Sa lasam insa aceasta. Sa verificam inaltimea talazurilor. Puteau sa se ridice la zece metri? Nu! Categoric! Sa luam deci al doilea caz. Talazurile erau mai mici. Trei, patru, poate, desi nu cred, cinci metri Daca adaugam si inaltimea coloanelor, sa zicem trei, patru metri Nu! Sa operam cu dimensiuni medii. Trei metri inaltimea talazurilor, trei metri inaltimea coloanelor. Sase metri. Coloanele s-ar afla deci undeva mai aproape de marginea marii, dar nu la o adincime mai mica de zece metri. Pentru ca altminteri ar fi fost scoase la iveala in timpul oricarei furtuni mai puternice. Cine, si cind, si pentru ce a inaltat asemenea coloane in largul marii? De ce nu le-a vazut niciodata ― si vijelii au mai fost si poate mult mai mari, si noi am trait una dintre ele ― de ce nu le-au vazut ochii altui om? Nu putem da un raspuns Sa luam cea de-a doua intrebare. De ce au disparut coloanele dupa un timp atit de scurt? De ce Ionel le-a vazut doar citeva clipe? Vijelia nu si-a slabit intensitatea si el le-a cautat mai departe cu privirile. De ce au disparut atit de repede? Le-au acoperit talazurile? Dar tot ele le-au descoperit. Iar vasul nu mergea cu o viteza atit de mare, incit in citeva clipe sa-l alunge pe cel care privea din raza in care puteau fi vazute. Daca au fost scoase la iveala de talazuri, coloanele nu puteau fi acoperite decit de linistea marii. Talazurile continuau sa dezgroape, sa agite marea, insa fara sa mai arate coloanele. Aceasta nu se poate explica decit prin prabusirea lor ― tinind seama de elementele date: locul privitorului, viteza, sau, mai bine zis, stationarea vaporului ― printr-un cutremur care le-a sfarimat temeliile. Pentru ca lucrul acesta nu s-a petrecut insa, disparitia coloanelor intr-un timp atit de scurt ramine un mister mai mare decit aparitia lor neasteptata, sau poate ca aparitia si disparitia lor se datoreaza unui fenomen care ne scapa, care nu se supune legilor firesti ale realitatii.

Cumulind raspunsurile aparute si cele subintelese, putem ajunge la o singura concluzie, stiu, foarte dureroasa pentru noi toti: coloanele nu exista prin ele insele, ci prin raportul dintre ele si om. Ele exista, sau au existat, fara indoiala, undeva, dar nu in mare, nu printre talazuri.

Victor facu o pauza de care profita imediat Lucia:

― Daca nu exista, atunci cum pot totusi sa existe, Victor? Te-am urmarit, iti dau dreptate, dar concluzia ta parca reduce la jumatate tot ceea ce ai demonstrat si, daca m-as lua dupa legile gramaticii, as spune ca e o demonstratie de nonsens. Te rog, iarta-ma, dar Cum au putut sa existe undeva daca nu in mare? Numai in cazul cind accepti ceea ce ai respins de atitea ori ca ele sint o nazarire a lui Ionel.

― Nu stiu ce sa mai cred! marturisi cu voce trista Ionel. Imi dau seama de aberatia viziunii mele cu toate acestea am vazut ceva si eram lucid, perfect lucid in acele clipe.

― Atunci sa cautam coloanele! spuse Victor cu un accent vesel in voce. Intii sa recapitulez datele problemei, pentru a satisface setea de logica a Luciei. Coloanele nu puteau fi scoase la iveala de talazuri si acoperite tot de ele decit pentru citeva clipe. Daca ar fi existat cu adevarat, trebuia sa le vezi, Ionel, cind acoperite, cind descoperite de talazuri, asa cum se vede un vas pe o mare agitata. Tu ne-ai spus ca ele stateau drepte, maiestuoase, mindre in talazuri. Oare prin aceasta nu inseamna ca le vedeai deasupra talazurilor si nu printre talazuri?

― Da, Victor! recunoscu Ionel. Acum cind imi amintesc, aceasta mi se pare imaginea adevarata. De aceea mi se pareau atit de mindre si de maiestuoase.

― Te inteleg. Acesta a fost principalul element care m-a convins ca nu traiai un moment de halucinatie, ca nu erau o nazarire coloanele tale.

― E de neinteles, Victor, interveni iarasi Lucia. E un nonsens grotesc in ceea ce spui.

― La prima vedere, Lucia. Sa va explic. Daca Ionel ar fi vazut un palat rascolit de talazuri, daca ar fi vazut coloane si turnuri luptindu-se cu furia marii, l-as fi crezut, in ciuda afirmatiilor lui categorice, prada halucinatiilor. In atmosfera pe care i-o crease marea, noaptea, vijelia, fantezia proprie, aparitia unei singure coloane, a unei imagini care se repeta, asa cred eu, nu putea sa fie o nazarire, o halucinatie. De ce nu un intreg palat, cu sirene, cu culori, cu lumini? Cind esti singur intr-o padure si te gindesti la muma padurii, nu ti se nazare un deget, un nas sau o suvita de par, ci faptura ei in intregime Ma gindesc la unele clipe ale copilariei noastre.

― Stiu, stiu foarte bine, confirma Tic. Mie mi s-a intimplat odata

― Si cu toate acestea, continua Victor, in acea noapte, Ionel n-a vazut decit o coloana. El crede ca a vazut mai multe. Eu cred ca era aceeasi coloana. Numai ca se repeta imaginea ei Nu-ti poti aminti vreo caracteristica, Ionel?

― Imi amintesc Intr-adevar, fiecare coloana era inclinata, era arcuita la capatul ei de sus. Un capitel ciudat si fara nici un zorzon. Da, da Fiecare se asemana perfect cu cealalta.

― Mi-am inchipuit, spuse Victor. Era imposibil, cu totul imposibil, sa fi vazut patru coloane identice. Si toate drepte, deasupra talazurilor. Se repeta o singura imagine, imaginea unei singure coloane. Stii, Ionel, cind am inceput sa banuiesc adevarul? Atunci cind l-ai parafrazat pe Galileu. Dupa parafraza, cind ai adaugat: 'cu ochii mei'. Stiu de ce ai vazut coloana, dar inca nu stiu cum ai ajuns in situatia de a o vedea. Inainte de a face demonstratia, aminteste-ti cum ai ajuns sa privesti marea Stai! Imi amintesc eu! Da! Da! Imi explic fenomenul. Cum ai privit marea?

Ionel raspunse ca un scolar:

― Ma uitam in fata mea. Cautam ceva in panorama intunecoasa. Spuma talazurilor.

― Nu! Spuma nu explica fenomenul. Din cind in cind insa nu-ti fixai privirile intr-un punct imaginar? Parca spuneai ca te usturau ochii uneori? Ochii nu te ustura cind iti misti privirile, ci numai atunci cind te uiti, fara sa clipesti, intr-un punct fix.

― Da. Uneori simtind talazuri mari undeva, sau auzind bubuituri mai puternice undeva, imi atinteam privirile intr-acolo, cautind sa strapung intunericul acela atit de dens. Nu vedeam insa decit albul spumei, aparind si disparind.

― Nu! Nu! Ti-am mai spus doar. Spuma nu poate explica fenomenul. Altceva alb n-ai vazut? Stai! Parca spuneai ca albul era vizibil in noapte si te plingeai ca parapetul vasului nu e vopsit in alb ca sa-l poti distinge Deci ai vazut ceva alb, acolo pe vas, nu numai spuma marii.

― V-am spus doar. Era o pinza alba undeva in fata mea pe care o distingeam foarte bine.

― Si in fata pinzei nu era nimic, Ionel? intreba Victor de-a dreptul vesel.

― Ba da Pinza era in spatele unui tub de aerisire Mi se pare ca v-am spus.

Victor sarise in picioare. Isi freca palmele de bucurie. Se duse apoi spre Ionel si-l prinse de umeri. Incepu sa-l scuture cu putere. Ursu arunca repede in foc un brat de scaieti, care facura imediat explozie.

― Acum avem si mai multa nevoie de lumina rise Victor. Asta era! Numai optica putea sa explice aparitia coloanelor tale, Ionel. Numai optica. Ochii tai n-au vazut nici o coloana, ci ti-au fotografiat una.

Si Ionel si Lucia scoasera in acelasi timp aceleasi exclamatii de mirare.

― Ai facut Daguerreotipie, Ionel, asa cum a facut probabil prima data nu Daguerre, ci Alexandre César Charles, numai ca in loc sa te servesti de citeva sticle si de citeva foi de carton, te-ai servit de propriii tai ochi, care, ca orice ochi, constituie cel mai perfect aparat de fotografiat. Negativul coloanei s-a transformat pe cortina de intuneric a noptii in pozitiv Intelegi? Tubul de aerisire se proiecta negru pe pinza alba. Tu nici nu vedeai tubul. Vedeai pinza cu pata neagra in mijloc. Ai privit probabil intr-un anumit moment un punct din mare, in directia pinzei albe. De fapt ochii au inregistrat pinza alba cu pata neagra a tubului de aerisire Vezi de ce coloanele tale aveau un capat inclinat? Pentru ca tubul se arcuieste la capat Ai fotografiat deci pinza alba cu tubul la mijloc si, in clipa cind ti-ai intors privirile spre alt loc, fotografia fixata in priviri s-a proiectat pe intuneric inversind culorile. Negrul ― fostul alb ― s-a confundat cu intunericul. N-a mai ramas decit pata alba ― fosta pata neagra a tubului de aerisire. Si ea, ajutata de imaginatia ta, a devenit coloana de marmura deasupra talazurilor Dati-mi o foaie alba de hirtie, repede! Si Lucia, ai o sticluta cu tus negru?

Dupa ce i se adusera cele cerute, Victor trecu la demonstratia practica a teoriei sale. In mijlocul unei foi albe de hirtie trase contururile unei coloane, apoi innegri desenul cu tus gros.

― Ei, si acum ― spuse el ― priviti fix si mai multa vreme coloana neagra. Apoi aruncati-va privirile undeva in noapte, unde vi se pare intunericul mai gros. Hai, Tic!

Cel chemat urma intocmai instructiunile lui Victor.

― Ura! striga el, descoperind o pata alba ca o coloana pe cortina neagra a noptii. Gata! S-a dus. Dar era cam mititica. O coloana in miniatura.

Facura si ceilalti experienta, care reusi tuturor de minune. Bucuria descoperirii se mistui insa repede. Dezlegarea enigmei insemna abandonarea locului.

― Si acum ce facem? intreba cineva.

― Mi se pare, raspunse Victor, ca va trebui mai intii sa plecam in delta. Citiva dintre noi. Acolo traiesc doi pescari batrini Si ei cunosc un loc in mare, unde visul nostru s-ar putea transforma in adevar. Daca Tic n-ar fi adus inapoi fragmentul de inscriptie si am fi ramas numai cu bratul Afroditei, am fi cautat tot aici Palatul de clestar.

Tic se dusese dupa Ursu la marginea marii, pentru a-i spune in soapta acestuia:

― Stii cum mi-as dori eu sa fiu in viata? Ca Victor si ca tine

― Lasa, Ticusorule. Eu Mai misc si eu cite ceva

― Ehei, Ursule ce ne-am fi facut noi fara tine, de atitea ori Si cine stie cita nevoie o sa mai avem de tine.

Tic parca dadea glas unor grave presimtiri.

CAPITOLUL VIII

Dan era infuriat la culme. In conclavul care avusese loc o data cu ivirea zorilor, se stabilisera doua echipe care urmau sa plece in delta: Victor si Ionel la Dunarei, in cautarea lui Ciornega, Tic si Ursu la Valurele, in cautarea lui Rapaliuc. La inceput isi daduse acordul la fel ca toti ceilalti. Dupa jumatate de ora insa, cind vazu ca preparativele de plecare sint pe sfirsite, il cuprinse brusc un dor nemarginit pentru delta. Sate cu lotci pescaresti, prindoaie, plauri, pesti, ciorba pescareasca, pelicani, cormorani. Un adevarat virtej se stirni in capul lui. Se duse intins la Victor ― acesta aparuse in deschizatura cortului ― si-i spuse cu un curaj de zile mari:

― Eu nu ramin aici! Vreau sa merg in delta! Sa stea aici Tic! Ar fi vrut sa spuna Ionel, dar acesta se afla in fata lui. De aceea rostise numele lui Tic, avind insa grija sa-l spuna destul de incet. Subestimase totusi finetea auzului Iui Tic. Nici nu-si termina bine fraza, ca simti prima lovitura in piept. O pereche de ochelari de scafandru. Apoi a doua in burta. O talpa de cauciuc. Se feri cu miinile de a treia, ca un boxer in garda. Degeaba. A treia lovitura vijii o clipa in aer, apoi i se lasa pe umeri. Era un colac de fringhie care se stringea tot mai tare in jurul gitului. Sugrumatorul raminea nevazut.

― Ma predau, zise in cele din urma Dan. Ramin! Nu pot suporta torturile. Priviti-ma! Sint incarnarea celui mai sublim sacrificiu care s-a pomenit vreodata pe pamint. Ah superba mea logodnica, tu cea cu pelicani si crapi la protap, cu stirci negri si broaste testoase, cu Acum poti sa-mi dai drumul.

― Neghiobule! se auzi vocea lui Tic din cort. Crezi ca noi ne gindim la asemenea fleacuri? Uite, iti promit! Daca am ragazul sa vad un singur pelican, ti-l aduc aici, fript, sub forma de peste.

― Si daca mirosi o ciorba?

― Ti-o aduc sub forma de amintire ca sa nu spun altceva. Gata! Te-ai dezmeticit?

Echipele erau gata de plecare. Dan facu o ultima incercare.

― Si ce ma fac eu singur aici? Daca vine cineva peste noi? Si Lucia si Maria se uitara la dinsul ca la o fosila pe jumatate ingropata in pamint.

― Nu te speria, ca n-o sa-ti dea nici o fata tircoale, ii raspunse Lucia. Iar noi ne putem apara si fara tine. Adica te putem apara si pe tine.

― Daca una dintre voi imi da tircoale? Aoleu! La asta nu m-am gindit. Sa nu se petreaca o tragedie aici, in lipsa voastra, Victor. Maria o ucide pe Lucia din gelozie, eu pe Maria din spirit de justitie si apoi ma sinucid spre a fuziona cu scumpele-mi cadavre. Ca intr-o tragedie de Sofocles Nu stiti, sint rechini in Marea Neagra?

― Destul, ca m-ai naucit, se burzului Maria. Daca de pe-acum ne iei mintile!

― Bine Tac! Veti gasi la intoarcere o excrescenta kantiana. Teza: Intriga despre intriganti. Si, gata, am tacut definitiv si pur.

― Vi-l las pe Tombi! ii anunta Tic pe cei care ramineau la corturi. Auzi, dom' Cerber? Cu el sa nu va fie teama de nimeni. Va apara si de duhuri. Imi pare rau ca-l cunoaste pe Dan

Urmara imbratisari, urari de drum si ramas bun, o mladiere gingasa a Luciei, in timp ce Ursu o privea mai de departe, o privire fugara a Mariei, in timp ce Victor isi punea ochelarii de soare, un scincet destul de trist al lui Tombi, in timp ce Tic se scarpina in cap si un stranut neasteptat al lui Dan, in timp ce echipele pornira la drum. Cite despartiri asemanatoare nu traisera pina atunci ciresarii!

Ca sa ajunga la cea mai apropiata gara, viitorii cutreieratori ai deltei aveau nevoie de un autostop. Erau insa atit de obisnuiti cu acest mod de a parcurge distante, incit nu dadura atentie primului camion care se zari pe sosea. Ar fi trebuit sa alerge ca sa-l poata opri. Si regretara amarnic cei treizeci de metri nealergati. Timp de jumatate de ora nu se ivi nici o ocazie.

― De-atunci ajungeam la gara, spuse Ursu. Sau eram in cel mai rau caz la jumatatea drumului. Eu zic sa pornim. Daca vine vreo ocazie, ne prinde din urma.

Abia dupa cinci kilometri de mers prin arsita, ii prinse din urma o ocazie. Dar, cum pina la gara mai ramasese un kilometru, din spirit de incapatinare, o refuzara si pe aceasta. Camionul nu-i depasise nici cu o suta de metri cind Ursu auzi in urma sa zgomotul unui tren.

― Oare n-o fi trenul de Tulcea? intreba el cu teama. Nu prea suna a marfar.

Trenul se vedea in departare. Era un tren de persoane.

― Ce facem? intreba Victor. Daca s-a modificat mersul trenurilor? Eu as propune sa ne incercam sansa.

O buna bucata de timp, ciresarii fugira paralel cu trenul, pina ce acesta ii depasi. Atunci iutira si mai mult pasul. Cind ajunsera la gara, leoarca de sudoare, trenul pleca. Nu se mai gindeau sa scoata bilete. Abia reusira sa se agate de ultimul vagon. Dupa doua minute, sau poate mai devreme, sosi in vagon conducatorul care dadu foarte amabil explicatiile cerute si cu aceeasi amabilitate le facu bilete de mina. Trenul mergea insa pina la prima statie (pe care o cunosteau bine ciresarii), iar biletele cuprindeau in costul lor si o anumita suprataxa pentru calatori neglijenti sau prea indrazneti.

― Cum s-ar spune ― zise Tic frecindu-si barbia ― am pasit cu stingul. Nu ni s-au stors numai puterile, ci si buzunarele. Cine stie ce surpriza ne asteapta 'acolo'?

Pina la Tulcea, drumul nu le oferi, in afara de privelistile care nu prea ii entuziasmau pe ciresari, nici o alta surpiza. In port insa aflara ca primul vas pentru Sfintul Gheorghe urma sa plece a doua zi dimineata in zori.

― Asta nu! se impotrivi Tic. In Constanta, treaca, mearga. Dar aici, sa stam, nu opt ore, ci optsprezece ore, e prea de tot. Mai bine mergem la Sulina! Stati putin! De-acolo mergem pe mare la Sfintul Gheorghe si de-acolo pe brat pina la Dunarei si Valurele. E drept ca ocolu-i cam mare Dar

O clipa, ideea lui Tic risca sa fie luata in serios. Din fericire, numai o clipa.

― Iarasi spre incertitudini? spuse Victor. Nu ne ajunge ce-am patimit dimineata? Ramineti aici. Eu ma duc sa fac o incercare la capitania portului.

'Mai bine m-as duce eu, isi zise Tic in gind. Eu as face rost de cite un vaporas pentru fiecare. Dar daca-i asa firea mea Linga Victor ma intimidez intotdeauna.'

Victor se duse direct in biroul comandantului. Acesta tocmai dadea dispozitii unui marinar.

― Pina la ora unu, adica la treisprezece, ca sa nu intelegi gresit ora, navoadele trebuie sa ajunga la Sftntul Gheorghe. Iar la ora patru, adica saisprezece, ca sa nu intelegi gresit, salupa trebuie sa fie inapoi, pentru ca la ora sapte, adica nouasprezece, ca sa nu intelegi gresit, sint asteptat la Mila 23. E clar?

― Sa traiesti, foarte clar! raspunse marinarul. La ora patru, adica, la saisprezece, ca sa nu intelegem gresit, trebuie sa fie salupa aici, fiindca dumneavoastra, la ora

― Bine! Nu mai pierde timpul Si dumneavoastra? se adresa comandantul lui Victor.

― Sintem patru prieteni care la ora unu, adica la treisprezece, trebuia sa fim la Sfintul Gheorghe.

― Si eu cu ce va pot servi? Vaporul a plecat la ora cinci dimineata, adica la

― Mi se pare ca ati dat ordin unei salupe sa porneasca spre Sfintul Gheorghe.

Capitanul se uita lung si atent la Victor, de parca atunci ar fi patruns in birou:

― Aaaa! Vreti sa plecati cu salupa? Daca insistati atita

Comandantul, sau ajutorul, sau ajutorul ajutorului de comandant, lua o foaie de hirtie de pe birou, scrise fara nici o graba citeva rinduri pe ea si i-o intinse lui Victor:

― Poftim! Fara aprobarea aceasta nu va veti putea insa urca pe salupa. Numai sa aveti noroc.

Norocul il astepta pe Victor la usa biroului in persoana lui Tic:

― Hai! Hai mai repede ca nu-l mai pot tine. Am dat peste o salupa care pleaca imediat, adica trebuia sa plece imediat la Sfintul Gheorghe. Marinarul bitiie de frica sa nu-l vada seful navigatiei. Hai!

Salupa mica, zvelta si foarte rapida isi lua zborul pe apa, imediat ce ultimul ciresar sari pe bord. Echipajul ei era format dintr-un capitan (marinarul pe care-l vazuse Victor in biroul comandantului) si un mecanic. Erau la doi metri unul de altul, dar comenzile se dadeau prin pilnie si in cel mai strict limbaj de navigatie: 'Atentie! Mariti viteza!' si alte formule devenite sacre printre marinari.

Capitanul, pe care-l dascalise atit de scolareste seful navigatiei, era un om, piinea lui Dumnezeu. Dupa citeva schimburi de cuvinte, descoperi parca in toti cei patru tineri proprii lui copii. Le numi toate locurile prin care treceau, le dadu amanunte despre girle, ostrovuri, plauri, despre flora si fauna. Isi intrerupea explicatiile cam din cinci in cinci minute, pentru a comanda prin pilnia de tabla ordine ferme, precise echipajului, incepu sa le spuna o istorie din delta despre niste briganzi, sau era pe cale sa inceapa, cind deodata, ca si cum si-ar fi amintit ceva, isi intreba calatorii:

― Dar dumneavoastra cu ce treburi la Sfintul Gheorghe. Sau numai asa la plimbare?

― De fapt, raspunse Victor, nu mergem la Sfintul Gheorghe. Unii coboara la Valurele, altii, la Dunarei.

― Unde? La Valurele? Acum doua minute am trecut de Valurele. N-ati vazut satul, pentru ca va uitati la malul celalalt al bratului.

Inviorat, parca, duse pilnia la gura si incepu sa dea niste comenzi drastice de manevra. Opriri, intoarceri, porniri. Viteza mica, viteza mare, toata viteza. Iar opriri. Salupa isi lipi trupul de un podet de lemn.

― Valurele! spuse foarte mindru capitanul.

Tic si Ursu coborira din salupa. Multumira, salutara si multumira iarasi, auzind urarea capitanului:

― Noroc mare la pescuit. Un crap de douazeci de kile si un somn dublu.

Nu mult mai tirziu, in fata altui podet de lemn, capitanul facu exact aceleasi urari celorlalti doi ciresari. Apoi duse pilnia la gura pentru a da echipajului comenzile necesare.

Ciresarii ajunsera cu bine in delta.

Tic, infipt ca un stilp in mijlocul debarcaderului, i se jeluia lui Ursu ca nu e in forma.

― Nu stiu ce mi s-a-ntimplat, dar nu simt nici o tragere de inima. Unde sa mergem? Cum sa trecem asa tam-nisam printr-un sat in care nu cunoastem pe nimeni? Pina la urma tot o s-o scoatem noi la capat, da', zau, Ursule, ca ma simt cam nesigur. Parca n-as sta pe picioarele mele.

― Pe picioare vad ca stai bine, Ticusorule, chiar prea bine. N-ar strica sa ti le misti putin.

― In ce directie? La sfat? La maternitate? La cooperativa? Ce-ar fi sa spun ca m-am nascut aici si am venit sa caut actul de nastere?

― Nu merge, Tic. Parintii, neamurile

― Numai asa ca pretext Daca as fi cu doi ani mai mare, m-as da ziarist. Gata! Am gasit ideea. Tu esti ziaristul. Eu un fel de secretar. Am venit pentru pentru scoala Mi se pare ca mi-am revenit, Ursule. A doua idee! Glont la scoala! Pe invatatori stiu eu cum sa-i iau. Am experienta. Ce zici?

― Si eu m-am gindit sa mergem mai intii la scoala. Ca si cum ne-am interesa pentru o excursie aici.

― Bravo! In sfirsit m-am linistit. Ii dam drumul.

Cei doi prieteni nedespartiti pornira spre sat. Nu facusera nici zece metri, cind ramurile unor salcii de pe mal se dadura la o parte, pentru a face loc unei lotci pescaresti. In ea se afla un baietandru, cam de virsta lui Ursu, vinjos, inalt, cu parul ca spicul griului. Visli fara zgomot spre debarcader si acolo se uita pe furis in urma celor carora le auzise conversatia. Dupa ce clatina de citeva ori din cap, isi propti bine picioarele in lotca, puse mina pe lopeti si incepu o cursa care ar fi facut cinste unui campion.

In drum spre scoala, Tic si Ursu ajunsera la cherhana. Ii atrasese intr-acolo mirosul puternic de peste. Oamenii erau atit de preocupati cu sortarea si impachetarea pestelui, ca nu-i blagoslovira cu cea mai mica privire pe vizitatorii de la usa. Aproape toti cei din cherhana erau oameni in virsta, lipoveni cu barbi lungi si brate vinjoase, lipsiti de orice alta curiozitate decit acelea care priveau pescuitul. Oarecum stingheriti, cei doi ciresari parasira cherhanaua, incercindu-si norocul pe ulita principala a satului.

Curiozitatea intr-ale vietii care lipsea barbatilor se cuibarise, probabil, cu mult peste limita obisnuita, in femei, mai ales in cele tinerele. La toate gardurile, la toate portile, la toate usile, la toate ferestrele isi iteau capul. Si nu cu jena, nu prefacindu-se preocupate de conditiile meteorologice, sau in goana dupa o reteta culinara la vecina. As! Se uitau la cei doi trecatori cu intentia de a-i lua parca modele pentru insusirile lor misterioase si necunoscute de pictorite. Ii cercetau cu atita atentie, ca Tic nu se stapini sa nu-i spuna lui Ursu in soapta:

― Bine ca nu mi-a cazut vreun nasture de la camasa! Doamne, ce ris ar mai fi in sat!

Ursu se simtea insa intr-o asemenea stare, ca invidia cu toata fiinta nu stiu ce zeitate indiana, inzestrata cu nu stiu cite brate, pe care si le-ar fi dorit in numar dublu.

― Ticusorule, am impresia ca mi-au facut imbracamintea zdrente Si au niste ochi, fir-ar sa fie, ca te ard ca jaraticul.

Privirile fetelor erau insa prea putin pentru calitatea oaspetilor. Incepura chicotele, parca guitau niste purceluse gidilate sub burta, cu o pana de rata, salbatica, din trei in trei secunde. 'Hi, hi, hi!' 'Hi, hi, hi!' 'Hi, hi, hi!' Chicotelile erau asemenea unor stropi reci azvirliti cu un aparat de suflat exact in mijlocul unor rani fierbinti, deschise. Iar dupa chicote venira vorbele. Rostite cu glas tare, anume ca sa fie auzite de cei carora le erau adresate.

― Ala mic parca-i Talputa de la margine, de sus. Numa' ca ala umbla-n izmene lungi.

― I-ai vazut, fa, nasul? Saracul nas! Oare de ce-o fi vrind sa se stearga de frunte?

― Ursule! M-au ucis! sopti Tic.

Ursu astepta insa cu gitul intins. Presimtea ca se va abate si asupra lui cutitul ghilotinei.

― Tu mai vezi, fa, casa lui Girdau? O acopera numa' noaptea si nu stiu care dihaie.

― Saracul! Or fi fost doi in burta si s-or fi bagat unu-n altul

― Oare de ce duce coscogea sac in spinare? De ce nu-l lasa-n poalele tale, fa Catrino?

― Hi, hi, hi! L-ai vazut? S-a vopsit fata cu cerneala rosie! Ca aia de la bilci.

― Saracul! I-o fi rusine, fa. Da' de ce umbla cu vitelul alaturi?

― Mai ai curaj acum sa-l cauti pe Rapaliuc? intreba Tic, inghebosat de rusine.

― Unde dracu' o fi scoala? bodoganea Ursu. De ce n-au facut-o undeva in mijlocul satului?

Tic avu totusi curajul sa intrebe o femeie tinara, care i se parea mai serioasa, unde este scoala. Cu o amabilitate uimitoare, tinerica ii arata o casa mai aratoasa, inapoi, spre celalalt capat al satului. Tic ii multumi politicos, cu atit mai mult cu cit nu i se puse nici o intrebare. Ursu ramase in mijlocul drumului, infatisind cerului o figura de martir.

― Ne-am ars, Ursule, ii spuse Tic. Trebuie sa facem drumul inapoi.

― Inapoi? se inspaiminta vlajganul. Pai tu nu vezi ca nu ploua?

Tic ramase aiurit. Se uita la Ursu ca la o fiinta de pe alta lume.

― Cu galeata ar trebui sa toarne! continua Ursu. Si cu trasnete. Ca sa fuga o data de la porti.

― Ar deschide geamurile si ar tipa de acolo. N-avem ce face, trebuie sa mergem la scoala.

Si pornira spre scoala ca niste oameni care se duc sa-si primeasca osinda. Risetele si vorbele circulau ca prin telegraf. O gluma mai buna rostita in dreapta se auzea imediat in stinga. Ceea ce auzisera spre capul satului le sosea in intimpinare din partea cealalta. Risetele devenisera hohote.

― Ursule! Am impresia ca s-a comis o noua crima cu noi Si unele ucigase sint ca niste flori

Ursu nu vazuse nici macar portile caselor. Se uita cind in pamint, cind in cer.

Cei doi martiri se oprisera in fata scolii. Ramasera tot in mijlocul drumului. Pentru ca din scoala razbateau pina la ei niste oracaituri, care nu lasau nici o putinta de eroare cu privire la destinatia cladirii. Cind mai vazura si doua fete in halate albe cu bonete pe cap guitind la ferestrele inchise, ii apuca damblaua.

― Saracii! Da-i vina lor? Daca nu s-ar fi uitat la Zina, ci la hardughie n-ar mai fi intrebat. Ar fi vazut unde-i scoala.

― Nu mai cred, Ursule! Mai bine ramin aici in mijlocul drumului. N-auzi? Vor sa ne intoarca inapoi la celalalt capat al satului.

― Ia uita-te, Ticusor, asa cu coada ochiului. Nu cumva mi s-au rupt pantalonii in spate? Ca simt cum ma ia cu rece pe-acolo

― Te-au innebunit, Ursule, zau. Astupa-ti urechile. Uite! eu imi lipesc palmele de urechi. Sa vad ce-or sa mai faca. Hai, curaj!

Tic intr-adevar isi duse miinile la urechi. Ursu insa nu mai apuca sa faca gestul. Pentru ca auzi un hohot de ris, care cutremura satul din temelii. Ramase cu miinile suspendate in aer.

― Ia uite, fa! Dihania a-ntins bratele catre a lu' Piscuroiu. Aia Marita

Ursu facu un gest ca la teatru. Isi desfacu larg bratele ca pentru a spune: 'Faceti ce vreti'

Tic isi luase miinile de la urechi. Se uita in dreapta, in stinga, apoi incepu sa se scarpine in cap.

De undeva, de pe o ulita, aparu pe neasteptate un militian. Si-n urma lui, un baietandru cu parul ca spicul griului.

― Salvarea, Ursule! In ultima clipa!

Victor si Ionel scapasera mult mai usor de fetele din Dunarei. Nu ca erau ele mai miloase, dar isi dadusera seama de la primele priviri ca n-au cui se adresa. Puteau sa rida cit le poftea inima, puteau sa vorbeasca trei zile la rind, cei doi tineri n-aveau ochi si urechi pentru ele.

Asa ca oaspetii Dunarelului puteau sa se plimbe in voie, oricita vreme, pe orice ulita, fara cea mai mica amenintare. Impinsi de aceeasi inspiratie, cei doi tineri se oprira la scoala. Invatatoarea, o femeie de vreo patruzeci de ani, cu o droaie de copii in jur, ii primi cu bratele deschise, ca o mama. Parca astepta de ani de zile vizita lor.

― Mai intii stati jos! Nu, nu aici. Dincolo, ca-i mai curat. Maricica! striga ea prin fereastra deschisa a camerei in care isi poftise oaspetii. Maricica! Ada doua pahare cu apa si chiseaua cu dulceata. Aia de cirese amare, ca aia place 'domnilor' de la oras. Si spune-i lui Petrica sa mai prinda un pui, ca avem oaspeti. Iar pe Sandu trimite-l la Stegov. C-au prins baietii lui aseara scrumbii la Sin Gheorghe. S-aduca vreo doua, trei kile

― N-am vrea sa va deranjam, spuse Ionel Si n-avem de gind sa stam mult

― Dac-ati venit, gata! Nu-i frumos sa deschideti, si sa-nchideti poarta fara sa bateti olecuta curtea.

Maricica intra in incapere cu o tava acoperita cu un stergar alb ca spuma laptelui. Pe tava: o cana de apa, doua pahare si un borcan urias cu dulceata. Borcanul era neinceput, ceea ce mari sfiala si jena ciresarilor. Dar, cind vazura gesturile bucuroase ale gazdei, isi facura semne cu coada ochiului sa accepte totul.

― Asa! spuse gazda desfacind celofanul de pe gura borcanului. Tot domnul inspector v-a trimis incoace?

Victor si Ionel se uitara uimiti unul la altul. Ce puteau sa raspunda?

― Sintem numai in trecere, ingina Ionel. Stiti pentru un concurs despre delta

― Un concurs literar cu tema 'Din trecutul deltei', ii sari in ajutor Victor.

Gazda intinse in fata fiecaruia o farfurioara in care se afla atita dulceata cit ar fi consumat o familie intreaga intr-un an. Clipi apoi siret din ochi si unuia si altuia si spuse misterios:

― Concurs De ce sa nu fie concurs? Despre trecutul deltei? De ce despre trecut? Mai bine despre delta de azi sau despre delta de miine. Eu care am copilarit pe aici

― E o tema mai mare, o intrerupse Ionel. Exact cum ati spus dumneavoastra: ieri, azi, miine. Noua ne-a cazut trecutul, asa ca am vrea sa stam de vorba cu batrinii.

Aici voia Ionel sa ajunga. Dar gazda nu se lasa cu nici un chip.

― Sa va spun eu, ca sa vedeti cum se impletesc si cum se despart trecutul si viitorul De pilda, scoala noastra. Na! ca a venit Sandu cu scrumbiile Numai o clipa sa le spun fetelor cum sa le curete Ma-ntorc indata.

Ionel abia astepta sa plece gazda. Nu se atinsese de dulceata. Cu o iuteala de necrezut, rasturna continutul farfurioarei in borcan.

― Daca se intoarce imediat? O sa creada c-ai mincat atit de repede toata dulceata?

― Inapoi nu pot s-o mai iau. Da-mi tu de la tine. In felul acesta te salvez si pe tine.

Tocmai cind Ionel injumatatea portia lui Victor, aparu pe usa gazda.

― Vai de mine! spuse ea. Se poate? N-am stiut ca va place atit de mult. Si nici nu pot sa-l las pe dumnealui pagubit.

Ceea ce avu drept urmare umplerea farfurioarelor cu niste cantitati care li se pareau tinerilor mai inalte decit Everestul.

― Si daca mai vreti, le recomanda gazda, in timp ce acoperea borcanul cu celofan, mai cereti, nu va sfiiti. Apoi adre-sindu-se lui Ionel: Nu credeti ca ar fi bine sa taiem si-o ratusca? Varza avem in gradina

― Nu! se ruga Ionel cu toata disperarea lumii in priviri. Ratele am eu o o aversiune adica un un sentiment de mila Inca din copilarie.

― Da' cele salbatice? intreba invatatoarea. Mi se pare c-au impuscat aseara vreo doua alde Gitlan. Un moment numa' ― se scuza iar gazda cea activa ― sa vad ce au de gind fetele cu puiul. Sa-l facem cu smintina, ca la cuptor am pus doi mai dinainte

Ionel avea o mutra jalnica. Se uita la Victor cu ochii unui om caruia i s-a diagnosticat o boala fara remediu. Si vorbele-i erau blazate:

― Pesemne ca sint inzestrat cu talentul de a naste peste tot cele mai profunde sentimente materne. Mama ma ucide cu grija si cu dragostea ei, si, dupa cum vezi, asasinatul continua prin telepatie.

Gazda se inapoie fericita in casa. Isi lasase sortul in bucatarie si incaltase in locul papucilor de curte niste sandale.

― Asa Acum pot sa mai rasuflu si eu Au crescut si copii, mai fac treburile noastre. Maricica, pesemne c-a auzit cind vorbeam, ca a si adus rata de la Gitlan. Zicea ca vrea s-o prepare ea Daca vrea Asa

Ionel se ruga in gind cu toata fiinta: 'Iata de ce trebuie sa inventam un Dumnezeu sau un diavol. Ca sa faca rata scrum, puii cenusa si scrumbiile taciune'.

― Asa De pilda scoala noastra, isi regasi, cu precizie, vorbele invatatoarea. Cu citiva ani in urma, e drept cam multisori, ca-s mai bine de zece ani si noi de la zece incolo le dam atentie, aici in scoala noastra invatau laolalta, in aceleasi clase, bunicii, tatii si copiii. Asta nu spune dintr-o data totul? Ce era in trecut si ce este azi Sa nu ne luam dupa hrana, ca, de, se zice ca tara noastra-i bogata. Dar faptul acesta: bunici, parinti si copii in aceeasi scoala oare nu zice foarte mult?

― Bunici?! se prefacu Ionel mirat. Aveti bunici in sat?

― Avem si strabunici, nu numai bunici. Ba a fost si unul dintre ei la scoala. Si-a-nvatat carte la aproape optzeci de ani. Si minte ascutita, ca ne minunam noi, invatatorii. Iar lumea zice c-a fost un pescar, la viata lui, la tineretea lui, un pescar cum nu prea se pomeneau multi prin delta.

Ionel si Victor schimbara intre ei clipiri vesele. Dadusera totusi repede peste Ciornega, peste pescarul care scapase de la naufragiu si care ― cine stie? ― fusese poate chiar cirmaciul barcii.

― Da' sa stiti ca tineretea pescarilor tine multi ani. Pestele ii simte pe cei batrini, neputinciosi, si trece pe linga ei. Asa zic pescarii si zic si eu ca ei.

― Strabunicul de care ne-ati amintit mai traieste? intreba cu oarecare teama Victor.

― Daca mai traieste? Poate nu m-ati crede. Merge si astazi la pescuit. Nu, nu mai trage el navoadele, nu fiindca n-ar putea, fiinca nu-l lasa tovarasii lui. Dar mintea lui, ochii lui ― stiu eu ce? ― dibuie pestele ca nimeni altul. Capcanele pe care le pune el se scot de patru ori pe zi, pline ca niste burdufuri. Mai trage si el cite oleaca de monopol, de dar nu prea asa ca sa-si mai aminteasca de tinerete, cel putin asa zic fetele mai ales vaduvele

― El trebuie sa stie multe despre trecutul deltei, insinua Victor.

― Cine? Mos Eftimie? El sa nu stie? Pai cunoaste toata delta ca palma lui. Stie niste istorii, ca ti se ridica parul din cap. O sa vedeti singuri, adica o sa-l auziti.

― E in sat? Nu cumva a plecat la pescuit? intreba Ionel cu oarecare teama de asta data.

― Astazi nu stiu de ce n-a plecat. L-am vazut dimineata pe la sfat. Pesemne cu treburi. Va duc eu la el Numa' sa luam masa

Iarasi il cuprinse jalea pe Ionel. Orice bucurie trebuia neaparat sa-i aduca o suferinta. Tocmai cind gindea asa, o vazu pe Maricica intrind speriata pe usa.

― Ce? Gata? Ati terminat? Bravo!

― Nu, mama! tremura Maricica. Rata S-a ars!

Gazda si Ionel sarira deodata de pe scaune. Invatatoarea ca sa se cruceasca, Ionel ca s-o imbratiseze pe Maricica. Si fata nu era chiar asa de mica pe cit o arata numele.

In ciuda hazului anticipat, militianul fusese intr-adevar salvarea ciresarilor. Acest lucru datorindu-se intr-o anumita masura si lui Tic. Poate ca militianul venise cu alte intentii spre cei doi tineri, cine stie ce-i spusese baietandrul cu parul de griu? Tic se duse insa in intimpinarea lui si incepu sa i se jeluiasca, bineinteles, in stilul sau:

― Am mai vazut noi fete in lume, dar mai dracoase ca acestea din satul dumneavoastra nu cred ca exista pe tot pamintul. Ne-au numarat si firele de par din cap ca sa ne poata preciza chelia. Dar si fara sa le numere tot cheli si ghebosi ne-ar fi decretat.

Militianul nu-si pierduse inca nimic din gravitatea initiala.

― Mi se pare ca unul dintre noi a uitat sa spuna 'buna ziua', zise el.

― Am uitat si cum ma cheama, daca n-or fi stiind ele numele, prenumele si toate poreclele. Nu v-au spus ele putina buna ziua si in numele nostru? Ca nu prea ne lasa timp sa vorbim.

― Hm, hm! isi continua militianul jocul. Si cam ce cautati prin satul nostru?

― In clipa asta nu mai vrem nimic. Dac-ati putea sa ne scapati de aici Nu gasiti vreun mijloc legal sa ne inchideti si sa ne transportati undeva? Intr-un fel am cam tulburat linistea satului Cred ca pe la prinz in multe case vor izbucni certuri.

― Asta cum vine? intreba militianul, fluturindu-si miinile. O gluma sau ceva care merge spre mijloc legal?

― Ma gindeam la oalele care-au dat in foc si la fripturile care s-au ars. Or mai fi scapat si niste porci prin gradina si vreun dihor la pasari

― Ia uite-l, dom'le! Dar stii ca esti istet!

― Am fost Pina-n satul dumneavoastra. Aici, dupa ce m-au lasat fetele in costum de baie si mi-au mutat nasul dupa ureche, gata! s-a dus istetimea mea.

― Si tovarasul dumitale? intreba militianul. El tot asa? (In loc de cuvinte, omul ordinii publice flutura din nou miinile.)

― Mai rau, raspunse Tic. El e mai sensibil decit mine. Ursule! Vino aici! Am aranjat sa ne inchida pentru previziuni meteorologice gresite Stiti ce se ruga sa vina ploaia?

Ursu facu o impresie deosebita militianului. Imbracat in maiou, i se putea vedea cu usurinta musculatura.

― Dumneata esti sportiv? il intreba militianul care, precum se va vedea, era mare amator de sport.

― Polisportiv! raspunse Tic in locul lui. In orice disciplina incearca, e campion. Junior, pentru ca nu-i permite virsta. Box, gimnastica, inot, lupte. La lupte a cistigat anul acesta titlul.

Militianul se dadu cu un pas inapoi pentru a-l privi mai atent pe Ursu:

― Ce vorbesti, dom'le? Dumneata l-ai invins pe Nastase, prin tus, in repriza intii?

Ursu ramase atit de mirat, ca nici nu reusi sa miste din cap in semn de aprobare.

― Dumneata esti Teodoru Teodor? Pai de ce nu zici asa, dom'le? Ia! Vezi-ti de treburi, ma caricatura!

Baietandrul cu spice de griu in cap se facu repede nevazut.

― Dar de unde stiti dumneavoastra ca l-am invins pe Nastase? intreba in sfirsit Ursu.

― Pai cum sa nu stiu!? Nastase e doar din Tulcea, e, cum sa spun, eroul nostru. Pe-aici prin regiune nu-si are pereche. Pai cum sa nu ne intrebam atunci cine l-a-nvirtit si l-a pus jos in doua minute? Ca-n 'Sportul' nu dadea decit rezultatul. Nici macar doua cuvinte despre lupta

Ursu facu un gest de retragere cu mina.

― Va sa zica dumneata esti Ce tot va hliziti asa? striga militianul catre un grup de fete. Dumnealui e cel care l-a batut pe Nastase la Bucuresti. L-a asezat pe pamint ca pe-un plod.

Ursu se inrosi si mai tare. Si pielea de pe trup si-o simtea fierbinte.

― Am avut si eu norocul sa dau mina cu un campion, spuse militianul. Da' meriti. Eu insa te-as ruga ceva Asa, fiindca tot ne-am intilnit. O rugaminte personala. Dar mai bine ti-o spun la despartire.

Militianului ii era jena sa-l mai intrebe pe Ursu ce treburi il adusese in sat, ar fi dorit din tot sufletul sa-i fie de folos, mai ales ca se gindea la rugamintea pe care urma sa i-o faca. In loc de altceva, se multumi sa-i pofteasca pe cei doi tineri la masa. Inainte de a lansa invitatia, auzi un zumzait de vorbe femeiesti in preajma lor. Parca se pregatea ceva. Cei doi patiti se apropiara, instinctiv, si mai mult de militian.

― Ce vi s-a mai nazarit? se adresa acesta unui grup de fete care susoteau mai aproape.

― Iaca, raspunse o dracoaica mladioasa, au inceput fetele sa se certe intre ele, dar eu nu ma bag. Catrina, Ileana, Maria, Zina, Simina, ba si cele trei ale lui Dudau. Nu stiu daca n-o sa fie nevoie sa intervii dumneata pina la urma. Nu le-auzi cum se sfadesc?

― Da' ce mai vor? Nu le-a ajuns cit au batjocorit oameni straini? Mai mare rusinea!

― Pai cica ar vrea sa-i invite pe dumnealor la masa. Eu stiu ca-i mai ales vorba de dumnealui care l-a facut zob pe Nastase Si se bat intre ele, care sa-l cheme. Chiar daca pleaca pina-n seara

― Dumnealor sint invitati la mine la masa, raspunse militianul. Tot timpul cit or sa stea aici. Prin urmare

Fetele isi adunara atitea vapai si atitea suliti si atitea sageti in priviri cind auzira raspunsul, ca Tic nu invidia deloc soarta militianului. Una dintre ele avu chiar curajul sa spuna, e adevarat, ca o constatare oarecare:

― Dumnealor pleaca dumneata ramii Raminem si noi. Iar timpul nu fuge pe girla.

― Acum, acum v-ati trezit? se burzului militianul. Ce-ati facut mai inainte?

― Pai de un' sa stim noi ca dumnealui l-a cotonogit pe Nastase? Da'ncalte i-a hacuit bine oasele? Ca Nastase asta a sfarimat pina-acum cinci flacai din satul nostru, la aia cum ii spune, Mario? finala, concursul ala mare Sa stii, Leano, ca de-aceea de vreo juma' de an n-a mai zdrelit pe nimeni.

― Si daca te mai infrunti o data cu el, spuse o alta fata, buseste-l bine la pamint, ca sa se sature pentru vecie. Asa sa-i faci!

In drum spre casa militianului, Tic reusi sa-i strecoare acestuia intrebarea care-l chinuia de atita vreme. Profita de o pauza din discutia celor doi:

― Mai traieste pescarul acela batrin, mi se pare ca-i spune Rapaliuc?

― Mos Eftime? se mira militianul. Cind l-am vazut eu? Nu de mult. Sa fi trecut vreo doua luni de zile. Poate chiar mai putin. Da! Vreo luna juma' La pescuit mergea. Oamenii zic ca se tine tare bine. Si nu-s' cine mai zicea c-a mai invatat si carte. La etatea lui!

Tic nu prea intelegea atitudinea militianului fata de Rapaliuc. De ce nu-l vazuse de atita timp? Si de ce vorbea despre el ca despre un om pe care nu-l cunostea bine?

― Locuieste aproape de maternitate? intreba el asa intr-o doara, pentru ca vazuse la poarta unei case un batrin cu parul alb, taifasuind cu niste babe.

― Cine? Mos Eftime? Pai ce sa caute aici? El sta, mi se pare, prin Sfintul Gheorghe, sau prin Dunarei. Pe aici n-a fost, ehei, de cind

Ciresarii erau profund intristati auzind raspunsul. Pierdusera atita timp pentru a afla ca mai au inca timp de pierdut. Cind ajunse acasa, militianul gasi o chemare urgenta (f.f.) pentru o comuna din apropiere. Inainte de a se desparti de Ursu, ii sopti la ureche parca pentru a nu-l auzi Tic:

― Te rog eu ceva Inscrie-te la Dinamo!

Ciresarii pornira spre debarcader. Erau amindoi lihniti de foame. Dar trebuiau sa rabde si mai ales trebuiau sa plece in cautarea lui Rapaliuc. Tic ofta indelung cind puse piciorul pe podetul de lemn:

― Cind ma gindesc, Ursule, ce bucate grozave ne-ar fi pregatit fetele

La Dunarei, in casa invatatoarei, Victor si Ionel suportau si ei niste chinuri cumplite. Se razboiau cu o masa atit de imbelsugata, cum rareori le fusese dat sa vada. Supa de pui era atit de buna, incit golira spre nenorocul lor farfuriile. Gazda, foarte atenta, atita asteptase. Le umplu din nou la repezeala farfuriile, in timp ce-i spunea Maricicai sa puna la cuptor a doua tava cu prajituri. Venira la rind scrumbiile, care erau asa de moi, de parca li se topea unt in gura. Fericita, gazda, o scula iarasi pe Maricica de la masa, pentru a pune la foc o oala pentru compot.

― Nici nu terminam masa si gata e compotul, isi asigura ea oaspetii. Poamele-s coapte, culese adineauri de Sandu.

Puiul cu smintina devenea o problema aproape irezolvabila, iar puii fripti, un baraj cu neputinta de trecut. Maricica mai aduse si o cratita cu pilaf, opera ei, ca sa-si rascumpere rata arsa.

― Ati vazut? o lauda maica-sa. Ati vazut ce surpriza? Nici mie nu mi-a spus. Bravo! Dar de ce va uitati asa? Te pomenesti ca n-a fost proaspata smintina. Si doar azi-dimineata am scos-o din oale.

Maricica, foarte activa si cu niste priviri care nu mai aveau alta tinta in lume decit pe Ionel, aduse repede si tavile cu prajituri.

― E-n clocot si compotul, ii sopti maica-si, uitindu-se printre genele lungi la cel care-o imbratisase.

'Doamne! gindea Ionel. Daca macar ar rasturna cratita cu friptura! M-as preface ca vreau s-o ajut si-as lovi cu cotul tavile cu prajituri.'

Din pacate, Maricica nu reusi o astfel de isprava, pentru care Ionel ii promisese in gind o scrisoare de trei pagini si jumatate, trimisa intr-un plic parfumat, cu captuseala indigo.

― Salata! se inspaiminta invatatoarea. Ati uitat s-aduceti salata.

In citeva secunde aparu pe masa un castron urias, umplut cu toate legumele si zarzavaturile de pe pamint.

'Macar sa nu fi mincat dulceata! se caina Ionel in gind. Poate c-as fi trecut de primul pui. Ce ma fac insa acum cu pulpele astea gigantice care, sigur, mi se pregatesc mie.'

Cu speranta disperatului, Ionel rosti cu voce tare:

― Stiti Numai carnea de curcan si de gisca Nu m-am obisnuit cu ea

― Nici noi, il linisti invatatoarea. Nici nu tinem in curte. Crestem numai gaini si rate. Si numai rasa buna. Gustati si o sa vedeti.

Victor era in aceeasi situatie. Mai stoic insa, infrunta chinurile fara sa cricneasca. Nici gindurile nu si le aduna. Dar cind vazu halcile de carne fripta punindu-i-se in fata, incepu sa scorneasca si el fel si fel de posibilitati de scapare. Deodata se ivi o ocazie grandioasa. Cineva batu la poarta. Ca puii dupa closca, o data cu mama porni intr-acolo si ceata de copii. Numai Maricica, ramase alaturi de tinta privirilor sale. Si era atit de absorbita de preocuparea ei sfinta de a-l privi pe Ionel, incit nu observa miscarile, mai ales ca erau foarte calme, ale celuilalt comesean, care prefacindu-se ca s-ar mai servi din oale si cratite, ascundea in pilaf si in cartofi, cit se poate mai la fund, pulpele, pieptul, aripioarele, tot ce i se daruise in farfurie.

Ionel se uita ca un arhanghel in ochii Maricicai, dar o blestema in gind cu toata puterea fiintei lui. Nascocea adevarate camere de tortura pentru trupul ei plapind, abia inflorit.

― Nu vrei sa ne aduci putina apa? rasuna vocea lui Victor. Instinctele de gazda si de gospodina biruira in Maricica.

Sari ca impinsa de un resort, fara sa incerce sa dezlege enigma canii cu apa, plina ochi, din care nimeni nu turnase un strop. Ratele care sosisera in jurul mesei de vara, macanind si plimbindu-si ciocurile in balta din apropiere, puteau da raspunsul. Ionel profita de moment si-n citeva secunde fata ii fu inundata de un val de fericire care-o facu pe Maricica sa scape cana din mina. Ingratul n-o mai imbratisa de asta data, dar o ajuta sa stringa hirburile si sa le arunce peste gard. Ea avusese insa grija sa-si atinga, absolut din intimplare, capsorul nevinovat de parul lui Ionel. Si de fiecare data inchise ochii cu gindul ca, procedind astfel, nimeni nu-i va vedea flacarile care-i biciuiau obrajii.

Gazda se intoarse de la poarta cu prichindeii dupa ea. Avusese grija sa treaca mai intii pe la bucatarie, pentru a aduce prajiturile.

Musafirii reusira sa termine cu bine masa. Se fereau insa de laude prea mari de teama sa nu descopere gazda vreun nou desert in ultima clipa. Incidentul cu cana sparta trecuse neobservat, ca, de altfel, si purtarea neobisnuita a Maricicai. Si Victor si Ionel cautau un pretext cu care sa duca vorba spre mos Eftime. Facindu-si pina la capat datoria de gazda, invatatoarea ii scuti de eforturi.

― Chiar i-am spus lui Radau, cel care m-a cautat adineauri, sa-l intrebe pe mos Eftime, daca-i bucuros de oaspeti. Asta fiindca asa-i obiceiul pe la noi. Altminteri oamenii sint foarte primitori. Numa' sa nu te puna dracul sa le refuzi ospitalitatea. Atunci, gata! Sint in stare sa trimita ciinii dupa tine Cam asa-i obiceiul pe la noi, de Daca nu va e greu, putem pleca spre mos Eftime.

Pe Ionel il sageta un gind inspaimintator si nu stia cum sa se descotoroseasca de el. Foarte pe ocolite incerca sa traga de limba gazda:

― Unii batrini au tabieturi. Oare nu-l deranjam pe mos Eftime? Poate ca s-o fi culcat, sau

― As! incerca sa-l linisteasca invatatoarea. Mos Eftime isi are rosturile lui. Mai doarme el citeodata, dar numai dupa-masa.

Spaima lua proportii in sufletul lui Ionel.

― Doarme numai dupa-masa? intreba el cu noduri in git. Adica

― Adica, il ajuta invatatoarea aruncindu-i o privire cam ciudata, dupa ce maninca.

Asta era! Tinerii abia trecusera de poarta iadului. Ionel isi imagina o masa incarcata cu munti de pui si cu bazine de peste, cu coveti de salate si cu cuptoare de prajituri. Si exact la mijlocul ei rideau cu gura pina la urechi trei 'O'-uri uriase de pe eticheta unei sticle cu monopol. Victor, fara sa hiperbolizeze ca Ionel, simti imediat o ameteala in cap, care-i dadu si ideea salvatoare:

― Prietenul meu v-a intrebat din jena daca mos Eftime doarme dupa-masa. Stiti si el, uneori, e adevarat, foarte, foarte rar are acest obicei. Vara mai ales, spre sfirsitul vacantei.

― Maricica! striga invatatoarea in loc de orice alt raspuns. Pregateste paturile in odaia mare Si cu mos Eftime aranjez eu. O sa-i para rau ca n-a avut musafiri la masa dar, de, nu dau peste om bucuriile chiar in fiecare zi

Ionel gasi sub perna patului care i se pregatise pentru somnul de dupa-amiaza o crenguta cu frunzulite mici si rotunde ca banutii si cu o aroma care-l trimise imediat intr-o lume de vis. Si Victor adormi repede, un somn scurt, dar foarte adinc.

Se trezira amindoi odata. Dormisera cam un ceas. Se grabira sa iasa in ograda. Acolo ii astepta gazda cu chipul numai lumina.

― Ca doi ingerasi ati dormit. Puteam eu sa va scol? A trecut pe-aici mos Eftime, dar cam grabit. Zicea ca-l cheama niste pescari la o capcana care nu prea merge. Da' ce-i cu dumneavoastra?

Victor inghiti in sec, Ionel la fel. Regretau cumplit lipsa lor de curaj. In acea clipa ar fi fost in stare sa infulece, in furia lor, toti puii din ograda, fierti, fripti, chiar vii.

― Si nu stiti cind se intoarce mos Ciornega? intreba Victor intr-o doara.

― Ciornega? Care Ciornega? Aaaa! Va referiti la batrinul, la mos Albu? Asa ii spunem noi, ca are un par ca spuma laptelui. Da' ce, el v-a adus incoace de intrebati cind se intoarce? Eu credeam ca veniti de la Tulcea, nu de la Valurele

Era un ton cam amar in spusele invatatoarei. Dar gustul cel mai amar din lume era in gura ciresarilor. Pricepeau ei ceva, dar nu le venea sa creada. Cu riscul de a accentua uimirea invatatoarei, Victor se hotari totusi sa intrebe:

― Do Mos Albu sta in Valurele? Noi credeam Vorbesc de mos Ciornega, nu de

― Ciornega, batrinul, mos Albu, spuse gazda intr-adevar uimita. Pai cine nu-l cunoaste in delta?! Despre el se spun niste lucruri Si mos Eftime, citu-i el de mindru, cind se aduce vorba despre Ciornega, vorbeste cu un respect Poate c-o fi mai batrin. La virsta, nu stiu dar la port, la umblet, e cam dus

Nu mai ramasese nici o indoiala, nu mai era posibila nici o confuzie. Ciornega locuia deci la Valurele. Nu era totuna cu mos Eftime, asa cum isi inchipuisera cei doi ciresari. Se uitau unul la altul cu ochii blegi. Tot ce mincasera le venea parca in git. Invocara la repezeala citeva pretexte despre necesitatea de a fi la o anumita ora la Tulcea. Pretexte cusute vadit cu ata alba, ceea ce spori uimirea invatatoarei. Se prefacura ca-si aduc aminte de o adunare pe care trebuia s-o prezideze Victor. Devenira brusc nerabdatori.

― De Eu nu pot sa va tin Da' lui mos Eftime ce sa-i spun? Poate ca s-a pregatit omul pentru deseara

― Spuneti-i ca venim, venim sigur altadata, crezu Ionel ca minte

― O sa-i spun da Da' eu v-as intreba ceva. Cu ce-o sa plecati la Tulcea?

Nerabdarea ciresarilor era atit de mare, ca raspunsera fara sa se gindeasca.

― Cu orice Daca va fi nevoie, vom pleca inot Trebuie s-ajungem neaparat pina deseara acolo

Maricica se ingalbeni cind auzi raspunsul, si-l petrecu pe Ionel cu o privire jalnica pina la poarta si de la poarta pina la capatul satului. Acolo se intilnira ciresarii cu doi tineri cam de seama lor care-i intrebara unde se afla casa invatatoarei. Victor le explica si-i intreba la rindul lui cu ce au venit la Dunarei.

― Cu o salupa, raspunse unul dintre ei, cel mai inalt, si adauga apoi cu un aer de superioritate: O salupa speciala.

― Si, nu stiti, a plecat?

― Daca era speciala pentru noi Sigur ca a plecat. Dar nu spre Tulcea, spre Sfintul Gheorghe.

Era un rasuflet de usurare pentru starea atit de amarita a ciresarilor. Ca o multumire, Victor le spuse celor doi citeva cuvinte despre ospitalitatea invatatoarei si-i sfatui sa treaca pe la un pescar batrin ca sa afle o sumedenie de povestiri.

― Se numeste mos Eftime, preciza Victor. De altminteri o sa va spuna doamna invatatoare. Asemenea gazda nu prea am vazut pina acum.

― Ne pare bine, raspunse de asta data cel mai scund. Trebuia sa sosim in sat mai devreme, dar am intirziat pina s-a pregatit salupa.

Ciresarii nu scoasera nici o vorba pina la debarcader. Erau uluiti de evenimentele prin care trecusera intr-un timp atit de scurt. Linga podet nu se afla insa nici o ambarcatiune. Ce ne facem? intreba Victor. Tare as fi vrut sa-i mai gasim pe Ursu si pe Tic la Valurele. Oare or fi dat peste Ciornega?

CAPITOLUL IX

Pe un debarcader asemanator, dar la o distanta bunicica in susul apei, cam in aceeasi situatie deznadajduita, poate amplificata prin asaltul necontenit si ascutit al foamei, se aflau 'invinsii' gloriosi de la Valurele. Speranta ivita sub forma unui baietandru cu parul ca spicul griului, care statea tolanit la soare intr-o barca, durase doar citeva clipe. Inainte ca Tic sau Ursu sa-i faca propunerea amabila si avantajoasa de a-i duce spre Dunarei, baietandrul puse mina pe lopeti si, dupa citeva miscari iscusite, disparu pe o girlita acoperita de salcii.

― Mi se pare, Ticusorule, ca ne-am impotmolit la mal, fara sa intram macar in apa. De ce-o fi fugit bezmeticul ala? Ma flacaule, striga Ursu cu o putere in voce, care facu sa se agite Dunarea pe o buna distanta. Stai sa-ti spunem ceva.

Cel strigat, care se ivise pentru o clipa intr-un ochi al girlei, hat departe, lovi cu si mai mare indirjire apa cu lopetile, de parca se luase in urma lui o intreaga escadra de torpiloare.

― Gata! S-a dus! constata Tic cu glas amar. Ce ne facem? Oare pe mal n-o fi vreo poteca?

Poteci erau pe mal, dar cum sint toate potecile in delta. Girle, girlite, girlisoare, impreunate intr-un labirint atit de incilcit, ca o intreaga ceata de Tezei ajutati de nu stiu cite Ariadne n-ar fi fost in stare, odata intrati inauntru, sa iasa la capat.

― Ar fi o posibilitate, sugera cam cu teama Ursu, dar mi se pare prea primejdioasa.

― Si cu hainele ce facem? intreba Tic, imediat ce dibui ideea prietenului sau.

― Hainele? Nici o problema, Ticusorule. Le-as tine in mina si as inota pe spate. Nu vezi cum curge apa? Nu trebuie decit sa plutesti, sa te mentii la suprafata, ca te duce ea singura.

Tic era dezbracat cind Ursu isi termina vorbele. Isi facu din haine un pachet mic pe care il lega strins cu o bucata de sfoara. Ii intinse apoi lui Ursu un ghem de sfoara de care nu se despartea niciodata.

― Fa si tu un pachet ca sa-ti vina mai usor. Si ce daca o sa intram in sat cu hainele sifonate? De fete nu-mi mai este frica. Fug inainte si strig de la capatul satului: 'Omul care l-a bosorogit pe Nastase!' Desi imi inchipui ca ar fi inutil. Crezi tu ca in clipa asta nu s-a raspindit zvonul de la Chilia la Sfintul Gheorghe si inapoi? Crezi tu ca semnalmentele noastre nu circula acum pe toate gurile? Bine ca ai cazut cu el in finala! Dar de ce te codesti?

Lui Ursu ii parea rau de propunerea facuta. Inca de pe salupa observase ca bratul are din loc in loc ochiuri si virte-juri periculoase. Nu se gindea la el. Ii era teama de Tic. Pentru a scapa de virtejuri, nu ajunge sa inoti bine. Trebuie in acelasi timp sa opui o mare rezistenta la 'trasul' apei si mai ales sa ai experienta iesirilor la suprafata, din burghiele care te impingeau.

― Nu glumesc, Ticusorule, spuse el. E foarte periculos. Si cu barca, daramite fara. Sint virtejuri.

― Virtejuri? rise Tic dispretuitor. Sint cel mai mare amator de virtejuri. Nici eu nu glumesc, Ursule. Stii ce mi-ar placea sa ma bag in ele?

― Nu-i acelasi lucru, Tic. Riurile si piriurile 'noastre' nu-s Dunarea. Puterea virtejurilor pe aici e de zece, douazeci de ori mai mare.

― Atunci sa le evitam, spuse foarte serios Tic. Iti dau cuvintul meu ca nu ma bag in ele. Dar tu? Tu o sa te poti descurca?

Ursu facu un asemenea gest cu mina, ca Tic nu mai insista. Se dezbraca si el, isi facu din haine un pachet, lega apoi strins ambele pachete si, cind termina operatiunea, si le atirna la git.

Chiar n-o sa le uzi, Ursule? Ei si ce dac-o sa le uzi? se razgindi Tic. O sa primim si mai multe invitatii.

― Nu-ti fie teama, il asigura Ursu. Nici un strop de apa n-o sa ude pachetul Gata? Fii atent, Ticusorule. Eu voi inota cu citiva metri inaintea ta, pentru a te avertiza. Ti-ai dat cuvintul

Ursu intra prudent in apa, tinind mina stinga cu pachetul in aer. Cind isi potrivi bine trupul in apa, pe spate, ii facu semn lui Tic sa-l urmeze:

― Hai! Asa cum ne-am inteles. Daca ma vezi pe mine ca dispar in apa si tin pachetul deasupra, ma ocolesti.

Cei doi tineri pornira la vale, dusi repede de curentul apei. Tic se amuza ca un broscoi. Inota pe spate, pe burta, pe o coasta. Citeva miscari ale miinilor si picioarelor, si apa-l ducea cu o viteza uimitoare. Se ferea insa sa-l depaseasca pe Ursu. Pentru acesta inotul era mult mai greu. Pachetul acela mic de haine ii incurca fiecare miscare. Nu-si inchipuia ca-i va da atita de furca. Daca ar fi avut o greutate mai mare de dus, un butuc, un om ori altceva, i s-ar fi parut o jucarie. Pachetul insa ii incomoda miscarile. Trebuia sa-l tina mereu sus ca sa nu-l atinga apa si bratul ii anchiloza in nemiscare. Dar nu era numai asta. Trebuia sa-si gaseasca si o anumita pozitie, pe o coasta, cu capul intors si la o inaltime oarecare de suprafata apei, pentru a vedea calea si a descoperi din timp ochiurile si virtejurile. Observase citeva bulboane destul de mari, pe care le ocolise insa cu arta, tragindu-l si pe Tic dupa el. Inainta repede, dar nemiscarea bratului si a gitului, mentinerea pozitiei in apa ii produceau intepaturi in tot corpul. In plus, ii era teama cumplita sa nu-l prinda cumva vreun circel. Se gindea mai cu seama la Tic. Mergeau la o distanta destul de mare de mal, evitau apropierea de mal, pentru ca prin acele parti erau bulboanele cele mai primejdioase. Isi opri miscarile de dinainte si se lasa purtat numai de curentul apei. Apoi ii facu semn lui Tic sa se apropie.

― Ticusorule! spuse el. Ai cumva vreun ac, vreun bold in haina?

― Am, sigur ca am. Chiar sub reverul camasii am o agrafa. Dar pentru ce-ti trebuie?

― Imi trebuie, fiindca imi trebuie. Ai putea tu sa o scoti cu o mina daca eu tin pachetul?

Ursu incepu sa calce apa, oferindu-i lui Tic pachetul cu haine. Acesta opera cu multa graba si atentie pentru a nu-l obosi prea mult pe Ursu. Cotrobai cu degetele printre haine si reusi, cu pretul citorva intepaturi adinci, sa scoata agrafa. Ursu deschise gura, adica isi desfacu numai buzele, dindu-i a intelege lui Tic unde trebuie sa-i puna agrafa. Tic se supuse tot fara vorbe. Ii strecura agrafa intre buze si dinti.

― Ce te-a apucat sa-ti cosi buzele? rise Tic. Nici altminteri nu esti vorbaret din fire Stai! Nu raspunde ca s-ar putea sa inghiti agrafa Si alta, zau, ca nu mai am.

Tinerii isi continuara calatoria pe apa, evitind tot mai greu virtejurile din ce in ce mai dese pe care Ursu le simtea adinci si indirjite. Dupa o intilnire neasteptata cu un virtej care-l intorsese de citeva ori, Ursu ii propuse lui Tic sa iasa la mal. Erau insa intr-o zona de bulboane. Cind depasira zona, apa se linisti ca prin farmec. Bratul i se vedea pina in departare, neted, drept, fara nici un cot. Ursu, care infipse agrafa in pachetul cu haine, isi refacu curajul.

― Putintel mai putem merge. Dar daca incep iar involburarile, iesim, Ticusorule. N-are nici un rost sa riscam. Poate intilnim undeva o barca.

― Pina acum de ce n-am intilnit? ii raspunse Tic prompt. Se cunoaste ca nu mergem pe un brat navigabil Iar, Ursule, iar!

Tic aproape tipase, iar Ursu, de spaima, era sa scape pachetul din mina.

― Circel? intreba el grabit. Tine-te la suprafata numai o secunda.

― Nu! rise Tic. Nu. Iar mi-am dat seama ca sintem niste imbecili. Si iar din cauza barcii. Sa stii ca tot ghinionul nostru vine de la mirsavia aceea de barca. Spune, Ursule! De ce-am lasat-o noi sa se prajeasca la soare pe plaja?

Ursu ridea cam minzeste. Ii intepenise gitul, ii intepenise mina stinga si simtea in plus niste zvircoliri mici, dar profunde la soldul drept.

― Hai spre mal, Ticusorule. In diagonala, spre salcia aia pletoasa, aia cu doua trunchiuri.

Pornira amindoi, dusi de curent, ajutindu-se de miscarile corpului numai pentru a-si mentine directia. Cind ajunsera la vreo treizeci de metri de mal, Ursu isi simti soldul tras de un cleste de fier. Circelul. Dar, tot in aceeasi clipa, zari o pata rotunda care parea ca se mentine pe suprafata apei prin forta centrifuga. Spre centrul ei se casca o pilnie uriasa. Tic, senin, se lasa dus de curent spre pata intunecoasa.

Victor si Ionel stateau de aproape o ora pe podetul ingust de lemn. Bratul Sfintul Gheorghe nu era insa o sosea nationala si nici macar principalul brat navigabil al Dunarii, pentru ca tinerii sa-si faca 'iluzia' unui 'autostop' rapid. Se resemnasera si stateau acolo mai mult din inertie. Daca Victor n-ar fi zarit, cam dupa jumatate de ora de asteptare un anumit obiect, intr-un anumit loc, poate ca s-ar fi inapoiat in sat, sau si-ar fi gasit ceva de lucru. Obiectul pe care-l zarise Victor era o lotca pescareasca destul de incapatoare, iar locul unde-l zarise era o adunatura de papuris, cam la vreo cincizeci de metri de debarcader. Din clipa in care obiectul fusese identificat, incepuse un nou chin pentru ciresari. Un sfert de ora se scursese mai usor. El le daduse insa o indicatie foarte precisa. Cum nu-si luasera ochii de la barca nici o secunda, ajunsesera la concluzia ca stapinul ei nu se afla prin apropiere. Un alt sfert de ceas avusese darul sa nasca in mintile lor ideea ca poate barca e uitata acolo de cine stie cita vreme. Reflectiile care gravitau in jurul acestui gind incepura sa capete glas vorbit.

― Cam ciudat, spuse Ionel. A trecut atita vreme si nici o umbra omeneasca in preajma barcii. Ce zici?

― Destul de ciudat, raspunse Victor, sau dimpotriva, foarte clar. Sa analizam. Barca, evident, e ascunsa. Pentru ca nu se zareste decit dintr-un anumit unghi si inca un unghi foarte strimt. Totusi nu e lasata acolo pentru un timp scurt. Ar fi venit stapinul. Deci pentru mai multa vreme. Atunci ce cauta lopetile in barca Le-ai vazut si tu, nu? Un asemenea obiect nu se lasa, pentru mai multa vreme, daca nu e facut indisponibil. Fara lopeti gata! Ne-am fi gindit noi la el daca nu i-am fi vazut lopetile? Putem noi oare trage concluzia ca obiectul e parasit, e uitat, sau in orice caz nu are un stapin grijuliu? Sa zicem ca parasit, uitat e cam mult. In orice caz nu are un stapin grijuliu.

Si Ionel cauta cu infrigurare argumente care sa intareasca intr-un fel concluzia lui Victor. Nu slabea nici o clipa barca din ochi si i se facea gura apa.

― Sa ne gindim ca ploua, spuse Ionel. Nu ca s-ar deteriora obiectul, pentru ca e obisnuit cu apa. Dar lasat mai multa vreme acolo, infruntind citeva ploi, s-ar putea umple cu apa si scufunda E cam tras de par, nu, Victor? Dar si eu cred ca stapinul ar trebui 'educat'. La urma urmei nu e o barca atit de pretentioasa Citeva scinduri, citeva cuie, citeva kilograme de catran

Obiectul, devenit printr-o intimplare problema pasionanta a unor minti ascutite, isi vedea insa foarte linistit de treaba, adica se lasa bine tinut de funia care-si infasurase un capat de un trunchi de salcie. Din cind in cind doar salta usurel, gidilat sub burta de valurele nebunatice.

Inainte de a lua o hotarire clara, sau mai bine zis in vederea luarii unei asemenea hotariri, cei doi amici se gindira sa faca o plimbare pe malul bratului. Imuni la orice tentatie lumeasca, se daruiau cu trup si suflet naturii. Cautau ginganii, plante, arome. Daca prindeau cine stie ce musca banala sau daca rupeau o floare dintre cele mai obisnuite, le ridicau deasupra capului si le priveau indelung in soare, pentru a demonstra lumii zelul lor de naturalisti. Dupa vreo zece minute de cercetari pasionate si de descoperiri senzationale, insotite de expresii care ar fi entuziasmat un Fabre sau un Burback, ajunsera in sfirsit linga barca. Bineinteles ca se aplecara deasupra unor tufisuri pentru a culege ceva deosebit de rar, deoarece ramasera citeva minute pe vine. Cind se ridicara, cheful de naturalisti le pierise cu totul. Se uitau stupefiati unul la altul. In barca dormea cu o pasiune rar intilnita un om cu o barba lunga pina la piept si cu niste degete la picioare de dimensiuni pantagruelice. Era singura ipoteza care nu le venise in minte.

Zgomotul unor crengi rupte si niste fluieraturi scurte ii transformara din nou pe tinerii nostri in naturalisti entuziasti. Ionel ii arata triumfator lui Victor o ginganie nemaipomenita, mai mica decit o musculita, subtire, cu o trompita in virful capului si cu niste aripi care ar fi biziit ucigator, daca n-ar fi fost tinuta de ele.

― Cred ca e un exemplar rar! spuse el cu un aer foarte serios.

― Da' ce-ati gasit acolo? rasuna o voce dintre salcii. Ca pe-aici misuna mai ales tintari, printre alte lighioane. Numa' ca le-a cam trecut sezonul. Cu vreo doua-trei saptamini inainte, ehei

Omul avea deci gust de vorba. Se arata si la fata. Nu se deosebea prea mult de cel din barca, numai ca nu-i trecea de umeri, dupa calculele sumare ale lui Victor. Baietii il salutara destul de respectuos. Pe amindoi ii impresionau oamenii cu barba. Noul venit trinti un sac plin la capul celui din barca. Lovitura zgudui mica ambarcatiune.

― Bre Filip! striga el. Scoala, bre, ca ti-am adus o perna. S-au venit si doi domnisori sa te fotografieze pentru gazeta

Filip se ridica in capul oaselor. Era intr-adevar un urias, isi freca ochii cu niste pumni cit mingile la care se antreneaza cei care se bat cu pumnii, casca de vreo doua ori, ca trosni si barca sub el, iar cind deschise gura parca bubuira mesagerii ploii.

― Ce-i, ba? Ce-i cu perna? Ti s-o fi facut dor de bunica-ta? Ba Coltune, ba. Ce scoli omul dupa truda?

― Las' ca stiu eu unde-ai trudit az' noapte, ii raspunse Coltun. Ne-au telefonat aia din Zgindaras sa le trimitem niste sare. Iute, bre, ca-i musai sa sareze pestele.

― Pai de ce nu le dau ai din Valurele, ca-s mai aproape? De ce sa ma scol eu?

― Treaba ta! Eu nu te fortez. Numa' sa vad ce-i spui deputatei, ca ea m-a trimis.

Cind auzi de deputata, Filip sari in sus. Capul ii iesea printre ramurile salciilor, de parca era infipt intr-o prajina. Atunci ii zari si pe cei doi ciresari.

― Si 'mneavoastra? intreba el. Mergeti tot spre Zgindaras?

Din schimbul de cuvinte dintre Filip si Coltun, tinerii intelesera ca Zgindarasul trebuie sa se afle pe la jumatatea drumului dintre Dunarei si Valurele. Nici nu li se putea oferi ocazie mai buna. Daca la Zgindaras era telefon, insemna ca era asezare omeneasca si deci posibilitatea de a gasi acolo nu o barca, ci mai multe. Acceptara cu bucurie invitatia uriasului, numai ca fura nevoiti sa se inghesuie pe un spatiu cam strimt, cam mic, la unul dintre capetele lotcii. Era insa prea larg, daca isi aduceau aminte de intentiile lor criminale. Desi curentul apei era puternic, pentru Filip, a duce barca impotriva lui era o jucarie. Lopetile minuite cu putere si maiestrie, purtau barca pe apa ca o sageata. Barcagiul nu era chiar atit de batrin cum presupusera la inceput pasagerii lui. Chipul lui era acela al unui om blind, cam molatic, predispus la calm si liniste. Dupa citeva schimburi banale de cuvinte cu pasagerii lui ocazionali, prinse dintr-o data chef de vorba. Desi misca mereu din lopeti, respiratia ii era cea din timpul somnului.

― Si ziceti ca va duceti la Valurele Apoi sa va feriti de fetele de-acolo, ca dupa o noapte numa' iesiti si insurati si cu doi-trei copii care stiu sa zica tata Sau aveti alte treburi?

Era o invitatie pe care n-o puteau refuza. Ionel ii facu semn cu cotul lui Victor si raspunse:

― Vrem sa stam de vorba cu cineva, cu mos Albu

― Mos Albu Ciornega? se minuna uriasul, dindu-le astfel ciresarilor confirmarea mult dorita. Ehei! Cine-a fost mos Albu la viata lui! Acum, de Acum o mai tine doar cu vorbele.. ca puterile i s-au cam dus, cum se duce apa asta pe Dunare in mare E la noi unul, mos Eftime, l-ati vazut pesemne, de o seama cu mos Albu Ei, da' nu-s cum face ca se tine. Se tine mai dihai ca mine. E o taina mare aici. Daca ne-ar spune-o si noua Lui mos Albu se pare ca nu i-a spus-o de s-o fi certat vreodata ca prieteni au fost si-nca la toarta

― Cam ce virsta are mos Albu? incerca Victor sa aduca din nou discutia spre subiectul care-l interesa.

― Mos Albu? Pai numa' sa vad Asa Cam optzeci ba si vreo doi, asa buni, daca n-or fi chiar trei. Gura-i e buna si capu-i e bun. Cind e mai greu cu pestele, trag oamenii la el mai ceva ca la mos Eftime. Numai puterile nu-l mai tin. Nu ca n-ar mai topai el in ciubote la vreun praznic, da' la tras navodul si la lopatat in sus cam gifiie. Incolo al mai Mintea lui, mama! Dac-as avea-o eu, m-as face brigadier peste toti brigadierii Daca vorbiti cu el, sa nu cumva sa spuneti pescar, ca se face mama focului. Pentru el pestele e vinat, iar pescarul e vinator. El e de pe timpurile acelea cu capcane, cu barci si navoade. Si pestele, sa stiti, ca-i mai istet ca vulpea. Ca sa-l prinzi, trebuie sa fii mai istet ca el Si mos Albu Eu zic, si ar fi pacat sa nu zic, ca e al mai mare vinator care s-a pomenit in delta de cind e ea delta. Si, daca e unul care cunoaste nazbitia asta de delta, incurcata ca matele tuturor pestilor din ea, atunci acela e mos Albu Ciornega Lui, de fapt, i se zice Teodor. Da' de vreo douazeci de ani, de cind i s-a albit parul, asa i-a ramas numele. Ehei! Eu eram un copilandru pe-atunci Dar cine nu stie povestea lui? Daca vreti sa v-o spun ca, pina ajungem la Zgindaras, numa' bine o termin Sau cum va e voia Cu o poveste timpul trece parca mai usor.

Tinerii nu numai ca acceptara bucurosi cea de-a doua invitatie a barcagiului, dar ii si multumira cu anticipatie.

― Apai, de ce i-a albit parul lui mos Teodor Ciornega continua uriasul Istoria a-nceput asa precum stim noi, prin '42. Au venit trei jandarmi acasa la mos Albu. De om peste saizeci de ani, trei jandarmi ajungeau, mai ales ca la salupa care astepta mai jos mai erau vreo trei. Asa ca intra ei in casa si zic ceva cu legea Mos Albu nu-i el asa un zdrahon, e cam ca toti oamenii, dar vinos tare. Putea sa bata cuiul in scindura cu pumnul. Inchipuiti-va si 'mneavoastra Cind odata il paleste pe unul peste ceafa, apoi uite, pe crucea mea! Au cazut doi I-o fi ciocnit capul celuilalt, cine stie? Al treilea jandarm umple casa de putoare si-ncepe sa se roage ca n-are nici o vina, ca e ordin, ma rog, cred ca-i tremura in mate si mincarea pe care trebuia s-o-nghita a doua zi. Si, fiindca era mai mare in grad, ii scapa mai multe lui mos Albu. Ca vor sa-l puna la zid aia de la stapinire. Mos Albu avea el ceva cu stapinirea, nu degeaba au venit jandarmii. De, ce sa faca, a trebuit sa fuga. Ei, aici incepe povestea L-au cautat doi ani prin toata delta. Numai militari si tot felul de barci. Ca nu era vorba numai de el. El cica ducea de-ale gurii si altele, hirtii, nu stiu ce, la partizani. Daca puneau mina pe el, era lucru mare, ca el stia poteci prin delta, dintre cele tainuite, numai el le stia. Da' cum sa-l prinda?! Numa' c-a venit iarna. S-a ascuns mos Albu la cineva in Jurilovca, s-a trecut-o. Si iar a-nceput o data cu primavara hartuiala. El avea treburile lui, misiunile lui. Jandarmii sa puna mina pe el Si mereu, mereu dupa el, da' tot nu puteau sa-l insface. Stiti cit se dadea pe capul lui? Apoi bani multi, o avere. Ba stiti ce-au mai facut ai mari? Au dat litera scrisa ca, daca se preda, il iarta. Da' el s-a-nversunat si mai tare. Sa-si inchipuie asta despre el, ca s-ar preda! Da' iar a venit iarna Ei, si iarna aceea n-a mai putut Ciornega sa intre in nici un sat, ca erau toate amarnic pazite. S-a ramas o iarna intreaga in delta-nghetata, cu ce avea pe el, cu lotcuta lui si c-un amnar. Cum a trait el asa, unde a trait? Numa' el stie Primavara l-au vazut oamenii pe ici, pe colo. Ii dadeau ori tutun, ori de-ale gurii. Si primul om care l-a vazut atunci i-a spus mos Albu, pentru ca i se albise tot parul, i se facuse ca zapada iernii pe care-a indurat-o acolo Cristelnita mamei lor de dusmani! Si-asa i-a ramas de-atunci numele de mos Albu. Povestirea lui Filip ii impresionase profund pe ciresari. Abia asteptau sa-l cunoasca pe omul care reusise sa scape de sute de jandarmi, care infruntase atitea drumuri si indurase atitea suferinti, fara sa dea un pas inapoi din calea pe care apucase.

― Iaca se vede si Zgindarasul, anunta Filip si arata cu mina spre un cot al bratului.

Parca era o padure de salcii acolo, insa in mijlocul ei se zarea ceva care aducea a coliba. Din virful prajinii flutura un cearsaf alb.

― Ala-i telegraful lui Zgindaras, continua vislasul Prajina aia. Daca-i alb, inseamna ca are nevoie de sare. Daca-i negru, inseamna ca are incarcatura. Daca nu-i deloc, inseamna ca n-are nici o nevoie. Mai sint si alte semne, le stiu mai bine aia din sat Asa-i cum v-am spus cu mos Albu, ca aici ni se cam desparte calea Sa nu-i spuneti lui mos Albu ca Rapaliuc se tine batos, ca-i cam gelos mosul.

― Rapaliuc! sesiza Victor. Nu l-am vazut pe mos Rapaliuc

― Adica 'mneavoastra ati fost la noi in sat si n-ati stat de vorba cu mos Eftime? Asta n-o cred! Pai el si cu mos Albu sint mindria deltei Ati pierdut lucru mare Ba, Zgindaras!

Din coliba nu raspunse insa nimeni. Inainte de a mai striga o data, Filip se intoarse spre pasagerii lui de ocazie si vazindu-le mutrele jalnice, isi inchipui altceva.

― Ei na! Eu nici nu m-am gindit la plata, spuse el. Mie, sa va spun drept, mi-a facut mare bucurie sa va am in barca. Am mai avut si eu cu cine schimba o vorba Zgindaras insa e cam avar. El are barca buna si are cinci haidai prin preajma lui. Da' sa va tocmiti, ca altminteri e in stare sa va ia si izmenele Nu cumva sa spuneti ca s-a-ntimplat vreo nenorocire ca va stoarce Mai bine sa ziceti ca faceti o plimbare si vine sa va ia salupa Atunci se mai moaie el Ba Zgindaras!

La acest strigat aparu de dupa coliba un omulet chel, cu barba pina la briu, sprinten in miscari si cu niste ochi care-i jucau in cap ca argintul viu. Ii ajungea insa lui Filip pina la briu.

― Na, bre, un sac cu sare Ii spuse uriasul si ti-am adus domnisorii in plimbare da' vezi c-o sa vina salupa sa-i ia Si cu sarea ai grija, prea multa, bre, pentru boccelutele acelea cu peste

Ursu mai apuca sa strige 'Stai!' cu o voce infioratoare, dar stia dinainte ca Tic nu va mai putea scapa de virtej. Luciditatea aceea groaznica a clipelor de mare primejdie puse din nou si subit stapinire pe dinsul. Se salta din apa cu tot trupul, scoase inca in timpul saltului acul din pachetul cu haine si-l duse in gura; apoi in timpul caderii isi roti bratul si zvirli cu o putere fantastica pachetul cu haine pe mal. Nu se mai uita dupa el. L-ar fi vazut prabusindu-se nu pe mal, ci intr-o barca din apropierea malului, din care cineva privea cu ochi holbati scena.

Tic fusese prins in virtej atit de brusc si atit de aprig, ca nu mai avu timpul sa scoata nici un sunet. Vazindu-l cum dispare in apa ca un surub, Ursu isi infipse cu toata puterea acul in soldul anchilozat si, inainte de a simti durerea, se avinta in virtej. Si se petrecu acolo, pe tacute, o lupta pe viata si pe moarte intre om si natura. Apa, haina, se repezi parca la el, incercind sa-l insurubeze si sa-l duca spre fund. Ursu isi umpluse pieptul cu aer inainte de a se lasa furat de apa. Stia ca trebuie sa se lase insurubat si dus la fund. Numai astfel il putea ajunge pe Tic. Drumul spre fund parea ca nu se mai termina, in zadar deschise el ochii, milul dens ii acoperea vederea. Era parca invaluit intr-o patura groasa de smoala si apa, insurubindu-l, nu voia sa-i smulga numai trupul, voia sa suga si toata vlaga din el. De aceea se lasa moale, nu opuse nici o impotrivire. Ii trebuia putere pentru lupta cu apa, atunci cind va incerca sa iasa la suprafata. Nu singur! Singur nu va iesi niciodata. Isi desfacu bratele cit putu mai larg, isi desfacu picioarele, pina si capul si-l sucea, in speranta ca va intilni o parte a corpului pe cel pe care-l cauta. Nu simtea inca fundul tare al apei si urechile ii tiuiau, nu simtea pe bratele, pe picioarele sale, pe trunchiul sau nimic altceva decit apa. Groapa parca nu avea fund. Si-o imagina adinca, o adevarata prapastie, de aceea era atit de puternic virtejul. Incerca si chiar reusi citeva clipe sa se intinda orizontal, pentru a cerceta mai mult spatiu cu trupul. Apa il intoarse insa repede, pentru a-l prinde in surub. Si rotatiile ei deveneau mai dese. Se apropia fundul! Gindul se aprinse in mintea lui ca un fulger. Dar in aceeasi clipa se aprinse un altul, inspaimintator. Daca apa il tirise pe Tic in alta parte? Nu! Era cu neputinta. Gindul inspaimintator nu apuca sa se termine, cind simti cu piciorul drept, cel care-i fusese anchilozat, ceva moale. Era fundul, milul de pe fund sau? Nu, nu era fundul! Piciorul sting, desi mai jos, nu atinsese nimic. Apa il intoarse brusc, incercind sa-l duca in alta parte. Se impotrivi pentru prima data apei. Piciorul insa nu mai atingea nimic.

Cu toata bruschetea intorsaturii, pastrase ideea directiei. Se smuci intr-acolo. Si iarasi atinse ceva. Pentru a scapa de un nou atac al apei, se impinse cu toata puterea spre ceea ce atinsese cu piciorul. Si atunci se intimpla minunea. Piciorul lui fu prins ca intr-un cleste de doua miini mici. Bucuria il fulgera o singura clipa. Avea nevoie de picioare, de brate, avea nevoie de fiecare deget pentru lupta teribila cu apa. Isi incorda trupul, pina ce atinse cu bratele celalalt trup. Apa incepu sa roteasca ambele trupuri, ducindu-le mereu spre fund. Il smuci cu atita violenta pe Tic, incit acesta dadu drumul piciorului. Tocmai aceasta eliberare o urmarise Ursu. Miinile lui prinsera bratele lui Tic si alunecara pe ele pina la coate. Apa il tragea mereu, mai apriga, spre fund. Picioarele insa ii erau libere, si putea sa lupte cu ea. Intoarse corpul lui Tic, ducindu-l spre spate, impinse apoi in sus, pina simti niste miini apucindu-l de git. Miinile nu aveau inca putere, pentru ca erau in clestele miinilor sale. Elibera incet strinsoarea si, pe masura ce o elibera, miinile lui Tic se stringeau in jurul gitului sau, pina il prinsera ca intr-un cleste. Se intimpla exact ceea ce urmarise Ursu, ceea ce isi imaginase din primul moment de luciditate. Ca sa-i ramina liber intregul trup, ca sa aiba picioarele si bratele libere si toata puterea corpului libera, trebuia sa se lase prins de git. Pentru a putea iesi din virtej, pentru a putea infringe cumplita impotrivire a apei, stia ca miinile care i-au prins gitul nu se vor mai desprinde singure de acolo. Si incepu lupta dintre omul care voia sa simta aer si lumina, care voia sa-si scoata cea mai draga fiinta din lume la viata si apa haina, puternica, dusmanoasa, neiertatoare in cruzimea ei. Omul nu se impotrivi nebuneste furiei dezlantuite de deasupra capului sau. Pe acolo n-o putea invinge. Trebuia s-o razbeasca prin flancurile slabe, s-o strapunga intr-o parte, acolo unde puterea ei slabea. Presimtea clipa cind capul congestionat de strinsoarea clestelui de fier nu va mai putea judeca. Atunci corpul se va supune instinctului vietii. Capul cistigase lupta. Urma s-o duca la victorie deplina trupul. Cu forta ultimei clipe de luciditate, se avinta in lupta. Parca izbea cu bratele si cu picioarele intr-un perete de cauciuc. Trupul inainta ca un sfredel, ca un cui in peretele gros. Muschii se prefacura in corzi de otel. Apa incerca sa-i sfarime, sa-i zdrobeasca, sa le suga energia, puterea. Dar omul rezista. Sfredelea fara incetare in peretele gros, nesfirsit de gros, urmind drumul pe care i-l aratase ultima clipa de luciditate. Un drum oblic, care fugea din centrul virtejului spre suprafata apei, drumul de la moarte spre viata. Singurul drum. Apa isi aduna ultima putere, cea mai teribila, marginea virtejului. Dar omul o astepta, sau poate hotarise odata, de mult, ca va trebui s-o infringa, pentru ca puteri noi, crincene, puterile limitei de viata se declansara groaznic. Peretele fu strapuns Ultima incrincenare, ultima zvicnitura ii dadu omului un mers de sageata prin apa blinda, prietena. Cind lumina rasari din nou, cind aerul ii invada fata, fara sa-i umple insa plaminii, omul se pregati pentru ultima lupta, sau poate ca se pregatise dinainte, ii hotarise trupului, odata, de mult, in ultima clipa de luciditate, acolo in centrul virtejului, ruperea clestelui de fier. Dar clestele se desprinse singur si omul se trezi si inspira aerul vietii si intelese ca, in mintea celui pe care-l scosese in lume, constiinta ramasese mereu treaza, ca se cautasera la fel de lucizi, unul pe altul, acolo, la marginea dintre viata si moarte.

― Cind ti-am auzit strigatul ― spuse Tic, in timp ce ocolea virtejul in spatele lui Ursu pentru a ajunge la mal ― am tras imediat aer in plamini. M-am lasat luat de virtej. Stiam ca nu pot sa scap singur, Ursule, ca vei veni dupa mine. Altminteri m-as fi lasat prada apei. Nici nu-ti inchipui la ce m-am gindit in primele clipe! La haine, Ursule. Ne vedeam amindoi goi prin delta, cu fetele in urma noastra. Brrr! Si m-am lasat in virtej. Aproape ca mi-a placut drumul. Cadeam spre fund invirtindu-ma, cadeam parca de la o mare inaltime, fara teama ca-mi voi rupe ceva. Teribila senzatie. Si am inceput sa ma invirtesc, cu gindul ca trebuie sa dau de tine Tot acolo, pe linga mine, trebuia sa ajungi si tu. Virtejul urma sa ne duca pe amindoi in aceeasi groapa. Dar se vede ca n-a fost sapata pentru noi.

― Ah, Ticusorule, spuse Ursu. Am simtit ca te voi scoate, dar tot era sa ma sugrume spaima. Eu eram vinovatul.

― Lasa, lasa, il intrerupse Tic. Eu eram sa te sugrum. Dar am stiut ca vrei sa te apuc de git, ca sa-ti las corpul liber. De aceea te-am prins atit de tare Cit timp crezi ca am stat in virtej? M-am uitat la ceas ca sa vezi cit de lucid eramin clipa cind m-am lasat insurubat.

― Cit timp a trecut? se intreba Ursu. Parca am ramas o vesnicie acolo.

― Si mie mi s-a parut la fel. Stii cit am stat in virtej? Stii cit am stat, de tot, in apa? Nici treizeci de secunde! Daca nu m-as fi uitat la ceas Lucia nici nu stie ca i l-am luat.

Cei doi eroi ajunsera la mal, la citiva metri de barca in care cazuse pachetul cu haine aruncat de Ursu. Cu genunchii pe fundul barcii, un flacau de vreo optsprezece, douazeci de ani, o namila de om cu par negru ca pana corbului, ramase incremenit, cu ochii holbati, ca o statuie, in aceeasi pozitie in care-l surprinsese pachetul aruncat de Ursu. Vazindu-i atit de aproape pe cei pe care-i crezuse daruiti altei lumi, incepu deodata sa faca in nestire semnul crucii si sa bolboroseasca vorbe fara nici o noima.

― Mai bine sa fi venit cu barca dupa noi, ii zise Ursu.

Atunci parca se trezi si matahala, pentru ca era un munte de om. Se freca la ochi si spuse cu voce atit de pitigiata, incit parea ca se strimba.

― Sa viu cu barca acolo la 'groapa'? Pai ce, 'mneavoastra credeti ca barca se tine acolo? Cine se duce, gata! ― de-aia ii zice 'Groapa'. Eu nici nu pot sa-mi cred ochilor ca ati scapat. Oare chiar 'mneavoastra sinteti? Si cum de-ati putut arunca hainele de-acolo, de la marginea gropii, pina aici? Asa ceva ochii mei inca n-au vazut.

Namila sarise din barca pe mal. Statea in picioare, cu miinile in buzunare, si se uita, dind din cap a neincredere, la cei doi tineri tolaniti pe iarba.

― Da' ce ai matale acolo la sold? il intreba el pe Ursu.

Ursu parca simtea o impunsatura la sold. Cind se uita mai bine, zari acul pe care si-l infipsese in muschi, pentru a scapa de circel. Si nodul ii intrase in carne, nu numai partea ascutita. Il scoase iute, dar Tic i-l lua din mina, cu gindul sa-l pastreze ca amintire. Dupa ce prinse acul in gulerul camasii care atirna intre hainele lui din pachet, Tic se intoarse spre matahala si intreba:

― De aici pina la Dunarei mai e mult?

Vlajganul se schimba dintr-o data la fata. Se aseza intii pe iarba linga cei doi desvirtejiti, apoi incepu sa-si scarpine obrazul cu gestul unui copil.

― Pin' la Dunarei Ehehei E mult, mult Ce sa spun eu? O groaza de apa pin-acolo. Cam de-aici la Valurele ba chiar mai mult.

― Si nu ne-ai putea duce dumneata pina acolo? intreba Ursu. Nu pe degeaba.

― Stiu eu ca nu pe degeaba dar, de Vedeti Daca tata are nevoie de barca si nu da de ea? Scoate trei piei de pe mine si-mi rupe salele.

― N-o fi om atit de rau tatal dumitale, incerca Tic sa-l cucereasca.

― Rau nu-i el asa, intotdeauna. Da' cind are vreo nevoie si nu te afla, se minie mai rau ca trasnetele lui Sfint Ilie Iti face capul banita, nu alta

― Si crezi ca ar avea nevoie de barca pe vremea asta? insista Tic. Poate ca s-o fi culcat.

Vlajganul incepu sa se scarpine iar pe obraz. Parea ca e in cumpana.

― Stiu eu? De culcat s-a cam culcat el, dar de, poate sa se scoale Si-atunci ia-l pe Traian de unde nu-i. Ce s-alege pe urma de cotonoagele mele?

Tic voia sa-i faca intr-un fel curaj galiganului. Incerca alta metoda:

― Traian te cheama? Si numele meu incepe tot cu T. Si al prietenului meu. Ba chiar am un coleg pe care-l cheama Traian. Tizul dumitale. Dar nu-i atit de voinic ca dumneata. In schimb e tare indraznet.

― Coraj am si eu, raspunse Traian. Dac-as vrea, l-as vinde la taraba la bilci. Da' cu tata nu merge corajul. El nu iarta. Cine-mi dezdoaie pe urma spatele?

Tic se gindea daca i-a mai ramas vlajganului vreo parte a trupului neamenintata de distrugere si-si imagina un Hercule izbind cu o bita cit un stilp de telegraf trupul unui Hercule mai mic. Se infiora vazind imaginea si cauta alta cale.

― Dar nu l-am putea noi imbuna pe tatal dumitale? O sticla de rachiu sau

In ochii lui Traian se aprinsera niste lumini:

― Pai, de spuse el. Daca i-as aduce, cind m-as intoarce inapoi, o sticla de rachiu, una asa mai mare, eu cred c-as scapa nejupuit. Ca are el meteahna sa-si arda gitul, si o sticla plina taman bine ii ajunge. Eu din partea mea mie mi-s destule citeva pachete de tutun din ala ieftin, ca tigari nu ma dau in vint dupa ele.

Va sa zica tirgul era aranjat sau era ca si aranjat. Dar, cind facu un calcul in gind, Tic descoperi ca era o suma cu care-ar fi putut sa-si ia bilet de la Tulcea la Constanta. I se parea cam mult.

― Chiar o sticla mare ii trebuie? Una asa, mai de jumatate nu-i ajunge? Acum e si cald, se dispune omul mai repede.

― Pai, de asta-nseamna pentru mine macar o ureche schilodita Da' stiu eu Ce nu face omul pentru tutun

Abia atunci Tic puse la socoteala si tigarile. Si iarasi i se paru suma cam mare.

― Fumezi mult? il intreba cu compatimire pe vlajgan. Doctorii nu prea recomanda tutunul. Cica ii slabeste barbatului puterea taria lui barbateasca.

Traian nu dadu nici un semn de spaima. Ramase la fel de nepasator.

― Pai de ce? raspunse el. O fi Da' eu il fumez ziua, nu noaptea

In fata acestor argumente, Tic se simti rastignit. Spuse pe sleau:

― Ce-nseamna la dumneata citeva pachete? Noi mai mult de doua, trei si jumatate de sticla

Namila se prefacu ginditoare. Iar incepu sa-si scarpine obrazul.

― Pai de Stiu eu? Juma' de sticla si trei pacuri de tutun Atita cale De

― Mare lucru nu-i. Numai cirma trebuie s-o tii. Apa doar curge la vale.

― Si la-ntors? Ce ma fac la-ntors? Cine-o sa-si traga sufletul De Juma' de sticla

Tic isi stapini cu greu eruptia risului care plesnea intr-insul. Parca i-ar fi vorbit un tinc de patru ani. Matahala facu un semn ca un preludiu al incheierii tirgului, cind rasuna o voce, in apropiere, intr-un desis de salcii tinere.

― Traiane! Unde esti, Traiane? Ia fa-te-ncoa'. Ai de dus pe cineva la Valurele.

Tic si Ursu voira sa spuna ceva, dar, exact in clipa in care vlajganul spuse 'tata!', din desisul de salcii iesi un omulet complet chel, cu barba pina la briu, sprinten, cu ochii ageri. Ii ajungea lui Traian exact pina la briu.

Desi nu se despartisera de prea multe ore, intilnirea dintre cele doua echipe pornite in cutreier prin delta fu salutata cu strigate de bucurie si de o parte si de alta. Ea avu darul sa atenueze amintirea necazurilor si chinurilor prin care fiecare trecuse. In foarte putina vreme, peripetiile fiecaruia devenira un bun comun, mos Eftime si mos Albu capatara identitate si domiciliu precis, intimplarea de la 'Groapa' fu amintita de Tic printr-o fraza care nici nu se lua in seama. ('Era cit pe-aici sa ne prinda un virtej.') Numai cind Ionel concentra in citeva vorbe tortura belsugului de la masa invatatoarei, Ursu si Tic isi amintira ca nu pusesera de dimineata nimic in gura si ii apuca brusc o foame cumplita. Dar exista intr-o ranita un pachet urias de prajituri, care se desfacu la iuteala si se topi in citeva minute in gura flaminzilor. Odata foamea si curiozitatea astimparate, incepura si preocuparile.

― Oare cum de-am nimerit tocmai pe dos? intreba Ionel. Cel pe care-l cautam noi la Dunarei e la Valurele si cel pe care-l cautati voi la Valurele e la Dunarei. Sa fi gresit timonierul sau sa fi inteles noi gresit?

― N-avem decit sa ne uitam in carte, rise Tic.

― Pina una, alta, ce facem? intreba Victor. Se inapoiaza fiecare echipa la locul de unde a plecat sau isi continua noua cale?

Bineinteles ca toti optara pentru cea de-a doua solutie. Si, cum timpul era destul de grabit, se hotari plecarea imediata, dupa ce, mai inainte, se stabilira locul si orele de intilnire la Tulcea, tinindu-se seama de toate posibilitatile: sosirea noaptea, a doua zi dimineata, la prinz, a doua zi, sau seara, in cazul cind mos Eftime sau mos Albu nu vor fi gasiti acasa si va trebui sa se porneasca in cautarea lor, sau se va astepta la intoarcerea lor.

― Si plecarea intreba Tic. Mi se pare ca am tocmit fiecare acelasi unic mijloc de locomotie.

Din fericire, Filip nu se desprinsese de mal cu barca lui. Simtise el ceva in aer si nu voia sa-i lase pe baieti, care-i devenisera atit de simpatici, jefuiti de Zgindaras si de liota acestuia. Cind auzi despre ce-i vorba, facu un semn cu coada ochiului spre Victor, si-i spuse ca un fel de scuza lui Zgindaras:

― Apoi, eu as zice ca daca tot i-am adus, sa-i duc eu pina la Valurele, si de-acolo tot trebuie sa ma-ntorc la Dunarei De ce sa te mai obosesti matale, om batrin.

Zgindaras deveni pe loc tigru, pantera, sau, cum remarca Tic mai tirziu, rechin.

― Ce te bagi tu? Ce, eu ma bag in ale tale? Ce, n-am baietii aici linga mine? Ce, nu m-am inteles cu dumnealor? Tu n-ai decit sa te-ntorci si sa multumesti lui Traian ca ai gasit clienti.

Filip isi misca umerii ca un om care trebuie sa se supuna. Asa ca Tic si Ursu isi facura vint in barca lui, in timp ce Victor si Ionel se instalara in cealalta, in care Traian, pentru mai multa siguranta, puse imediat mina pe lopeti si o intoarse impotriva curentului. Tinerii isi facura semne cu mina pina ce una dintre barci disparu dupa un cot. Era barca lui Traian, iar cotul era in apropierea 'Gropii', asa ca pasagerilor li se darui cea mai fidela relatare a scenei petrecute cu un ceas inainte, scena imbogatita cu o sumedenie de comentarii si incadrata printre niste istorii menite sa faca parul maciuca celui mai curajos dintre oameni.

Traian se dovedi un barcagiu priceput si rezistent, nu la inaltimea lui Filip, dar nici mult mai prejos decit el. E drept ca si pasagerii il pusesera la ambitie, insirindu-i calitatile 'extraordinare' ale primului lor vislas. Nu stia saracul ca, prin mijlocirea celui pe care voia sa-l umbreasca in fata clientilor, toata cursa se facea pentru 'un pac de tutun'. Dac-ar fi stiut taica-sau ce gaina buna de jumulit scapase din mina fiu-sau, fara indoiala ca una dintre amenintarile cu care acesta ii ingrozise pe Tic si pe Ursu s-ar fi pus in practica, probabil cu ajutorul celorlalti fii. Nestiind insa pretul cu care se incheiase cursa, vislea ca un apucat pentru a cistiga admiratie in ochii pasagerilor, dar si pentru a cistiga altele, care nu tineau tocmai de domeniul spiritual. Si nu gresea deloc in presimtirile sale.

Fetele din Valurele, ca sa evite vreo noua surpriza, se aratara mult mai putin curioase fata de noii vizitatori. Nu scapara ele ocazia de-a face citeva remarci cu privire la unul sau la altul si poate si-ar fi dat friu mai liber gurii, daca n-ar fi simtit totala nepasare a celor doi.

― Astia ori nu s-au nascut, ori au murit, zise una dintre ele si parasi repede poarta, pentru a nu mai pati ca inainte de prinz, cind s-a trezit cu purceii din mocirla in odaia cu radio si covoare noi.

Mos Albu era in fata portii. Statea pe o banca ingusta, inconjurat de vreo sase, sapte tineri. Pesemne ca povestea ceva, pentru ca fetele tinerilor exprimau cea mai mare atentie.

― Ei, asa! auzira ciresarii. Opt sute de ocale am prins atunci la un singur tras. Ati priceput? Ei s-au ferit de capcane, da' eu am pus capcane de forma Si mai-marii lor, ca au si pestii batrini isteti si trecuti prin multe, vrind sa-i fereasca de capcane, au cazut taman in capcana cea mare, cea adevarata, pe care le-o pregatisem eu. Ei hoti, eu si mai Ca mi se pare c-au venit niste musafiri de care mi-a vorbit militianul Voi puteti sa ma gasiti in fiecare zi.

Elevii lui mos Albu intelesera aluzia si, dupa ce isi luara ramas bun cu vorbe si gesturi care tradau un neasemuit respect, se imprastiara prin sat.

― Ei, asa! Vas-ca tot ati venit pina la urma se intoarse mos Albu spre ciresari. Nu-s cine spunea ca v-ati fi dus Da' stati! Stati aici pe banca, unu-n stinga, unu-n dreapta, si deschideti-va sufletele, ca sinteti prea gingasi in ani ca sa le tineti ferecate.

Tinerii musafiri simtira atita blindete si caldura in vorbele si mai ales in felul cum mos Albu le rostise, ca de emotie nu stiau cum sa inceapa.

― Ei, na! Pin-amu' n-am izbutit sa bag spaima decit in oamenii rai, da' aceia erau mari si aveau puteri si-mi placea sa ma bat cu ei. Cu cei buni Ma doare inima ca nu-i a mea lumea sa le-o dau pentru vecii vecilor.

Victor si Ionel simtira in acelasi timp miinile batrinului cuprinzindu-le umerii. Ionel prinse curaj si incepu sa ingaime ceva.

― Stiti am fi vrut sa ne istorisiti ceva de pe vremea tineretii dumneavoastra

― Cam lunga vreme, raspunse mos Albu. Fiindca tineretea mea a durat mai mult de saizeci de ani si chiar s-a mai intors olecuta si pe urma Daca vreti ceva anume ca doar pentru snoave de toate zilele nu cred eu sa fi venit.

― Poate va mai amintiti, spuse Victor, de o intimplare de la inceputul veacului. Parca ati fost pe o corabie care s-a scufundat intr-o noapte.

Batrinul parea ca-si rascoleste amintirile. Deodata chipul i se intuneca.

― Da, da! spuse el. La inceputul veacului? Ca m-am mai scufundat eu si cu alte corabii Da' cine v-a vorbit de vijelia aceea cumplita?

― Mos Eftime! raspunse prompt Ionel. Am trecut odata si pe la el.

― Ia te uita, mosneagul! Vrea sa-si aduca aminte de vremea cind mai avea puteri!? Da, da El era cirmaciul corabiei. Asta era treaba pe care le-o dadeam noi tinerilor mai isteti Cumplita vijelie.. N-am mai pomenit de-atunci una asa. Veneau niste talazuri cit casa. Si corabia, daca nu-i tineai bine cirma, gata! Se dadea peste cap. L-am scos pe Eftime de la cirma si m-am dus eu. N-avea nici doi ani mai putin ca mine, da' doi ani la etatea aceea insemna mult sapte sute de zile de vinat Am trecut la cirma. Si-am dus cu bine corabia

Ciresarilor li se facura inimile ca niste purici. Sosise marele moment.

― Si n-ati vazut nimic? indrazni Ionel sa intrebe.

― Dac-am vazut ceva? Ce fulgere erau! Puteai sa citesti, daca aveai ce si daca te tinea curajul si daca mai intii stiai sa citesti da, da, orbea lumina. Si-am vazut si eu cu ochii mei ceea ce-au spus si altii c-au vazut. Cind se ridica un talaz mai mare, rasarea ceva alb din apa. Ceva ca un turn. De trei ori l-am vazut Da' pe urma a-nceput marea sa ne-mpinga inapoi. Ne duceau talazurile spre larg. Si eu trebuia sa gasesc altele ca sa ne duca la mal. Vislasii isi rupeau miinile tragind, da' degeaba. Fara ajutorul talazurilor, nu puteau razbi. S-am prins eu bine, vreo doua, trei, care ne-au dus spre mal ca o sageata Si iata ca azi nu-mi mai dau seama cum s-a putut intimpla. Eram pe val, pe creasta lui, cu botul corabiei spre mal, asa cum trebuie. S-unde se-nalta talazul si parca ne scapa intr-o groapa in loc sa ne duca inapoi. Da' parca n-am cazut in apa, parca ne-a izbit alt talaz care venea dinspre mal s-am strigat cit m-au tinut puterile: 'Gata! Sariti!' Nu credeam c-or sa ma auda oamenii. Mai degraba au vazut, dupa cum mi se miscau buzele, ca fulgera mereu. Si, cind corabia s-a-ntors din pricina izbiturii, am sarit toti S-am scapat, ca eram aproape de mal Da, mare pacoste Vreme ca aceea n-am mai apucat.

Ciresarii ascultasera povestea cu atita atentie, ca si-o reprezentasera in imagini. Vazusera tot naufragiul. Il traisera o data cu amintirea batrinului. Dupa o lunga pauza de tacere, Ionel intreba in soapta, pentru a-si ascunde emotia:

― Si unde s-a intimplat nenorocirea?

― Unde s-a intimplat? Pai chiar linga tarmul marii. E un loc acolo, ii zice lumea, de cind e lumea, Gorganul.

Filip ii tinu cu istorii si povesti vesele pe cei doi pasageri, pina la sosirea in Dunarei. Tic si Ursu, lecuiti de chinurile foamei, facura haz nebun, mai ales cind vislasul se apuca sa povesteasca despre Zgindaras si baietii lui. Hazul lui Filip fu si mai mare atunci cind Tic ii povesti felul cum se tocmise cu Traian. Nu ridea atit de tocmeala, cit de scena pe care o prevedea, seara, la intoarcerea lui Traian, cind taica-sau va primi rapoartele zilei de la baieti.

Buna dispozitie a ciresarilor nu tinu insa multa vreme. De la primii pasi pe care-i facura pe ulita, simtira in aer ceva neobisnuit. Nu numai ca fetele nu chicotira si nu rostira nici o vorba de duh, dar privirile cu care se uitau la ei erau de-a dreptul dusmanoase. Iar dusmania satului crestea parca pe masura ce inaintau pe ulita. Pe la unele case se adunasera grupuri de femei si barbati, care se uitau cu figuri incruntate dupa ei. Ba, la o rascruce de drumuri, iesira in fata lor vreo trei zdrahoni cu ciomege in mina. Si, fiindca cei doi trecusera foarte calmi si linistiti pe linga dinsii, fara sa-i ocoleasca, dar si fara sa-i intarite, incepura ei sa tuseasca si sa mormaie. (De unde sa fi stiut ciresarii ca un anumit zvon ajunsese inaintea lor in sat?) Unul dintre ei avu chiar curajul sa spuna citeva cuvinte la adresa lui Ursu. Daca le-ar fi rostit o fata, Ursu nu le-ar fi dat nici o atentie, dar, auzindu-le din partea unui 'barbat', ignorarea lor ar fi insemnat lasitate. Tic vru sa-l opreasca, in prima clipa, pe urma se razgindi si el. Amindoi se intoarsera si se dusera drept in fata celor trei vlajgani. Erau toti cam de talia lui Ursu. Tic stia ca, fara ciomege, Ursu i-ar fi imprastiat in doua secunde ca pe niste iepuri. Cele doua tabere erau asa de aproape una de alta, ca-si simteau rasuflarile. Totul se petrecu in tacere. Intrebarea crunta, din ochi, a lui Ursu, raspunsul unuia dintre vlajgani care intinse o ghioaga in semn de 'o vezi?', gestul lui Ursu care-i lua ghioaga, cum ia o gospodina acul din perina. Se auzi un singur zgomot, atunci cind Ursu, proptind batul in genunchi, il rupse in doua. Parca facuse o demonstratie de circ. Tot in tacere isi luara cei trei talpasita. Si tot in tacere isi continuara cei trei ciresari drumul. Noroc ca le spusese Filip unde sade mos Eftime. Nu aveau nevoie sa apeleze la nici unul dintre locuitorii care-i priveau cu atita dusmanie.

― Nu inteleg ce s-o fi intimplat?! se mira Tic. Sa fi facut Victor sau Ionel niste pozne pe care au uitat sa ni le spuna?

Mos Eftime era acasa, dar si el parea contaminat de boala care cuprinsese brusc satul. Ii primi pe cei doi in curte, fara nici un pic de bucurie. Ba nici nu-i pofti in casa. Le arata doar niste scaune fara speteaza la o masa sub un arbore, in mijlocul curtii. Tinerii il salutara cit se poate de politicos si mai ales Tic facu uz de toate farmecele pe care stia ca le poseda pentru a risipi incruntarea de pe fata gazdei. Minunea aproape ca se produse. In privirile mosneagului se aprinsera citeva licariri de duiosie. Dar, cind se uita la Ursu, fata ii deveni din nou grava. Acesta avea insa un chip cit se poate de pasnic si de blajin. Tic, simtind ca prima cucerire e gata sa se duca pe copca, profita de momentul unei noi intilniri de priviri dintre el si mosneag si spuse cu o voce in care isi adunase toata gingasia:

― Am auzit atitea vorbe de lauda si atitea intimplari cu care v-a fericit viata, incit nu e greu sa intelegeti de ce ne simtim atit de stingheriti. Nu putea exista pe pamint om, oricit de infuriat, de nenorocit, care, auzind tonul gingas cu care vorbise Tic si vazindu-i chipul (parca luat dintr-un tablou cu ingeri pictat de cel mai mare maestru al culorilor), sa nu capete din nou pofta de viata, sa nu-si simta sufletul ca o gradina in care mai pot inflori bucuriile. Nu scapa nici mos Eftime de aceasta vraja.

― Hm, mormai el. V-au adus aici necazuri sau altele

― Altele, se grabi Tic sa raspunda. Sintem prea tineri ca sa punem necazurile la suflet

― Zau, matale! Si cam care vi-i dorinta? Asa despre toate sau despre ceva anume?

― Despre ceva anume, spuse Tic, lasindu-se condus de intrebarile care i se puneau. Ca despre toate nu ne-ar ajunge o viata de om.

― Zau, matale! Din vremea care-a trecut de mult, sau din aceea de astazi?

― Din cea care a trecut de mult, ca pe cea de astazi o traim din belsug si noi

― Zau, matale! Ce-oi fi auzit, sau ce-am trait eu cu zilele mele?

Aici Tic ezita si ezitarea de o clipa ii dadu timp batrinului sa se uite iarasi la Ursu. Si iarasi se intuneca la fata. Si iarasi Tic porni atacul sau insotit de farmece:

― Am vrea sa va amintiti de zilele dumneavoastra, poate cam grele am vrea sa va amintiti de o noapte trecuta de mult, dar pe care nu cred c-ati putut-o uita

― Zau, matale. Si cam ce-o fi cu noaptea aceea?

― O noapte in care s-a rasturnat o corabie la marginea marii. Batrinul clatina din cap, cufundat in ginduri. Descoperise imediat amintirea.

― Hm Eram cirmaci pe corabia aceea Si ne scutura vijelia ca pe o nuca

― Erati cirmaci? tremura Tic de emotie.

― Hm Eram Da' era unul pe corabie mai cumplit decit noi toti la un loc. I-am dat lui cirma, ca eu nu mai puteam tine in seama mea corabia Si daca nu era el la cirma, oasele noastre n-ar mai fi ramas pe pamintul acesta. Nu stiu cum a gasit valuri care sa ne duca la tarm. Da' acolo nu stiu ce-a mai fost, ca n-am vazut nimic decit semnalul lui, si am sarit in apa. Ne-a luat un val si ne-a dus pina am simtit pamint sub picioare E bun, e bun si pamintul, nu numai apa

― Mai stiti unde s-a intimplat asta? intreba Tic incet, cu vocea tremurind.

― Cum nu? Cum sa uiti un asemenea loc? Pai acolo am murit si am inviat. Locului ii zicea pe atunci 'La Gorganul'. E un mormint vechi acolo, de mii si mii de ani Acolo a vrut sa ne bage marea.

Batrinul tacu. Ofta, apoi iar tacu. De la Tic isi duse privirile spre Ursu si, vazindu-i fata blinda si duiosia din ochi, il intreba cu voce inceata, dar hotarita:

― E adevarat ca dumneata ai omorit pe unul Nastase?

CAPITOLUL X

La Ochiuri, prima parte a zilei se scursese in liniste. Tombi fusese lasat paznic de incredere la corturi, iar cei care ramasesera, Lucia, Dan, Maria, se plimbasera toata dimineata cu barca de cauciuc prin cele doua scobituri facute de mare in tarm. Din initiativa Luciei, plimbarea se transformase repede in explorare. Toti trei stiau ca fac o treaba zadarnica, fara nici un rezultat pozitiv (de cite ori nu fusesera explorate si sondate, cu mai multa competenta, cele doua golfulete?), dar sperantele, de multe ori, nu pot fi alungate cu ajutorul logicii. Ore intregi cautasera fara intrerupere, cu ajutorul privirilor si al sondelor de mina si nu o data Lucia sau Maria se cufundasera in apa, in locurile unde sondele intilnisera fundul 'ciudat de aproape'. In profunzimi se fereau sa se scufunde. Lucia nu admitea nici o imprudenta. Cu fermitate de nezdruncinat, taiase in citeva rinduri gustul Mariei de adincimi. Cu ocazia plonjoanelor, Lucia descoperise disparitia ceasului si, fara prea mare efort de gindire, dedusese ca nu se poate afla la nimeni altcineva decit la Tic. Oricine altul i-ar fi cerut voie si mai ales isi amintise cum ii facuse Tic un semn de complicitate cu ochiul inainte de despartire.

Prinzul, frugal, fusese 'imbogatit', cum se incapatina cineva sa spuna, sau 'saracit', cum decretase Lucia, cu citeva glume (sarate sau nu, piparate sau nu, dupa preferinta), care nu puteau sa aiba alt autor (in lipsa ciresarului cirn si ciufulit, pierdut undeva in delta) decit pe Dan. Din fericire, arsita neimblinzita ii obligase pe tineri sa intre in corturi, adica sa gindeasca, sa viseze cu ochii deschisi, apoi sa inchida ochii, pentru a visa mai frumos si fara eforturi de gindire si imaginatie. Somnul se prelungise, pina cind o adiere racoroasa se hotarise sa patrunda prin ferestruicile cortului. Tinerii se pregateau sa inceapa o noua explorare in cele citeva ore care mai ramasesera pina la asfintit, cind, fara nici un aviz prealabil, Tombi se porni pe un latrat asurzitor in care se puteau deosebi lesne doua accente: unul de bucurie, altul de amenintare. (Numai Tic le putea deosebi fara greseala.)

Surpriza, extraordinara surpriza, o anunta cu ochii iesiti din orbite, prin gura pina la urechi, Dan:

― Sculati, cintati! E mare sarbatoare! (Folosise, ad-hoc, acordurile 'marsului triumfal' din 'Aida'.) Daca ati sti cine vine! Daca ati sti cine vine! Priviti si va minunati!

Cu un gest eroic de teatru, dadu la o parte pinza cortului care tinea loc de usa, invitind fetele la lumina, aer, racoare si surpriza.

Pe poteca de la marginea plajei veneau, aproape goneau, in ciuda oboselii, a transpiratiei si a gifiielii, doua fiinte, la care nimeni nu se astepta. Prichindelul si Laura. Ca intotdeauna, Laura era imbracata in alb. Dan se pomeni in bratele unui barbat pe care abia il cunostea si cit ar fi vrut el sa simta la piept alta fiinta! Si cel din bratele lui Dan traia aceeasi stare. Oare le facuse vint cineva? Una dintre fete? Se uitara spre ele, prichindelul parca pentru a-si confirma calitatea rafinata a gustului (mai ales ca Maria era in costum de baie), Dan parca pentru a anticipa nestatornicia gustului (mai ales ca Laura avea in priviri o cautare stranie, ca o vrajitoare). Fetele nici nu-i vedeau pe cei doi baieti, predispusi la 'un lung prilej pentru durere'. Ele aveau sa-si spuna atit de multe, atitea taine, atitea confidente! Rochia alba se desprinse ca aripile unui fluture si baietii avura ocazia sa vada, inainte ca juriul valurilor sa-si dea verdictul, trei naiade care ar fi oprit in loc nu numai bratele, dar si inima lui Neptun. Concursul de amintiri incepu in apa si continua pe plaja. Se transforma in concurs de visuri, de sperante.

Dan si oaspetele lui, vazindu-se atit de ignorati, cautau de jumatate de ora subiecte de discutii, dar abia atacate, subiectele erau abandonate, uitate. Stateau pe plaja ca doi caraghiosi; nici macar nu se dezbracasera pentru a le veni ideea sa se racoreasca in apa. Mormaiau, conversau numai in 'hm'-uri, in 't'-uri, in 'pss'-uri, apelind din cind in cind si la o tuse pitoreasca. Numai cind vazu bratul Laurei rotindu-se in aer, Dan isi aminti ceva si incepu, din senin, sa-si zgiltiie, ca un besmetic, musafirul:

― Psss! Iti amintesti? Inteleptul Agathocles! Stii ce-am gasit? Bratul Afroditei! Pe cinstea mea! Si trase dupa el zdreanta de om care supravietuise zgiltiielii, cu o putere pe care nu si-o cunoscuse pina atunci. Il duse la cortul mare si-i arata triumfator bratul de marmura, scos de Ursu din cea mai adinca groapa de la Ochiuri. Bratul Afroditei! continua Dan inspirat. Sa-l sarutam, sa ni-l punem dupa git, pe piept, pe par, pe buze. N-avem nevoie de pamintene. Traiasca Afrodita!

Bratul insa era rece, dur, nesimtitor. Si cum Dan il confundase o singura clipa (clipa in care il dusese la gura) se pomeni cu o lovitura strasnica, dureroasa care-i umfla imediat buzele.

― Nici asta nu-i pentru mine, spuse cel lovit. M-a lasat cu buzele umflate. Tine-l tu, poate ai mai mult noroc. Ramin mai bine la muritoarele care-o imita pe Afrodita.

Prichindelul lua bratul din mina lui Dan si incepu sa-l cerceteze cu atentie mare. Ciresarul era insa convins ca 'micul savant' face o simpla comparatie intre marmura slefuita si un anumit brat de pe plaja cu care ar putea sa semene. Crezind ca muza e tot Laura, se gindi ca a sosit momentul sa-l descoasa. Afla, astfel, din vorbele foarte precise ale viitorului savant, ca Laura sosise la Histria in cursul diminetii impreuna cu tatal ei si ca va pleca pentru citeva zile la Mangalia, la muzeul de acolo. Mai auzi ceva despre un conclav de arheologi in fostul Callatis, dar nu asta il preocupa, ci sagetile subtile pe care prichindelul le arunca Laurei, ori de cite ori venea vorba de ea.

― Dac-ar avea o trena, si-ar cauta mereu paji. Toti sa fie in urma ei, nici unul alaturi. Nu stiu cum a reusit sa fie 'invitata' la Mangalia.

'Invidie la nivel inalt, constata Dan in sinea lui. Savantii intre ei'

― Tu n-ai fost invitat? intreba Dan, cu teama ca facuse o gafa.

― Eu? Aaa! Sigur Mai ales ca asistentul tatii, domnul asistent, intra de poimiine in concediu Trebuie sa colectionez eu notele, documentele, opiniile altora De pilda, in secolul al patrulea inaintea erei noastre, in perioada cind Histria

Ingrozit ca ar putea auzi o conferinta docta, pe care mintea lui, in acele clipe, o refuza cu indirjire, Dan lua un aer misterios si intreba in soapta:

― Lasa Histria! Spune-mi, asa ca intre barbati, din care ti-ai facut regina visurilor?

Niciodata Dan n-ar fi aflat raspunsul, daca in acel moment Maria n-ar fi fugit in salturi de caprioara spre apa albastra a marii. Ii ajunse sa vada tinta privirii fugare a prichindelului si apoi valul de roseata care-i invadase fata, pentru a renunta de buna voie la raspuns. In sufletul lui se petrecu atunci o schimbare. Il intepau parca niste ghimpi fierbinti. Da! Traia pentru prima data sentimentul geloziei. Nestatornicia lui fusese un mic capriciu de moment. Asa cel putin gindea el.

Prichindelul, rosu, galben, verde isi continua verbal conferinta (avusese grija mai inainte sa tuseasca superior, ca un savant caruia un confrate ii spune baliverne) si Dan, din instinct de conservare, se abandona unei lumi in care, poate, gelozia nu fusese descoperita, iar femeile sareau, singure, de pe socluri, sau din amfore, direct in bratele efebilor.

Nu departe de ei, fetele isi terminasera tot ce aveau de spus, inclusiv impresiile dintr-un mare magazin de confectii si sperantele unei revederi dupa conclavul de la Mangalia.

― Daca-ati sti ce rau imi pare ca nu pot sa stau cu voi! se tinguia Laura, careia i se relatase toata povestea Palatului de clestar. Dar voi veni! Voi veni!

― Cine stie unde vom fi peste citeva zile!? se intreba visatoare Maria.

― Oriunde veti fi, va gasesc! Aici nu v-am gasit? Ah! De ce trebuie sa plec? Dar trebuie, trebuie!

Era aceeasi visatoare, aceeasi romantica, aceeasi pasionata dintotdeauna. Fata ii era mai slaba, mai trasa, ochii ii luceau ca sticla. Si deodata fara sa spuna ceva, se arunca in apa, ca si cum ar fi voit sa caute pe cineva, sau urmele cuiva, in clopotele valurilor. Intilnirea cu apa rece o dezmorti. Lucia si Maria erau in preajma ei, Dan, evadind din inchisorile subterane ale Histriei, azvirli un 'tra, la, la, la, la, la, la,' in aer, atmosfera se insenina, se organiza un concurs vesel de inot, intre sirene. Baietii, arbitri, nu voiau sa dea nici o cistigatoare. Fetele tabarira asupra lor si ei se lasara chelfaniti, fara sa opuna cea mai mica rezistenta.

― Cine? Cine? Cine? intrebau ele.

Ei taceau milc, lasindu-si urechile si parul prada unor degete mici, subtiri, fierbinti si mai ales incarcate de fiori.

Dar soarele cobora tot mai jos. Oaspetii trebuiau sa plece. Cerul se desfata cu culori, marea fosnea, in suflete se infiripau taine, sperante, vise, dorinti. Si nelinisti, si tristeti.

Tombi era intr o dilema groaznica. Stia ca fiintele din corturi sint binecuvintate de un somn adinc, cel mai frumos, cel mai linistitor, cel mai dulce somn: somnul diminetii. Pentru ca, undeva in lume, se hotarise ivirea zorilor. Dar mai stia ca undeva, nu prea departe, alte fiinte uitasera de somn si se inveseleau intr-un cintec, intr-un mars, pe care cineva i-l fredonase prima data dupa ce-l asteptase, pe acel cineva, doua ore in fata unui cinematograf. O singura fiinta putea sa dea tonul acelui mars vesel, fiinta pe care-o iubea si o slujea ca pe nimeni altul in lume. Isi bagase botul in nisip, pentru a nu i se auzi scincetele de bucurie si tremura ca un apucat pentru hotarirea pe care stia ca o va lua. Vazind tisnind o sageata de foc la marginea cealalta a marii, Tombi uita dilema care-l paralizase, sau in sfirsit iesi din ea, si se repezi cu strigate de triumf (ah, de ce le spun oamenii urlete?) spre fiintele care marsaluiau prin nisip.

Cei din corturi dadura buzna afara, intilnira zorii, racoarea marii si umbre pe nisipul plajei, niste umbre care topa-iau. Dan uita marsul triumfal, uita ca se afla in pijama, asa ca ajunse pe plaja inaintea fetelor. Dupa citeva clipe sosira si ele, invesmintate in albul halatelor, ca niste fantome ale zorilor. Si deodata totul deveni viata, lume, natura.

― Invinsi sau invingatori? urla Dan, cautind sa-si aminteasca un 'alegretto' dintr-o oda a dansului si o oda a bucuriei dintr-un 'allegro' al vietii.

― Directia spre victorie! spuse Tic, deja cucerit de bucuria triumfului.

― Spre speranta! adauga Ionel, desfacindu-si bratele ca pentru un zbor.

― La Gorgan! spuse Ursu, uitindu-se o clipa in ochii Luciei.

― Amiralii viselor, la datorie! adauga Victor, parca rostind primul vers dintr-un nou mars.

Bagajele umplura iarasi cotiga. Ursu se opinti iarasi, tragind-o la sosea. Tic se aseza iarasi pe piatra kilometrului douazeci si trei, in speranta unui autostop. Gorganul fusese identificat in spusele celor doi pescari. Era undeva in preajma lacurilor salmastre si acolo nu se putea ajunge decit pe sosea. Primul camion ii duse in satul cunoscut. Acolo predara cotiga, lasara multumiri, primira poame, daruira alte multumiri. Al doilea camion ii lasa in locul denumit Streasina. O caruta plina cu lazi goale de zarzavaturi le transporta bagajele pina la fintina. Vizitiul, un taran cu vreo saptezeci de toamne in spate, le arata cu mina un gheb de pamint care se ridica la marginea marii:

― Gorganul! spuse el. V-as duce pina acolo, dar nu razbate caruta prin nisip.

Pe o intindere pustie de pamint, netulburata de nici o cuta, neinveselita de nici un pom, in fata unei mari nepasatoare, albastra si nesfirsita, trona, ca un stapin dintotdeauna al locurilor, Gorganul. Cu cit se apropiau de el, cu atita cresteau nelinistea, emotia, infiorarea in sufletele ciresarilor. Oare acolo se afla taina necunoscuta a marii, in preajma acelui mormint vechi, care amintea trecutul si prezicea viitorul? Isi va ingropa marea pentru totdeauna taina cea mare, precum o invita mormintul de la marginea ei? Sau si-o va lasa smulsa de bratele si mintile cutezatorilor care se apropiau de ea?

Ciresarii inaintau greu prin nisipul fierbinte. Toti erau incarcati cu bagaje. Abia rasuflau si apa curgea siroaie pe trupurile lor. De departe, Ursu parea o dihanie ciudata, pe spatele careia cineva asezase o casa. Sau poate o fiinta care-si ferea fata de soare cu ajutorul unei umbrele uriase. Tot ce era mai greu se afla in spatele lui. Picioarele i se infundau in nisip pina la glezne, din cauza greutatii. Mergea insa fara sa se opreasca, pentru ca tinta era aproape si orice oprire l-ar fi darimat ca pe o pinza. Era greu drumul, dar sperantele erau lanturi puternice, care nu se rupeau prea lesne. Si-i trageau pe ciresari spre Gorgan si de acolo la marginea marii, intr-o oaza mica de verdeata, aparuta, prin cine stie ce miracol, in pustiul de nisip. Acolo le cazura bagajele din miini si de pe umeri, acolo, fara sa astepte sa le revina rasuflarea, inaltara corturile. Era al treilea popas facut de ciresari in numai citeva zile. Era oare ultimul?

Toti se urcasera pe Gorgan, lasindu-se un timp asaltati de nelinisti, de emotii, care parca urcau din pamintul de sub picioarele lor, de ginduri, care se inapoiau uneori tacute in mormintul de la marginea marii. Sperantele, dorintele, visele lor erau insa vii. Contemplatia muta le-ar fi ucis, le-ar fi transformat in fulgi usori prada tuturor vinturilor. Timpul isi cerea acolo, ca pretutindeni in lume, tributul: miscarea, actiunea.

Gorganul, prin inaltimea sa, oferea un post ideal de cercetare si recunoastere. De acolo, tinerii vazura, pina departe, marginea marii, coasta cu toate incretiturile ei, limbile de pamint si, mai ales, descoperira ca apa de la nord care li se parea mare, nu era decit oglinda unui lac salmastru. Intre lac si mare se intindea o fisie ingusta de pamint, al carei capat nu se zarea nici de pe Gorgan. Pe acea fisie vazura, departe, o alta oaza mica de verdeata, asemanatoare cu aceea in care isi instalasera ei corturile. Gorganul se afla in locul unde lacul se apropia cel mai mult de mare si era ca o bariera in calea unor priviri indiscrete.

Citeva clipe, ciresarii se sfatuira daca n-ar fi mai bine sa mute corturile pe limba de pamint care despartea lacul de mare, in oaza de verdeata pe care-o descoperisera acolo. Cineva veni cu ideea protectiei pe care le-o asigura Gorganul fata de orice priviri straine si astfel locul de popas se stabili definitiv in fata Gorganului. Dupa ce se fixara, conventional, citeva puncte de orientare, Victor dadu semnalul recunoasterii generale. Se facura echipe, fiecaruia incredintindu-i-se o sarcina anume: Ursu si Tic urmau sa exploreze, cu ajutorul barcii, tarmul marii in preajma Gorganului, notind orice incretitura a coastei; Victor si Maria aveau sarcina cercetarii fisiei de pamint care despartea marea de lac; Ionel si Dan trebuiau sa traseze marginea lacului de la Gorgan spre nord, iar Lucia, la corturi, pregatea o schita a locurilor strabatute pina atunci de ciresari. Pentru a se evita imprudente si indepartari prea mari, explorarea nu trebuia sa se faca in distante, ci in timp. Fiecarei echipe i se fixase un anumit timp pentru indeplinirea sarcinii, tinindu-se seama de importanta si greutatea explorarii.

Ciresarii traiau parca pentru prima data, de cind sosisera pe litoral, adevarata nervozitate si agitatie care prevestesc actiunile. Isi incepura munca, toti cu zel, cu seriozitate, cu raspundere. Notau fiecare amanunt, calculau distantele, cautau, fara incetare, lucruri iesite din comun. Uitasera de foame, de odihna, de somn. Cei care fusesera in delta nu apucasera sa doarma nici un minut. Se multumisera cu odihna din tren, cu somnul obositor, intermitent, nelinistit, care-i inselase in timpul intoarcerii.

Ursu si Tic isi prezentara primii rapoartele. Lucia adauga notele si insemnarile lor schitei pe care o pregatea. Sosira apoi Dan si Ionel cu observatiile lor. Aparu in sfirsit si ultima echipa, cea formata din Victor si Maria, care cercetase limba de pamint dintre lac si mare. Avind toate datele necesare, Lucia, ajutata de Victor si de Ionel, incepu sa schiteze, pe o foaie mare de bloc, harta regiunii de pe litoral, strabatuta de ciresari.

Iata cum arata harta in jurul careia se adunasera tinerii cutezatori:

HARTA REGIUNII DE LITORAL STRABATUTA DE CIRESARI

asa cum a fost intocmita de Lucia

Cu citeva ore inainte de asfintitul soarelui, ciresarii incepura cercetarile propriu-zise. Dan se crezu dator sa impartaseasca si celorlalti ideea care-i venise in minte:

― Oare n-ar fi mai bine sa incepem treaba de dimineata? Mai ales ca miine e simbata

Privirile surprinse ale celorlalti il facura sa inteleaga ca e in pasa proasta si ca rostise o neghiobie cit el de mare. Tocmai era pe punctul sa-si faca o autocritica sincera si deschisa, cind deodata se declansa cu violenta contraofensiva lui Tic:

― N-ar fi mai bine sa incepem de luni? Sau, si mai bine, sa aminam cu o saptamina, ca sa pornim tot intr-o simbata Iar tu, Danut, pina atunci, baga-te intr-un poloboc, iti dam si o lanterna si ia marea, baiatule, calea marii, poate dai de un peste.

― Peste?! se mira Dan. Ce sa fac eu cu pestele?

― Sa-i ceri cu imprumut niste icre Lasa ca-ti spun mai tirziu pentru ce. Acum sint grabit Ursule! Nu stiu de ce am impresia ca icrele seamana cu creierii cuiva Cind sint trecute, fac rau la stomac Iar cind sint proaspete se bat cu lingura De ce-ai rupt ciomagul ala?!

Dan facu un semn care-l arata pe Tic 'zurliu', dar, de teama ca i s-a zarit gestul, alerga spre Lucia, din echipa careia facea parte. Sa intimpla insa ca Tombi ii iesi in cale si astfel ajunse la picioarele Luciei in genunchi.

― Tot trebuia sa ceri iertare cuiva, il consola Tic. Hai, Tombi!

Tombi isi petrecu stapinul pina la marginea marii. Tic nu-l pofti in barca, lasindu-l uimit pe mal, ca un filozof preocupat sa dezlege enigma 'recunostintei'. In barca de cauciuc se mai aflau Ursu, Victor si Ionel. Batrina barca suporta cam greu atita incarcatura. Si, cum nimeni nu-i auzea plinsetul, rabda tortura, dar pregati in tacere un plan de razbunare. Ajunsi la o buna distanta de mal, cei patru ciresari facura primul sondaj. Apa era adinca, trecea de zece metri.

― Ce crezi, Ursule? intreba Victor. Restringem aria de cercetari?

Ursu nu se grabi sa dea raspunsul. Privea intr-una apa marii si clatina din cind in cind din cap.

― Cam ciudata adincimea, spuse el. Sau o fi locul cam ciudat. Uitati-va la culoarea apei. Are un albastru spalacit. Parc-ar fi mult nisip in ea.

― Vrei sa spui ca e fundul aproape, ca e impregnata de nisip?

Ursu se multumi sa miste capul in semn de 'da' la intrebarea lui Victor. Privi iarasi apa si mormai ceva de neinteles.

― Eu cobor! spuse el pe neasteptate. Aplecati-va in partea cealalta.

Si, fara sa astepte confirmare si fara sa-i lase pe ceilalti sa faca miscarea de echilibru, sari in apa, dar cu atita usurinta, ca barca abia se clatina. Trupul lui disparu in apa, dar nu iesi la suprafata dupa doua minute, cum isi inchipuia Tic, ci aproape imediat, pentru ca douazeci, treizeci de secunde pentru Ursu nu insemnau mare lucru.

― Am nimerit cu sonda intr-o groapa, anunta el. Asa cum am banuit. Veniti incoace sa am un punct de reper. Vreau sa fac niste sondaje pe viu.

Vreme de jumatate de ora, Ursu purta barca in diferite directii si, la fiecare oprire, se scufunda in apa, anuntind rezultatul sondajului. Exploratorii de pe apa isi putura astfel face o idee sumara a caracteristicii fundului. Victor si Ionel notasera intr-un carnet toate comunicarile lui Ursu, desi acesta ar fi putut sa si le aminteasca fara nici un efort.

― Pacat ca n-am luat puncte de reper, Victor, spuse Ionel. Ne-ar fi ajutat mult la intocmirea unei harti a fundului. Eu zic sa pregatim pentru miine niste balize. Mai ales ca adincimea apei e atit de mica.

Ionel avea dreptate. Pentru o explorarea adevarata, precisa, aveau nevoie de geamanduri fixe. Cu ajutorul lor puteau sa se orienteze in orice imprejurare. Propunerea lui nu intimpina nici o impotrivire. Schitele pe care le facusera pina atunci erau iluzorii, puncte azvirlite in infinit, sau, chiar daca unele puncte se bazau pe anumite relatii de directie, erorile erau posibile, ba chiar probabile. Singura constatare pe care explorarea lor sumara o facea evidenta ― aceasta datorita plonjoanelor lui Ursu si celor ale lui Tic, pe care nu-l rabdase inima sa asiste la scufundari ca un simplu spectator ― era aceea a neregularitatii fundului marii. In aparenta, apa nu era adinca. Trei, patru, cinci metri si aceasta pe o distanta mare, pina departe in larg.

Dar existau atitea gropi adinci, incit erai tentat sa spui ca ele constituie veritabilul fund al marii. Aceasta era, cel putin, situatia in sectorul explorat de echipa din barca de cauciuc.

Soarele tocmai se ascundea dupa Gorgan, cind barca ajunse la mal. Ursu o trase dupa el pina la corturi, apoi se duse dupa ceilalti, care se urcasera in virful Gorganului. Priveau de acolo asfintitul. Nu-i lasa prea multa vreme inecati in culori si reverie.

― O s-avem mult de furca aici cu cercetarile, ii trezi el. Sint atit de multe gropi si atit de apropiate unele de altele, ca, fara un sistem de geamanduri bine pus la punct, n-o sa stim niciodata daca am cercetat o groapa sau n-am cercetat-o.

― Tu crezi ca visul nostru se afla intr-un asemenea mormint? intreba surprinsa Maria.

― Daca se afla aici ― ii raspunse Ursu ― nu poate sa fie decit intr-o groapa.

― Sau sub un dimb submarin de nisip, completa Victor.

― Sau admise Ursu. In orice caz, o sa avem bataie de cap, nu gluma. Cred ca sint sute, poate chiar mii de gropi in perimetrul care ar putea adaposti taina. Va inchipuiti ce ne asteapta.

Victor facu un tur de orizont din virful movilei. Isi opri multa vreme privirea asupra lacului. Devenise ginditor, dar nu spuse nimic nimanui despre gindurile sale. Nu facu altceva decit sa intareasca parerea lui Ursu.

― Intr-adevar, ne asteapta multe cautari, iar timpul e foarte, foarte grabit. Cred ca nici unul dintre noi n-o sa fie scutit de eforturi.

Lucia se lumina subit la fata. Parca ar fi dat peste dezlegarea problemei:

― Ce-ar fi sa-i chemam aici pe Laura si pe prichindel?

Reflexele asfintitului erau rosii, asa ca nimeni n-ar fi putut sa deosebeasca imbujorarea fetei lui Victor. Toti se uitau la el, asteptind o confirmare.

― Cind se intorc de la Mangalia? intreba Ionel. Pina atunci n-avem ce face.

― Pleaca miine dimineata la Mangalia, intoarse Lucia raspunsul.

― Tu vrei sa-i oprim? se dumeri Dan Pai Nu ne-au spus amindoi ca sint invitati acolo? Adica, stiu eu ca s-au laudat dar un fel de secretari ai babacilor lor pesemne ca sint

Interveni si Maria in discutie si inca vehement:

― E o nerozie, Lucia. Nu ca s-ar ingreuna lucrarile consfatuirii. Dar nu-ti dai seama, ca, daca ar fi avut cea mai mica posibilitate de a scapa, daca nu ar fi avut obligatia de a participa, Laura, asa cum o stim noi, nici n-ar mai fi plecat la Histria, ar fi ramas la noi, la corturi Daca vrei neaparat s-o rapim Poate ca pri prichindelul

― Nici atit! spuse Dan. A ramas el mina dreapta a lui taica-sau Domnul asistent e concediat, in mod sigur

― Cum adica e concediat? intreba Maria.

― Am vrut sa vad daca intreaba cineva. Nu te speria. Intra de miine in concediul sau legal

― Iar tu ai intrat de astazi in concediu de gindire, replica Maria. Sau poate esti in concediu permanent.

Victor intelese ca n-are altceva de facut decit sa mai ingroase putin punctul de pe i:

― Daca vor sosi la noi, vor fi bineveniti! Pina atunci insa nu trebuie sa asteptam. Avem atitea de facut, incit nici cu ei aici n-am putea rasufla usurati. Ginditi-va la ce ne-a spus Ursu: sute, poate mii de gropi si mi-e teama ca mai sint alte sute si mii

Victor isi opri vorbele aici. Nu voia inca sa-si destainuie ultimele observatii, pentru ca nu devenisera concluzii. Ii era insa teama sa nu devina concluzii peste noapte.

Ciresarii aveau nevoie de odihna, mai ales acei care calatorisera noaptea cu trenul. Dupa o cina bogata, se retrasera in corturi si somnul pe care il asteptau de mult ii lua repede in stapinire. Se petrecu insa un eveniment inainte de ivirea zorilor, care le tulbura somnul si le puse in cale o noua problema, mult mai grea, mult mai spinoasa.

Poate chiar in clipa cind se inspuma aurora, se auzi o bubuitura groaznica. Parca ar fi facut Gorganul explozie, atita spaima le produse in somn. Iesira toti afara din corturi, buimaciti, speriati, dar nu vazura nici o flacara, nici o lumina. Doar undeva la marginea marii se desfacea uriasul trandafir rosu al aurorei. Nu vazura altceva nimic, nimic. Nimeni n-avu ideea sa se uite in locul unde se afla barca de cauciuc. Ar fi vazut acolo o ingramadire de zdrente. Se retrasera in corturi, se chinuira mult cu gindurile, dar somnul tot ii cuceri.

Mai era insa cineva, care, nu departe de Gorgan, iesise in deschizatura unui cort, auzind groaznica bubuitura. Se retrase apoi pentru a-si relua locul in sacul de dormit. Somnul il cuprinse greu si gindi in sinea lui ca nu si-a inceput prea bine ziua.

Toti ciresarii se aflau in jurul barcii de cauciuc, in jurul a ceea ce fusese cindva o barca de cauciuc. O priveau ca pe o fiinta care se topea sub ochii lor, pentru ca nici unul nu putea sa creada ca viata ei s-a sfirsit cu totul. O priveau in tacere, cautind in fel si chip un leac pentru a-i prelungi viata. In fata lor era insa o ingramadire de zdrente. Explozia se produsese intr-un singur loc, dar forta ei se propagase in toate compartimentele, molipsindu-le cu microbul sinuciderii.

― Oare se mai poate face ceva? se auzi glasul unei sperante zadarnice.

Si, impotriva realitatii, impotriva bunului simt, se apucara toti s-o doftoriceasca. Ore intregi se invirtira in jurul ei, pina ce se convinsera ca fosta lor comoara nici pentru petice nu mai era buna.

― Dac-ati sti cit am urit-o! marturisi Tic, ajuns la capatul puterilor. Eu cred ca ura mea a sfarimat-o. Intotdeauna s-a ascuns de noi si acuma, pentru ca stia ca n-o sa scape, a preferat calea sinuciderii, decit aceea a colaborarii cu noi.

― Si noi ce ne facem fara barca? rasuna glasul celei mai triste realitati prin gura lui Dan. Ori ii urmam exemplul si alegem ca mijloc marea ori

― Ori ce? se ratoi Tic. Chiar de-as sti ca ma fac eu barca, nu plec de-aici, pina ce

Atunci Ionel anunta cea de-a doua surpriza cu vocea unui om care asistase la explozia celei de-a doua barci de cauciuc:

― A aparut un cort in partea cealalta, pe limba de nisip!

Ciresarii alergara intr-un suflet la Gorgan. La citeva sute de metri de movila, exact in mijlocul oazei de verdeata pe care o zarisera cu o zi inainte, se afla un cort de marime mijlocie. In jurul cortului, nimeni. Insa, departe in larg, se vedea o casca alba, probabil unul dintre proprietarii cortului.

Uimirea ciresarilor nu cunostea margini. Cine puteau fi intrusii? Sa le fi facut o surpriza prichindelul si Laura? Ursu inlatura imediat posibilitatea norocoasa. Dupa ce privi citeva minute punctul alb de pe mare, spuse destul de intrigat:

― Nu! inotatorul e un om in toata firea. Si dupa chip, si dupa brate, si dupa felul cum inoata. Foarte ciudat!

― Da' de unde-i vezi tu chipul? intreba Ionel. Ai tu un binoclu special, ca eu, oricit ma fortez, nici casca n-o vad prea bine.

― Sa lasam discutia asta inutila, spuse Victor. Ursu ne-a spus ceea ce a vazut Mai bine sa trecem in revista situatia. Cind a aparut cortul? Cine sint locatarii lui? Ce cauta aici, linga noi, linga locul nostru?

― Cam greu de raspuns, isi dadu Dan cu parerea. Ar trebui sa-l acostam pe cetatean.

― In orice caz, continua Victor, n-au venit in cursul noptii. Cred ca spre ziua

― Parca l-am auzit pe Tombi latrind, isi aminti Tic. Nu cu mult timp inaintea bubuiturii. Un singur defect are javra asta. Nu stie sa vorbeasca.

― Ciudat, reflecta Victor. Inainte de zori Prin urmare cunosc locurile Si nu stau departe de aici, sau nu vin de departe

― Poate i-a adus o masina, zise Ionel. I-a lasat unde ne-a lasat pe noi caruta.

Dar nici el nu prea era convins de ceea ce spunea. Lucia ii respinse imediat ideea:

― Caruta abia avea loc pe cararea aceea Cum sa incapa, cum sa se incumete o masina, mai ales noaptea, printre atitea gropi cu nisip? Eu cred ca Victor are dreptate. Vin de undeva din apropiere.

― Mai intii sa facem o recunoastere, propuse Tic. Sa vedem daca vin sau vine. Sa profitam ca ala e in larg.

― Esti nebun? se opuse Maria. Cum sa te duci la cortul omului? Cu ce drept? Poate ca e un om serios, poate ca are treburi aici

Tic isi privi sora cu aer trist, compatimitor:

― Intotdeauna m-ai subestimat. Tu crezi ca pe lume exista un singur farmec, farmecul frumusetii pe care, fie vorba intre noi, ti-l atribui cam ilicit Exista si farmecul inteligentei personificat de scumpul tau fratior Tombi! Mars!

Tic isi insoti comanda cu trei fluieraturi ca un tril scurt. Tombi o zbughi spre cortul vrajmas, intr-o goana nebuna, si-l vazura pitindu-se in nisip. Dupa citeva secunde, reaparu si-si relua goana in sens invers. Cind ajunse la Gorgan lepada la picioarele lui Tip ambalajul elegant al unui pachet de tigari.

― Prin urmare, explica Tic, cortul are un singur proprietar, cel cu casca alba, un individ care fumeaza tigari 'Tomis', chel, cu dinti galbeni si fara degetul aratator de la mina stinga. Siretul de la pantoful drept e innodat dublu

Glumele lui Tic nu reuseau totusi sa risipeasca valul de neliniste care se abatuse asupra ciresarilor. El deveni si mai simtit in clipa cind Sherlock Holmes-ul de ocazie anunta cu vocea serioasa:

― Ia uitati-va ce scrie aici pe pachet! Precis cu un creion cu pasta Gorganul ― mormint dac suprapus. Tumul scit la baza. Oare nu ne-am ars?

Probabil ca le era dat ciresarilor sa treaca din uimire in uimire in ziua aceeaa. Pachetul gol trecu din mina in mina, pina ajunse din nou la Tic. Acesta, vazind casca alba iesind undeva la tarm, facu imediat o propunere indrazneata.

― Eu ma duc pina la ala prin apa si ies pe mal linga el, ca sa-mi trag rasuflarea Asa, de forma, ca nu obosesc eu dintr-un fleac

Tacerea celorlalti semana cu o aprobare. Tic se arunca in apa, inainte ca sa aiba vreunul dintre ei vreme sa se razgin-deasca. Incepu prin a se balaci, apoi se avinta in inot rapid. Se cam plictisi el pina ajunse in dreptul castii albe, pentru ca era cale destul de lunga. Iesi la mal ca un om care abia isi trage sufletul. Mergea impleticindu-se, cu ochii inchisi, si se prabusi ca un sac la citiva metri de posesorul castii. Sufla cu atita putere, ca nastea virtejuri de nisip. Cu coada ochiului inregistra insa infatisarea personajului de linga el. Mai intii statura si musculatura vecinului. Impresia era favorabila. Apoi chipul lui de barbat energic si privirile-i prea lenese ca sa nu fie prefacute. Avizul devenea precar. Intre el si vecin se afla o ingramadire de bete si vergele de fier, de rotite, sirme si corzi.

― N-aveti cumva o barca? se pomeni Tic intrebind fara voia lui.

Vecinul cu casca alba pe cap rise la inceput auzindu-i intrebarea, apoi se stradui sa ia un aer de om deranjat. Se incrunta si intreba cu voce severa:

― Esti iscoada profesionista sau de circumstanta?

'Aha, e un om cu carte, gindi tinarul. Si merge drept la tanc, nu cu ocolisuri. Si parca n-ar fi nici impotriva glumelor. Ia sa-l incerc.'

― N-am stiut ca va ocupati cu astrologia, de aceea am venit la dumneavoastra cu o intrebare.

― Zau! rise cu pofta casca alba. Nu puteai de pilda sa ma intrebi daca pot sa raspund la buna ziua?

― Va ofer scuze si pretextul ca eram obosit mort. Nici acum nu mi-am revenit.

― Daca vrei sa pari obosit, trebuie sa inoti mai prost. Esti de la corturile celelalte?

― N-aveti o tigara 'Tomis' sau 'Callatis'?

Casca alba incepu sa se uite la Tic mai banuitor. Acesta insa cerceta cerul in cautarea unor nori, dar, negasindu-i, se multumi cu valurile marii.

― Nu stiu daca o tigara poate sa autentifice precocitatea unui copil

Tic isi intoarse brusc privirea spre vecinul sau, dar era rindul acestuia sa cerceteze cerul si marea.

― Cum va inchipuiti ca as fi facut o asemenea cerere unui profesor chiar daca beneficiem de apropierea sau de departarea vacantei

Casca alba deveni mai iscoditoare. Tic isi relua activitatea de astronom.

― Chiar si in vacanta timpul are un anumit pret.

Invitatia era clara. Tic trebuia sa faca ceva pentru a repara 'relatiile', folosind metoda forte:

― Am pus ramasag cu prietenii mei de la 'celelalte corturi' ca in cinci minute vom ajunge la astfel de relatii, ca nu ne vom supara de la o mica neintelegere.

― Zau?! rise iarasi casca alba. Pe mine se pare ca ma cunosti. Eu in schimb nu stiu nimic despre dumneata.

'Va sa zica nu toti cei care-l cunosc ii sint cunoscuti, deci e profesor', gindi Tic.

― Eu sint dintre aceia care va cunosc fara sa-i cunoasteti. Numele nu v-ar zice nimic.

― Ei, asta n-o mai cred, ii spuse casca alba. Esti prea tinar. 'Va sa zica nu e profesor de liceu. Prin urmare e din aia

mari, rationa Tic in gind. Mi se pare ca am cam festelit-o. Ia sa mai incerc o data.'

― S-ar putea sa audiez si eu cursuri interesante. Anumite discipline

― Zau?! Dar cine ti-a insuflat pasiune pentru arheologie. Tic ramase trasnit. Casca alba era deci un rival. Un arheolog care Dar ce cauta el aici cu atitea unelte de pescuit?

― O intimplare, raspunse Tic fara nerv. Aveti pasiunea pescuitului?

― Si a linistei, mai ales a linistei.

Noua invitatie era si mai limpede prin calmul cu care fusese rostita. Dar, pentru a nu se intoarce cu coada intre picioare, ciresarul repeta cu totul inutil prima intrebare:

― N-aveti cumva o barca? Va rog sa ma credeti ca nu fac nici o gluma.

Tonul lui Tic ar fi avut darul sa convinga un intreg consiliu pedagogic. Casca alba il privi putin cam chioris, desi in sinea lui era convins ca intrebarea fusese o gluma sau un pretext pentru ceva. Totusi ca sa nu se dea intii el batut, incerca sa-si incondeieze musafirul:

― Daca esti atit de bun inotator, de ce nu te-ai inscris la concurs?

Tic facu mai intii o mutra de bleg, apoi sari brusc, ca o lacusta. Cuvintele ii explodau in gitlej.

― Va rog. Nu fac glume. Ce zi e azi? Si ce ora?

Spaima de pe fata lui nu putea fi jucata. Profesorul il crezu in pragul unei nenorociri.

― Azi e simbata. Si e ora unu si treizeci de minute.

Tinarul rosti un multumesc naprasnic si se azvirli in apa ca o sageata. Trebuia sa bata toate recordurile de inot, pentru a-i da altuia posibilitatea sa le bata. Ajunse la corturi gifiind cu adevarat si intr-o agitatie de nedescris. Se repezi ca un hultan la Ursu:

― Barca, Ursule! Repede! Imbraca-te. Premiul intii e o barca de cauciuc.

Parca era in delir. Ceilalti incercara sa-l calmeze, dar el se azvirlise deja in pantaloni si-n pantofi. Camasa parca-i intra singura pe trup.

― Ala-i arheolog si nu ma intereseaza. Bateti-va voi capul.

Ursu, vazindu-l cu cita graba se imbraca, il imita ca un copil.

― Spune-mi ce-i, Ticusorule! Spune-mi mai lamurit.

― Repede! Ursule! E unu si nu stiu cit. La patru incepe concursul Aoleu! Stii sa inoti?

Tic porni ca din pusca inainte ca Ursu sa-si fi pus pantofii in picioare. Dupa vreo cincizeci de metri, se prabusi in nisip. Ursu il ajunse, il ridica si incepu sa-l scuture cu putere.

― Chiar daca esti nebun, tot trebuie sa ma iau dupa tine. Dar, daca nu esti nebun, sa stii ca esti un neghiob, Ticusorule. Mai intii descalta-te si pe urma Daca vrei sa ajungi undeva cit mai repede, sa nu fugi asa. Dupa doua sute de metri cazi mort si numai targa te mai poate salva. Acum spune ce ai de spus. Limpede, ca sa inteleg.

Tic se supuse, desi simtea cum il arde nerabdarea. Era bucuros ca Ursu isi iutise pasii, fara sa alerge insa.

― E un concurs, Ursule! Un concurs de inot pe un lac linga Constanta. Premiul intii la o suta de metri, o barca de cauciuc. Scrie pe toate afisele.

― Atita scrie, sau mai scrie si altceva?

― Doar nu vrei sa cistigi un vapor. Nici n-avem ce face cu el in saracia asta de apa.

Cei doi mergeau in ritm rapid. Tic era nevoit sa alerge, pentru a tine pasul cu Ursu.

― Te-am intrebat ce mai scrie! Sa nu ne irosim fortele degeaba, Ticusorule.

― Mai scrie ceva, dar nu e important Inscrierile s-au terminat ieri Dar aranjam noi.

― Asta nu-i important? spuse Ursu fara sa incetineasca insa pasul, desi vestea, in alte conditii, l-ar fi facut sa se intoarca la corturi.

― Parca nu m-ai cunoaste! Am atita forta in mine ca, nu stiu, zau, daca n-as fi in stare sa cistig eu 'suta'. Daca nu te primeste, fac un tambalau, ca se amina concursul cu un an de zile.

Mergeau, mergeau prin nisip.In sfirsit dadura de o poteca batatorita.

― Numai sa ajungem la timp, Ursule. Nu vezi nici o ocazie?

Ursu nu zari nici o ocazie, pentru ca nu alesese drumul de tara care facea un mare ocol, ci o poteca strimta care scurta calea spre sosea.

― Vedem noi cind ajungem la sosea, raspunse el. Inspira pe nas si expira pe gura. Rar! Si calca pe toata talpa piciorului, ca nu faci sprint.

Tic ii urma sfaturile. Realiza astfel un ritm uniform in mers, iar plaminii devenira incetul cu incetul mai indulgenti, mai intelegatori fata de eforturile lui.

― Tot nu vezi o ocazie? Ascute-ti ochii, Ursule, ca e trecut de doua.

Pe sosea, departe, in stanga se zarea intr-adevar un nor de praf.

― Acum e-acum, Ticusorule! Sprint! Desi nu cred ca vom ajunge la timp.

Ca alungati de o haita de lupi, amindoi fugeau spre sosea, in intimpinarea unui camion care se zarea departe. Nici nu mai avura timp sa rationeze in goana lor nebuna. Poate ca, daca ar fi facut semn cu miinile, i-ar fi vazut soferul. Camionul insa trecu in viteza, inainte ca ei sa ajunga la sosea.

― Sintem pierduti! urla Tic disperat. Daca am fi plecat cu un minut mai devreme Hait!

Camionul se oprise la vreo suta de metri mai departe.

― Numai sa nu fi ramas in pana! spuse Ursu, reluindu-si fuga.

Nici vorba de asa ceva. Soferul, pur si simplu, ii astepta. Ii vazuse fugind si-si inchipuise ca alearga dupa o ocazie. Ii pofti in fata, in cabina. Prin citeva fraze iscusite, Tic il determina sa-si arate calitatile. Gigantul zbura pe sosea cu o asemenea viteza, ca intrecea toate autoturismele pe care soferul le prindea in raza vederii. Se ivi bineinteles si inevitabila bariera. Dar, pentru ca soseaua nu intretaia nici o cale ferata, bariera o constituia o cireada de vaci. Obisnuite cu claxoanele, vacile nu se sinchiseau de graba celor din camion. Toate turismele pe care soferul le intrecuse faceau coada in urma camionului. Abia la capatul cirezii, Tic dadu cu ochii de vacar.

― Sa dea Domnul sa ajungi cit mai repede cu ele la abator! il blestema Tic.

― Multam' mult, domnisorule, ii raspunse vacarul, ca tocmai acolo le ducem.

Camionul isi relua goana pe soseaua asfaltata. De asta data tinea piept sau spate autoturismelor care voiau sa-l depaseasca.

― Pana! se ingrozi Tic.

― As! Dar, daca vreti sa scurtati drumul spre lac, eu zic s-o apucati pe aici. Nu se poate sa nu gasiti o ocazie.

Tic se uita cu asemenea ochi la sofer, incit acesta se vazu nevoit sa adauge:

― Cum vreti. Eu va duc pina-n oras. Ca pe drumul asta nu-ncap nici turismele. Altminteri v-as fi dus eu, nici o grija.

Cei doi pasageri ii multumira din toata inima soferului si il rugara sa le spuna numele, pentru a-l aminti in carte. Il chema Ionita Bucla.

Drumul spre lac pe care il indicase soferul era o potecuta pietruita, pe care intr-adevar nu incapea o masina obisnuita. Tablia indicatoare, infipta pe locul unde drumul se intilnea cu soseaua, se purta extrem de crud cu ciresarii. Soferul isi inchipuia pesemne ca pasagerii lui vor sa prinda focul de artificii, nu concursul de inot. Nici trei ore nu le-ar fi fost destul pentru a ajunge la lac.

― Ne predam? intreba Tic dezolat, aproape resemnat. Domnul sofer, din bunatate, ne-a facut cel mai mare rau. In oras gaseam mai usor o ocazie.

― Poate greseste indicatorul! isi dadu Ursu cu parerea, fara sa puna nici un pret pe vorbele sale.

In departare se auzea insa un zgomot de motocicleta. Pentru a-si scuza planul pe care-l intocmise intr-o clipa, Tic spuse cu toata convingerea:

― Mi se pare foarte linistit si sigur drumul Tu opreste motociclistul, Ursule, daca nu are pe cineva in spate.

In timp ce Ursu iesea la sosea, Tic mesteri ceva in tacere pe linga stilpul cu tablita indicatoare. Dupa doua secunde, aparu radios. Prima motocicleta avea ambele locuri ocupate.

Ce-a de-a doua insa era libera la spate. Tic facu un semn cu mina. Motociclistul opri fara voia lui:

― Ce vrei dom'le? Nu vezi ca-s in intrecere cu celalalt? Am pus pariu ca ajung mai repede la lac.

Tic ii arata drumul mai scurt si motociclistul se uita cu ochii cascati spre tablita indicatoare:

― Ia uita-te, domle! Neghiobul n-a vazut ca s-a dat drumul la motociclete? L-am luat! O damigeana de Murfatlar!

Ursu se scarpina de zor in cap. Fu cit pe-aci sa deschida gura, dar Tic i-o lua inainte:

― V-am ruga si noi ceva, se adresa el motociclistului. Nu ne duceti pina la lac?

― Cu placere. Dar nu pot lua decit un pasager.

― Urca-te, Ursule! isi imboldi Tic prietenul. Apoi catre motociclist: Aveti toate taloanele?

― Mi-au mai ramas vreo doua. Dar le pastrez ca ochii din cap. Poftim, dom'le ca-i dau drumul.

― Succes, Ursule! Si tin-te tare. Daca nu vor sa te inscrie, spune-le la ce esti campion.

Motocicleta care-l avea pe Ursu in spate porni de la bun inceput cu toata viteza. Parca ar fi catapultat-o cineva. Tic ramase la marginea soselei, asteptind o ocazie pentru sine. Masini, mereu masini. In sfirsit, o motocicleta. Dar nu una. Un sir intreg. Si multe cu locuri libere in spate. Tic voia sa aleaga. Si ochii lui cazura pe un 'Simpson' in exces de viteza. Pesemne ca facuse el un gest aparte (sau poate din cauza unei masini care se ivise pe sosea din directie contrara, exact cind 'Simpson'-ul voia sa depaseasca o 'Java'), pentru ca motociclistul opri si asculta rugamintea lui Tic.

― S-a dat drumul pe-aici la motociclete?! intreba el mirat. Da' stii sa te tii bine? Ca eu gonesc cu o suta, mai ales pe drumul asta.

Tic se urca in spate, dar, la doua secunde dupa ce motocicleta porni, ii facu semn soferului sa opreasca.

― Mi-am uitat ceasul, se scuza el si alerga repede pe sosea.

Cind ajunse linga stilpul indicator se opri. Se uita in dreapta, in stinga, apoi scoase dintr-un boschet un alt stilp cu un disc in virf si cu o motocicleta frumos desenata pe disc. Desenul interzicea circulatia motocicletelor pe drumul acela strimt, pietruit, care ducea la lac. Puse stilpul in locul in care fusese cu citeva minute inainte, ca sa nu incurce circulatia, apoi o zbughi spre 'Simpson'.

Motocicleta zbura, nu alta, pe drumul neted, ca-n palma, si fara nici o cotitura. Mergea cu o asemenea viteza, incit prinse din urma cealalta motocicleta, care-l avea pe Ursu in spate. Dar nu pentru ca proprietarul ei ar fi voit sa fie ajuns, ci pur si simplu pentru ca avea o pana de motor. Tic opri 'Simpson'-ul si schimba locul cu Ursu. Incepea chiar sa-l amuze jocul. Nu mai avea nici o teama ca marele favorit va intirzia la concurs. Altceva il preocupa. Inscrierea la concurs. In sfirsit 'M.Z.'-ul de 175 care-l dusese pina atunci pe Ursu fu pus in stare de functionare. Proprietarul, gelos pe 'Simpson'-ul care-l depasise, accelera al maximum. Cam la un kilometru de lac (se vedeau deja instalatiile sportive), 'M.Z.'-ul ajunse 'Simpson'-ul. Bineinteles pentru ca acesta din urma era in pana. Tic facu o asemenea pledoarie la urechea conducatorului sau despre solidaritatea dintre motociclisti, incit acesta opri si se duse sa-si ajute confratele a carui motocicleta avea intr-adevar o pana grava.

― Acum e momentul, Ursule! Avem timp s-ajungem si pe jos.

Dupa ce multumira calduros celor doi conducatori, preocupati sa schimbe un ax, ciresarii isi continuara pe jos aventurosul lor drum catre lac. Pe la jumatatea caii care le mai ramasese de parcurs, intilnira un militian foarte grabit, ceea ce nu-l impiedica insa sa se opreasca si sa-i intrebe pe pasnicii pedestrasi daca nu cumva au intilnit in drumul lor niste motociclete.

― Un 'Simpson' si un 'M.Z.', raspunse Tic prompt. Sint in pana la cinci sute de metri de aici.

― Marcile le-am dibuit eu dupa sunet. Las' ca vin incoa'.

Dupa citiva metri de mers, Tic se intoarse pentru a-si face datoria:

― Dar sa stiti ca n-au nici o vina motociclistii. S-a jucat cineva cu semnul de circulatie. Nu era bine infipt in pamint.

Dupa mai multi metri se intoarse si militianul:

― Dar dumneavoastra de unde stiti?

Tinerii ciresari disparusera insa printre boschetele din apropierea bazei sportive. Mergeau veseli, fara sa se grabeasca, siguri ca toate caile le sint deschise. Auzira insa in departare o voce rostind niste cuvinte care-i transformara pe loc in ogari.

'Atentie! Seria a treia la start.'

Trebuia sa se intimple si asta. Ceasul lui Tic se oprise, iar Ursu, in graba plecarii, nu se mai gindise sa si-l ia pe al lui. Trecura in goana printre mese si scaune, prin sali si coridoare, strabatura in diagonala postamentul ocupat de fanfara, despartira in doua un grup de spectatori, pina ajunsera, in sfirsit, la masa juriului. Cum nimerisera acolo, ce miros ii dusese exact acolo, asta n-o mai puteau sti. Curajul insa li se topi cind dadura cu ochii de oamenii de la masa, cind vazura multimea de gazetari si de fotografi, aparatele de filmat, steagurile, cupele, insignele Dar undeva, pe o masa mare, se afla si o barca de cauciuc noua, nouta, frumoasa, eleganta, incapatoare.

Tic se infatisa la cel pe care-l credea presedintele juriului I si-si expuse cu atita caldura cauza, ca omul acela, batrin si serios, cu atitea hirtii si diplome in fata, asaltat de atitia oficiali, gazetari si fotografi, incepu sa caute cele mai alese cuvinte de scuze. Nu putea face nimic. Mai ramasesera in concursul pentru o suta de metri doua serii cu toate locurile ocupate. Nu era nici o posibilitate.

― Poate la concursul de sarituri de pe trambulina. Intr-o ora reusesc eu (ii spuse in soapta) sa te adaug pe lista. Te trec eu pe lista

― Nu stiti ce premiu e?

― Un echipament de scafandru cu pusca

Infrint, distrus, Tic se intoarse la Ursu, dar, uitindu-se printre spectatori, descoperi o cunostinta veche, intre alte cunostinte. Pionierii erau in tribune! Si, in mijlocul lor, da, in mijlocul lor era salvatorul! Teodor T.!

Din doi pasi, Tic ajunse la presedintele juriului. Figura lui luata parca dintr-un tablou de Murillo il facu pe omul batrin si serios sa abandoneze pentru o clipa oficialii.

― V-as ruga sa-mi cititi numele din ultimele doua serii

Rugamintea fusese rostita cu o asemenea voce, incit singura scuza pe care o gasi presedintele fu aceea de a ridica din umeri in semn ca nu se poate impotrivi. Ultimul nume da, ultimul nume din ultima serie era Teodor T. Ciresarul arata cu mina spre Ursu si-i spuse presedintelui ca o mingiiere:

― Eu l-am inscris. Numele lui e Teodoru Tudor, dar mi se pare ca functionarul a uitat sa treaca un 'u' si a scurtat prenumele si, mi se pare, l-a intinerit cu vreun an

― Asta n-are nici o importanta, se bucura presedintele, rectificind pe loc erorile functionarului. Sa se pregateasca repede. In doua minute se da startul.

In fata intregii adunari, Tic il saruta pe obraz pe extraordinarul presedinte care nu parea deloc nemultumit de gest, mai ales ca auzise un glas printre spectatori rostind o zicala cu privire la copii si parinti foarte magulitoare pentru el. Vazindu-l pe Ursu indreptindu-se spre start, Tic, usurat, isi spuse numele pentru a fi trecut pe lista candidatilor la plon-joane. Presedintele ii facu un semn complice din ochi si chiar ii spuse in soapta:

― Fac si eu parte din corpul de arbitri

Ultima serie urma sa hotarasca soarta barcii de cauciuc, desi se parea ca invingatorul seriei a doua nu va mai fi intrecut. Era un inotator cunoscut. Parcursese suta exact intr-un minut. Privea spectatorii rezemat cu coatele de barca de cauciuc. O fata frumoasa, cu parul rosu, se ridica din tribuna si-i facu semn cu mina. Tinarul o vazu si-i raspunse prin bezele si printr-o miscare larga care indica placerea unei plimbari in doi cu barca

'N-ar fi pacat!? isi spuse Tic. Asta nu-i barca pentru doua persoane'

Suta se alerga in linie dreapta pe niste culoare despartite de panglici albe. Sosirea avea loc chiar in fata mesei juriului. Cronometrorii de la sosire isi potrivira ceasurile. Fiecare raspundea de un culoar. Cu toate acestea, privirile lor tinteau concurentul de pe culoarul III. Si acesta era un inotator cu renume, component al unei echipe fruntase de polo si detinator al citorva cupe pentru performante, care cu citiva ani in urma constituisera recorduri.

Ursu avea culoarul IV. Statura lui atletica, musculatura impresionanta atrasesera ca un magnet privirile multor spectatori.

― Oare cine o fi? se auzira soapte in multime. Asemenea muschi n-am vazut nici la circ.

Ursu era atit de emotionat de tot ceea ce i se intimplase in ultimele ore, de prezenta lui acolo in fata unei asemenea multimi, incit i se parea ca traieste un vis. Isi inchipuia cursa usoara, nu credea ca e un concurs la care participa campioni si recordmeni. De la celalalt capat, Tic simtise ceva. De aceea ii facu semn cu mina. Cind se crezu observat, isi duse aratatorul la ceas, apoi il ridica in sus. Voia sa spuna sa parcurga suta in mai putin de un minut. Ursu se framinta, neintelegind ce inseamna gesturile din ce in ce mai crispate ale lui Tic. Se uita si mai atent si atunci vazu trei degete ridicate in sus. 'Trei?' gindi el si pricepu indata. Culoarul III. Dar in acea clipa se dadu startul. Toti concurentii sarira in apa in acelasi timp, numai Ursu sari cu cel putin o secunda in urma lor.

Toti spectatorii observara intirzierea lui Ursu. Parca ar fi pierdut startul. Parca ar fi asteptat anume sa sara ceilalti inaintea lui. Tribunele comentau cu predilectie acest eveniment. In fata, la sosire, Tic isi dusese disperat miinile la ochi. Asa trebuia probabil sa se intimple. Sa fie a altcuiva barca de cauciuc.

Pe culoare se dadea o batalie cumplita. Seria era foarte puternica. Inotatorul de pe culoarul III luase un avans apreciabil fata de ceilalti concurenti. Ursu venea insa vijelios din urma. Nu se vedea decit casca albastra de pe culoarul III si ea era la vreo patru metri inaintea lui. Facu apel la toate fortele lui. Si deodata tribunele se ridicara in picioare. Incepura sa se auda strigate. Un om slabut, cu palarie de paie pe cap, ridicase amenintator pumnii spre un individ urias de linga el, care urla ca un trombon:

― Hai, trei! Hai, trei! Hai, Mircea! Ha! Ha! Hai, trei! Ha! Ha! Hai, trei!

Cronometrorii, juriul, gazetarii uitasera de celalte culoare. Toti ochii erau atintiti spre lupta care se dadea intre III si IV.

― Iese record! striga un gazetar. Cum a putut sa piarda startul?!

Cu vreo zece metri inainte de linia de sosire, casca neagra de pe culoarul IV era la un sfert de metru in urma castii albastre de pe culoarul III. Apoi castile disparura in apa si nu mai iesira decit pe firul liniei de sosire. Casca albastra ramasese cam la un metru in urma castii negre.

Multimea delira. Cronometrorul de pe culoarul IV sari ca apucat, cu ceasul in mina, de pe platforma lui, drept in apa. Fotografii se-mbulzeau, iar in tribune un cetatean mic si slab, cu palarie de paie, ii spunea unui urias care pina atunci uriase ca din trombon:

― Ce ti-am zis eu! Ai vazut ca le-a dat handicap! Ca la curse, dom'le! Ha! Ha! Handicap! Ha! Ha! Handicap!

― Ei si?! ii raspunse trombonul. Ce, a doborit recordul mondial?

Slabul ii arunca o privire care exprima un profund sentiment de mila si compatimire.

Ursu se descotorosi de armata de gazetari si fotografi care-l inconjurasera. Ochii ii erau numai la barca. Presedintele ii strinse mina:

― Daca nu pierdeai startul, cadea recordul. Imi pare foarte rau. Mi se pare ca l-ai egalat

Tic intelese. Prin urmare, barca le apartinea. Inainta juriului legitimatia de sportiv a lui Ursu si, dupa ce-si vazu prietenul semnind pe niste hirtii si tabele, se apropie si-i spuse la ureche:

― Acum trebuie sa ma astepti si tu Am mari sanse sa pun mina pe un echipament de scafandru cu pusca

CAPITOLUL XI

Cei de la Gorgan nu se puteau impaca deloc cu ideea neputintei. Din cele citeva cuvinte rostite de Tic, intelesera ca exista undeva sanse pentru procurarea unei barci. Sansele li se pareau insa atit de iluzorii (nu pentru ca si-ar fi subestimat prietenul, ci din pricina valorii obiectului), incit organizara ei un concurs de idei ― fara premii ― avind ca tema unica gasirea unui 'surogat' de barca, a oricarui obiect care putea sa tina locul celui de care aveau atita nevoie. Stiau, erau convinsi ca fara barca, sau un obiect asemanator, era cu neputinta sa-si continue cercetarile.

― Auzi! se infurie Dan. Sa ni se zadarniceasca expeditia din cauza unei nenorocite de barci. Zau, parca as visa ca sint in pragul paradisului, ca e un tigru in urma mea, ca nu trebuie sa fac decit un pas pentru a ma scalda in fericire si a scoate limba la tigru, cum ar spune Tic, dar picioarele nu vor sa ma asculte, imi atirna inerte, parca n-ar fi ale mele. Voi n-ati trait asemenea visuri?

― Lasa in pace, visurile! se rasti Lucia la el. Mai bine gindeste-te la o solutie!

Nu era nevoie insa de o asemenea invitatie. Fiecare isi batea capul pentru a gasi ideea cea mai buna. Cite propuneri, unele absurde, nu se facura in acele ore! Tot ce le venea in minte era rostit cu glas tare. Pentru pluta nu aveau lemne ('Oare nu e vreun santier prin apropiere?' intrebase Lucia); pentru o barca rudimentara nu aveau scule, scinduri si catran ('Oare nu e vreun loc de promenada cu barca?' intrebase Dan); cineva venise chiar cu ideea imbogatirii pieptarului de pluta cu mingi, cu camere de bicicleta, de motocicleta.

― O barcuta cit de mica! se tot ruga Ionel. Si o jucarie ar fi buna in situatia noastra.

― O barcuta! striga Dan. Intii sa pun citeva lucruri la punct. Primo: sa nu va mai legati de visurile mele! Secundo: sa-mi incredintati fetele pentru treaba asta. Terzo: sa-mi spuneti, dupa calculele voastre, daca drumul acesta de tara e frecventat de vehicule.

Numai 'terzo'-ul lui Dan fu luat in considerare, aceasta pentru ca tinerii se agatau de orice idee, oricit de absurda ar fi fost.

― Ce ai cu drumul? il intreba Ionel. Vrei sa jefuiesti vreun taran de caruta?

― Daca nu-mi raspundeti imediat, imi 'sinucid' ideea. Unu, doi, trei!

La trei, ii raspunse Lucia, dupa ce facuse cu mina un semn nu prea favorabil la adresa lui Dan:

― Vehicule?! Nu trec decit carute ― cam doua, trei pe zi.

― Atunci sintem salvati! Bineinteles daca o aprobati pe Lucia si va declarati astfel complici cu geniul meu. Nu-i asa ca animalele rabda de sete mai usor decit oamenii?

― Esti nebun? ii spuse Maria, dar cu un ton de intrebare. Vrei sa furi fintina? N-ai vazut ca e facuta din ciment?

― Dar ciutura? se prefacu Dan bucuros?

Toti se uitau la el cu compatimire. Victor insa ii prinsese ideea:

― La urma urmelor, vitele pot sa bea si din ciutura, spuse el rizind.

― Ideea! descoperi Ionel, lovindu-se cu mina peste frunte. Dan, esti un geniu!

― In lipsa lui Tic, il corecta cel laudat. E cam mica barcuta, dar tot inseamna ca avem ceva care pluteste.

Isi amintira toti teica de linga fintina. Nu era mult mai mare ca o covata, dar, in disperarea lor, ii exagerara dimensiunile, transformind-o in transatlantic.

― Acum spuneti-mi daca-mi dati fetele in echipa si daca ma proclamati sef. Vreau sa ma simt si eu o data in viata in pielea unui sef.

Dan pleca imediat spre fintina cu Maria si Lucia dupa el. Era un sef modern. Intii el si pe urma fetele. Dar augurii nu-i erau favorabili (in postura aureolata pe care si-o cucerise).

Din virful Gorganului, Victor si Ionel priveau regiunea inconjuratoare. Se uitau mai ales dupa prietenii lor care mergeau in mars fortat spre fintina; din cind in cind insa faceau si cite un tur de orizont. O data sau de doua ori privirile lor trecura de la cortul strain la proprietarul lui, care abia se zarea undeva departe pe malul marii.

― Toata ziua n-a dat pe la cort, oare ce face acolo? intreba Ionel.

Dar Victor nu-l asculta. El avea alte preocupari. Si cum fata lui nu trada nici un semn de bucurie sau macar de buna dispozitie, Ionel intelese ca preocuparile lui erau grave. Se codea sa-l intrebe. Se multumea sa se uite la el cu coada ochiului, sa-l observe pe furis. Dar nu se alese cu altceva decit cu concluzia ca Victor compara culoarea marii cu culoarea lacului salmastru. Pentru ca nu facea altceva decit sa-si poarte privirile cind la lacul din spate, cind la marea din fata. Nu se sinchisi sa-l intrebe:

― Crezi ca nuantele de culoare se apropie intre ele?

Spre suprinderea lui, il vazu pe Victor tresarind si auzi un raspuns care-l facu, la rindul sau, sa tresara.

― Vom vedea noi imediat! Esti dispus, Ionel, sa facem o plimbare in larg? Pentru mai multa siguranta sa luam pieptarul de pluta cu noi.

Prin urmare, Victor nu facea o propunere, ci isi exprima o dorinta, poate chiar o hotarire. Ionel se declara de acord si astfel cei doi pornira intr-un inot de lunga distanta. Isi treceau unul altuia pieptarul de pluta cu schimbul. Depasira linia cortului strain, depasira mai tirziu linia proprietarului cortului. Se oprira din inot departe, cind Gorganul se vazu ca o movilita.

― Acum da-mi mie pieptarul, spuse Victor. Eu ma transform in pluta, iar tu fa tot ce poti ca sa te urci pe spatele sau pe pieptul meu si sa stai drept citeva secunde. In acele secunde de echilibru trebuie sa te uiti drept inainte si sa fotografiezi totul.

Propunerea lui Victor era cam ciudata, mai ales ca n-o imbogati cu nici o explicatie. Cei doi incepura jocul de-a pluta si de-a catargul. Se rasturnau insa mereu, mereu, fara sa reuseasca nici o clipa un echilibru perfect. Intr-un moment al jocului, cind Ionel reusi sa urce in genunchi pe spatele lui Victor, vazu ceva care-l dezechilibra, retezindu-i prima incercare cu sanse reale de reusita. Dupa ce iesi din apa, ii spuse lui Victor:

― Ala mi se pare ca a pornit spre noi. Vine rapid incoace.

― Pina ajunge aici, il linisti Victor, mai avem vreme sa incercam. Gata?

Ionel se mai chinui de citeva ori fara nici un rezultat, dar tot reusi pina la urma sa stea citeva secunde drept ca o luminare pe spatele lui Victor, privind, asa cum acesta-i ceruse, drept inainte.

― Fotografiaza, Ionel! Fa-ti o imagine precisa.

Dar nu apuca sa termine fraza pentru ca, bildibic, Ionel isi pierdu echilibrul si se prabusi in apa. Iesi insa repede la suprafata, pentru a-si anunta victoria.

― Am facut o fotografie sigura, Victor. Sa n-ai nici o grija. Casca alba se apropiase intre timp la vreo cincizeci de metri de ei. Daca ar fi avut un ochean, tinerii ar fi citit in ochii celui care se apropia nedumerire, surpriza, poate chiar si spaima. Ciresarii pornira insa inapoi spre tarm, unul dupa altul, intr-un inot economic si, pentru ca nu cumva casca sa-si inchipuie ca fac asta de teama, isi alesera o directie de intoarcere care trecea prin apropierea punctului alb. Inca inainte de a ajunge in dreptul lui, ciresarii isi recunoscura vecinul. Il salutara politicosi, dar primira un raspuns cam mormait. Era asistentul de la Histria!

― Oare ce cauta aici? intreba Ionel cind ajunsera destul de departe ca sa nu mai poata fi auzite vorbele lui.

― Dupa cite imi amintesc, prichindelul spunea ca asistentul si-a luat concediu. Poate ca a venit pur si simplu pentru odihna poate pentru anumite preocupari arheologice Ciudat, ciudat!

― Foarte ciudat! intari Ionel opinia lui Victor. Trebuie sa-l iscodim.

― Deocamdata sa-l lasam in pace. Acum, te rog sa developezi fotografia. Cu mare grija.

Ionel deveni dintr-o data trist. Ce putea sa-i raspunda lui Victor?

― N-am vazut nimic, absolut nimic. Bucuria cea mare a fost c-am reusit sa stau in echilibru.

Victor parea surprins de raspunsul pe care-l auzea.

― Gindeste-te bine, Ionel. Aminteste-ti bine! In ce consta acest nimic?

― In apa. Atit. Numai apa. Gorganul era o movilita undeva in stinga. Abia se zarea. Incolo un intins de apa. Tarmul nici nu se vedea.

― Mi-am inchipuit, raspunse Victor. Eram sigur. Dar e mai bine c-am verificat Da, da Se complica enorm lucrurile. Nici barca n-avem, pentru ca teica aceea nu e buna decit pentru comicarii. Si, chiar daca am avea o barca buna, nu prea vad cum am iesi din complicatiile acestea

― Ce complicatii? Si de ce sa nu iesim? Am fost in situatii mult mai grele, Victor.

― Stiu, Ionel. Dar de asta data avem impotriva noastra cel mai puternic inamic: timpul. V-am mai spus. Si sa stii ca nu exagerez. Si-a mai cazut si pacostea cu barca pe capul nostru.

Pacostea fusese insa alungata, precum bine se stie. Tandemul Tic-Ursu o preschimbase in fericire. Intr-o fericire care, din fericire, nefericea pe unul dintre ciresari.

Dan, Maria si Lucia facusera o adevarata baie de namol pina reusisera sa miste teica. Erau toti negri si pe trupuri si pe fete. Chipul lui Dan parea insa luminat de nimbul triumfului.

― Pentru un purcelus ca Tic, e tocmai nimerita, spuse el, frecindu-si miinile de bucurie.

Daca ar fi stiut el cit de perspicace era rostind cu anticipatie dragalasa insulta!

Teica se eliberase din chingile care o tineau prinsa de niste trunchiuri groase de lemn, infipte in pamint. Era insa cam mica. Nu putea cuprinde decit trupul firav al unui baiat sau corpul gratios al unei fete. Starea ei cam murdara il determinase pe Dan sa aleaga prima destinatie.

Purcelusul insa nu era departe de locul insultei. Vazind mogildetele negre care scormoneau pamintul, se opri pe loc, pentru a cauta cu privirea niste tufisuri in care sa se ascunda.

― Ce drum! se inciuda el. Tare as fi vrut sa-i surprind pe dracii aceia negri de linga fintina, Ursule. Unde sa ma ascund?

― Dupa mine! il invita Ursu. Sau dupa barca. Mi se pare ca ai in fata concurenta.

― Probabil ca m-au timpit sariturile in apa si aplauzele. N-ai putea sa fii mai limpede si sa-mi spui, asa ca sa inteleg si eu, ce se petrece acolo?

Ursu ii satisfacu rugamintea spunindu-i ca, daca nu-l insala privirea, fetele si Dan au mutat teica de la locul ei si se pregatesc s-o transporte ca pe o targa. Tic pricepu si-l cuprinse un ris nebun. La fel de brusc insa risul inceta.

― Ursule! Hai sa ne ascundem dupa barca. Tine-o in fata ca pe-o pinza. Ah! Ce pacat ca n-am umflat-o. Zau! Hai sa ne ascundem si sa tipam la ei. Sa treaca macar citeva minute prin starile pe care de atitea ori mi le-au batjocorit.

Ursu se prinse in joc si-n tacerea amurgului rasuna un 'ho' gros, infiorator. Dracul si dracoaicele de la fintina scapara teica din miini si intoarsera intr-o clipa capetele spre directia de unde venise strigatul. Privirile lor intilnira in cale un obiect ciudat, pe care spaima si ceata amurgului il transformara in ceva datator de moarte. Intr-o clipa, dracii se facura nevazuti, alegind unica oferta de ascunzis: fintina.

― Si daca-i un tinc? intreba Dan, tremurind ca batut de friguri.

― Sa nu fie cineva de la militie! sopti Lucia inspaimintata, dar bintuita ca intotdeauna de luciditate.

Tic nu prelungi jocul. Bucuria lui era prea mare ca sa nu i se faca mila de niste bieti nenorociti. Ursu zvirli un semnal binecunoscut, pe care Tic il insoti cu citeva fluieraturi. Dracii erau de asta data furiosi. Cu miinile in solduri, asteptau sa se rafuiasca. Dar mai era si barca de cauciuc, mai era si costumul de scafandru si mai ales pusca lui Tic, asa ca noii veniti, in loc de vorbe de ocara, primira pe fata, pe brate, pe piept niste pete de noroi care nu le intunecara insa stralucirea.

― Tot trebuia sa va minjiti si voi, ii consola Dan. Noi ne-am scurs toata vlaga scotind din chingi covata asta blestemata asa ca

Dan era cam bosumflat. Ideea lui capatase valoarea unei cepe degerate.

― Nu mi-e dat mie sa ajung sef Asta-i! Trebuie sa ma multumesc cu rolul de supus.

Lua totusi parte alaturi de ceilalti la actiunea de repunere a teicii in functiunile ei de toate zilele.

Aparitia barcii schimba atmosfera de la corturi. Pina si lui Victor i se inseninase fata. Trofeul cucerit cu atita truda deveni repede obiectul predilect al fiecaruia. I se laudau calitatea, marimea, confortul, eleganta. Mai ales dupa ce barca fusese umflata. O parte a tandemului care-l cucerise era uimita de ingratitudinea celor salvati de la moarte. Cealalta parte ii facu insa semn cu ochiul si arata cu mina in directia in care fusese zvirlit superbul costum de scafandru. Tic isi strinse imediat antenele care umblasera citeva clipe in cautarea laudelor si propuse o vinatoare de pesti cu pusca. Aceasta, din entuziasm. Pentru ca era aproape seara si nu se mai putea vedea sub apa.

― Atunci macar sa facem o plimbare cu barca in linistea serii, se ruga el.

Dar nici aceasta propunere nu fu acceptata. Ciresarii nu aveau ragaz pentru distractii inutile. Trebuiau sa se sfatuiasca, sa faca planuri, sa ia hotariri. Tic se uita cu jind la barca inainte de a intra in cort. Tare l-ar fi atras o plimbare in noapte.

Tirziu, tirziu, dupa ce toti adormisera, la ora de mijloc a noptii, barca se legana, sub o lumina cetoasa, pe apele fosnitoare ale marii. Dar nu silueta lui Tic se inalta din apa, ca o statuie. Era silueta unei fete care-si lasa trupul alintat de razele lunii. De dupa un cort, doi ochi de jaratic o zarira si omul avu senzatia ca asista la nasterea Afroditei din spuma marii. Horele ii ascunsesera insa parul de aur intr-un voal negru.

O data cu ivirea diminetii, barca primi insa destinatia pe care i-o harazisera ciresarii. In timp ce ceilalti ramasesera la mal pentru a confectiona geamandurile, Victor si Ionel refacura, cu ajutorul ei, plimbarea din ajun. Fiecare cu cite o lopata in mina, lovea apa cu putere, imprimind barcii o viteza ametitoare. Depasira punctul pe care-l atinsesera in ajun (isi dadura seama de acest lucru tragind niste coordonate imaginare care legau tarmurile golfuletului) si, numai cind ajunsera in fata deschizaturii pe care urmau s-o cerceteze, facura cale intoarsa. Victor se ridica din cind in cind in picioare, pentru a privi mereu inainte. Parea ca tarmurile golfului, din dreapta si din stinga lui, nu-l intereseaza. Nu avea ochi decit pentru movila de pamint care se marea vazind cu ochii (aceasta era, cel putin, impresia lui Ionel). Dar nici drumul acesta cu barca si observatiile culese nu avura darul sa-l debaraseze pe Victor de preocuparile sale nemarturisite. Ionel il vedea in continuare abatut si ghicea ca aerul de buna dispozitie de pe fata lui era rezultatul unor eforturi de vointa, nu era expresia adevaratei sale stari. De aceea, intr-un moment de tacere, Ionel hotari sa afle cauza preocuparilor prietenului sau, sau macar sa-i dea a intelege ca, oricit se va stradui, nu-si va putea ascunde cu totul framintarea.

― Eu cred ca, daca ne-am marturisi toti gindurile, oricit de grave ar fi, am gasi mai usor o solutie de cum sa-ti spun E mai bine sa dam pe fata tot ceea ce gindim!

Pe Victor nu-l surprinsera deloc vorbele lui Ionel. Facu gestul unui om care nu are ce sa ascunda.

― Ma preocupa intr-adevar un lucru foarte grav, Ionel. O idee aparuta din senin, care s-a transformat in obsesie. Nu vreau altceva decit sa ma conving de adevarul sau neadevarul ei, sau, mai bine zis, vreau sa ma conving daca e bine s-o luam in considerare. Nu fug de colectiv, sa nu-ti treaca prin cap asa ceva. Eu nu ma simt viu decit intre voi toti. Numai atunci imi infloresc gindurile. Cind sint singur, zau, Ionel, parca ma simt copil. Am temeri, sfieli, incertitudini Dar nici nu e bine, asa cel putin cred eu, sa transformi un subiect de discutie in gind. Mai am de facut o ultima verificare, inainte, poate, de a va oferi linisti sau nelinisti Ah daca s-ar fi petrecut totul cu citeva saptamini mai devreme!

― Sau acum doi ani, cind eram in cautarea Laurei, isi aminti Ionel. Cine stie peste ce sirena vom da acum!

Norii unei nostalgii trecatoare acoperira pentru o clipa vederea lui Victor. Ionel il vazu cum isi scutura capul, parca pentru a se descotorosi de o greutate. Cind ajunsera in dreptul cortului strain, cei doi il zarira pe asistent umflind o saltea de cauciuc. Rezemate de cort se aflau o sumedenie de unelte de pescuit. Facura amindoi semne de salut cu mina, dar nu primira nici un raspuns.

― Sint sigur ca ne-a vazut, sopti Ionel. L-am zarit cind si-a intors capul spre noi. Ciudat!

La tarm ii astepta Tic. Prislea era cam suparat. Furat de niste treburi care-l indepartasera de corturi, nu asistase la plecarea barcii in prima ei misiune. Si nimeni altul nu dorise cu atita ardoare sa-i faca botezul. Din mindrie, nu-si marturisi supararea. Victor insa il pricepu si-l invita la o plimbare de recunoastere, cu barca, pe lac.

'Un surogat de placere, isi spuse Tic in sinea lui. Eu trebuia sa inaugurez barca. Eu si cu Ursu.'

Bineinteles ca primi invitatia lui Victor, ba chiar se prefacu bucuros. Victor profita de faptul ca erau singuri si-i spuse pe soptite:

― Nu fi suparat, Ticule. N-am facut noi prima incursiune cu barca. A mai folosit-o cineva asta-noapte. Nu stiu cine, nu stiu pentru ce. Nu stiu decit ca Tombi n-a latrat Dar asta o stii si tu

Tic trecu fulgerator in revista pe toti cei de linga corturi, apoi se uita in ochii lui Victor. Dar, vazind nepasarea acestuia, tacu si nu gasi altceva mai bun de facut decit sa-i urmeze exemplul.

Linga corturi se confectionau geamanduri din niste trunchiuri gasite undeva pe malul marii de Ursu. Tot el le carase. Tot el le taiase in bucatele cu securea care nu lipsea niciodata din bagajele ciresarilor, tot el, la sugestia Luciei, le daduse anumite forme (cuburi, paralelipipede, piramide, sfere), pentru a fi mai lesne deosebite, dar mai ales pentru a fi transformate in elemente precise de directii si calcule.

Ideea ingenioasa a Luciei il mai inviora pe Victor, fara sa-i alunge cu totul framintarea.

― Ar fi bine sa le si numerotam, sugera el. Cubul 1, cubul 2, cubul 3 si asa mai departe Sau mi se pare ca am sosit cu intirziere.

Balizele fusesera numerotate. Numai ca numerele nu se distingeau prea bine, pentru ca in ambele corturi nu existau decit pantofi negri sau maron.

― Si tenisii mei albi! tipa Ionel. Voi credeti ca mama nu mi-a pus in bagaje vopsea alba? Daca intr-un minut nu sint cu ea inapoi

Se intoarse triumfator, tinind in mina un borcan plin, care ar fi ajuns pentru vopsitul ambelor corturi, nu pentru imprimarea citorva numere pe lemn. Existau si fringhii pentru legarea balizelor (fetele cumparasera din oras citiva colaci in plus), si cuie pentru a fi preschimbate in scoabe prin care sa treaca fringhiile, si securea cu care sa bata cuiele, dar nu existau bolovani cu care sa fixeze geamandurile pe fundul apei. Aceasta era problema. Pietricele si chiar pietre mai mari se gaseau pe plaja, dar bolovani care sa atirne greu nu se vedeau nicaieri. Tarmul nu era pietros in acele locuri, sau poate era mai in adinc.

― Poate gasim in Gorgan, spuse Victor. Nu trebuie neaparat sa dezgropam mortii, dar n-ar strica sa scrijelim scoarta Gorganului.

Fetele si Dan ramasera la legatul funiilor si numerotarea geamandurilor, iar ceilalti plecara, in cap cu Ursu, spre Gorgan. Lopata mica, minuita insa cu indeminare de Ursu, facu la iuteala citeva gropi de sondaj. Intr-una dintre aceste gropi, la poalele movilei si toate aproape de invelisul ierbos, lopata se izbi de ceva tare. In citeva minute aparu, in toata splendoarea lui, un bolovan, pe care insa nici Atlas nu l-ar fi putut ridica pe umeri. Din fericire, in jurul gigantului, se aflau o sumedenie de puisori, adica niste bolovani cit toate zilele.

― Putem sa-i caram cu barca, spuse Tic insinuant.

― Si pina la barca? intreba Ionel. Ma doare inima cind ma gindesc la cineva

― Tot cu barca! spuse Tic. Pentru ca pe mine ma doare cu adevarat inima, nu poetic. Dar nu cu barca aia. Cu zdreanta. Macar sa faca si ea ceva inainte de a o ingropa.

Ursu, care de citeva clipe se uita intr-o anumita directie, spuse oarecum alarmat:

― Asistentul se uita cu binoclul la noi. Aici, unde sintem noi acum.

― Poate ca binoclul lui e mai slab decit al tau, Ursule, se grabi Ionel sa faca o rectificare, cu care ramasese, nu de mult, dator.

Victor si Tic se aflau cu barca pe lac. Ultimul isi luase si aparatul de scafandru, in speranta ca va avea citeva clipe de ragaz, pentru a-si verifica aptitudinile de pescar subacvatic. Mai cu voie, mai fara voie, Victor ii ucise insa zelul.

― Avem treaba, Ticule. Trebuie sa organizam la repezeala citeva sondaje in diferite puncte ale lacului, pentru a ne face o idee asupra fundului. De echipament poate c-o sa avem nevoie, dar de pusca nu prea cred.

― Si pusca face parte din echipament. Dar daca tu nu crezi

Pauza suna ca o rugaminte, dar Victor n-o lua in seama. Parea foarte grabit in tot ceea ce facea.

― N-avem timp de pierdut nici o secunda, Ticule, intelegi? Mi-e teama ca timpul va capata si mai mult pret dupa explorarea noastra aici.

Si sondajele cu sfoara si scufundarile confirmara temerea lui Victor. Rezultatul lor era aidoma rezultatului primei explorari a marii, facuta in ziua sosirii.

― Sa incercam mai departe, spuse el, nu pentru ca mai am vreo speranta, dar ca sa ne facem datoria pina la capat.

Barca inainta spre largul lacului. Sforile aruncate din loc in loc indicau aceeasi adincime si aceasi neregularitate a fundului. Erau gropi si dimburi submarine de nisip la fel de adinci, la fel de inalte ca dimburile si gropile de la marginea marii.

― Asta-i, Ticule, ofta Victor. Am banuit si, din nefericire, banuiala s-a adeverit. Fundul marii si fundul lacului seamana ca doua picaturi de apa. De fapt, nu e nimic ciudat in asta. Era o lege sa se prezinte asa.

― Nici mie nu mi se pare ciudat, spuse Tic. Nu stiu ce te face pe tine sa afisezi expresia asta.

(Ar fi vrut sa spuna 'mutra asta', dar isi corectase expresia in ultima clipa.)

― Tic! Vezi bucla asta pe care-o face lacul? Ochiul acesta spre care mergem?

― Da! Seamana exact cu ochiul pe care-l face marea la Gorgan, ochiul pe care trebuie noi sa-l cercetam, adica ochiul in care trebuie sa gasim Palatul de clestar.

Ultimele cuvinte Tic le rostise in soapta. Emotie? Neincredere?

― Oare avem noi timp sa-l cercetam pe indelete? In asa fel, ca sa nu ramina nici o groapa necunoscuta, nici un dimb nescurmat?

― Stiu ca e nevoie de mult timp, raspunse Tic serios. Dar, de, poate mai da norocul si peste noi. Putem sa facem cu totul abstractie de factorul noroc?

Intrebarea lui Tic fusese rostita cu acelasi ton grav. Victor schita un zimbet inainte de a raspunde:

― De buna seama ca intra si norocul in calculele noastre. Dar stii cum e norocul acesta? Cum sa-ti spun eu? Ca si cum ai avea o carte cu trei sute de pagini, sa spunem, in care stii ca o pagina e esentiala pentru tine. Deschizi cartea la intimplare. Ai sanse unu la trei sute sa dai exact peste pagina care te intereseaza. Dar daca nu dai peste ea si continui cu acelasi sistem? Nu, Ticule! Sansele nu se dubleaza, ci se imputineaza. Poti sa deschizi cartea de zece ori la aceeasi pagina, continuind sistemul.

― Inteleg ce vrei sa spui si sint de partea ta. E mai bine, e mai sigur, sa pornim de la inceput, sa cautam pagina cu pagina

― Sau de la sfirsit, adauga Victor. In cazul nostru, putem sa incepem si de la sfirsit si de la mijloc si din orice loc, cu conditia sa punem semn in acel loc si sa continuam cautarile sistematic, pentru a nu ne intoarce inapoi, pentru a nu ne irosi timpul si puterile. Ochiul din fata Gorganului e cartea noastra. Putem deci incepe cercetarile din orice loc.

― Cu conditia sa insemnam locul si sa le continuam sistematic, in acest scop se fac geamandurile, nu? Avem mari sanse sa dam peste Stii tu peste ce

― Nu, inca nu stiu Dar sa revenim la ceea ce ne doare. Pina acum citeva minute, situatia era aceea pe care ai rezumat-o tu, Ticule.

― Nu eu, tu ai facut rationamentul Si de ce pina acum citeva minute?

― Pentru ca o anumita temere a mea s-a confirmat definitiv acum citeva minute, prin cercetarile pe care le-am facut aici

Pauza intentionata de la sfirsitul frazei ii dadu ragaz lui Tic sa se gindeasca. Si, deodata, simti cum il apuca un tremur. Gindul facuse circuitul prin corp.

― Da, Ticule. Acum nu avem o singura carte. Asta-i. De ieri mi-am dat seama, de cind Ionel mi-a spus ca a vazut din larg numai apa si din departare tarmul. Iar eu, astazi dimineata, din barca, am vazut acelasi lucru. Apa, apa, apa. Limba de pamint e atit de ingusta aici, la Gorgan, incit din larg nu se vede nici macar o linie. Parc-ar fi peste tot aceeasi apa, apa marii. Turnurile acelea au fost vazute in apa, Ticule, nu in mare sau in lac. Prin urmare, ele pot sa existe si in mare, si in lac.

― Doamne! se infiora Tic. Atunci, atunci ce e de facut?

― Asta-i! Acum avem doua carti. Stim ca intr-una dintre ele se afla o taina esentiala pentru noi. In care dintre ele? Putem noi sa aruncam una sau alta? Putem noi sa retinem una sau alta la intimplare? In care dintre ele e pagina noastra? Pentru ca n-avem timp sa le rasfoim cu atentie pe amindoua

Tic era profund indurerat. Parca intreaga sarcina a alegerii cadea pe umerii lui. Isi framinta mintea in fel si chip.

'Trebuie sa fac ceva! Trebuie neaparat sa fac ceva!' isi jura cu toata fiinta.

Geamandurile erau gata. Semnele de lemn fusesera legate cu funii lungi de bolovani.

― Mai bine mai lungi decit mai scurte, spuse Lucia. Ca sa ajunga semnele pina la suprafata.

Nu se facu insa risipa de fringhie. Lungimea funiilor nu era aceeasi la toate geamandurile. Varia, e drept, cu diferente mici. Dan se ingrozi la un moment dat gindindu-se ca, daca numai zece balize au nevoie de zece metri de fringhie, s-a irosit de la bun inceput intreaga provizie.

― Ce ne facem cu gropile? intreba el. N-o sa ne ajunga funia.

― Foarte simplu, ii raspunse Lucia. In gropi nu punem geamanduri. Nu intelegi ca ele nu trebuie sa ne indice adincimea, ci locul cercetat, sau care trebuie cercetat?

― Aaaa! pricepu Dan. Astazi sint cam neghiob. Gata! Gata! Am priceput. Stati sa le numar.

― Optsprezece! il ajuta Ionel. Patru piramide, patru patrate, patru paralelipipede, patru conuri si doua sfere!

― Si credeti ca ne vor ajunge? intreba din nou Dan.

― Si zece ne-ar ajunge, ii raspunse tot Lucia, privindu-l cu un aer intrebator. Pe masura ce terminam de cercetat o portiune, n-avem decit sa mutam geamandurile, lasind doar una sau doua pentru recunoastere.

― Intr-adevar, sint in plina criza de cretinism, recunoscu Dan. Noroc ca nu-i Tic aici.

Lucia si Ionel intocmira un plan de asezare a geamandurilor in apa. O linie de piramide, zece metri mai departe, o alta de patrate, dupa zece metri una de paralelipipede, dupa alti zece metri, ultima linie de conuri. Sferele urmau sa fie folosite in locurile 'interesante'. Planul de dispunere a balizelor intra in posesia lui Ursu, care deja transportase in barca primul grup de geamanduri.

Inainte de a porni in larg, Ursu se mai uita o data la cortul strain, apoi le spuse celor care ramineau pe mal:

― De asta data asistentul se uita cu binoclul la noi. Adica si la corturi si la barca.

― Prea indiscret! se infurie Dan. As face o propunere, dar mi-e teama sa nu ma acuzati de tembelism. Ei si! Cu orice risc Ce-ar fi sa se duca cineva in vizita la el? Cineva mai serios, nu Tic Bine ca nu-i aici! Ce spuneti? Nu, nu o vizita oficiala, mai degraba una oficioasa, asa, ca o trecere intimplatoare pe acolo 'Buna ziua, buna ziua e cald, e apa buna am vazut un peste un rinocer' ma rog, un subiect de conversatie O fata poate mai usor sa-l traga de limba.

― Prin urmare, ai propuneri concrete, il zgindari Ionel.

― As rosti eu numele Mariei, dar mi-e teama de urechi nu de-ale mele de-ale fratiorului Daca aude c-am propus-o eu atunci pot sa ma gindesc si la urechile mele

Maria parea nehotarita, dar nehotarirea ei insemna un mare cistig pentru cauza ciresarilor. Din moment ce nu se simtise ofensata, din moment ce nu manifestase nici un gest de repulsie

― Gindeste-te! o incuraja Dan. Poate scapa vreo vorba, poate zaresti tu ceva In orice caz e timpul sa stim limpede ce e cu el. Din moment ce face parte din peisajul inconjurator, a devenit, volens-nolens, un loc care trebuie explorat. Eu cred c-avem datoria

― Si eu cred ca trebuie sa ne limpezim, ii sustinu Ionel ideea. E un aliat, un dusman, un rival, sau un simplu om in concediu?

― Cu binoclul si cu draciile alea pe care voi le credeti unelte de pescuit? il persifla Dan. Aici se ascunde o taina Nu e vorba de ce cautam noi, ci de tip Zau, Maria, daca as fi in locul tau, l-as face acum sa care bolovani si, dupa ce termina de carat, sa ne gatesca prinzul ca m-a apucat o foame de parca as fi facut eu ceea ce am spus ca ar face el, daca as fi in locul tau

― Si cum vreti sa ma duc pina acolo? Inotind?

― Psss! sari Dan, fericit ca Maria ii acceptase ideea. Te duci inotind pina acolo, iti bagi capul in apa. Ei si ce daca o sa-ti uzi putintel parul? Si incepi sa strigi: 'Ajutor! Dan ' Numai sa nu-l cheme si pe el Dan! Atunci intra la idee

― E tot ce ai gasit rau in planul tau? rise Maria. Chiar daca as fi pe cale sa ma inec, n-as deschide gura nici pentru o litera

― Vrei sa spui pentru o vocala Sau, du-te pe plaja ca si cum ai avea ceva treburi intr-acolo De pilda, sa vezi daca e mai cald Exact! Poti chiar sa-l intrebi: 'E mai cald aici decit la noi?' Si, daca se uita chioris la tine, ii explici: 'Doar v-ati uitat cu binoclul. ..' Gluma, risete, zimbete si gata! Discutia a si inceput Dar nu, nu, sa nu vorbesti la plural Asa la persoana a treia Sa nu-l intrebi, de pilda: 'Cum va numiti?' Ci sa spui cam asa: 'Ce bine e cind omul are nume' Sau: 'Numele se poate rosti si cu voce tare' Sau: 'Nu-i asa ca Maria e un nume frumos?' In sfirsit, se poate vorbi multa vreme la persoana a treia.

Maria insa plecase. Mergea pe tarmul marii, prin apa care-i ajungea pina la glezne, incovoiata, cu capul plecat. Cauta scoici. Dar in loc de scoici, gasi altceva. Poate ca s-ar fi intors sa-si anunte prietenii. Era insa atit de absorbita de cautare, ca uita orice altceva. Intii vazuse o margea rosie, pe urma alta, tot rosie, apoi alta, tot rosie, apoi una verde, una iar rosie, una albastra, una alba, si iar rosii, multe, multe. Erau margele, unele gaurite la mijloc, parca pentru a se trece ata prin ele. Unele rotunde, altele cilindrice, altele ca niste mosorele, altele ingemanate. Erau boabe de margean. O data la zece, douazeci de ani, marea le lua de cine stie unde, le prindea in radacini de plante si le arunca impreuna cu radacinile la tarm.

― Va sa zica a ales o alta cale, spuse Dan. Numai sa nu-i anchilozeze spatele.

Maria nu simtea insa nici o durere, desi pozitia in care cauta era extrem de incomoda. Ea n-avea ochi, n-avea ginduri decit pentru margelele acelea ascunse prin tufe, prin nisip, sau chiar plutind prin apa. Descoperi si margele de alte culori si marimi: albe-stravezii, gri, albe ca laptele sau translucide, unele mari cit un bob de mazare. Nu mai vazuse pina atunci asemenea daruri ale marii. I se parea ca a dat peste cel mai pretios tezaur din lume. Culegea boaba cu boaba, degetele scormoneau in nisip, scuturau tufe, strecurau apa marii. Fiecare boaba ii umplea inima de bucurie. Scoase din nisip si o scoica. Carapacea unei scoici, pentru a-si depozita pretiosul tezaur. Le numara una cite una. Erau multe, dar voia si mai multe, si mai frumoase, si mai mari.

― Doamne, ce infumurata! spuse Dan, care o urmarea cu privirile. S-a-intors cu spatele la el. Brrr! Na! A plecat mai departe, si tot cu capul in jos. Am avut si eu o data o idee geniala si Daca nu s-a gasit cine sa mi-o interpreteze!

Maria cauta si stringea boaba cu boaba si, de la un timp, nu se mai uita la margelele rosii. Erau prea multe. Cauta boabe verzi, boabe albe, boabe roz, albastre, gri, translucide, transparente, si mai ales boabe mari, pe care le numise 'giganti', si mai ales boabe gemene, cite trei, patru, unite intr-un corp. Asistentul se uita dupa ea si clatina capul cu compatimire: 'Atit de tinara si atit de Cita indrazneala!'

Ultimele silabe i se oprira in gitlej. Ajunsese si el la marginea apei si privirile lui descoperira, cu totul intimplator, o boaba rosie, apoi alaturi una verde, si inca una rosie, si inca una rosie, si una albastra, si alta verde. Era bucuros ca un copil de scoala. Stia ca sint boabe de margean, stia ca de douazeci de ani marea nu mai adusese margean la tarmuri. Incepu sa caute si el, smulse si el o scoica din nisip, pentru a-si depozita tezaurul. Cauta mereu aplecat, uneori ingenunchea, scutura tufe, rostogolind in nisip zeci de boabe de toate culorile.

― Fantastic! isi spuse Dan de la postul lui de observatie. Asa ceva nici in filme nu poate fi vazut! Si el se preface ca ar cauta scoici si se duce drept catre ea Am innebunit eu sau ei?

Cei doi cautau cu infrigurare prin nisip si prin tufe. Se vazusera ca niste umbre, dar nici nu ridicara privirile unul spre celalalt. Cautau cu inversunare. Din cind in cind doar se priveau cu coada ochiului si ii cuprindea o sfinta invidie pentru succesul celuilalt. Se apropiau de o tufa plina de margele de toate culorile. Ajunsera amindoi in acelasi timp la tufa si nu mai putura evita, ca acolo la Histria, ciocnirea. Amindoi scapara scoicile din mina. Boabele culese cu atita truda se amestecara intre ei si apoi toate cu nisipul. Abia atunci indraznira sa se priveasca, dar privirile amindorura exprimau o teribila ura.

― Acum gata! spuse Dan de la acelasi post de observatie. Dac-au ajuns sa se si sarute intr-un timp atit de scurt! Sau cistigam un aliat, sau avem prilejul sa admiram o iscoada dubla.

Problema lui Victor deveni imediat problema tuturor ciresarilor. Si in timpul prinzului, dar mai ales dupa-masa, nu se discutase nimic altceva decit problema celor doua carti, dupa denumirea pe care i-o daduse Tic.

― Si totusi, trebuie sa facem ceva! spuse Lucia. Nu putem sa contemplam cele doua carti, multumindu-ne doar cu bucuria de a sti ca in una dintre ele se afla o pagina superba, adresata noua. Trebuie sa cautam pagina!

― In care carte? intreba Ionel. In cea din dreapta sau in cea din stinga?

― Mai multe sanse am avea in cea din dreapta, raspunse Lucia. Asa cred eu Asa simt eu

― Si eu as fi inclinat sa caut in cea din dreapta, spuse Victor la rindul sau. Ramine totusi o carte necercetata. Daca nu m-ar ingrozi acest gind! Cum as putea sa scap de el? Si daca tocmai in stinga se afla pagina noastra?

― Visul nostru, sopti Maria.

― Da, visul nostru, repeta Dan, uitindu-se cu coada ochiului in directia cortului strain.

Miscarea lui Dan nu scapa neobservata.

― Mai bine am culege margean, spuse Maria. Nici nu va inchipuiti cit de usor te prinde pasiunea culesului. E de ajuns sa vezi o singura boaba in nisip.

― Alta problema? zise Ursu. Parca n-am avea atitea pe cap. Ei, ce carte alegem?

― Timpul! Timpul! repeta Victor obsesia sa. Si sintem prea putini si avem prea putine mijloace de cercetare Si groaza permanenta ca pagina ar putea sa fie in cealalta parte, nu in cea pe care o rasfoim!

― Poate ca vin ajutoarele, isi aminti Lucia. Prichindelul si Laura. Dar cind vin si cu ce ne pot ajuta ei?

In clipa aceea se aprinse fulgerul unei idei in mintea lui Tic.

― Eu trebuie sa plec, spuse el. Simt nevoia sa iau aer. Pina deseara ma intorc.

Toti se uitara la el ca la un smintit. Tic era insa foarte grav.

― Nu cred c-o sa va lipsesc. M-a prins cheful de plimbare. V-am spus. Ma intorc deseara.

― Singur? intreba Dan intr-o doara, sau cu

― Sau cu ce? il imita Tic, ingrosindu-si vocea. Sigur ca singur. Ma intorc deseara singur Parc-ar fi titlul unui film, nu? Dar e numai primul act al filmului. Hai, Tombi!

Si Tic porni din nou singur prin arsita. Iarasi invocarea zeitei celei oarbe, Fortuna, iarasi autostopuri, drumuri incilcite, colb, multumiri, saluturi, alte drumuri (de fapt exagera Tic, pentru ca drumul era destul de drept si asfaltat) si in sfirsit portarul mustacios, inalt, cu cizme in picioare

― Sint fratele lui Teodor T. Fratele mai mare. Tic F.

― Aha! Pezevenghiul ala! Mi se pare ca l-au ales responsabil cu nu stiu ce. Ca a plecat azi cu un instructor dupa niste autobuze. E la pavilionul trei.

― Multumesc! Aveti niste mustati invulnerabile!

― Si cizmele?

― De-a dreptul mustacioase Daca ma cauta o masina, ii spuneti sa m-astepte. Am lasat-o in pana.

Teodor T. era in pavilionul trei. Sari de pe o estrada, de unde conducea un cor, direct in bratele lui Tic. Adrian si Matei, desi amindoi altisti, lansara accente de sopran:

― Tic! Ura! Tic!

Dirijorul corului, Teodor T., le dadu voie sa treaca in apropierea lui Tic. Ceilalti membri ai corului primira recreatie, cu scopul de a-l gasi pe Sandu. In trei minute, cincisprezece copii cu numele de Sandu se prezentara la pavilionul trei. Ramase cel veritabil.

― Ce faceti in gradinita asta cu flori si portar? intreba Tic.

― Minuni, raspunse Teodor T., adica de toate si mai ales veselie. Ca-n vacanta mare. Voi?

― La fel cu mai multa variatie. Adica mai facem si putina stiinta, nu numai distractie.

― Ha, ha, ha! In vacanta? De ce nu asteptati scoala?

― N-ai nici o grija, nu disecam scoici si nu cercetam sistemul nervos la pesti. Facem explorari.

― Ce explorati? Valurile, intinsul marii

― Nu! Fundul marii. Cu sonde de sfoara, cu scafandri, cu barci de cauciuc. Asa ne-am propus noi. Sa intocmim o harta a fundului dintr-un golfulet al marii. Fiecare goapa, fiecare dimb de nisip. Precizie, calcule, centimetri. Curiozitati. Am gasit pina acum trei sticle cu mesaje. Dar nu in mare. Intr-un lac. Trebuie sa mai fie citeva, dar ne-am plictisit.

― Ce fel de mesaje? De la cine?

― De la niste marinari de prin 1820. Unele chiar din 1819 Probabil le-a depozitat acolo apa.

Parca se asternuse in fata lui Tic un covor de jar, iar cei cu care vorbea stateau cu picioarele goale pe acel covor.

― Si ce scrie in mesaje? In ce limba?

― Fiecare era scris in trei, patru limbi. Dar s-ar putea sa nu mai fie Noi n-am mai gasit.

― Da! Spui tu asa si ce scrie?

― Salutari, felicitari Nu conteaza ce scrie Mai mult emotia. Cauti fundul Dai peste o sticla Indici pe harta exact locul unde ai gasit-o Nu-mi inchipui ca mai sint asa cred eu Dar e un profesor, un specialist in mesaje, care si-a instalat cortul acolo. El ar putea sa stie mai bine si ar putea sa le descifreze. Nu sint sigur, dar eu cred ca pentru mesaje a venit. Incognito

― In ce loc? Unde? Hai, spune-ne si noua.

― N-am voie. Daca spun si se afla Stiti, gata, mi-am pierdut cuvantul. Si nici nu cred ca se mai gasesc sticle Precis ca nu se mai gasesc Asa, ca sa faca nu stiu cine o harta a fundului marii, nu merita

― Hai, spune! Nu scapam nimanui nici un cuvint. Ca mormintul! Ce, nu putem si noi sa facem o harta? Cine o sa stie ca mergem dupa mesaje?

Tic deveni brusc categoric:

― Nu! Imposibil. Trebuie barci, supraveghetori, autobuze Doar nu vreti sa fugiti din tabara?

― Avem de toate. Si barci, si supraveghetori, si autobuze De ce sa n-avem si mesaje?

― Nu se poate! V-am spus! V-am spus. Daca se afla? Nu! Nu pot sa-mi patez obrazul.

Numai dupa ce se rugara de el cu lacrimi si promisera de o suta de ori solemn ca nu vor scapa nimanui vreun cuvint despre mesaj, Tic parca se indura si deveni mai indulgent:

― Stiu eu? Si daca nu gasiti nimic? V-am spus doar

― Ne alegem cel putin cu o harta a fundului. Trebuie sa fie foarte interesanta. Relief submarin, gropi, dimburi, vegetatie Cum de nu ne-a venit in gind pina acum? Si ― cine stie? ― poate gasim pe undeva o sticla de doua sute de ani Spune-ne, hai! Nu mai fi atit de crud.

Tic ofta invins si le spuse locul. Apoi vorbira despre altele. Dar simtea, din nerabdarea gazdelor, ca vizita lui, chiar daca nu era cu totul neagreata, in orice caz se cam prelungise. Pleca, dupa ce le atrase si mai ferm atentia sa nu scape nici un cuvint despre mesaje.

Jumatate de ora dupa plecarea lui, in toata tabara se vorbea numai in soapte. Un sfert de ora mai tirziu, se prezenta un baiat in biroul instructorului, cu propunerea ca a doua zi, pentru ca tot trebuia sa faca o excursie spre Histria, sa se opreasca cu autobuzele la marginea unui lac, pentru a intocmi o harta a fundului.

― Instruire si delectare, spuse in incheiere baiatul, care nu era altul decit Teodor T.

Venira apoi altii, si altii. Apoi doi instructori care avusesera program. Apoi directorul taberei, cu un aer vesel:

― Ce-ati spune sa ne oprim miine la marginea unui lac si sa-i punem pe baieti sa faca o harta a fundului? Barci doar avem. Mi se pare vreo douasprezece, nu?

Ciresarii descoperisera un petic de verdeata pe fisia ingusta de nisip care despartea Gorganul de lac. Se asezasera toti acolo in asteptarea lui Tic. De acolo privisera asfintitul, acolo simtisera cum le dau tircoale primele umbre ale inserarii, acolo ii gasise primul val de intuneric. Silueta fintinii disparuse in noapte si valurile de intuneric se apropiau tot mai mult.

― Daca n-a venit pina acum, zise Ionel, eu cred ca va astepta dimineata pentru intoarcere.

― Si eu cred la fel, intari Lucia.

Ursu clatina din umeri, dar nu spuse nimic. Intelese ca prietenii lui vor sa se intoarca la corturi, dar nimeni n-avea curajul sa faca primul pas. Ramasera mai departe le poalele tumulului scitic, inconjurati de o tacere deplina. Linistea nu dura insa multa vreme. De undeva, din partea cealalta a Gorganului, dinspre mare, razbatea un zgomot de pasi. Cind intoarsera capul, tinerii avura impresia ca in virful vechiului mormint se inaltase o statuie neagra. Identificara repede aparitia neasteptata. Era asistentul. Dar si acesta ii descoperise acolo, in grup, la poalele Gorganului.

Surpriza tinu doar citeva clipe. Cineva trebuia sa faca un gest de apropiere. Il facu asistentul. Cobori fara graba din virful movilei si se aseza, dupa un 'buna seara' rostit cu voce inceata, linga ciresari, la marginea peticului de verdeata. Cu toate acestea, stinghereala neasteptatei intilniri nu se risipi. O simteau si toti voiau s-o indeparteze. Dan facu prima tentativa:

― Am intirziat aici discutind despre Ovidiu.

― Da, spuse asistentul. Uneori despre el e bine sa se vorbeasca in soapta

Dan intelese imediat eroarea pe care o facuse. Noaptea, pe marginea unei mari linistite, in pustiu, vorbele se aud de la mari distante. Dar nu se gindi sa repare eroarea. De vreme ce conversatia tot incepuse, de vreme ce oaspetele nu numai c-o acceptase, dar intr-un fel o si incuraja, simti imboldul de a mai spune ceva:

― Ne inchipuiam ca poate s-a uitat si de-aici uneori la corabiile care-i aduceau vesti si care-i purtau tristetile. Dumneavoastra credeti c-a stat tot timpul in Tomis?

Asistentul nu raspunse imediat, dindu-i ragaz lui Dan sa-si descopere inabilitatea.

― Aaa! da! Imi aduc aminte, se repezi Dan. Undeva, Ovidiu parca spune: 'Orasele vecine imi dau aceeasi cinste' acolo unde se lauda ca e 'scutit de dari'.

― Da, confirma asistentul. In scrisoarea catre Graecinus din cartea a patra.

― Cunoasterea lui Ovidiu, intreba Lucia, e obligatorie pentru arheologi?

Asistentul intirzie iarasi cu raspunsul, de asta data cautind sa descopere daca intrebarea Luciei nu ascundea si ironie.

― Am vrut cum sa spun? incepu sa se bilbiie Lucia, ceea ce nu era deloc in firea ei.

― Nu, raspunse asistentul, convins de sinceritatea intrebarii. Nu e obligatorie, dar e necesara. Pentru ca pentru ca e singurul mare poet al antichitatii in opera caruia abunda informatii despre aceste meleaguri si mai ales despre cei care le stapineau, despre geti.

― Oare chiar a scris o carte de versuri in limba getilor? intreba Ionel.

― Raspunsul se afla in opera lui Ovidiu. E afirmativ, clar, sigur.

― Imi aduc si eu aminte, spuse Ursu. Dar imi aduc aminte si de gustul amar pe care mi l-au lasat poeziile lui. Atit de frumoase si atit de jalnice si de tinguitoare.

― Da, asta-i drama noastra, relua asistentul. Poate ca e mai mare decit drama lui Ovidiu. Tot ce a scris aici, pe tarmurile Pontului, e jalnic, tinguitor. Fiecare zi pe care a trait-o aici, fiecare vers pe care l-a scris aici, aproape totul era legat de marea speranta a reintoarcerii. Aproape fiecare poezie pleda pentru revenirea lui in patrie. Si, ca sa nasca intelegere, compasiune, zugravea totul in culori intunecate, jalnice. Fiecare cint pare argumentul unui discurs neintrerupt, cu care un mare orator isi sustine cauza. Daca versurile lui nu s-ar fi supus toate si nu s-ar fi integrat in acesta pledoarie, am fi ramas cu informatii mult mai numeroase si mai adevarate despre 'getii cei salbatici'.

― Da' nu era de inteles? se razvrati Maria. Cel mai gingas suflet poetic al Romei sa fie azvirlit cu atita cruzime Cum sa nu strige? Cum sa nu plinga?

― E adevarat ca versurile lui se scriau pe ziduri si se recitau in piete publice? intreba Dan.

― Da. Dar nu versurile din Metamorfoze sau din Faste, ci cele din Amores si din Ars amatoria.

Indurerata, Maria incerca inca o data sa ia apararea lui Ovidiu:

― Dar nu spune el undeva ca aceste versuri mi se pare ca spune asa:

' nu calca nici legile romane

Nici rau nu le invata pe junele sotii.'

― Da, zimbi asistentul. Si mi se pare ca mai adauga citeva versuri:

'Eu cint numai amorul cel dupa cuviinta:

Nici un pacat nu este in ceea ce eu cint.'

In pledoaria pe care i-o trimite de pe tarmurile Pontului lui August, are grija Ovidiu sa invoce aceste argumente. Dar se pot citi si alte versuri: galante, frivole, pline insa de gratie si de gingasie. Ovidiu nu se sfieste sa spuna undeva:

'Dar sa termin: pe toate frumoasele din Roma,

Pe toate le doreste amorul meu aprins!'

― Doamne! se infiora Maria. Cum putea sa spuna asa ceva?

― Pentru ca era rasfatatul Romei. Pentru ca, de la publicarea primei opere, numele lui a devenit un nume de legenda. Pentru ca, intr-o vreme cind traiau in lume toate gloriile literare: Tibul, Horatiu, Propertiu, Virgiliu, el devenise celebru, cucerise, asa cum ii placea sa spuna: 'toata gloria care nu se acorda decit mortilor'. Versurile lui se scriau pe ziduri, se citeau in piete publice la virsta cind dar sa-l lasam pe el sa ne-o declare: 'abia ma rasesem o data sau de doua ori'. Era tinar, bogat, frumos, era celebru, era idolul tineretului roman. Isi permitea orice. Nu voia sa respecte traditiile, nu voia sa-si cistige prin arme 'cununa prafuita', nu voia sa-si 'prostitueze glasul' in luptele din for.

― Aceste conceptii nu l-au pus oare in conflict cu August, cu conceptiile severe, austere ale acestuia?

― Greu de raspuns. Daca ne straduim sa-l intelegem pe August, care n-a pregetat sa-si exileze fiica si apoi nepoata pentru incalcarea legilor morale, trebuie sa ne straduim sa-l intelegem si pe Ovidiu. Nu vreau sa-l idealizez. Eu insa cred ca Ovidiu nu a vazut dragostea ca un scop in sine, ci s-a considerat cintaretul ei. Amintiti-va de celebrul epitaf:

'Sub asta piatra zace Ovidiu, cintaretul

Iubirilor gingase'

El a cintat dragostea poate cu ajutorul unor note care depaseau epoca, a cintat dragostea ca o permanenta a lumii si in aceasta consta universalitatea si eternitatea operei sale. Secole dupa secole, Ovidiu a subjugat si a influentat literatura lumii cu Metamorfozele si Fastele. A ajuns pina in timpurile moderne. Se credea ca steaua lui a palit. Si deodata Ovidiu e din nou descoperit, de asta data versurile sale despre dragoste, ca o simtire moderna. E etern si prin acest sentiment etern in slujba caruia a oficiat.

A si spus cindva:

'Aceasta mi-e averea: sa preamaresc femeia,

Sa-i fac iubitei mele renumele etern.

Vesminte, pietre scumpe si aur s-or distruge,

Dar faima ei in versuri, etern va straluci.'

Ovidiu a creat-o pe Corinna, intruchiparea femeii dintotdeauna si i-a jertfit acestei necunoscute galanterii, capricii, frivolitati. Dar dragostea lui profunda, adevarata a daruit-o unei singure femei, cu constiinta si mai ales cu dorinta de a o inalta prin dragostea lui la nemurire. Ei ii inchina aceste versuri:

'Tu care-mi esti mai draga decit imi sint eu mie,

Cusururi multe soarta imi va gasi; se poate,

Dar tu vei fi vestita prin chiar talentul meu.

Tu ai putea acuma sa pari nefericita,

Dar multe-au sa doreasca sa fie ce esti tu;

Fiindca-ai fost partasa la chinurile mele,

Te-or ferici pe tine si te-or invidia.

De ti-as fi dat avere, nu ti-as fi dat atita.

Nimic nu ia cu sine cind moare cel bogat,

Dar eu un nume vesnic ti-am dat: un dar mai mare

Decit acesta-n viata eu nu puteam sa-ti fac.'

Si aceste versuri le-a inchinat sotiei lui.

― Atunci de n-a venit dupa el la Tomis? intreba Maria.

― Aceasta e una dintre cele trei mari enigme ale dramei lui Ovidiu. Opinia indeobste admisa este ca nu i s-a dat voie. Sa nu uitam ca Fabia, sotia lui, descindea din una dintre cele mai celebre familii romane. Era ruda si cu August.

― Si cea de-a doua enigma? intreba Ionel.

― Cauza reala a exilului lui Ovidiu, raspunse Dan in locul asistentului.

― Da, spuse acesta. In edictul de relegare ― relegarea era o pedeapsa mai usoara decit exilul, pentru ca celui relegat nu i se confisca averea si nu i se lua cetatenia ― Ovidiu e pedepsit pentru Ars amatoria. Dar, cum trecusera zece ani de la publicarea operei, e putin probabil ca aceasta sa fi fost singura cauza. Chiar Ovidiu spune undeva:

'Perdiderunt me duo crimina: carmen et error'

'Un cintec si-o greseala.' Cintecul este cunoscut: 'Manualul de dragoste'. Care o fi fost insa acel error cunoscut de toti contemporanii lui Ovidiu, dar care n-a strabatut istoria pina la noi? Zeci de savanti, in zeci si zeci de volume, s-au ocupat de acest error, incercind sa-l descopere.

― Daca nu ma insel, spuse Victor, Voltaire sustine ca Ovidiu a descoperit o anumita legatura incestuoasa intre August si fiica acestuia, Iulia.

― Supozitia nu rezista la fapte, nici la logica, raspunse asistentul. Voltaire reia o calomnie pusa in circulatie de Cali-gula, cu un scop precis, si anume acela de a dovedi ca descinde din August si dupa mama, si dupa tata. Caligula era fiul Agrippinei, care la rindul ei era fiica Iuliei. Incestul dintre Iulia si August i-ar fi dat lui Caligula calitatea dorita. Nu e de mirare acest lucru la un imparat nebun, care si-a facut templu si statuie de aur, pe care o imbraca in fiecare zi asa cum se imbraca si el. Datele demasca insa in mod clar calomnia. Cind Ovidiu a fost relegat, Iulia era de zece ani in exil Dar si logica e impotriva acestei explicatii calomnioase. Cum ar fi putut Ovidiu sa-i aminteasca mereu lui August, in scrisorile pe care i le trimitea din Tomis, despre o asemenea faradelege? 'Nu vreau sa-ti mai deschid ranile', ii scria Ovidiu imparatului, deci August era o victima, nu un autor Cea mai mare parte a savantilor inclina spre explicatia in care e vorba de cea de-a doua Iulie, nepoata lui August si sotia lui Emilius Paulus. Se crede ca Ovidiu ar fi mediat relatiile, interzise de legi si de August, dintre Iulia-minor si un tinar aristocrat, Iulius Silanus. Roma era scandalizata, August a aflat Poate asa se explica si de ce au fost exilati in acelasi timp si Iulia si Iunius si Ovidiu. Poate asa se explica si de ce August a ramas surd la tinguielile poetului. Iulia, nepoata atit de iubita, fusese exilata pe viata si imparatul raminea neinduplecat, neindurator in hotarirea lui. Putea el sa-l ierte pe Ovidiu?

Nimeni nu raspunse la intrebare. O rafala de vint, stirnita cine stie cum, ataca o clipa linistea si intunericul. Dar tinerilor li se paruse ca trecuse cineva si-i atinsese cu poalele togai. Parca vedeau o umbra pasind in noapte spre marginea marii pentru a-si cinta acolo tristetile. Parca vedeau si alte umbre furisindu-se amenintatoare inca spre marginea marii.

― Oare erau atit de salbatici getii? intreba cineva cu teama.

― Nu! raspunse o voce linistita. In descrierea getilor, sinceritatea lui Ovidiu e foarte fragila. Poetul e plin de contradictii. Cind vorbeste despre Tomis, spune cu spaima:

'Rau te-ngradesti cu zidul, dar chiar si inauntru

Duci frica unor barbari amestecati cu greci.'

si adauga in versurile imediat urmatoare:

'Caci doar cu noi de-a valma barbarii isi duc viata:

Mai mult de jumatate din case le au ei.'

E greu de crezut ca intr-un oras infloritor ca Tomisul, in care mai mult de jumatate era locuit de daci, acestia sa fi fost niste salbatici. Poate ca era impresionat de felul lor aspru de a se purta, de puterea si vitejia lor, de rezistenta si taria lor sufleteasca. Daca ar fi fost atit de salbatici, precum spune, de ce le-a invatat limba si cum a putut sa le-o invete? De ce s-a apucat sa scrie versuri in limba lor? Si de ce s-a dus in mijlocul lor sau i-a adunat in piete publice sa le citeasca versurile? Si cum se putea sa le placa unor barbari, unor salbatici, versuri gingase, mladioase, asa cum numai Ovidiu stia sa faca? Cit de dureros se contrazice Ovidiu:

_>rAh, mi-i rusine-a spune: am scris in graiul getic,

Cuvintele barbare le-am pus in vers latin!

A si placut poemul; tu poti sa ma feliciti:

Aici, intre salbatici am nume de poet.'

Poate ca e mai sincer atunci cind spune ca o consolare:

'Si mi-i destul ca-n locul in care-mi duc viata

Aicea intre getii salbatici sint poet!

Ce-as cistiga sa-mi caut in alta lume faima?'

Nu! N-a trait pe aceste meleaguri printre niste salbatici primejdiosi, asa cum incearca sa-i prezinte la Roma, pentru a-si inspaiminta cunoscutii si a obtine iertare. Este subintelesul intregii lui opere scrise pe malurile Pontului. A trait printre oameni demni, dirzi, aspri, austeri, poate cu totul opusi firii lui fragile, nestatornice, tematoare. Daca acesti oameni ar fi fost intr-adevar salbatici, fiorosi, daca nu l-ar fi iubit, daca nu l-ar fi admirat, cum ar fi supravietuit zece ani in mijlocul lor? Zece ani! Poate ca de multe ori l-au si aparat, poate ca atunci cind a primit cununa de iedera a poeziei, in Tomis, printre miinile care i-au intins-o se afla si bratul unui luptator dac. A speriat Roma cu salbaticia getilor, dar nici o sageata, nici o sulita, nici un pumn dac nu i-a atins nici macar toga. Nu! 'Getii cei salbatici' l-au iubit, l-au aparat si Ovidiu a raspuns la aceasta' invatindu-le limba, facindu-le versuri, devenind primul lor poet. Poate ca in adincul sufletului sau i-a iubit. Daca lumea ar fi pastrat cartea sa de versuri in limba geta, cine stie cu cite adevaruri s-ar fi imbogatit istoria noastra veche!

― Poate ca ei l-au inmormintat! spuse Dan in soapta.

― Oare mormintul lui a ramas pe pamintul getilor? intreba Ionel tot in soapta.

― E cea de-a treia enigma a dramei poetului, raspunse asistentul. Mormintul lui Ovidiu Nimeni, nimeni nu stie unde a fost inmormintat. Cite ipoteze s-au emis! Unii sustin ca ar fi fost inmormintat in Panonia, altii la Belgrad, altii la Roma, pe Via Flaminia. Cea mai plauzibila dintre toate este cea traditionala: Ovidiu a fost inmormintat aici, pe aceste meleaguri. Un episcop din secolul al treilea, Eusebiu de Cezareea, pe baza unor izvoare care s-au pierdut, ne-a lasat chiar si amanunte cu privire la inmormintarea lui Ovidiu, aici, pe tarmurile Pontului Euxin. El sustine ca locuitorii acestor meleaguri i-au facut funeralii solemne marelui poet de alt neam si de alt singe decit dinsii Si mai exista un argument. Se pare ca stapinii acestor paminturi au pastrat mult timp amintirea locului unde a fost inmormintat poetul. Pe multe harti geografice vechi se gasea un punct, intre Tomis si Histria, denumit Sepulcrum Ovidii ― mormintul lui Ovidiu. Pina acum insa nimeni n-a identificat acel punct. Oare va reusi, in viitor, cineva sa-l descopere?

― Sepulcrum Ovidii sopti cineva.

Si tacerea cobori pentru multa vreme acolo, la poalele Gorganului.

CAPITOLUL XII

Cind Tic si Tombi se inapoiara la Gorgan, toti dormeau, in afara de Ursu, care, auzindu-i venind, inchise ochii si adormi si el impacat.

Inainte de a intra in cort, Tic avu inspiratia sa priveasca marea in care se aciuasera toate stelele si toate razele lunii. Pe apa marii se mai vedea insa ceva. O barca binecunoscuta lui Tic, jar in barca, o fiinta foarte cunoscuta. Tic misca incet capul, apoi intra in cort. Daca s-ar fi uitat spre cortul strain dar, oricum, intunericul l-ar fi impiedicat sa-l zareasca pe cel care astepta o noua nasterea a Afroditei cu val negru pe cap. Desi adormi ultimul (ultimul in acel cort), Tic, prin mijlocirea lui Tombi, se scula totusi primul. Avea niste treburi speciale de facut. Aproape jumatate de ora mesteri ceva cu cutitasul si cu cutiile de crema. Apoi cauta un anumit lucru prin bagaje. Se auzira niste clinchete care-i trezira pe ceilalti. Tic se furisa insa repede afara din cort. Cind Dan isi iti capul prin ferestruica, il vazu, cu Tombi pe urmele lui, luind drumul soselei. Tic se intoarse cam peste o ora obosit, asudat, dar foarte vesel. Si, ca si cum s-ar fi desteptat atunci si n-ar fi lipsit o secunda din mijlocul lor, se alatura celorlalti in ginduri, actiuni si preocupari.

Geamandurile instalate de Ursu se leganau pe valuri, atragind privirile ciresarilor. Numai Tic si Maria preferau sa se uite unul la altul.

― Tu pe unde-ai umblat haihui? il intreba Maria pe Tic, folosind tonul de autoritate la care-i dadea dreptul calitatea ei de sora mai mare.

― Eu am umblat haihui? Poate Mi-am amintit ca n-am vazut un film cu una care juca rolul zinei noptii de altfel destul de nesuferita si m-am dus sa-l vad.

Maria tacu, inghitind in sec. Si, pentru a da alt curs discutiei incepute, care-i displacea vadit, se intoarse spre Lucia si o intreba:

― Deschidem sau nu cartea? Cineva zicea ca nehotarirea e cel mai mare cusur al omului.

― Incepem! spuse Victor. Cu inima indoita, dar incepem. Sa invocam Fortuna?

― Stiu eu o zeita, interveni Tic, o zeita interesanta, care, fiind plecata pentru un timp in concediu, i-a dat mina libera in sectorul ei unui mic zeu, mi se pare CIT. Voi nu ati intilnit povestea asta in mitologie? Nu se poate. Sa invocam deci zeul cel mic CIT. Fortuna se daruie fara discernamint. Pe cind zeul cel mic, care e de o gingasie si de o

― Unde ai citit tu asta? il intreba Dan.

― In cartea asta in care ne cautam pagina de vis, sau in cartea care se va scrie despre aceasta carte.

Ciresarii se impartisera in trei echipe. Scafandri: Ursu, Victor si Tic; operatori topometrie: Lucia si Ionel; operatori de sondaje cu mina: Dan si Maria. Explorarea incepea de la un capat al tarmului spre celalalt, pe linia balizelor. Acolo unde sondele indicau neregularitati flagrante, incepea munca scafandrilor. Pina la o anumita adincime, activau Tic si Victor. La adincimi primejdioase, Ursu. Folosirea cordoanelor de siguranta de catre scafandri era obligatorie. Acesta era planul explorarii. Totul era pus la punct pina la ultimul amanunt.

Tinerii se imbarcara. Dupa ce se departara de tarm, Dan il intreba pe Tic:

― Crezi c-o sa razbim noi? Cita intindere! Aoleu!

― Ti-am vorbit de un zeu. Gata! Acum n-am timp. Scafandrul la datorie!

Tic sari in apa nu din proprie initiativa, ci din spirit de imitatie. Il vazuse pe Victor sarind. Se intilnira amindoi in fundul apei, pe un dimb de nisip. Dar, afara de un smoc de vegetatie marina, nu gasira nimic altceva. O alta sonda aruncata de Ionel, care reduse ghemul din mina acestuia la jumatate, necesita interventia lui Ursu. Dar nici acesta nu descoperi nimic. Cercetarile continuara astfel citeva ore, fara nici un rezultat. Desi nimeni nu se gindise ca va descoperi ceva de la prima explorare sistematica, un oarecare sentiment de neliniste incerca sa se cuibareasca in inimile ciresarilor. Cel mai nelinistit dintre toti era insa Tic. Nervozitatea lui nu scapa celorlalti. Stringea din pumni si se uita fara intrerupere spre Gorgan.

― Ce tot cauti acolo? il intreba Dan. Parc-ai rasfoi o carte proasta. Poate-i cartea cu micul zeu

― Pacat ca nu dateaza din epoca de piatra. Stii tu pentru ce

Dan isi duse cu un gest instinctiv mina la cap, ceea ce avu darul sa stirneasca oarecare veselie printre posesorii barcii de cauciuc.

Tic, pentru ca el isi ascutise cel mai tare auzul, pentru ca el era singurul pregatit, dadu primul semnal vesel de alarma. Ridica mina si arata spre Gorgan:

― Vin! Micul zeu CIT si-a pogorit darurile ceresti asupra noastra. Nu-i auziti?

Parca se auzea ceva in departare. O rumoare, asemenea unei agitatii dintr-o sala de spectacol, dintr-un teatru in aer liber, de pe stadion. Si deodata rasunara trompetele.

― La mal! racni Tic. Imediat la mal! Ne-au sosit ajutoarele si trebuie sa le indrumam. Stiti cite barci au? Douasprezece, daca n-au mai facut rost si de altele.

Veneau pionierii. Putintel cam obositi, dar voiosi cum ii indeamna salutul. Autobuzele se oprisera intr-un loc la sosea, unde un stilp subred, cu o tablita de scindura putrezita indica o directie anumita si anunta cu litere foarte frumoase si ingrijite (scrise cu crema de ghete, neagra) Spre lac ― 1 kilometru. Indicatorul de lemn era un entuziast in felul lui si nu voia decit sa raspunda inimilor care tresaltau de bucurie vazindu-l. Pentru ca pina la lac erau trei mii de fragmente asemenea fragmentului de meridian binecunoscut care sta la baza sistemului metric.

Flotila de barci pionieresti lua imediat cu asalt nu fata lacului, ci fundul lui. Si cu atita zel, ca in citeva ore nu ramase nici un punct imaginar in ochiul lacului necercetat, nesondat. Micii canotori, micii sondori, micii geografi isi transmiteau unii altora in gura mare rezultatele sondelor si calculelor lor si intrebarea esentiala: 'Ai gasit mesajul?' Cautau de zor sticle, dar intocmeau harti pe care ciresarii le copiau pe loc si le bagau in dosarul intocmit de Lucia: 'Fundul ochiului de lac ― schita topometrica'. Tusul de pe copertile de carton abia se uscase.

Micul zeu CIT, neschimbat la fata, adica ciufulit si cirn ca intotdeauna, ii inveselea cu tot felul de glume si le marea zelul cu tot felul de promisiuni. Furati de pasiunea geografiei submarine, aproape toti uitasera tentatia misterioasa care-i adusese acolo, incepeau sa caute scoici, sa culeaga margean, atunci cind isi terminau sarcinile de topometri, pentru a da altor schimburi locurile din barci. Numai citiva dintre ei se incapatinau in ideea de a cauta sticle cu mesaje. Micul zeu CIT prevazuse insa si lucrul acesta. Azvirli harul unei bucurii de moment in calea incapatinatilor cautatori. In cea mai mica adincime a lacului, Teodor T. vazu gitul unei sticle. Ochii ii iesira din orbite si cauta repede ceva cu care sa ascunda, sa acopere nemaipomenitul tezaur. Si cum nici el, nici altii la care se uita nu aveau la indemina pentru aceasta operatie decit chiloti de baie apela in cele din urma la acest mijloc indraznet. Reusi sa iasa din apa numai cu pretul dezvaluirii tainei celui mai bun prieten al lui, Adrian. Acesta trebui sa se imbrace si sa-i arunce in apa proprii lui chiloti. Se ascunsera apoi amindoi intr-o groapa de nisip scurmata la repezeala pe plaja, se lungira pe burta pentru a nu fi zariti de nimeni si, cu gesturi de ritual, trasera sticla din pinza chilotilor. Oare ce putea sa contina mesajul?

Adrian, ca un adevarat candidat de ciresar, lua sticla, o intoarse pe toate colturile, apoi i-o intinse dezamagit prietenului sau:

― Nu vezi ca e o sticla contemporana? Scrie STAS pe ea.

― Dar tu nu vezi ca e o hirtie inauntru? Uita-te! Se distinge prin sticla.

Se mai chinuira o vreme sa scoata hirtia. Adrian o citi cu glas tare:

―'Daca n-o sa gasiti pina la urma un mesaj autentic, macar sa traiti citeva clipe bucuria ca l-ati gasit. Tic.'

In spatele lor izbucnira hohote de ris. Un grup de baieti ii vazusera cum se furiseaza si ii urmarisera. Teodor T. si Adrian isi pleostira in prima clipa mutrele. Apoi n-avura ce face. Incepura sa rida si ei.

― Mai bine haideti sa masuram! propuse cineva.

Si pornira spre barci cintind. Un ceas mai tirziu, ciresarii aveau harta fundului gata.

Micul zeu CIT se intoarse din vazduh sub infatisarea lui dintotdeauna, aceea al lui TIC. Era marele erou al zilei, dar, spre deosebire de alte dati, imprumuta un aer de excesiva modestie. Prietenii lui hotarira sa-l lase sa guste din plin aceasta frumoasa satisfactie ― modestia. Il chemara deci in mijlocul lor si, fara sa repete laudele si felicitarile, il atrasera in munca de studiere a hartii. Numai Ursu ii facuse pe furis cu ochiul in semn de triumf, ceea ce ii ajunse ciresarului cirn. Dupa citeva clipe, uita cu totul de zborul ― dus si intors ― de pe Olimp. Harta fundului marii, pe care o intocmisera Lucia si Ionel, avea insusiri magnetice. Dan incerca totusi sa-l sustraga pentru un moment din ocupatiile sale pamintesti:

― Ce-ai fi facut, Ticusorule, daca 'voiosii' dadeau peste Palat?

― Cum sa dea peste Palat, daca nu-l cautau? Un vapor sa fi descoperit si tot nu-i dadeau atentie. Ei cautau sticle, nimic altceva. Ia apuca-te si cauta boabe de margean, ca am fost prins si eu citeva clipe de patima asta Te asigur ca, daca ar exista pe plaja o pereche de pantofi, chiar ai lui Gargantua, nu i-ai vedea. Nu ti-ar fi ochii, gindurile decit la margean. Poate ai spune asa, intr-o doara: ce cauta 'chestiile' astea aici? Asa ar fi facut si ei. M-ar fi chemat si mi-ar fi spus: ce-i cu hardughia asta aici? Fir-ar sa fie! Din cauza ei nu gasim sticlele. Dar, te rog sa ma lasi in pace. Am altele mult mai importante

Studierea hartii dura vreme indelungata. Chiar si in timpul prinzului, spre disperarea celor care-o lucrasera, harta trecea din mina in mina, colectionind si alte linii, o groaza de bucle incilcite, fara cap si coada, cele care formau amprentele ciresarilor. Comentariile aprige din timpul mesei se molesira spre sfirsit, nu din cauza diminuarii poftei de disputa a tribunilor inarmati cu linguri si farfurii, ci pentru ca se formulasera citeva pareri bine argumentate, cu sansa de a deveni concluzii. Harta lacului era foarte bogata in neregularitati: zeci si zeci de dimburi si de gropi de toate dimensiunile. Liniile trase de topografi erau sinuoase, incilcite; pe undeva aduceau cu petele de grasime de pe marginea hartii. Dar nu era greu sa deosebesti printre aceste linii locurile mai ciudate, demne, sau obligatorii de cercetat. Acolo unde un dimb parea nefiresc de inalt, in raport cu relieful inconjurator, acolo unde o groapa parea prea adinca fata de gropile vecine se faceau mici semne cu un creion rosu. Bineinteles ca mica unealta se aciuase in mina Luciei, bineinteles ca semnele pe care le zgiria pe hirtie erau X-uri. Citeva X-uri fusesera inconjurate cu un cerc. In vederea acestei operatii, Lucia intoarse creionul, nu pentru ca noul virf era mai ascutit, ci pentru ca avea alta culoare. X-urile rosii, inconjurate de cerculete albastre, erau punctele cele mai ciudate de pe harta. Erau patru asemenea semne in bucla pe care o facea lacul la Gorgan.

― Prin urmare, spuse Ionel, avem datoria sa descifram aceste patru pagini, pentru a vedea daca nu cumva una dintre ele e pagina pe care o cautam.

Minunea se produse. Ciresarii erau toti (cu o singura exceptie, dar aceasta exceptie nu privea problema lor capitala) linistiti, increzatori, aproape siguri ca expeditia lor, atit de incerta, atit de fantomatica la inceput, va duce, fara doar si poate la un anumit rezultat. Rezultatul il intrevedea fiecare altfel. Unii isi imaginau palate de clestar, altii orase scufundate, altii ramasitele mai modeste ale unei vechi si frumoase civilizatii, altii zidiri ciudate, cu scopuri misterioase, linga tarmul marii, altii Visul capata insa contururi, adica se apropia de realitate. Clipele se cereau toate calculate si umplute cu miscare, cu actiune.

― Si daca nu descoperim nimic in lac? intreba Dan, mai mult ca sa se afle in treaba. Nu inseamna ca ne-am pierdut vremea degeaba?

― Mai intii ― sari Tic ― sa nu spui descoperim, pentru ca, folosind astfel verbul, te propui participant la explorare, lucru la care eu, personal, ma opun. Si, in al doilea rind, pastreaza-ti reflectiile pentru jurnalul pe care-l tii cu atita harnicie, dar pe care nu stii sa-l ascunzi. Si, in al treilea rind, cred ca n-o sa-ti ajunga nici pina deseara timpul pentru a umple cele zece pagini din jurnal, care au menirea sa zugraveasca, macar la jumatate, calitatile superbe ale micului zeu CIT.

― Cum s-ar spune, imi dai sarcina sa-ti completez un capitol din biografie. Capitolul olimpian. Bine! Voi alege acest titlu Poate ai de gind sa-mi stimulezi talentul si entuziasmul.

― Prin daruri interioare, raspunse prompt Tic. Ca sa nu-ti mai fac teoria misiunii artistului Nici nu e loc in barca, Danut. Nu stiu la cine trebuie sa mai renuntam. A, da Mi se pare ca ne-am pricopsit cu un renunt voluntar.

Intruchiparea acestui renunt era Maria, cazuta din nou in patima margeanului. Dan, la rindul sau, se duse in cort si acolo, trintit pe burta, incepu sa scrie in jurnal capitolul promis.

Barca de cauciuc ajunse la primul X, adica la prima geamandura. Noile sondaje de mina identificara un dimb de nisip care se tuguia ca o coliba pe fund. Dimensiunile colibei nu erau prea incurajatoare, dar, ca orice loc ciudat, trebuia cercetat in amanuntime. Toti scafandrii expeditiei luara parte la explorarea submarina. Tic avea misiunea sa cerceteze virful dimbului, Victor si Ursu baza, fiecare la capatul unui diametru imaginar. Primul iesi la suprafata Tic. Avea in miini o scoica uriasa, inca deschisa.

― Asta-i tot ce-am gasit mai acatarii. Incolo, numai nisip si scoici rahitice. Pacat ca nu cautam perle.

Nici Ursu, nici Victor, care isi scosesera capetele din apa, la putin timp dupa aparitia, lui Tic, nu gasira altceva in mormanul de nisip.

― Prea mult nisip si prea mic dimbul pentru a ingropa ceva, raporta Victor.

― Nici in profunzime? intreba Lucia, cu constiinciozitatea unui adevarat savant.

― Eu am scurmat in jos, catre fund, raspunse Ursu. Nu cred ca se afla ceva aici.

Lucia taie cu un X rosu, mare punctul cercetat. Se gindi o clipa sa adauge un mic semn de intrebare, dar renunta. Barca, impinsa de cei trei scafandri, inainta spre un alt loc indicat de Lucia.

― Aici e o mare profunzime ― spuse ea dupa ce barca se opri ― prin urmare, dimburi inalte de jur imprejur. Cred ca in groapa nu avem ce cauta.

Ursu nu tinu insa seama de recomandarea Luciei si se aventura pina in fundul gropii. Nici nu trebui sa faca eforturi pentru a ajunge acolo. Il atragea apa. La iesire ii fu mai greu, pentru ca trebuia sa infringa rezistenta apei, ajutindu-se de o singura mina. In cealalta tinea un bolovan in forma de cub. Scafandrii se mai scufundara de citeva ori, fara sa descopere insa mare lucru. Vegetatie, scoici, pietre. Singurul lor trofeu era bolovanul adus de Ursu. In intoarsera pe toate partile, il studiara cu atentie si ajunsera la concluzia unanima ca bolovanul nu era o piatra obisnuita adusa de mare, ci un bolovan daltuit de mina omeneasca. Lucia inscrise pe harta, deasupra X-ului cercetat, un mare semn de intrebare.

Celelalte doua X-uri nu pusera scafandrii la prea mari incercari. Ele reprezentau un dimb de nisip si o groapa nu prea adinca. Cercetatorii isi facura insa pina la capat datoria. Plonjara de citeva ori, pina se convinsera definitiv ca locurile nu prezinta nici o importanta.

― Prin urmare, le stergem si pe acestea, spuse Ionel, grabindu-se sa ia harta din mina Luciei si sa faca el operatia de anulare.

― Si cu semnul de intrebare ce facem? intreba Lucia. Adincimea e mare, malurile gropii sint inalte si in plus s-a descoperit si un bolovan in genul acelora care au servit la vechile constructii.

― Parc-ar fi luat din Gorgan, reflecta cu voce tare Victor. Dar in ce scop, pentru ce?

― Oare n-a facut parte, cindva, dintr-o zidire de pe fund? intreba Ionel.

― Nu-mi vine sa cred Poate ca Ursu sau Tic Eu dupa cit am vazut cu ochii mei

Si ceilalti scafandri numiti de Victor inclinau sa-i dea dreptate acestuia. Lucia, insa, riguroasa ca un secretar perpetuu al unui for academic, propuse sa se intreprinda o explorare suplimentara. Scafandrii se supusera. Se scufundara de mai multe ori. Ursu mai facu o data drumul spre fundul gropii. Victor si Tic isi ciocnira capetele iesind din niste tufe care-i ascunsesera. De fiecare data insa nu adusera la suprafata nici o noua indicatie, nici macar o explicatie cu privire la provenienta bolovanului. Lucia se vazu nevoita sa taie X-ul misterios, dar adauga pe furis in dreptul lui un mic semn de intrebare.

Degetele Mariei treceau nepasatoare pe linga boabele mici, colorate. Scormoneau nisipul, alintau nisipul, trasind dire subtiri. Privirile ei cautau in acele dire perle mari, translucide, giganti, pe care-i voia insiruiti pe un colier in jurul gitului. Gigantii se gaseau rar, rar, dupa cautari indelungate.

Torturata de durerea nemiscarii, se straduia sa-si inalte trupul, oferind pieptul indraznet adierilor. Inchise ochii, isi desfacu bratele si cu gura intredeschisa sorbi incet, indelung aerul in care se contopisera toate miresmele apei, cerului si pamintului. Isi mai lungi de citeva ori bratele, ca o pasare obosita care cauta zadarnic puteri, dar trupul i se frinse. Simti nisipul arzindu-i spatele. Isi afunda si parul in nisip, isi desfacu si bratele. Parea ca se rastignise pe nisip. Adierile o inconjurau cu un virtej sau, poate, plutea in sinul visurilor ei.

Intr-un tirziu, Maria simti ca se apropie cineva de ea, auzi cum nisipul zgirie trupul celui care se apropie, ii auzi parca si rasuflarea, dar nu facu nici o miscare. Doar degetele desfacute se infigeau incet si adinc in nisip. Vocea care rasuna linga ea venea parca din departari, dar sfisia nemilos tesatura vaporoasa a poeziei:

― Marea se agita in adincuri Isi prevesteste vijelia

― Marea nu se agita in adincuri Se agita visurile ei.

Barbatul isi desfacu bratele si se rastigni ca Maria pe nisip. Degetele lui parca simteau caldura altor degete. Se infundara in nisip, pina intilnira bariera rece a apei.

― Noi imprumutam zvicnirile si framintarile marii pentru ca e imensa, adinca, puternica.

― Marea ne cauta visurile, gindurile, sperantele pentru ca vrea sa ne semene.

Trupul puternic de linga Maria isi scutura nisipul, ca o ploaie. Simti nisipul pe trupul ei. Si atunci deschise ochii. Apa inghitise sageata unui corp. Barbatul redevenise casca alba. Ii cauta parca locul nasterii in spuma marii. Dar cind se intoarse pe tarm, era treaz, lucid, infrigurat. Isi cauta locul vechi. Urmele corpului se intiparisera adinc in nisip. Cind auzi din nou fosnetul nisipului, Maria se ridica, imbratisa zarea cu trupul, inainta cu ochii inchisi, pina se prabusi in mare. Raceala apei i se strecura in corp. Ochii de pe tarm o priveau. Redevenise adolescenta care urca prea indraznet pe scara lumii. Cind se intoarse la locul ei, apa, cerul, pamintul reintrau in fizica si geologie.

― E rece si sanatoasa apa si necesara ca un ceas desteptator.

Maria isi infunda din nou parul si degetele in nisip.

― Altadata, demult, cinta cu clopotele-i verzi.

― Cunosc poezia. Si pe cealalta o cunosc, cea pe care ai recitat-o inainte.

― Sint prea tinara. Si as vrea sa fiu sigura, incapatinata, obraznica. Sa iau un pumn de nisip si si, sa-l arunc oriunde!

― Esti tot ceea ce ai spus, dar mai mult ceea ce n-ai spus. Un copil care, in loc sa urce, sare.

― Iar altii, in loc sa danseze, coboara Prefer persoana a treia Vreau sa te privesc In lumina

― Pentru ce? Pentru a descoperi visuri in loc de meditatii, sperante in loc de nostalgii?

― In care parte a lumii?

― In cea acoperita cu un cearsaf de nisip, sau cu amintirea unor adieri.

― Si cu toate acestea nu esti facuta numai din visuri.

― Nu! Pentru ca eu insamintez visurile. Le arunc unde vreau, ca pumnul acesta de nisip.

Nisipul se raspindi in aer, apoi cobori ca stropii fini ai unei ploi obosite pe trupurile amindurora. Poate ca nici nu-i simtira caderea.

― Oare tineretea sa fie cel mai frumos dar al vietii?

― E o cautare sau o simpla folosire a impersonalului? intreba Maria.

Barbatul se ridicase. Silueta lui trimitea umbre peste trupul Mariei.

― Iar miine iti vei impleti coditele in fata oglinzii, te vei razboi cu trigonometria, vei sorbi cu paiul citronada oferita de un coleg si vei scoate din sarite profesorul cu o intrebare stupida.

― De ce ai acceptat, de ce ai dorit aceasta conversatie? Iata intrebarea stupida cu care vreau sa scot din sarite profesorul. Si eu urasc dansul.

Maria sari ca un arc din nisip si se azvirli cu toata hotarirea in apa marii. De pe tarm privirile o urmareau. Gindurile insa roiau in jurul unei intrebari stupide, la care nimeni, niciodata, n-a putut si nu va putea sa raspunda.

Lucia parea oarecum suprinsa. Se uita cind la Victor, cind la Ionel.

―Voi vreti sa excludem cu totul ipo cealalta carte. Poate ca n-am citit bine o anumita pagina.

Nervozitatea Luciei il facea pe Victor sa zimbeasca.

― Ieri, spuse el, eram inspaimintati, cu sperantele ca niste rufe batute de vint. Iar astazi, nu numai ca ne-am linistit, dar am devenit si pretentiosi. Tratam timpul ca pe un cerc nesfirsit, unii dintre noi chiar il ignora cu desavirsire. Cei care numara boabele de nisip.

― La sugestia vostra, raspunse Maria. Si la urma urmei pot sa va spun ca respectivul e un infumurat in vacanta adica nu-l preocupa nimic altceva decit vacanta Si, din cind in cind, cite un curs in fata unor admiratori.

― Pentru ca e la inceput, insinua Dan. Uite, eu garantez, pot sa fac un pariu fabulos

― Sa nu ne pierdem vremea cu aiureli, striga Lucia. Da! Da! Da! Am scapat de spaima, sintem liberi, de ce nu alergam mai repede dupa sperante?

― Pai mai adineauri le incetineai tu mersul, raspunse Dan, uimit de transformarea Luciei.

― Stiu Dar parca s-a petrecut ceva cu mine. La urma urmei, eu am totul Nu e cazul sa va explic acum. M-ati convins ca ne-a ramas de citit o singura carte. Vreau sa fiu romantica, dar mai inainte va rog sa-mi promiteti ca vom citi cu toata atentia, ca niste corectori.

― Corectorii cauta greselile, Lucia, zise Ionel. Noi cautam frumusetile.

― Da, asta-i! medita Dan cu voce tare, gindindu-se la jurnalul zilnic. Trebuie sa evitam erorile, pentru a descoperi frumusetile. Cam banal, dar merge.

― Nu merge, Dan, se oprise Tic. Schioapata ca un olog. Ia cirja asta de la mine si indreapta-l! Frumusetile nu se nasc din spuma marii ca Afrodita, ci din adincuri. Spuma e o eroare, Dan. Ca si Afrodita, de altfel. Dar oamenilor le-au placut erorile la fel de mult cum iti plac si tie. Si va rog sa-mi spuneti daca nu cumva am devenit ridicol de precoce. Mai bine, scafandru. E vocea realitatii.

Era intr-adevar chemarea realitatii. Cutezatorii se inarmau pentru lupta, pentru etapa finala. Tinta lor ― visul. Stindardul lor nevazut ― speranta. Armele lor ― inimile. Aceasta pentru ca vorbim la modul ideal. In realitate, grupul era scuturat si dezbinat (cuvintul e prea tare) de controverse. De fapt, o singura controversa ii zbuciuma. Uitasera de bucla lacului care-i ingrozise pina atunci. Ea fusese aruncata ca o hirtie nefolositoare. Devenise o harta cu un loc al ei undeva intr-un dosar. Dar cum ciresarii erau pasionati dupa probleme de ce sa nu inventeze una? Altminteri totul li s-ar fi parut prea usor. Controversa se iscase in jurul punctului imaginar de unde trebuia inceputa explorarea ochiului de mare, in care presupuneau ca se afla taina. Lucia, Dan si Ursu sustineau ca explorarea sa inceapa de la marginea marii. Argumente gaseau berechet. Ionel, Tic si Maria propuneau sa se inceapa din larg. Nici ei nu duceau lipsa se argumente. Victor, ca arbitru, statea deoparte si le urmarea jocul. Isi dadea seama ca problema este o simpla inventie. De oriunde s-ar fi inceput explorarea, ar fi dus la acelasi rezultat, daca exista undeva un rezultat. Mai gospodareste era sa se porneasca de la margine. Mai poetic era sa se inceapa din larg. Li s-ar fi parut ca vin spre tarm ca niste cuceritori. Se folosisera si aceste argumente in controversa.

Partile se tineau tare, fiecare, pina ce Dan scapa prima vorba 'extraargument'. Tic azvarli doua, Dan nu se lasa mai prejos si descoperi trei, Tic, vreo sase. Vorbele deveneau pe nesimtite insulte subintelese, mascate. Era un carnaval, o jonglerie de insulte dintre cele mai rafinate. Nici o minge de lemn, imbracata in staniol colorat, nu scapa insa din miinile jonglerilor. Si mereu descoperau altele. Nimeni nu mai zicea nimic. Urmareau toti intrecerea celor doi isteti.

― Cam asta ati facut si voi, spuse Victor rizind. Ei, cu rafinamentele, nu fac decit sa demonstreze grotescul jocului. Putem sa incepem de oriunde, putem sa dam cu banul, desi ar fi insultator acest mod de a alege, putem sa ne impartim in doua tabere, numai timpul nu putem sa-l pierdem.

― Si cum rezolvam dilema? intreba Ionel. Noi am pus atita suflet

Pina si Ursu rise auzindu-i intrebarea rostita cu atita seriozitate. Dan si Tic in schimb ajunsesera la cearta. Unul cerea sa i se ofere scuze, celalalt il trimise pe Tombi spre a primi scuze.

― Nu primesc scuze decit prin ambasadori, il anunta Tic. Daca nu i le dai, te priveste. N-ai decit o pereche de pantaloni scurti.

― Si daca n-o sa gasim nimic?!

Cu tot pesimismul pe care-l continea, interventia Mariei fu salvatoare. Toti isi facura autocritica, in gind, si dupa citeva minute umflara barca, alegind solutia care li se parea cea mai economica in graba si nerabdarea lor. Sa se mai duca in larg si mereu in fiecare zi in larg Mai bine sa porneasca imediat de la marginea marii, de la prima linie de geamanduri. Lucia avu bunul simt sa nu rosteasca nici o vorba, asa ca explorarea ochiului de mare incepu, dupa ce Dan anunta solemn ziua si ora.

Vioiciunea pe care cu citva timp inainte ciresarii o dovedisera in vorbe isi trimise microbii in miscari. Tinerii devenira ca prin farmec harnici, zelosi, ca niste boabe de argint viu. Si era o deplina unitate si colaborare in actiunile lor. Parca dirija cineva o orchestra, in care fiecare isi facea datoria, fara sa greseasca, fara sa scape o nota falsa. Poate ca uneori trompetele acopereau melodia flautelor, dar aceasta nu rasuna distonant, mai ales ca fiecare cinta pe rind la toate instrumentele. Astfel si fetele cunoscura senzatia scufundarilor, o transformara in pasiune, in intrecere. Baietii erau insa destul de atenti si de grijulii, pentru a nu se ivi o disputa intre ele. Nu de teama ca n-ar suporta una sau alta rezultatul, ci pentru a nu le incuraja pe calea imprudentelor. Le trageau cu ajutorul cordoanelor de siguranta la suprafata, chiar daca simteau impotrivire.

Nu era totusi un joc acolo. Cercetarile erau riguroase, calculele fara greseala, observatiile analizate cu grija, concluziile bine chibzuite. Dupa citeva ore de munca, in acea dupa-amiaza lunga care se apropia de sfirsit, regiunea ochiului de mare insemnata de primul rind de geamanduri, devenise harta. Era numai o schita facuta de Lucia cu creionul, dar ea cuprindea in amanunt toate datele oferite de exploratori. Toate ciudateniile fundului fusesera insemnate: gropi, dimburi, neregularitati. Adincimea regiunii cercetate nu depasea citiva metri. Intr-un anumit loc insa marea se adincea brusc, de parca apele ar fi furat din pamint. Diferenta era doar de citiva metri, dar se propaga pe o linie intinsa, aproape dreapta, care unea cele doua maluri ale ochiului. Pina acolo ajunsera ciresarii cu cercetarile in momentul cind Victor dadu glas gindului sau:

― Eu cred ca aici s-a produs o prabusire. Si nu de multa vreme. O prabusire recenta.

Ionel si Lucia pareau uimiti de afirmatia lui Victor. Amindoi sondasera regiunea unde marea se adincea brusc si observasera pe peretele submarin urme de vegetatie acvatica si scoici.

― Chiar in conditiile in care noi am vazut cu ochii nostri peretele plin de tufe? Doar si tu te-ai scufundat. Cum poti vorbi de o prabusire recenta?

― S-ar putea sa gresesc, spuse Victor. Eu nu inteleg insa prin prabusire recenta un cataclism care s-a produs ieri sau alaltaieri, ci un 'recent' geologic. Adica o prabusire care s-a petrecut poate in secolul trecut, poate acum doua secole, poate mai devreme. Nu sint hidrogeolog si nu vreau sa ma aventurez in ipoteze hazardate fara toate datele. Aceasta a fost prima mea impresie. Din cauza conformatiei peretelui submarin, din cauza lungimii sale, a formei sale rectilinii. Ar fi prea ciudat ca in sute si sute de ani apa marii sa nu-l fi dantelat. Mai ales ca nu are o baza stincoasa.

― In formularea aceasta sint de partea ta, preciza Lucia, ca si Ionel de altfel. Si tu crezi ca acest lucru ingreuneaza sau usureaza cercetarile noastre, sau mai bine zis sansele noastre de a scoate la lumina ceea ce au vazut pescarii?

Victor cazu pe ginduri. Incerca sa puna in balanta cele doua posibilitati, dar nu reusi. Eforturile facute sub apa, desele scufundari il obosisera. Simtea ca-i vijiie capul.

― Nu stiu, spuse el. Nu stiu ce sa raspund. Si mai ales nu stiu daca e cazul sa cautam un raspuns la intrebarea pe care ai pus-o tu, Lucia. Daca va fi nevoie sa facem uz de hidrogeologie pentru a descoperi ceea ce cautam Am fost si altadata in situatii grele. Deocamdata arma noastra principala e cautarea.

Luciei ii displacea rationamentul lui Victor, sau mai bine zis fuga lui Victor de a judeca. Aceasta cu atit mai mult cu cit nu se potrivea firii sale.

― De ce sa nu evitam erori daca ne sta in putinta? intreba ea. De ce sa porti singur povara apasatoare a unor ginduri asa cum s-a intimplat cu problema celor doua carti? Tu nu crezi ca, destainuindu-te, te-ai usura si tu si da! am putea gasi mai usor o solutie?

Tic se pregatea sa sara in sprijinul lui Victor, mai ales ca-l vedea pe Ionel dindu-i dreptate Luciei. Victor facu un gest degajat cu mina si vorbi cit se poate de calm:

― E adevarat ca observatia, nu vreau sa spun problema, ma preocupa. Dar mai mult din spirit de curiozitate. Pe undeva, simt, nu sesizez rational o anumita relatie intre observatie si cautarea noastra, dar nu sint capabil sa transform observatia in problema, pentru ca, pur si simplu, ma simt cam obosit. In principiu iti dau dreptate, Lucia. Dar, pina ne limpezim eu cred ca ar fi bine sa mai cercetam putin peretele submarin. O data cu apusul soarelui devenim inapti pentru cercetari subacvatice.

Intr-adevar, soarele cobora spre asfintit. Inserarea isi cinta preludiile prin adiere si racoare.

― La noapte va fi vijelie mare! anunta Ursu. Numai sa nu se prelungesca si ziua.

Avertismentul lui Ursu ii puse in miscare pe ciresari. Voiau sa foloseasca ragazul de lumina pe care-l mai aveau pina la asfintit cit mai cu folos. Sondajele de mina nu mai erau necesare pentru treaba pe care urmau s-o faca. Tot greul cadea pe capul scafandrilor. Cel mai activ scafandru era Ursu. Victor, cu oboseala in oase, cobora rar si statea mai putina vreme sub apa. La fiecare scufundare isi controla cordonul de siguranta. Dupa citeva plonjoane, obosi si Tic. Se urca in barca, abia tragindu-si sufletul. Isi gasi un loc alaturi de Victor. Gifiiau amindoi ca niste locomotive.

Ursu disparuse in apa de mai bine de un minut si tot nu iesea la suprafata.

― Cum poate rezista atita?! se mira Dan. Zau ca e un fenomen.

― Tu vorbesti? Ia baga capul in apa doua secunde sa vezi cum e. Tu faci cum fac criticii ratati care spun despre o carte ca e buna sau nu, fara sa fi incercat sa scrie un singur rind. Sau poate tocmai fiindca au incercat. Dar ce stiu ei cum se scrie? Ce stii tu cum e in apa?

Colacul de fringhie din mina Luciei se desfasura mereu. Ajunsese la capat. Ursu tot nu aparea. Lucia incepu sa traga cu putere, dupa ce se uita de citeva ori la ceas. In sfirsit, aparu si scafandrul. Fata ii era congestionata si avea atita nevoie de aer, ca ramase multa vreme cu gura cascata.

― Am descoperit o ridicatura foarte curioasa in fata peretelui submarin. Tocmai incepusem sa scurm in clipa cind ai inceput sa ma tragi, se adresa Luciei. De ce nu m-ati lasat? Pina-mi revin, eu zic sa mai inaintati citiva metri cu barca.

Din citeva miscari de lopeti, barca parcurse aproape zece metri.

― Cam pe-aici, zise Ursu. Am reusit sa fac aproape jumatate de ocol. Forma dimbului e ciudata. Nu e ca o movila. Parc-ar fi un mormint. Un mormint urias.

Cuprins de o inspiratie subita, Ionel ii ceru lui Victor costumul de scafandru, adica ochelarii, labele si cordonul. Cu un gest teatral se arunca in apa.

― Dan! rise Tic. Pariezi ca in mai putin de paisprezece secunde iese la suprafata?

― Sint sarac, Ticusorule, zau. Daca vrei, cind se scufunda Ursu

Dar Ionel nu iesi dupa paisprezece secunde, nici dupa douazeci de secunde, nici dupa treizeci. Iesi mai tirziu, atunci cind Victor incepu sa traga de cordon. Inca inainte sa-i iasa capul cu totul din apa, deschise gura, dar un val mic ii trecu peste cap. Se agata cu miinile de barca, parca pentru a tusi. Voia sa spuna ceva, dar tusea il impiedica. Ochii i se umplura de lacrimi. Exprima chinurile pe care le face un mut in momente de furie. In sfirsit reusi sa articuleze primele cuvinte

― Un vapor! O barca nu stiu ce O epava I-am simtit peretii In doua locuri Si i-am vazut lemnul!

Cum de nu s-a rasturnat barca atunci e de domeniul miracolului! Nici un tipat nu s-a auzit. Toti care erau in barca, si Dan printre ei, se aruncara ca niste bezmetici in apa. Roiau sub apa ca pestii in jurul nadei. Scurmau dimbul de nisip, treceau dintr-un loc in altul, se intorceau la locul parasit, apa ii tragea in sus, funiile li se incolaceau pe picioare ca niste serpi, dar ei tot nu ieseau. Numai cind simtira ca le plesnesc ochii in cap, ca le explodeaza plaminii, numai atunci incepura sa urce, dar, cum pina la suprafata erau citiva metri, unii dintre ei simtira gustul apei de mare. Se agatara cu miinile de barca sapte tineri. Pareau petalele unei flori ciudate scoasa la aer de puterile marii. Facusera prima lor mare descoperire. Nadejdile, in sfirsit nadejdile incepeau sa se transforme in certitudini.

Si, pentru ca bucuria era prea mare, amurgul azvirli deodata asupra lor o puzderie de culori.

Ciresarii trasera barca la mal. Erau veseli toti. Le venea sa topaie de bucurie. Nici unul nu mai avea vreo indoiala. Descoperisera locul naufragiului, descoperisera epava. Epava nu era alta decit vechea barca pescareasca, esuata cu multi ani in urma, la inceputul secolului. Unul dintre supravietuitorii naufragiului vazuse cu ochii lui Palatul, turnurile albe ale

Palatului (puteau sa viseze ciresarii!). Il vazuse din locul acela, unde se scufundase barca. Palatul era linga ei. Si daca era linga ei, il vor dezgropa, il vor descoperi, il vor darui lumii.

Ionel se apara de privirile tuturor. Isi ducea miinile la ochi si striga:

― Nu l-am descoperit eu! Ursu l-a vazut primul. Eu l-am vazut in alta parte, in vis, in priviri. Nu stiu. Dar l-am vazut. Nu cu ochii, cu inima.

― Unde e? Unde e? intreba Lucia. Nu poate fi decit aici, linga noi. De cite ori am trecut cu barca pe deasupra lui, de cite ori am inotat in apropierea lui!

― Vreau sa-l vad acum, noaptea, sopti Maria. Nu in vis, nu in imaginile visului. Vreau sa-i vad contururile in apa, tremurind sub razele lunii. Oare acesta e visul meu acum?

― Daca n-ar fi fost pinza aceea alba pe vas, spuse Dan. Si daca marea n-ar fi fost vijelioasa! Si daca Ionel n-ar suferi si de putin romantism!

― Si daca nu ne-am fi dus cu piatra la Histria! isi aminti Lucia.

― Adica daca Tic n-ar fi descoperit si redescoperit piatra, ca sa stim pe ce lume ne aflam, zise Victor.

― Da, pentru ca eu n-am fost cu voi la Histria. Si daca Ursu n-ar fi facut atitea!

Ursu nu putea sa suporte laudele. Se feri si de asta data:

― Mai bine sa ne gindim unde poate fi De ce n-am vazut nimic pina acum?

Era o noua chemare la realitate. Incepeau iar intrebarile.

― Oare vom avea deziluzii? se intreba Lucia. Stai! Victor! Peretele acela submarin din fata epavei? Tu spuneai ca s-a produs o prabusire recenta! Oare nu e zidul Palatului? Daca s-a prabusit in urma unui cutremur?

― Si de unde putem noi sti aceasta, Lucia? intreba Ionel. Cine a inregistrat cutremurul? In ce ziare, in ce tari, in ce limbi s-a scris despre cutremur?

― Dar de ce trebuie sa stim asta? striga Lucia. Trebuie sa rascolim peretele submarin, sa-l scurmam, sa facem cotloane, pina dam de ziduri.

Parerea lui Victor era alta. Dar nu voia s-o destainuie in toiul acelei bucurii.

― Poate e un palat, poate sint numai niste turnuri, poate niste monumente, zise el. Ceva insa este.

― Si-l vom scoate la lumina, se inviora Dan. Il vom arata lumii. Cine-a spus asta? Parc-am auzit vorbele acestea adineauri.

Victor ceru tacere. Se stradui sa-si ascunda o anumita neliniste inainte de a vorbi:

― Da Miine trebuie sa incepem explorarea dis-de-dimineata

― Daca n-o sa dureze vijelia, il avertiza Ursu inca o data. Pentru ca va fi vijelie la noapte.

Dar noaptea se ivise. Flutura in jurul lor. Ii invaluia in intuneric.

― Ne vom supune vremii, continua Victor. Vom explora portiunea din fata corabiei si, in primul rind si foarte riguros, peretele submarin. Daca nu se afla acolo dezlegarea tainei atunci nu vad unde se poate afla. Aratarea de piatra s-a ivit in fata corabiei, iar epava corabiei e descoperita. In alta parte unde poate fi pagina noastra? Sau

― Sau ce? sari Lucia, care devenise visatoare, romantica.

― Sau acel ceva a fost o nazarire O aparitie fugara

― Imposibil! tipa Ionel. Daca l-ar fi vazut un singur om, dar atitia oameni l-au vazut. Si cu unul dintre ei am stat de vorba noi doi.

― Stiu, Ionel. Cred chiar mai mult. Ca martorul nostru nu a avut o vedenie. Pe vijelia aceea, daca i se nazarea ceva, nu putea fi decit ceva inspaimintator, nu o izbucnire alba de marmura, batuta de talazuri. Iti amintesti? Nu plutea deasupra talazurilor ca fotografia ta, ci era acoperita si descoperita de talazuri.

― Atunci de ce ai indoieli? Ce fel de aparitie fugara?

― De ce n-a vazut-o nimeni pina intr-o anumita epoca, de ce n-a mai fost vazuta de nimeni dupa acea epoca? Nu vreau sa va ranesc bucuriile, vreau sa va feresc de deziluzii. Miine vom cerceta, poate vom descoperi ceva si pina miine nu mai este mult.

― Crezi c-a fost un animal marin gigantic, un casalot alb? intreba Lucia.

― Avem nevoie de odihna. Nu va ginditi? Miine va fi prima zi in care vom pleca spre o certitudine! Pina acum am cautat sperante.

― Dar ce-i cu tine, Victor? il intreba Lucia. Crezi sau nu crezi?

― Nu stiu, Lucia. Sint groaznic de obosit. Avem toti nevoie de odihna. Va trece si noaptea asta si va veni prima dimineata.

Toti voiau sa treaca mai repede noaptea. Dar se intimpla cu ei ceea ce se intimpla, oriunde si oricind, oricui traieste apropierea unui mare vis. Timpul se scurgea ca dintr-un orologiu obosit. Isi eterniza secundele. Din fericire le veni in ajutor somnul.

Vijelia se pregatea undeva in tacere. Raspindise in aer adieri calde, inselatoare. Urgia ei tremura insa in adincurile marii, asteptind explozia. Valurile erau inca timide si cintau ademenitor. Dar cit de mult voiau sa se prefaca in talazuri

Fata care se indragostise de luna si se mare plutea in larg pe barca ei de culoarea valurilor. Dansa printre coloanele de marmura, pe care inchipuirea ei le scotea din apa. Auzea in departari si o melodie stranie care se apropia se apropia

Cerul dadu brusc primul semnal. Un fulger despica bolta. Melodia stranie si indepartata deveni dintr-o data vuiet. Valurile se zvircolira de citeva ori, apoi se prefacura in talazuri. Primul talaz azvirli barca in larg. Fata se facuse una cu barca. Se aprinse al doilea fulger. Si imediat dupa el un altul. Apoi se rostogoli din cer spre pamint un bubuit infricosator.

Tic isi duse, in somn, miinile la urechi. Plumbul somnului ii ingreuna trupul, pleoapele. Lumina fulgerului ii rani insa ochii inchisi. Ca prin vis se ridica in picioare. Cu miinile intinse ca un somnambul, porni spre cortul celalalt. Maria nu era acolo! Iar cind iesi afara, lumina unui fulger ii arata intr-un loc, la marginea marii, pustiul. Fugi inapoi spre cort, pentru a-l trezi pe Ursu. Nu mai era nevoie. Toti iesisera afara, in noapte, in vijelie.

― Maria! tipa Tic printre tunete. Maria! Barca!

Ursu astepta o clipa, apoi tisni ca un fulger dupa lumina unui fulger. Nu fugea pe nisip. Fugea pe marginea marii, prin apa pina la glezne, pe care valurile i-o ridicau uneori pina la piept. Barca era purtata spre larg de talazuri. Salta pe crestele albe de spuma si cobora in gropile negre ca noaptea.

Maria se tinea, cu puterea disperarii, lipita de fundul barcii. Visul alb de marmura se preschimbase in cosmar. Talazurile o azvirleau parca spre fulgere, iar apoi o coborau in prapastii fara fund.

Undeva insa o privire de foc asistase iarasi la nasterea Afroditei. Aceeasi apa, aceleasi valuri, aceleasi valuri de spuma voiau s-o ucida. Imaginea crimei cutremura privirile.

Pe malul marii, acolo unde apa se intilnea cu pamintul, acolo unde nisipul era mai tare, Ursu fugea, urmarind fulgerele si marea.

Un talaz inspaimintator rasturna barca! Al doilea o desparti pe Maria de barca. Al treilea o lua pe creasta, o purta ca pe o frunza, apoi o azvirli in neant. Se impotrivi furiei ucigatoare. Un fulger complice ii descoperi un talaz. Se feri de el, strapungindu-l jos, la baza, ca o sageata. Al doilea talaz o intoarse si o insuruba in adincuri. Se impotrivi iarasi cu toate puterile. Un alt fulger lumina peretele de apa care se prabusea peste capul ei. In aceeasi clipa simti doua brate puternice ridicind-o de la marginea gropii, purtind-o prin apa. Cind simti pamintul sub picioare, se lasa inerta, pentru ca voia s-o doara strinsoarea bratelor straine. Si se lasa purtata in noapte, si numai cind auzi strigatele lui Tic, rasunara soapte la urechile ei.

― Tot timpul ti-am simtit bataile inimii.

Si Maria cuprinse cu amindoua miinile fata care o cauta.

In mare, Ursu se lupta cu talazurile. Era o lupta titanica intre om si natura. Strapungea talazurile, sarea peste ele, se lasa purtat de ele. Pina ajunse barca. Pe Maria o vazuse purtata in brate printre fulgere. Cind se inapoie la corturi, o cauta pe Lucia cu miinile si o chema spre el. O strinse la piept si trupul lui dur, rece, ud cutremura trupul ei mladios si fierbinte.

CAPITOLUL XIII

Ziua goni vijelia din aer, dar nu izbuti sa potoleasca furia marii. Cerul era albastru, de cristal, soarele era darnic in lumina si caldura, dar marea continua sa se agite si sa geama inaltind talazuri uriase si cascind prapastii fara fund. Baietii erau toti pe marginea marii, asistau neputinciosi la razvratirea ei.

― Parca ar sti ca vrem sa-i smulgem taina si se apara, zise Ionel.

Era vreunul dintre ei care sa nu fi gindit aceasta de zeci de ori?

Somnul noptii il inzdravenise pe Victor. Gindurile i se limpezisera, fata i se luminase. Tacea insa si nu-si lua privirile de la talazuri. Parca ar fi cautat in ele dezlegarea enigmei care-i framinta pe ciresari.

Dan se lasase cuprins de pasiunea margeanului. Vijelia noptii si a diminetii inundase plaja cu margean. Inainta pe nisipul ud in genunchi si scormonea fara incetare prin tufele verzi aruncate de apa la mal. Din cind in cind tresarea si se ferea de stropii de apa cu care-l improsca un val mai cutezator.

Tic il urmarise o vreme cu privirile, apoi se intoarse catre Ursu, care se lungise pe nisip.

― Asta-i o boala, Ursule. Sa nu cumva sa ridici o margica de jos. Imediat te contaminezi. Incepi cautarea cu soarele in fata ochilor si o termini abia cind simti soarele pe ceafa.

― Daca asta-i o lege, ii raspunse Ursu, atunci n-ai decit sa te intorci cu ceafa la soare, dupa ce ai cules citeva boabe.

― Si noi ce facem acum? intreba Tic. Intotdeauna sint in conflict cu natura. Stai! Voiam sa te intreb ceva. Cum ai prins barca?

― Mai bine sa nu ma intrebi, Ticusorule. Cistigarea ei, acolo la concurs, a fost un fleac, o floare la ureche. De citeva ori am crezut ca n-o sa mai simt pamintul sub picioare.

Tic isi duse mina la ochi auzind vorbele lui Ursu. Voia parca sa alunge o vedenie.

― Trebuia s-o lasi dracului, Ursule! Daca ai vazut ca Maria a scapat Nebuna! Idioata! Daca ai sti ce spaima am tras! Cind am vazut-o adusa de ala in brate, intii mi-a sarit inima, dar, pe urma, cind am vazut ca misca, zau daca n-am vrut s-o trag de par.

― Asta de bucurie, Ticusorule. Ti-am vazut eu chipul cind ai intrat in cort.

― Lasa ca ti l-am vazut si eu pe-al tau nu numai in cort si afara Ei, dar ce rost mai are sa ne amintim? Ce ne facem? Tu crezi ca se termina repede vijelia?

― Nu mai dureaza mult. Dintr-o data se potoleste marea. Nici n-ai timp sa vezi cu ochii Hai, ca ne cheama Victor.

Victor le facea intr-adevar semne. Cind ajunsera linga el, le arata cu mina o regiune a ochiului marii, unde se ridicau cele mai mari talazuri.

― Uita-te bine, Ursule! Acolo e peretele nostru. Nici nu mai trebuie sa-l cercetam.

― Din locul nostru se vedea mai bine, ii raspunse Ursu. Din fata, nu de pe coasta.

― Si ce crezi? se amesteca Ionel. Cu binoclul tau de aur

― Nu e nevoie de binoclu Da, peretele e aproape drept si acum, lovit de talazuri, pare si mai drept. Stiu eu ce-o fi cu el? Dar am vazut ceva. Niste pete galbene, jos, la baza peretelui.

― Epava ai zarit-o? il intreba Victor. Noi numai banuim unde este.

― Nu! N-am vazut-o nici eu. Si, daca nici asemenea talazuri n-o descopera, inseamna ca nu prea sta acolo pentru a fi vazuta.

― Si petele galbene? il iscodi Ionel. Variatii de culoare sau

― Cu bombardamentul de nisip pe care-l fac valurile mai poti vorbi de variatie de culoare? Nu. Eu cred ca sint niste 'ceva', dezgropate de valuri, de furia valurilor. Poate niste bolovani. Numai ca au o anumita forma.

― Ce fel de forma?

― Patrata. Fiecare pata e asemanatoare cu cealalta. Ma gindesc ca sint bolovani, pentru ca ramin ficsi. Uneori ii acopera nisipul, alteori ii descopera. Stiu eu? Poate ca-s niste bolovani simpli si atita tot. In orice caz, o sa avem ce scurma acolo pina dam de ei.

― De ce sa scurmam? intreba Tic. Crezi ca o sa-i acopere nisipul?

― Nu cred. Sint sigur. Ieri de ce nu i-ai zarit? Pentru ca erau acoperiti de nisip. Cind o sa se termine furtuna, o sa fie si mai ingropati.

― Si daca e zidul unei cladiri? Daca e zidul Palatului nostru? se aventura Tic, o clipa, cu imaginatia.

― Inseamna ca Palatul a fost zidit in mare, in apa, ii raspunse Ionel. Ceea ce nu cred. Numai daca teoria prabusirii de care vorbeai tu, Victor, se confirma.

― Ceva totusi s-a intimplat! S-a intimplat. S-a intimplat, repeta Victor ca un refren. Parca-ar fi izbit cineva in mal cu o sabie uriasa, despicindu-l in doua. O parte a daruit-o marii, cealalta a ramas tarmului. Aici s-a petrecut totusi o prabusire. Si, in cazul acesta, nu inteleg un lucru. De ce n-am gasit nimic, nici un semn de piatra, pe platoul submarin pe care-l putem numi plafonul peretelui? Adincimea e mica, orice semn s-ar putea vedea si cu ochii.

― Poate pentru ca s-a asternut un stat de nisip deasupra, sugera Ionel.

― Dar de ce, de ce apa n-a dislocat zidul? De ce n-a azvirlit la mal nici un semn?

― Care zid? sari Ionel. Unde vezi tu zid?! Sau ai descoperit ceva ce nu stim noi?

― Nu! N-am facut decit sa formulez o idee Stati! Oare e posibil? Ursule! Unde e bolovanul pe care l-ai gasit in lac?

― E linga cort. Dar nu mai este nevoie sa-l aduc. Petele pe care le-am vazut seamana cu el. Si la marime si la culoare.

Victor alerga totusi dupa bolovan. Nu reusi insa sa-l ridice. In loc sa vina bolovanul la ciresari, se dusera ciresarii la bolovan. Din nou il intoarsera pe toate fetele, din nou il studiara. Aerul cald il uscase. Nisipul care-i umpluse scobiturile incepea sa curga. Tic aduse un cearsaf, iar Ursu rostogoli bolovanul pe el. Il curatira de nisip cu miinile, cu marginile cearsafului, cu niste tulpini de ciulini gasite in apropiere. Victor il sterse pe toate fetele cu batista si, cind se uitara din nou la el (Tic il denumise bolovanul ferches), descoperira pe una dintre fete citeva semne incrustate in piatra, niste semne ciudate, ca niste litere dintr-un alfabet necunoscut. Uimirea le incilcise privirile, emotia le zgindarea inimile.

― Ce semne pot fi acestea? se intreba Victor. Fragmente dintr-o inscriptie nu sint, pentru ca se afla exact in mijlocul fetei. Dar nu seamana cu nici un semn din alfabet pe care-l cunosc. Nu e nici latin, nici grec, nici paleoslav, nu, nici gotic Sau stiu eu? Ce semne pot fi, ce reprezinta?

― Dar daca sint semne figurative, intreba Ionel. Poate ca sint imaginea unei fiinte, a unui lucru

― Va lamuresc eu indata, ii asigura Tic. Stati putin sa le copiez pe o foaie de hirtie.

Cele doua fete stateau in cort. Maria traise senzatia deplina a groazei, abia dupa ce fusese salvata. Oboseala o adormise repede. Un cosmar o trezi dupa citeva ore de somn si de atunci nu mai reusise sa adoarma. Amintirea clipelor prin care trecuse o umplea de groaza. Fusese la un pas de moarte. Dimineata o gasise desfigurata, incercanata, tremurind din tot corpul, ca zgiltiita de friguri. Lucia ii cautase niste calmante, o frectionase cu alcool, incercase s-o linisteasca, si, pina la urma, hotarise in sinea ei sa ramina la capatiiul Mariei. Era convinsa ca, inaintea oricarui leac, Maria avea nevoie de o prezenta omeneasca linga ea. Isi simti mina prinsa si strinsa ca intr-un cleste. Ramasera asa ore intregi, pina ce fata Mariei se elibera de spectrul groazei si respiratia ii deveni mai linistita.

― Multumesc, Lucia, sopti ea. Prin ce-am trecut! Nu atunci, acum

― Nu trebuie sa te gindesti, ii spuse Lucia poruncitor. Intelegi? Nu trebuie sa te mai gindesti! Uita! A trecut!

― Asta incerc. Nu fac nimic altceva. Si de ce? De ce?

― Baietii sint in plina activitate. Cerceteaza marea cu ajutorul talazurilor.

― Inca nu pot sa ma gindesc la ei, Lucia. Mai vreau sa ramin putin in amintire. Pentru ca e ceva cald, luminos, acolo. Oare pot sa-ti spun?

Isi aminti si Lucia ceva si isi duse cu un gest instinctiv miinile la piept.

― Stii ca mi-ai daruit o clipa frumoasa, Maria? Poate cea mai frumoasa din viata mea. Oare pot sa-ti spun? De ce ma ustura obrajii?

― Si pe mine ma ustura, Lucia. Si obrajii, si palmele, si Stiu c-as fi mai senina daca ti-as spune. Cred ca as fi in stare sa cint. Nici nu stiu de cind n-am mai cintat Dar e atita prostie, atita nebunie! Nici macar vis nu e. Dar trebuie, pesemne, sa trecem o data toate prin asemenea clipe si atunci, visam cu ochii deschisi si devenim proaste, si infumurate, si nebune Si iluzii, Doamne, cite iluzii poate sa-si faca un om! Nici nu stii cit de fericita sint ca pot sa-ti vorbesc astfel. Inseamna ca m-am dezmeticit, nu?

Lucia ridica din umeri. Nu stia ce sa raspunda. De unde sa stie? Nu voia sa fie creditoarea unei taine. Aceasta o stinjenea cel mai mult.

― Nu stiu, Maria. Daca viata ar fi continuarea unei simple clipe Eu acum cred, cred nebuneste. Stiu ca iubesc si cuvintele mi se par meschine si parca ma sfisie pe dinauntru. Stiu si ce simte el, pentru ca-mi daruie toata simtirea. Dar nu stiu, nu stiu ce va fi mai tirziu pentru ca viata nu e continuarea unei singure clipe.

― Si nici nu poate fi, Lucia. Pentru ca toti crestem. Firul devine planeta, mugurele, frunza, bobocul, floare. Crestem, dar nu mai sintem aceiasi. Noi poate ne simtim la fel, dar altii ne simt altfel, asa cum ii simtim si noi. As vrea sa dorm, nu acum, Lucia, acum m-am trezit prea tare. De aceea as vrea sa dorm, ca sa mai visez o data. Nu stiu daca emotia si infiorarea unei clipe se repeta vreodata in alta clipa. Poate ca ramin unice. Dar sint frumoase, Lucia, pentru ca sint blinde si crude, pentru ca sint reci si fierbinti, pentru ca sint vis si realitate. Si eu sint o neghioaba, pentru ca vreau sa ma aseman cu o petala rupta dintr-un trandafir. De ce o petala, de ce rupta, de ce dintr-un trandafir? Ah, senzatiile acestea de gust, de culoare Tu nu le simti in gura, in priviri, cind te intilnesti c-o amintire?

Lucia cauta, cauta ceva inauntrul ei, dar nu-si amintea decit friguri si fierbinteli.

― Nu stiu, raspunse ea. Eu am amintirile aproape, Maria, inca sint prezente, inca nu se prefac in amintiri si nici nu as vrea aceasta. Ne uitam cind vrem unul la altul si mi se intimpla uneori sa cred ca aceasta e cea mai mare fericire a vietii. Aseara i-am simtit bratele reci, dure, si amintirea lor m-a infrigurat toata noaptea. Dar cind mi-am amintit in zori ca inainte de a se scufunda in apa s-a uitat la mine si a ris, fara sa stie de ce si, apoi, cind a iesit afara iar s-a uitat la mine si iar a ris fara sa stie de ce cind mi-am amintit acestea, am simtit niste valuri pe dinauntru si am adormit cu ginduri de copil.

Maria inchisese ochii. Clatina incet capul, si-l clatina, si-l clatina

― De cind sintem prietene? intreba ea. Dintotdeauna. Ne-am jucat prin iarba de-a busilea, probabil ca si mai inainte ne-am intilnit in carucioare Totusi, niciodata nu ne-am spus totul Oare de ce, de ce?

― Acum iti inchipui asta, Maria. Si mie imi venea sa cred la fel. Dar eu stiu si trebuie sa stii si tu ca ne-am spus totul. Tot ceea ce am trait pina acum. Toate bucuriile, toate supararile. Acum ni s-au imbogatit, Maria, si unele, si altele. Si ni se pare ca intotdeauna am fost la fel de bogate si ni se pare ca am uitat sa ne cunoastem toate bogatiile.

― E adevarat, e adevarat, e adevarat! Stii la ce ma gindesc, Lucia? Ma gindesc ca poate chiar astazi, peste o ora, poate, sau miine ― stiu eu cind? ― imi voi aminti ceea ce am discutat si voi rosi si ma voi rusina. De pe acum incep. De ce? Oare sint anumite lucruri care trebuie sa ramina numai ale noastre? Dar cei care le scriu in carti de ce nu le pastreaza pentru ei? Nu e o lege si vezi, vezi Poate pentru ca sint proasta Stii ce vreau? Vreau sa uit ca am discutat! De ce?

Se imbujorase si Lucia. Obrajii ii ardeau, degetele ii tremurau.

― Nu esti proasta, dar acum esti rea, esti cruda! Pentru ca esti sincera, Maria, atit de sincera, ca nu-mi voi cauta alta prietena in viata. As vrea si eu sa uitam Poate ca miine sau chiar azi ne vom aminti discutia aceasta, tu vei simti arsuri, eu voi simti friguri, dar clipa va trece si pe urma vom uita de ea si ne vom aminti cum ne-am certat cind Tic a sarit in apa si ne-a stropit, cum ne-am strins miinile cind Victor a dezlegat taina castelului celor doua cruci, cum cum ne-am marturisit odata niste ginduri ale unor clipe care ne ajuta sa crestem

― Iar eu as vrea, zise Maria in soapta, sa se repete clipele, sau sa mai intirziem noi in ele, sa nu le facem prea repede amintiri. Mi-e teama sa nu le pling cindva iuteala Mi-e teama sa nu parasesc prea repede adolescenta nu de teama viitorului, de teama sa nu regret odata graba Cu fiecare clipa ne intilnim o singura data in viata Hai sa iesim afara, Lucia! Hai sa ne mai strecuram o data in vise!

Tic il gasi pe asistent lungit pe un cearsaf, aproape de cort. Incolacea pe un mosor de metal un fir de ata pescareasca. Alaturi de el, in nisip, ardea de multa vreme o tigara. Scrumul neatins arata ca o dusese poate o singura data la gura. Aparitia vizitatorului il surprinse. Prin urmare nu-l vazuse, desi nu se putea sa nu fi aparut macar de citeva ori in raza vederii sale.

― Mai intii vreau sa va multumesc, spuse Tic, fara nici un accent fals in voce.

― Mi se pare ca si asta-noapte

― Nu! il intrerupse Tic. Asta-noapte v-au multumit altii. Eu mi-am pierdut pentru prima oara firea Si, daca m-ati cunoaste, ati intelege ce pret are aceasta marturisire.

Asistentul zimbi fara voia lui si cauta un pretext pentru a-si intoarce fata:

― Da, se potoleste vijelia. In mai putin de jumatate de ora

Tic il intrerupse inca o data. Si din nou vocea lui rasuna grav:

― Fiinta pe care ati salvat-o e sora mea!

Asistentul ii arunca o privire fugara, parca pentru a-i verifica spusele, apoi incepu sa invirteasca ghemul de ata. Se simti deodata stingaci si lucrul acesta il infurie. Isi aminti brusc primele vorbe ale musafirului, ridica din umeri si-i adresa citeva cuvinte banale:

― Oricui i se poate intimpla Oricine are datoria sa-si ajute semenul Am citit o carte in care un om a sarit dupa altul in apa ca sa-l salveze numai din instinct. Nu stia sa inoate.

― Stiu. Am citit-o si eu Si s-a inecat. E un simbol.

Asistentul isi aminti iarasi primele vorbe ale lui Tic.

― Mi se pare ca vrei sa discutam altceva, il invita el. Dupa cum vezi, n-am nici o ocupatie speciala. Iti stau cu placere la dispozitie.

― Va multumesc. Dar sa stiti ca asta nu ma scuteste sa adaug ca sora mea e o neghioaba si o Ar fi trebuit sa-i faceti morala dupa aceea Si mai aveti timp.

Gazda se inrosi pina in virful urechilor. Ii era ciuda ca se tradeaza fata de musafir.

― Da! Se potoleste vijelia Mi se pare ca ti-am mai spus. Ce virsta ai dumneata?

― Nu prea are importanta, pentru ca sint precoce.

― Dar iti dai seama ca prin aceasta afirmatie te declari copil? Precocitatea caracterizeaza o anumita virsta.

― Multumesc. Iar eu pot sa afirm ca nu sinteti chiar atit de batrin pe cit vreti sa pareti.

Asistentului ii convenea cursul pe care-l luase discutia. De aceea il incuraja:

― Nicidecum. Chiar imi face placere. Uneori, cind vad copii batind mingea pe strada, sau pe maidane, mai ca-mi vine sa trag si eu un sut, asa pe furis.

― Pe furis!? se mira Tic. De ce? Si mai ales de ce n-o faceti? Eu n-as sta la indoiala. Ma gindesc la viitor, cind voi avea virsta dumneavoastra.

― La virsta dumitale toti ne inchipuim asa viitorul.

― Inseamna ca pe undeva se comite o tradare ca sa folosim persoana a treia

― Cum ai spus? tresari asistentul. Adica dumneata esti putin cam precoce

― Atunci cind gasesc un prilej, raspunse Tic.

― Cu profesorii cum te porti?

― Foarte disciplinat. Model de cumintenie in clasa si in manifestarile exterioare. Pe strada ii salut politicos In discutiile particulare insa cam precoce Dar dumneavoastra cum va purtati cu studen tii?

Tic facuse pauza cu vadita intentie, observindu-si foarte atent interlocutorul. Sesizindu-i tresarirea, cauta repede s-o dreaga:

― Daca doriti, pot sa trec imediat la al doilea obiect al vizitei mele. De altfel e si timpul

Marea intr-adevar se linistise brusc. Parca ar fi fost asa intotdeauna. Gazda facu un gest catre musafir, invitindu-l sa-si expuna scopul vizitei.

― E cam profesional, se scuza ciresarul de la bun inceput. Am gasit ceva intr-o carte, niste semne aiurite. Poate ca reusiti dumneavoastra sa le descifrati.

Tic ii intinse hirtia pe care reprodusese intocmai semnele de pe piatra.

Asistentul intoarse foia de hirtie in toate directiile.

Tic ii arata cum trebuie s-o tina. Dar si dupa acea asistentul continua s-o intoarca. O rotea in fata ochilor inchisi, facind vadite eforturi de memorie si clatina mereu din cap cind a afirmatie, cind a negatie.

― Ei, bine! il dascali gazda cu degetul. Ca sa-ti pot raspunde sigur, trebuie sa-mi spui mai intii de unde ai copiat semnele si apoi de ce tii atit de mult sa stii ce reprezinta. Adica sa nu mai faci aici elogiul indiferentei. Da?

― Pur si simplu nu am dezlegarea sa vorbesc.

Asistentul il privi cu compatimire:

― Nu-ti dai seama ca accentuezi si mai mult un mister pe care vrei sa-l ascunzi?

― Nu stiu ce sa fac. V-as ruga sa-mi inapoiati foaia de hirtie.

― Aceasta se cheama antiprecocitate. Din moment ce ma preocupa semnele, e evident ca le cunosc. Si chiar daca nu le-as cunoaste, a le memora ar fi o jucarie Iti mentii incapatinarea?

― Nu e incapatinare, e intelepciune.

― In fata unui asemenea 'intelept' nu mai pot insista. Dar vreau sa-l avertizez, dupa cum vezi folosesc persoana a treia, ca atitudinea lui ar putea insemna o cumplita neghiobie.

― De ce vreti neaparat sa stiti 'unde' si de ce? Nu ajunge ca v-am aratat semnele? Sau macar de-ar ramine o singura intrebare, desi nu cred ca as accepta-o.

― Ti-am dat un avertisment. Sa ti-l traduc. Daca semnele acestea sint luate dintr-o carte si descifrarea lor se doreste din joaca, nu inseama nimic. Dar, daca sint luate din alta parte, adica daca se vad pentru prima data si se incearca descifrarea lor pentru ca exista si alte semne asemanatoare gasite in aceleasi imprejurari, atunci, ei bine, atunci ne putem afla in pragul unei descoperiri de o importanta exceptionala pentru istoria noastra. De aceea nu sint in stare sa-ti dau o explicatie precisa Poti sa-mi raspunzi la o intrebare: Ati gasit semnele pe un inel?

― Nu, raspunse Tic uimit.

Uimirea ii confirma asistentului sinceritatea.

― Atunci intr-adevar e vorba de o descoperire extraordinara. Eu nu vreau sa culeg nici un merit. Daca vreti, imi spuneti, daca nu, nu. Mai cu seama ca sint si in vacanta. V-as propune sa va ginditi bine la ceea ce faceti. Uite, scriu pe hirtia voastra, pe verso, doua nume. E vorba de doua persoane, cele mai competente din tara in materie, care ar da foarte mult sa stie ce e cu semnele voastre. Adresati-va lor.

Asistentul scrise pe hirtia lui Tic doua nume. Cind Tic le citi, facu ochii mari. Cele doua persoane erau tatal Laurei si tatal prichindelului. Ramase citeva clipe in incertitudine, apoi se hotari. Pleca spre corturi cu toata viteza.

Ciresarii erau pe mare, in punctul unde o geamandura sferica indica locul epavei.

Barca in care stateau cele doua fete si Dan parea fixata de fund, nu trebuia ca in alte dati sa fie mentinuta intr-un anumit perimetru, cu ajutorul lopetilor. Tic sari in apa si, din citeva miscari ale bratelor, ajunse la barca. Mai intii hotari sa-si satisfaca propria-i curiozitate si dupa aceea s-o atite pe-a celorlalti.

― Cu ce-ati ancorat barca? intreba el. Nu cumva cu bolovanul misterios?

― Ba chiar cu el, ii raspunse Dan. Si, ca sa fie mai bine fixata, Ursu a mai adaugat un bolovan. Nu vezi? Parca am sta in virful unui turn.

― De unde a luat Ursu bolovanul? Aaa! Din apa. Si n-ati gasit nici un semn pe el?

― Esti cam zgircit in pretentii, iubitule. Un semn! Vreo trei, patru semne Mai precis, trei. Stai! Nu te speria. Victor a dibuit unul sau doua si pe urma s-a dumerit si asupra celorlalte.

― Asta nu se poate! se rasti cel din apa. Tu stii ce reprezinta aceste semne?

Dan, apoi Lucia si Maria slabira o clipa cordoanele de siguranta ale scafandrilor (de fapt acestia erau la suprafata apei in acel moment), pentru a-l privi pe Tic si, mai ales, pentru a pricepe cauza agitatiei lui.

― Dar tu stii? il intreba Lucia. Daca stii de ce nu ne spui? Urletele nu exprima ginduri, Ticusorule, ci instincte. Stii ceva?

Tic reusi intre timp sa se salte in barca. Nu pierduse insa nici un cuvint din spusele Luciei. De aceea parea cam dezarmat cind se pomeni printre pasagerii barcii imobile.

― Nu stiu nici eu ce reprezinta, dar se pare ca, in anumite combinatii de timp si de loc, inseamna ceva extraordinar. Nu cumva bolovanii sint dispusi in forma de cerc?

― De cerc?! se mira Dan. Pentru ce? Ca la sanctuarele de la Gradistea Muncelului?

― Nu stiu, zise Tic. Dar am mai auzit ceva despre un inel. Inelul nu e ca un cerc?

― Inelul poate sa aiba si o piatra, raspunse Maria. Dar mai bine intreaba-l pe Ursu! Uite-l ca vine cu o noua piatra de inel.

Ursu venea spre barca, incadrat de Victor si de Ionel. Inota pe spate. Nici ochii nu-i ieseau din apa, din pricina greutatii pe care o avea in miini si care-l tragea la fund. Tic nu vedea ce anume cara prietenul sau, dar isi inchipuia ca nu poate fi decit un bolovan asemanator celui de pe care copiase semnele. Bolovanul, spalat bine de furia apei, isi divulga imediat incrustatile. Erau tot trei semne, intr-un fel asemanatoare cu cele pe care le cunostea Tic si cu celelalte pe care nu le cunostea, din cauza ca piatra aceea fusese transformata in ancora. La vederea lor, Tic nu mai ezita. Povesti pe scurt, in rezumat, convorbirea pe care-o avusese cu asistentul, adica ultima parte a convorbirii. Nimeni nu-si ascunse uimirea in urma celor auzite. Numai Victor avea alta parere si nu intirzie sa si-o expuna:

― Problema aceasta o putem discuta si rediscuta in liniste la noapte. Liniste e un fel de a spune. Poate ca va fi foarte aprinsa si vehementa. La noapte insa nu putem, din pacate, sa facem nici un fel de cercetare in apa. Asa ca propun aminarea discutiei si continuarea cercetarilor. Sa nu uitam ca vijelia ne-a mincat toata dimineata. Acum imi dau seama ca ar trebui sa facem o lozinca uriasa, care sa se vada de pe Gorgan. Timpul e foarte scurt. Fixati-va in fata ochilor imaginea lozincii: 'Atentie! Timpul fuge! Nici o secunda irosita!'

Tic si ceilalti il cunosteau prea bine pe Victor, ca sa nu-si dea seama din felul in care acesta vorbise ca se petrecuse in el o mare schimbare. Da, Victor era vesel, era bucuros, era nerabdator. Prin urmare, se apropia clipa marii descoperi. Nimeni nu se impotrivi propunerii lui. Isi simteau toti conducatorul, si-l simteau activ, viu, lucid, plin de idei.

― Pentru usurarea si sistematizarea cercetarilor, continua Victor, propun sa ne impartim in trei echipe. Cei din barca ― prima echipa ― cu sarcina de a stringe rezultatele, de a le studia, de a calcula, de a gindi, si de a ne infatisa in orice clipa, pe o harta, o imagine precisa a fundului. A doua echipa ― scafandrii fruntasi, Tic si Ursu ― cu sarcina sa cerceteze peretele submarin si sa scoata de acolo toti bolovanii care ni se vor prabusi in cap in timpul discutiei de la noapte. A treia echipa ― Ionel si oratorul de circumstanta, de altfel simpatic si vesel, uneori chiar inteligent, ca sa dovedesc influenta lui Tic, influenta verbala ― va studia regiunea din jurul epavei, mai precis partea dintre epava si zid, pentru ca taina nu poate fi ascunsa in alta parte. Ori in zidul subteran, ori intre zid si epava, daca admitem teoria unei prabusiri recente Dan! Semnalul! Cu trompetele inimii. Deocamdata n-avem nevoie de flaute si de viori, dar sint convins ca nu peste mult timp ne vor cinta la ureche; poate vom dori si harfe si Gata! Toti. Pentru ultimul asalt!

Oare era ultimul asalt? Dar cine-si mai punea aceasta intrebare? Chemarea lui Victor, siguranta din vocea lui, bucuria din privirile sale, veselia gesturilor sale ii molipsise pe toti. Intr-adevar, parca se dadea un asalt in ochiul acela de mare. Scafandrii parca aveau aparate de oxigen cu ei. Cite recorduri de copii, de juniori, de seniori n-au cazut in acea zi! Marea era iscodita in toate ascunzisurile ei. Si parea atit de invinsa, ca nu mai opunea nici o rezistenta. Apa ei se transformase intr-o oglinda. Reflecta inaltimi albastre si tinerii, coborind in adincurile ei, pareau ca se ridica spre acele inaltimi.

Ursu dezgropase un alt bolovan si, ca sa-si usureze munca de scafandru, il lasase acolo, pe fund. Se ridica apoi la suprafata, lua un capat de funie si se repezi iar in adincuri. Funia inconjura bolovanul intr-un nod strins, care se prelungi cu un colacel ca o toarta. In acel colacel isi potrivea Ursu glezna, cind trebuia sa scormoneasca peretele. Greutatea il tinea pe fund, nu trebuia sa-si mai piarda vremea razboindu-se cu apa care-l impingea sus, la suprafata.

Vorbele lui Victor nu cerusera numai eforturi, graba, rezistenta. Ele impusesera un anumit stil de lucru, sigur, economic, care sa nu duca la epuizare. De citeva ori, Victor tempera zelul lui Tic in doborirea recordului de rezistenta pina la o anumita virsta, si intentiile aceluiasi Tic de a-l antrena si pe Ursu pe acest drum.

― Nu vreau sa ne tragem sufletul la noapte, zise el. Vreau sa fim veseli, sanatosi, poate va fi nevoie sa rezistam la anumite bucurii, care, Ticusorule, de multe ori te consuma mai rau decit bolile.

Tic il intelese, ii zimbi, asa cum stia el sa zimbeasca in marile clipe ale vietii, si trecu imediat la actiune. Adica ii facu o severa morala lui Ursu, care intirziase o groaza de timp intr-un cotlon sapat de miinile lui in peretele submarin. Drept raspuns, uriasul il prinse de mijloc, il salta in aer si-l azvirli undeva in apa. Tic avusese insa vreme sa-si refaca pozitia corpului, pentru a se pravali in apa ca o sulita scapata din cer.

Ore, ore intregi de activitate, de cautare, de iscodire, de hotarire. Parca niciodata marea nu primise un asalt atit de incapatinat. Si raminea docila, poate pentru ca era prea sigura de taina ascunzisurilor sale. Nici un val nu tulbura luciul oglinzii, doar departe, in larg, se iveau uneori dantele albe, ca o revolta impotriva monotoniei. Era oare marea atit de sigura de supunerea tainelor sale?

Scafandrii activau fara oboseala, se scufundau, cautau, ieseau la aer, iar se scufundau, apoi veneau la barca, pentru a da raportul. Atingeau cu degetul anumite puncte ale hartii mari, pe care Lucia o acoperise cu o coala transparenta de nailon, insotindu-si aproape intotdeauna gestul de citeva cuvinte:

― Loc cercetat. Adincimea, patru metri. Relieful variat. Nimic.

Fiecare rostea aceeasi fraza, numai dimensiunile variau uneori. Nimicul era rostit ca un punct obligatoriu la sfirsitul fiecarei propozitiuni.

Scafandrii erau veseli, se scufundau intr-una, aduceau aceleasi rapoarte si iar se scufundau, dar cei din barca, mereu cu harta in fata ochilor, se simteau cuprinsi de neliniste. Pentru ca se apropia amurgul, pentru ca trebuiau oprite cercetarile, pentru ca, mai ales, trebuiau, in mod firesc, sa se opreasca. X-urile de pe harta incetasera de mult sa mai fie X-uri. Erau toate cunoscute, dar nici unul dintre ele nu parea sa ascunda pagina marelui vis. Sau poate ca pagina aceea nu fusese scrisa, sau poate ca fusese rupta, ascunsa, distrusa, sau poate ca era o pagina inchipuita. Dan isi manifesta primul nelinistea.

― Ei sint veseli. Dar, dac-ar vedea ca noi harta, oare ce-ar spune?

― Nu stiu, ridica Lucia din umeri. Ma crucesc si eu. N-au mai ramas pe toata harta decit doua puncte neexplorate. Uite, aici in stinga epavei, si aici, la baza zidului, unde Ursu ne-a semnalat o oaza de vegetatie marina.

― Mi se pare ca se cerceteaza acum, isi aminti Maria. Uite-i! Vin. Toti, toti scafandrii.

Inca inainte de a ajunge la barca, Victor si Ursu taiara aerul cu miinile, ca si cum ar fi vrut sa traga o linie orizontala.

In limbajul conventional, stabilit dinainte, insemna ca nu exista nimic.

― Stiti, le spuse Dan scafandrilor in clipa cind se prinsera cu bratele de barca, s-a cam terminat cu harta. Se aseamana teribil cu cea a lacului.

― Cum poti sa spui asta? sari Lucia. Asemanarea e de principiu, deosebirile sint strigatoare la cer.

― Nu, draguto, o calma Dan. Nu ma refer la ceea ce iti inchipui tu. Ma refer la asemanarea, cum sa-i zic Programatica Adica nici un rezultat, nici un folos

― Cum gata cu harta?! se mira Tic. Am terminat toata regiunea? Si ei?

― Totul! ii raspunse Maria. Ne-a ramas numai sa razuim fundul.

― N-a mai ramas nimic necercetat? intreba Victor cu un ton prea linistit, de parca ar fi stiut dinainte raspunsul, de parca ar fi asteptat raspunsul pe care i-l dadu Lucia.

― Nu, Victor, se cam tingui ea. Ati facut o treaba nemaipomenita, dar

Era un dar trist, care nu se prea potrivea acelei superbe inserari, dar care exprima gindurile si simtirile tuturor. Nu ale tuturor, pentru ca Victor se lasase invaluit de fioriii amurgului. Inchise ochii si chipul lui prevestea parca o mare bucurie.

― Sa acostam, zise el dupa citeva clipe de tacere. Mi se pare ca totusi sintem putintel obositi si cel putin pe mine nu ma satura numai aceste culori superbe Daca am putea sa le tinem pe cer Nu! Cred ca ne vor desfata mai mult cele ale rasaritului Da! A asfintit, in sfirsit, o taina adica a pierit o taina Haideti! Pentru ca nici noaptea nu este fara de sfirsit.

Ciresarii isi adunau din nou gindurile in jurul unui foc de noapte. In ochii lui Victor dansul flacarilor parea vesel. In ochii celorlalti insa parea enigmatic, ca o lupta intre lumina si bezna.

― Expeditia noastra se apropie de sfirsit, incepu Victor. Eu, cel putin, ii simt sfirsitul aproape. Si cred ca si voi traiti aceeasi stare. Am colindat mult litoralul, am trait deziluzii, sperante, bucurii trecatoare, ne-am faurit vise, pe care ni le-au atacat mereu deceptiile, in sfirsit, n-am fost scutiti de nelinisti, de suparari Pina am ajuns aici, pina am ajuns in aceasta clipa decisiva A sosit momentul sa facem o recapitulare nu atit a expeditiei noastre, cit a rezultatelor la care am ajuns

Victor facu o pauza de citeva clipe de care profita imediat Dan:

― Chiar cu riscul de a ma considera un pesimist incurabil, vreau sa spun ca, in afara de de fragmentul acela de inscriptie, de bratul Afroditei si de bolovanii lui Ursu, eu n-am trecut altceva in jurnal. Vorbesc de rezultatele stiintifice ale expeditiei noastre, acelea la care cred ca te referi si tu, Victor, in primul rind.

― Si hartile noastre? adauga Lucia ofensata. Ele nu inseamna nimic?

― Ele nu constituie un rezultat, Lucia, spuse Ionel. Ele constituie un mijloc. Daca ne-am gindi la ele ca la un rezultat atunci as fi foarte trist.

― Da, hartile, parca-si aminti Victor. Eu inclin spre parerea lui Ionel desi n-are nici un rost sa dezbatem acum necesitatea lor. Un scop, un mijloc, o amintire Dan a infatisat rezultatele de pina acum. Nu cred ca a gresit sau ca a fost zgircit in aprecierile lui. Nu, Dan, eu te cunosc foarte bine. Tu nu esti ceea ce vrei sa pari. Esti poetul care-si verifica visele din jurnalul sau, sau din cartile pe care le va scrie cindva aici printre noi. Tu te lupti cu tine insuti, folosindu-te de noi, constient de riscul pe care-l infrunti. Eu iti simt, ti-am simtit mereu efervescenta dinauntru, in ciuda expresiei tale contemplative. Poate ca din aceasta cauza unii dintre noi gresesc subestimindu-ti gindurile si simtirile. Dar tu esti constient de acest risc si l-ai acceptat. Cauti adevarul jertfindu-ti uneori frumusetea. Sa nu te inspaiminti. Frumusetea aceea pe care ti-o jertfesti e aparenta, dar prin aceasta jertfa nu e mai putin dureroasa. Poate ca esti prin felul tau de a fi cel mai devotat si cel mai apropiat prieten al nostru.

Emotia ii incoltise pe toti ciresarii. Emana parca din cel care vorbea. Dan simti o mina atingindu-i mina si abia atunci il zari pe Tic linga el si-i vazu ochii luciosi si pricepu ca si ochii lui erau la fel.

― N-am vrut sa va spun aceasta, continua Victor. Stiam insa de multa vreme ca sint dator sa v-o spun. Si pentru ca s-a ivit momentul Da! Rezultatele sint cele pe care ni le-a comunicat Dan. A ales din jurnal rezultatele, nu visele.

― Da! intari Tic. Eu stiu foarte bine

Ultimele cuvinte le rosti insa in soapta, intelegind pesemne ca indiscretia facuta intr-un scop nobil demonstra o fata mai putin nobila.

Victor isi duse mina la fata, pentru a-si ascunde zimbetul, desi intunericul era o pavaza buna.

― Da. Rezultatele sint cele pe care le-am auzit. Rezultatele de pina acum. Sa le trecem in revista putintel mai pe larg, ca sa nu fim prea avari cu ele, sau, mai bine zis, cu noi insine Fragmentul de inscriptie si bratul Afroditei isi au rostul lor. Nu vreau sa-l exagerez. Inteleptul Agathocles si-a reluat locul in muzeu, iar Afrodita e in intrecere cu Venus din Millo Eforturile pentru descoperirea sau redescoperirea lor le mareste uneori enorm valoarea, sau chiar le-o stabileste. Asa ca

Tic se simti induiosat de atentia pe care i-o dadea Victor, iar cind simti si mina lui Dan raspunzind gestului sau dinainte, nu mai puse stavila emotiei

― Asa ca se auzi vocea lui Victor, pentru noi cel putin valoarea lor e foarte pretioasa S-au ivit insa aici, la Gorgan, bolovanii. Cel din lac si cei trei din ochiul de mare. Ei, bine, acesti bolovani ar putea intr-adevar sa constituie o descoperire stiintifica de cea mai mare importanta. De acest lucru mi-am dat seama dupa ce Tic ne-a relatat convorbirea cu asistentul. Va amintiti? Tic ne-a spus ca asistentul l-a intrebat daca a gasit semnele acelea pe inel. Intre timp am stabilit si noi ca semnele reprezinta litere din greaca veche. Alaturind aceste doua elemente, am ajuns la o idee care intr-adevar zdruncina prin ceea ce ar putea ea sa insemne. Nu, ideea nu este a mea. Eu n-am facut decit sa impreunez cele doua elemente. Intrebarea asistentului ― adica elementul inel ― si identificarea semnelor, adica alfabetul grec antic. Pentru ca m-au preocupat, si ma preocupa in continuare cercetarile care se fac pentru descoperirea unei perioade esentiale din istoria poporului nostru ― perioada geto-daca. Citind citeva studii despre limba dacilor, am putut sa fac relatia despre care v-am amintit. Posibilitatile noastre sint insa foarte reduse Trebuie deci sa dam aceste relatii in seama celor competenti, celor pe care i-a amintit asistentul si chiar lui, pentru ca se afla aici in preajma noastra

― Mi-a spus ca e in vacanta, spuse Tic. Poate ca

― Vom vedea noi cum o sa-i priasca vacanta alaturi de aceste semne, raspunse Victor cu subinteles. In sfirsit sa incercam sa lamurim cu puterile noastre relatia aceasta. Fara intrebarea asistentului nu stiu ce-am fi facut. De buna seama ca am fi predat pietrele unui muzeu. Cind am aflat insa intrebarea Semnele ii erau deci familiare asistentului, dar si noua ne devenisera familiare intre timp. Atunci de ce punea atit de mare pret pe descoperire? Pentru ca cele citeva semne ii aminteau nu simple litere, pe care si noi le identificasem si care exista cu duiumul incrustate pe pietre prin aceste regiuni, ci o impreunare anumita de litere. Impreunarea literelor l-a uimit pe asistent. Deci mai vazuse undeva acea impreunare sau una asemanatoare. Unde? A spus-o el singur in acea intrebare pusa lui Tic. Pe un inel. Si intr-adevar relatia care se naste e tulburatoare Din limba geto-daca n-au ramas decit un anumit numar de nume proprii si de nume de plante. S-a descoperit insa in Bulgaria, pe la inceputul acestui secol, mi se pare prin 1910-l915, prima si singura inscriptie certificata de toti savantii ca o inscriptie traca, reprezentata in caractere grecesti. Sint, mi se pare, vreo saizeci de semne, carora nimeni nu le-a putut, pina acum, descifra intelesul adevarat. Ramin mai departe o mare enigma, inchid in ele enigma limbii trace. Geto-dacii, cea mai avansata ramura traca, foloseau, de buna seama, limba acelei inscriptii. Din pacate inscriptia ramine in continuare o enigma, ca si limba stramosilor nostri. Semnele care alcatuiesc inscriptia au fost gravate pe un obiect de aur masiv. In limbajul stiintific obiectul acela este numit INELUL DE LA EZEROVO Probabil ca grupul de semne de pe primul bolovan exista, in aceeasi formatie, undeva pe inelul de la Ezerovo! Iata de ce, daca nu e o simpla intimplare, descoperirea noastra poate capata o valoare exceptionala.

Citeva clipe, in jurul focului nu se auzi decit fosnetul marii, poate ca sa ascunda zgomotul pe care-l faceau inimile in pieptul ciresarilor.

― Ah! De ce nu sint arheolog! izbucni Tic si vocea lui exprima in acea clipa dorinta tuturor. Gata, insa! Stiu ce-o sa fac in viata!

― Tu crezi, Victor, intreba in soapta Lucia, ca grupele de semne de pe bolovani ar putea sluji la descifrarea inscriptiei de pe inel?

― Nu stiu, raspunse Victor. Putem face multe presupuneri. Adevarul nu poate fi stabilit decit de cei care au posibilitatea de a-l stabili. Poate ca e o simpla intimplare asemanarea semnelor, poate ca nu e o intimplare. Poate ca inelul de la Ezerovo va fi descifrat, poate ca va ramine mai departe o enigma. Bolovanii insa, inceteaza sa mai fie ai nostri, adica vor inceta in curind, asa sper eu. Poate ca nu-i vom folosi prea multa vreme ca ancore.

― Nu e pacat, spuse Tic, sa-i aruncam in apa? Asemenea valori

― Sint obisnuiti cu apa, Ticusorule. Cine stie? Poate pentru aceasta menire au fost facuti Prin urmare, daca ne gindim bine, putem spune ca prima parte a expeditiei noastre nu a fost chiar atit de saraca in rezultate. Sperantele legate de aceste rezultate nu s-au consumat de tot, nu au murit de tot, cum ar fi spus un mare poet al antichitatii.

Tinerii asteptau cu infrigurare parerea lui Victor cu privire la cea de-a doua parte a expeditiei, aceea care-i atrasese pe tarmul marii. Oare exista si a doua parte? Harta Luciei nu mai avea nici macar un mic semn de intrebare pe tot cuprinsul ei.

― Si acum sa trecem la visul nostru, la pagina pe care am cautat-o cu atita disperare Pacat ca n-avem in fata ochilor harta Luciei sau poate ca toti o avem. Harta a ramas fara X-uri si fara semne de intrebare. Explorarea noastra s-a terminat. S-a terminat o data cu lasarea amurgului Va rog sa nu ma intrerupeti. Sint si eu la fel de emotionat ca voi. Vreau sa va expun, in toate amanuntele, problema asa cum o vad eu in acest moment, asa cum mi-a aparut ea intr-un anumit moment al cercetarilor, asa cum mi s-a verificat la terminarea cercetarilor Asteptam, asteptam mereu sa se stearga ultimul X de pe harta. Cind s-a sters ultimul, am rasuflat usurat. Ipoteza pe care o intrevazusem intr-un anumit moment raminea deci singura valabila. Daca nu ne aflam, bineinteles, in fata unei erori a simturilor noastre. Prima daca s-a inselat Ionel, dar, fara acel fenomen optic pe care l-a trait, n-am fi fost azi aici. Oare s-au inselat si pescarii? Nu numai cei care ne-au povestit, ci si ceilalti dinaintea lor? Toti sa fi nascocit acel ceva pentru identificarea caruia au plecat la inceputul secolului echipe de cercetatori? Pare putin probabil. Si, cu toate acestea, cercetarile noastre nu ne-au dezvaluit in aparenta nimic Bolovanii Sigur, bolovanii. Dar ei nu pot implini, oricit i-am inalta noi, oricit le-am mari dimensiunile, adaugind altii, pe care inca nu i-am descoperit, nu pot implini acea viziune alba, marmoreana, pe care au marturisit-o pescarii. S-o numim coloana sau turn? Cum vreti voi. Poate turn. Unde e turnul alb de marmura? Sau nimeni nu l-a vazut, ci numai si l-a inchipuit? Turnul a fost zarit numai in zilele si noptile de mare vijelie. E simplu de raspuns. Talazurile gigantice, ca o cortina a vijeliei, il dezvaluiau, il dezveleau. Iata primul element care atesta realitatea imaginii. Repet ce v-am spus alta data. Daca ar fi aparut in valuri un palat, un oras, ceva foarte precis, identificabil, as fi avut indoieli. Spaima vijeliei poate sa nasca nazariri Dar acel ceva ca un turn, ca o coloana, ivindu-se mereu in acelasi loc, ivindu-se numai in timpul marilor vijelii, vazut de mai multi oameni, nu putea fi o nazarire, ci o realitate. In sinea mea n-am mai pus, de la un anumit moment, la indoiala realitatea imaginii. Mi-a fost insa teama sa nu se fi zarit cumva in lacul care, de departe, pare o prelungire a marii. Cind cu ajutorul micului zeu CIT poti sa te foiesti, draga Ticusorule, da, cind cu ajutorul lui am eliminat cartea lacului atunci teama mea si-a gasit sursa de existenta in alt factor: timpul Si Iata ca incepem cercetarile pe mare, sau, mai bine zis, le reluam. Atunci s-a nascut o noua intrebare. De ce, la un anumit moment, de la o anumita data, turnul n-a mai fost vazut? Cu toate ca va rog sa notati: vijelii au mai fost pe mare, navigatia s-a intetit de-a lungul anilor, iar malul a fost batut si chiar cercetat. Posibilitatea de a fi vazuta imaginea crescuse, totusi ea n-a mai aparut. De ce? De ce? Oare nu s-a petrecut o prabusire recenta in mare? Si am intilnit acel perete submarin in fata epavei, care parea ca ne da raspunsul. Si atunci s-a ridicat problema cea mai cumplita. Va rog sa ma credeti. As fi vrut sa-mi demonstrati ca nu s-a petrecut nici o prabusire, v-as fi sarit de git de bucurie. Daca a avut loc prabusirea, si acum pot spune ca a avut loc, atunci turnul nu putea sa fie decit in fata peretelui, intre perete si epava, culcat pe fund, acoperit, poate, de nisip, dar foarte usor de identificat. Totusi nici un semn de pe fund nu indica prezenta turnului. Atunci unde putea fi? Sa-l fi inghitit pamintul? Era cu neputinta. Daca un bolovan, o citime dintr-un turn, nu putuse fi ascuns de nisip, cum putea fi inghitit un turn?! Mi-am amintit ce-au spus pescarii, ce ne-a spus cirmaciul barcii, Ciornega, ultimul care a zarit turnul. L-a vazut de trei ori printre talazuri inaintea barcii, apoi a survenit naufragiul. Deci turnul nu putea fi decit intre epava (in fata careia aparuse) si zidul submarin, care se prabusise. Adica in regiunea pe care am explorat-o astazi. Nedescoperirea lui n-ar putea sa insemne decit inexistenta lui. Deci toata vina noastra era aceea ca ne daruisem sperantele nu unei nascociri straine, ci unui vis de-al nostru. O deziluzie, dar nimeni nu e scutit de asemenea intimplari. Am cautat toata ziua, toata regiunea. Totusi nu am gasit turnul. De ce?

― Dar bolovanii? intreba Ionel. Daca bolovanii, bineinteles mai multi si mai uniti, constituiau turnul alb in spuma talazurilor?

― Da, Ionel. Era singurul raspuns. Bolovanii fusesera cindva constituiti intr-un turn. Parea singurul raspuns. Puteam sa ne multumim insa cu el? Am apelat inca o data la amintirile cirmaciului Dezlegarea tainei putea sa fie numai acolo. Numai si numai acolo, in cuvintele pe care ni le spusese el. Vazuse turnul, il vazuse alb, printre talazuri. Dar, daca-l vazuse alb printre talzuri, inseamna ca era mai alb decit spuma talazurilor. Era deci marmura alba, nu piatra ingalbenita de apa si nisip. Deci nu putea fi constituit din bolovani. Era primul element sigur, care deosebea, fara echivoc, imaginea turnului de prezenta bolovanilor gasiti de noi. Fara indoiala ca o relatie intre bolovani si turn exista. Poate ca bolovanii constituiau baza turnului, sau un zid inconjurator. Cirmaciul vazuse, prin urmare, un turn alb, care nu putea fi decit din marmura. Pentru ca numai marmura putea sa reziste curata, alba atitor zeci de secole Si ce ne-a mai spus pe urma Ciornega? Am cautat sa-mi amintesc toate cuvintele lui. Ce ne-a spus Talazurile au dus barca inapoi, in larg. Iar el a cautat alte talazuri care s-o aduca inapoi, spre tarm. Le-a gasit si, cind a ajuns in apropierea tarmului, s-a produs naufragiul. Am descoperit astfel al doilea element al problemei. Din clipa azvirlirii barcii in larg pina la naufragiu, turnul n-a mai fost vazut. Prin urmare turnul putea sa se afle tot atit de bine si in urma barcii, in urma epavei, nu neaparat in fata ei!

― Atunci, se inspaiminta Dan, insemna ca mai avem o groaza de cercetat

― Mi se pare, zimbi Victor, ca spui aceasta pentru a oferi pauza necesara uneori in carti. Da Aparuse al doilea element al problemei. Al treilea il constituia zidul. Zidul demonstra o prabusire. Prabusirea probabila a turnului. Incurca foarte mult datele problemei. Sau, mai bine zis, ne trimitea cu cercetarile in spatele epavei, mai spre larg. El ne taia orice speranta de a gasi turnul in fata epavei. Si iarasi am apelat la amintirile lui Ciornega. Mi-am imaginat naufragiul asa cum ni l-a povestit el. Un talaz a ridicat corabia in inaltimi, apoi a coborit-o intr-o groapa. Dar a simtit atunci un alt talaz venind din fata si izbind corabia. N-a avut timp decit sa-i indemne pe oameni sa sara. Si oamenii s-au salvat pentru ca era malul aproape. Am constatat si noi acest lucru, descoperind epava. Oamenii au simtit repede pamintul sub picioare. S-au salvat. Refacind povestirea mi-am pus intrebarea: De ce talazul n-a aruncat barca in bancul de nisip pe care-l constituia zidul submarin? Ce a stat in calea barcii purtate de forta talazului? Ciornega spusese: 'Un alt talaz venind dinspre mal ne-a izbit' Aceasta imagine mi-a ramas in minte. In loc sa cada in groapa, barca a fost lovita de un talaz care venea dinspre mal. Cautam sa-mi imaginez in fel si chip momentul naufragiului. Cum, de unde a venit acel talaz?

Victor facu anume pauza. Voia parca sa auda un raspuns. Era chiar cel pe care-l astepta el. II formulase Ionel:

― De aceea te uitai la talazuri azi-dimineata? Le vedeai cum se izbeau de mal, cum se intorc si se ciocnesc de cele care vin din urma?

― Da, spuse Victor. Ore intregi m-am uitat la miscarea lor Unele erau gigantice, se izbeau de tarm si se intorceau pentru a se izbi de talazul care venea. Se ridicau trombe mari, dar toate, toate impingeau spre mal. Si nici unul nu ajungea nici macar pina la sfertul distantei dintre mal si epava. Am marit puterea vijeliei in imaginatia mea. Nu puteam totusi sa dau un raspuns. Nu puteam vedea valul care sa vina atit de gigantic dinspre mal pina la locul epavei. Barca, ajunsa la intilnirea dintre talazuri, nu putea fi azvirlita decit pe mal, adica, in cazul nostru, pe zidul submarin. Acolo trebuia sa esueze.

― Totusi nu s-a intimplat asa! spuse Ionel. Doar stim unde este epava.

― Nu s-a intimplat! Insa impotriva legilor apei, a furtunilor. De ce n-a ajuns epava in bancul de nisip? De ce n-a esuat acolo? De ce, dupa naufragiu, n-a fost infipta in bancul de nisip? Un singur raspuns. Epava s-a izbit de ceva, de ceva dur, puternic si acel ceva a rasturnat-o si a tinut-o locului pina in ziua de azi. Un val nu putea sa faca aceasta. Atunci? Sa ne amintim. Din perioada naufragiului turnul alb a disparut! Trageti singuri concluzia, dar nu poate fi decit aceasta: Turnul alb s-a prabusit o data cu corabia si s-a ascuns in pintecele ei.

CAPITOLUL XIV

Marea isi trimise iarasi turmele de valuri impotriva tarmului. Era un asalt disperat, parca o eruptie a ultimelor puteri. Ciresarii priveau neputinciosi de pe mal spectacolul vijeliei. Timpul insa nu li se mai parea atit de grabit. Stiau ca oricit se va opune marea, tot ii vor smulge taina pe care o ascundea de atita vreme, tot isi vor sarbatori triumful. Si simteau aproape momentul marii victorii, al marii sarbatori.

Concluzia lui Victor devenise concluzia tuturor. Taina de la marginea marii se afla in pintecele corabiei scufundate. Nu putea sa fie in alta parte. Dar mai era o intrebare, ultima, cea mai mare, intrebarea care-i framinta pe toti, care-i insotea mereu, si ziua si noaptea, careia-i cautau mereu raspunsuri si ele erau mereu altele, si toate aveau puterea de a infiora, de a infricosa, de a pregati rasaritul unei bucurii asa cum nu mai traisera pina atunci. Oare ce taina furase marea din tarmuri? Oare ce taina ingropase a doua oara corabia scufundata? Ce vor citi pe pagina ascunsa cu atita strasnicie in adincul marii, in pintecele mort al corabiei? In ce se va intruchipa visul lor atat de naiv la inceput?

Toti erau obsedati de intrebarea cea mare, toti isi simteau inimile zbatindu-se tot mai tare in piepturi, toti traiau emotia ultimului pas spre necunoscut. Dar era printre ei unul care refuzase visurile noptii cu invalmaseala lui de ginduri, de imagini, de inchipuiri. Se retrasese dis-de-dimineata intr-un loc, mai departe de corturi, la marginea marii si statea acolo singur, cu ochii tinta la sfera care tisnea din valuri. Acolo, la capatul sferei, se afla corabia scufundata, acolo se afla marea taina. Ar fi vrut sa se repeada in valuri, sa se afunde in clopotele care clocoteau si cu puteri titanice sa ridice epava. Si apoi Isi chinuia, necontenit, neobosit imaginatia pentru a plasmui forma materiala a tainei. Taia in marmura fanteziei sculpturi, monumente, coloane, turnuri. Dar formele lor se impleticeau si mereu apareau altele ciudate, fantastice, unele purtind in ele puterea spaimei, altele, culorile fericirii. Ce era acolo, in pintecele ce nu asculta rugamintile micului zeu, atit de framintat de nelinisti, atit de chinuit de intrebari?

Cineva insa il cauta de multa vreme pe micul zeu cu privirea si, cind il descoperi ascuns in groapa de nisip pe care o scurmase cu miinile lui, veni spre dinsul si se aseza linga el, acoperindu-i parul ciufulit cu mina mare, puternica. Citva timp, cel mai bun prieten al micului zeu nu-i tulbura tacerea, dar, cind ii simti tremurul trupului, il scutura cu un gest brusc si-i sufla in ochi ca unui iepuras care nu vrea sa-si desfaca pleoapele.

― Hai! Scoala-te, Ticusorule! Nu te lasa molipsit de framintarea marii. Acusi, acusi, se domoleste si cine stie ce emotii te mai asteapta!

― Spune-mi, Ursule, ce este acolo? Stiu ca nu stii, dar spune-mi ceva! De ce a trebuit sa treaca atita vreme ca sa ajung din nou copil? Tie pot sa-ti spun totul, in fata ta nu ma rusinez. Stii cum imi bate inima? Imi amintesc ca, odata, imi povestea mama un basm. M-am tinut, m-am tinut treaz pina aproape de sfirsit. Dar am adormit. Ah! Ce noapte am trait! Numai sfirsituri, sfirsituri Si m-am trezit si, tot timpul, toate secundele imi aduceau inchipuiri. Am trezit-o pe mama sa-mi spuna sfirsitul. Mi l-a spus Pe urma n-a mai fost frumos Era atit de simplu si de firesc Eu vreau un sfirsit Stii tu ce sfirsit o sa fie? O sa fie un sfirsit cumplit, Ursule!

― Eu nu ma gindesc la asta Ma gindesc c-o sa fie un sfirsit frumos. Dar n-ar fi oare mai bine sa-l lasam in pace? De ce sa-l zgindarim? Sa nu patesti ca-n amintirea aceea. S-ar putea sa-ti para prea simplu, prea firesc

― Nu, nu cred! pentru ca nu e si nu a fost fireasca toata povestea asta a marii. N-o vezi cit de furioasa e? Zau, Ursule, imi dai voie sa mai fiu copil citva timp?

― Parca nu prea ti-as da voie, Ticusorule. M-am obisnuit cu tine altfel. Crezi ca eu n-as fi vrut sa te intreb cite ceva? Crezi ca n-as fi vrut sa mai vorbim si despre altele?

Tic parca framinta cu degetele o pasta subtire, nevazuta. Nu stia ce sa faca. Nu voia sa-si abandoneze intrebarile si, mai ales, raspunsurile, nu voia nici sa-l lase pe Ursu singur cu cine stie ce aiureli caraghioase.

― Eu stiu? raspunse el fara sa-si dea un raspuns. De ce nu incerci mai intii sa-ti inchipui ce-i acolo, Ursule? Ia! Gindeste-te o clipa si spune-mi ce ti-a venit in cap.

Ursu se imbujora la fata. Totusi ii raspunse:

― M-am gindit la Lucia, Ticusorule. Ce se va intimpla miine?!

― La Lucia te-ai gindit? spuse Tic oarecum dezamagit. Ce inseamna 'ce se va intimpla miine'? O sa se scoale de dimineata, in zori, va iesi din cort cu halatul roz pe umeri Se va duce la depozitul nostru de apa ca sa ia o sticla Si sa stii ca apa de mare e foarte buna pentru spalatul pe dinti Mai departe

― Nu, Ticusorule! Nu la acest miine m-am gindit La cel mare, la cel indepartat

― De ce sa te gindesti la el cind e taina asta atit de aproape de noi? Iti raspund si eu cum mi-ai raspuns si tu. Va fi frumos, Ursule. Va fi un sfirsit frumos. Pentru ca Sa nu te superi ca-ti spun tu meriti cel mai frumos ris Nu stiu ce anume, dar stiu ca meriti tot ce este frumos. Si noi dar tu cel mai mult.

― Brrr! se scutura Ursu. De s-ar domoli mai repede vijelia

Ca sa scape de intrebarile lui Ionel, care nu se deosebeau prea mult de cele ale lui Tic, Victor il invita sa faca, impreuna, o plimbare pina la asistent:

― Cred ca aveam obligatia sa facem aceasta plimbare din prima zi. Totusi, sintem singurii vecini pe acest tinut de mare. Din fericire, acum avem un pretext.

Ionel se vazu nevoit sa renunte la intrebarile chinuitoare.

― Vrei sa-i povestim totul sau numai sa-i facem cadou bolovanii In copii, bineinteles.

― Nu stiu. Nu sint hotarit. Daca nu-i istorisim totul, totul, in cele mai mici amanunte, ar putea sa rida de noi, sa ne considere niste copii. Iar daca-i spunem totul, nu fac glume, s-ar putea sa infruntam acelasi risc. Mai bine ii povestim totul dupa ce ne limpezim noi.

Ionel nu pierdu prilejul de a da glas pentru a suta oara, poate, obsedantei intrebari:

― Oare ce este acolo, Victor? Ce taina ascunde marea?

― Poate chiar astazi ne vom limpezi, Ionel. Daca vrei neaparat sa afli un raspuns, sau daca-ti place sa repeti mereu intrebarea, te-as sfatui sa te imperechezi cu Tic. El si-a ales ca aliat pentru chinurile sale singuratatea. In doi poate v-ati stimula fantezia, sau poate v-ati da seama ca sinteti niste copii. Rezultatul va fi acelasi in oricare dintre cazuri

― Tu chiar nu te gindesti deloc? Sau ne rezervi o noua surpriza?

Mergeau amindoi, fara sa se grabeasca, spre cortul asistentului. Furia marii se dezlantuise cu toata violenta. Bubuitul talazurilor ii opri. Adevarate trombe de apa se ridicau in regiunea zidului submarin. Gropile se cascau infricosatoare. Unele talazuri se ridicau inainte de a se izbi de perete. Parca s-ar fi ciocnit de o insula nevazuta.

― Acolo-i epava! spuse Victor. E de necrezut cum rezista la un asemenea bombardament. Cum de nu se rastoarna, cum de nu revine in pozitie normala? Cum de n-o arunca valurile in zid? Pe tine nu te preocupa aceasta intrebare?

Ionel ridica din umeri. N-avea nici un rost sa-si repete unica framintare.

Cind li se paru ca furia marii se mai potoleste, isi reluara plimbarea catre cortul asistentului. Acesta insa era la o mica distanta de ei. Parea ca le vine in intimpinare.

― Mi se pare ca si astazi marea va cam incurca socotelile, spuse dinsul in loc de buna ziua. Si tare mi-e teama ca numai tirziu, dupa-masa, se va potoli.

Victor si Ionel il salutara inclinind capul. Asistentul le intinse mina si continua zimbind:

― Tocmai veneam spre dumneavoastra. Era timpul sa oficializam relatiile de buna vecinatate.

― Si noi spre dumneavoastra, zise Victor. Subintelegind calitatea relatiilor, veneam cu alte scopuri, poate putin cam egoiste.

― Daca sint cele la care ma gindesc eu, prin vizita aceasta capata alta valoare. Imi inchipui ca traiti o bucurie prin descoperirile dumneavoastra. Impartasindu-mi-le, imi creati si mie o bucurie, deci scopurile pot fi considerate altruiste.

Urma un moment de tacere, care, prelungit, risca sa devina penibil. Victor intelese ca era de datoria lui sa raspunda ceva atit la cererea limpede de a se relata descoperirile, cit si la cererea subinteleasa, de a fi vazute nu prin copii, ci la fata locului. Se grabi sa raspunda cit mai repede.

― Tocmai veneam sa va facem o invitatie. Ne-am gindit ca pe asemenea vreme nici pescuitul nu e prea favorabil

― Intrucit ne-am intilnit cu gindurile, poate si cu dorintele, la jumatatea drumului

Gestul pe care-l facu asistentul era acela de a-si continua calatoria. Victor intra direct in subiect:

― Ati vazut o copie dupa una dintre descoperirile noastre. Citeva semne din alfabetul grec. Am mai gasit trei bolovani cu asemenea incrustatii. Toti in acelasi loc. Pe primul l-am gasit in lac. Cum a ajuns acolo, nu ne putem explica. In orice caz, numai in urma unei actiuni omenesti, pentru ca locul sau era in mare, alaturi de ceilalti bolovani, in regiunea unde se sparg talazurile. E o cadere a malului acolo, ca o surpare, formeaza un fel de zid in care am gasit pietrele. In afara de acestea, patru la numar, n-am gasit altele.

― Semnele sint asemanatoare? intreba asistentul. Sau pe fiecare bolovan s-a incrustat alt grup de semne? De altminteri, cred ca imi veti permite sa le studiez devisu.

― Un bolovan a ramas in mare, isi aminti Ionel. Dar avem copia semnelor pe hirtie.

Victor raspunse cu oarecare intirziere la prima intrebare a asistentului:

― Toate semnele apartin alfabetului grec. Unele litere apar si pe alti bolovani. Semnificatia lor bineinteles ne scapa si toata stradania noastra consta in aceea de a pune descoperirile la dispozitia arheologilor.

― Aceasta ma bucura foarte mult. Unul dintre prietenii dumneavoastra, mi se pare cel mai tinar, a venit la mine cu intentii cam enigmatice. Dar, dupa cite imi dau seama, in grupul dumneavoastra e cunoscuta scrierea greaca.

Victor profita de moment pentru a lansa intrebarea care-l preocupa:

― Credeti ca prima imperechere de semne are vreo relatie cu inelul de la Ezerovo?

Asistentul ramase uimit. Isi opri mersul, obligindu-i si pe ceilalti sa se opreasca.

― Extraordinar! N-am stiut ca va preocupa asemenea probleme.

Victor se scuza imediat, pentru a nu-i face o impresie exagerata viitorului oaspete:

― E numai o intimplare. Cunoastem doar povestea inelului, nimic altceva, iar apropierea am facut-o, adica ati facut-o dumneavoastra prin intrebarea pe care i-ati pus-o prietenului nostru.

― Da, imi aduc aminte. La prima vedere, relatia e uluitoare. Abia astept s-o confrunt pe viu. Curios e altceva. Am venit in vacanta, in timp ce la Mangalia se discuta intr-un cadru restrins exact asemenea probleme. S-au descoperit alte nume noi, de plante, geto-dacice, si se incearca o noua versiune in interpretarea inscriptiei de la Ezerovo. Intimplarea a facut sa intilnesc si aici aceeasi problema Dar va datoram un raspuns. Prima imperechere de semne, aceea pe care am vazut-o pe hirtie, corespunde unui fragment de pe inscriptia de la Ezerovo. Grupul SKO legat, impreuna, care nu-si are corespondenta in nici o alta limba. Ce semnifica? Un cuvint din limba traca? E o simpla coincidenta? In orice caz, o coincidenta curioasa.

Grupul celor trei ajunse la corturi. Nu mai era nimeni acolo. Lucia si Maria, insotite de Dan, plecasera spre Gorgan. Tic si Ursu ramasesera la locul lor vechi, de unde priveau intr-una marea. Victor ii arata asistentului primul bolovan, acela pe care-l gasise Ursu in lac. Musafirul privi indelung semnele, dar nu spuse nici un cuvint in plus cu privire la ele, in afara de ceea ce afirmase pe drum. Alti doi bolovani se gaseau linga barca, la marginea marii. Erau inca legati cu funii, gata de a se transforma in ancore.

― Vad ca le-ati dat o destinatie practica, rise asistentul. Nu-s buni numai pentru arheologie, ci si pentru distractie sau poate tot pentru arheologie.

― Unul dintre noi, si nu stiu daca e singurul, cel care v-a vizitat, si-a manifestat, daca nu cunostinte in materie, cel putin dorinta de a se dedica acestei stiinte.

― Acestui complex de stiinte, il corecta asistentul pe Victor, fara intentii pedagogice. E intr-adevar o disciplina atit de bogata, de variata, de activa, de complexa, incit poate satisface si gusturile si aptitudinile multor oameni, incepind cu cele strict practice si terminind cu cele care tin de domeniul fanteziei, al poeziei. Dar, decit sa fac elogiul arheologiei, mai bine sa incerc s-o servesc practic.

Asistentul memora semnele de pe cei trei bolovani, apoi ramase un timp nemiscat, cu ochii inchisi, ca-ntr-o reverie. Cind deschise ochii, vazu, departe, pe virful Gorganului, silueta Mariei. Incerca sa-si ascunda cauza tresaririi, reluind discutia:

― Da Sint doua ipoteze. Numai doua. A treia e imposibila. Ori sint fragmente din limba traca, avind semnificatii banale sau exceptionale, si atunci studierea lor in comparatie cu inscriptia de pe inelul de la Ezerovo devine o problema de baza a arheologiei si lingvisticii, ori Mai intii trebuie sa va spun insa ca la constructiile antice la care participau mesterii greci, in anumite locuri, mesterii bateau in piatra niste semne, ca niste litere, intr-un scop pe care nu-l putem inca intelege. Exista numai supozitii. Sau reprezinta o semnatura, sau un anumit semn conventional pentru lucratori, indicind baza cladirii, un colt, o arcada a cladirii. Sau reprezinta alte intelegeri legate de meseria lor Deci a doua ipoteza ar fi aceasta. Pentru a sti in ce parte sa ridicam balanta, ar fi nevoie de cercetari foarte grele si aceste conditii submarine

Si Victor si Ionel se luptau cu nehotarirea. Isi cautau privirile numai in intentie, ca-ntr-un joc. Cind unul le simtea pe ale celuilalt, fugea de ele.

― S-ar putea, de pilda, sa faca parte din baza unui zid? se hotari Victor pina la urma.

― Fara indoiala, ii raspunse asistentul. Nu ignor ipoteza dumitale, aceea a unei prabusiri recente. Aceasta s-ar fi putut intimpla. Un zid insa e o constructie uriasa, care, mai ales, se face cu un scop precis, acela de a apara sau de a sustine ceva. Sa acceptam ca zidul s-a prabusit in mare. Dar scopul pentru care a fost facut nu a lasat nici o urma? Daca zidul surpat ne-a lasat urme, scopul sa nu lase nici o urma?

― Poate s-a prabusit si scopul, sugera Ionel.

― Se poate. Dar in acest caz avem de-a face cu o constructie mica. Zidul numai este zid. Daca vreti sa aveti o imagine mi-l inchipui ca un soclu infipt undeva, pentru a sustine ceva pe malul marii.

― O statuie? intreba Ionel.

― Nu e neaparat o statuie, in intelesul precis al acestui cuvint. Un monument, un locas funerar, poate un sanctuar dar a face ipoteze stiintifice doar cu citeva date e un fel de elogiu al hazardului Daca nu sint inoportun, v-as ruga sa ma tineti la curent cu rezultatul cercetarilor dumneavoastra, bineinteles cele care Pentru a lasa un cimp mai larg de interpretare, as prefera sa le numesc cele care pot naste scopuri altruiste. Si, daca aveti nevoie de un dascal in disciplina reconfortanta a pescuitului, va stau cu toata placerea la dispozitie.

Asistentul pleca, dupa ce rosti aceste cuvinte, lasind o impresie foarte favorabila celor doi ciresari.

― Un soclu murmura Victor. Iata o idee care nu mi-a trecut prin cap.

― Soclu? intreba Ionel surpris.

― Nu soclul, Ionel. Nu! Greutatea pe care o poate sustine un soclu. Forma acestei greutati.

Asistentul nu se inapoie la cort, ci porni cu pas de plimbare spre Gorgan. Imaginea pe care o vazuse disparuse. Ceva il purta insa intr-acolo, fara voia lui. Urca incet Gorganul, ca un om obosit, dar, cind ajunse in virf, se opri ca paralizat. La poalele Gorganului se afla Maria si se uita la el ca la o statuie. Nici macar nu simula surpriza intilnirii. Indrazneala tineretii, sau poate iluzia unei statornicii, care apartine tot tineretii, birui in Maria:

― Ar trebui sa urc si eu, pentru a-mi inchipui ca zbor spre spre un vis. Vreau sa traiesc intr-o lume materiala, pentru ca are durata visului E foarte scurta.

Asistentul insa cobori spre Maria. Ea nu se misca. Se opri la un pas in fata ei.

― Exista si vise adevarate, spuse el, care contin in ele vesnicia.

― Sau ofera intr-o clipa, intr-o anumita clipa, iluzia vesniciei.

Cind el intinse bratele, Maria se retrase citiva pasi inapoi, fara sa se intoarca.

― Mai intii trebuie sa va multumesc, spuse ea. Cuvintele par uneori groaznic de goale.

El inchise ochii, ca pentru a-si aminti clipa. Simti bratele de atunci inconjurindu-i gitul.

― Nu mai este nevoie, raspunse. Au existat acele cuvinte intr-un gest. Nu, nu erau goale.

― Stiu ca datorez foarte mult, datorez totul. Imi amintesc si gestul. L-am pierdut atunci. Si as vrea sa mi-l iau inapoi. E teribila ingratitudinea, dar stiu, stiu ca e foarte necesara.

Barbatul clatina din cap. Miscarea lui era ferma. Maria se cutremura, cind o simti. Ar fi vrut sa-si astupe urechile. Ii era teama sa n-o ucida cuvintele pe care le va auzi:

― Nu e necesara! silabisi el. Pentru ce sa fie necesara?

― Pentru ca mi-e teama de iluzii, raspunse ea, imitindu-i fermitatea.

― Mie nu mi-e teama de iluzii. Le urasc. Sint indragostit de certitudini.

― Nu se poate, se opuse Maria. Eu nu sint o certitudine. Nici pentru mine insami. Mai ales pentru mine insami.

Barbatul facu citiva pasi inapoi, fara sa se intoarca. Distanta dintre ei se marise.

― Nu ma apar, spuse el in soapta. Vreau sa te vad mai bine.

― Eu vreau sa ma apar, se impotrivi ea, apropiindu-se de dinsul.

El mai facu o incercare. Intinse mina. Maria isi desprinse o suvita de par si se apleca, lasind-o pentru o clipa in palma lui. Apoi reveni la loc. Barbatul inchise pumnul si ramase cu el asa.

― Afrodita cu par de noapte, murmura el.

Ea nu auzi. Il privea si-l cauta in ranile lui ascunse.

― Nu! N-as mai vrea sa te vad o data furata de valuri. Trebuie sa ma lupt cu mine insumi.

― Nici eu n-as vrea! Nu mi-e teama de valuri. Trebuie sa ma lupt cu mine insami.

― Mie mi-e teama de valuri

Inchise din nou ochii, dar nu pentru a dori o amintire, ci pentru a alunga o amintire. Spaima ramasese insa in priviri cind deschise ochii, o spaima care se transmise si Mariei.

― Urasc de-atunci valurile, sopti Maria ca un copil. Dar nu le-am vrut nici atunci. Ma duceau spre razele mele de luna.

― Stiu! Am vrut sa-ti spun ca a treia oara, marea se va razvrati. Dar am preferat sa ma ascund in intuneric, ca in toate noptile.

Maria mai facu citiva pasi inapoi. Ii vedea numai forta.

― Dar sint o iluzie, striga ea. Un oarecare vis al lumii. O clipa din imaginatia ei N-am nici soclu, nici o radacina

― Ai. Dar acum cresc si altele. Cresc si alte radacini. Radacini, nu flori.

― Eu? se infricosa Maria. Sint prea tinara si as putea sa beau si mi-e teama de venin. N-ai vazut niciodata cum se sparge un pahar cind cade pe ciment? Acum, astazi, poate si miine, dar acum, acum stiu ca sint prea tinara.

― Ti-e teama ca ai putea sa crezi? Ti-e teama ca ar putea cineva sa ia paharul, ca ar putea sa-l duca la buze si pe urma si-ar desface degetele?

― Da! raspunse Maria. Mi-e teama ca paharul ar fi plin, plin, plin. M-as umple toata in el.

― Sa nu-ti fie teama! Nu e un pahar. E o lume. Isi impleteste cu alta lume radacinile. Sa crezi!

Maria isi duse miinile la fata. 'Cred', isi spuse in gind. Mai auzi o data porunca si-l vazu pe cel care i-o rostise plecind cu pumnul strins. Credea.

Soarele cobora spre asfintit. Sase tineri se strinsesera in cortul cel mare. Mai mult taceau. Fiecare isi cauta gindurile. Si le cautau sau si le gaseau in marea agitata.

― Toate tainele se ascund in epava, spuse unul dintre ei.

― Toate tainele se zbuciuma in mare, adauga una dintre fete.

Tacerea se asternu din nou, dar pentru scurta vreme. Cel de-al saptelea tinar, cel care ceruse socoteala in fiecare clipa marii navali in cort.

― Gata! tipa el. Si-a potolit furia! Veniti s-o vedeti! E ca o oglinda. Parc-ar astepta s-o prefacem in cioburi.

Iesira cu totii afara din cort. Nici o cuta nu mai tulbura suprafata marii. Se uitara spre soare. Ziua inca nu se terminase. Nici o fanfara nu le insoti, totusi, asaltul. Marea ii primea fara sa se razvrateasca. Accepta cucerirea.

Scafandrii, ca niste pesti ciudati, roiau in jurul epavei. Furia talazurilor dezbracase corabia de invelisul de nisip. Isi arata in multe locuri suprafata de lemn. I se vedeau si scoabele de metal. Scafandrii cautau o spartura, o fereastra prin care sa poata patrunde, dar n-o zareau nicaieri. Corabia parea zidita pe fundul marii. Parea ca face parte din mare.

Toti ciresarii erau la barca de cauciuc. Unii in barca, altii in jurul ei, agatati de marginile ei. Cautau un mijloc de cercetare a interiorului epavei.

― De urnit, cel putin astazi, n-o putem urni, spuse Ursu. Dac-am putea s-o gaurim intr-un loc, sa-i spargem o fereastra

― Cu ce, cum, unde? intreba Tic. Parca-i un zid, n-ai vazut?

― Am incercat si eu in citeva rinduri rezistenta scindurilor, spuse Victor. Parc-ar fi un corp compact de metal. Cum a putut rezista apei atita vreme?

― Pentru ca a fost facuta pentru apa, ii raspunse Ursu. Sint insa locuri pe peretii ei unde s-au infiltrat scoicile. Pesemne locurile care au fost acoperite superficial cu nisip. Sa incercam acolo. Poate ca nu sint atit de rezistente.

― Sau poate si-au intarit rezistenta, se infricosa Victor.

― Duceti-va si cautati locurile, ii indemna Ursu. Unul dintre ele e chiar aici, la fata, la mijlocul epavei. O ingramadire de scoici in jurul unei gauri pentru visla. Eu trebuie sa car mai intii bolovanul.

Victor, Ionel si Tic isi umplura plaminii cu aer, apoi se scufundara. Ursu se duse dupa bolovan. In locul lui era o movila. Fusese acoperit de nisip. Scormoni nisipul, pina ajunse cu miinile la bolovan. Il trase afara din mormint si porni cu el spre epava. Isi transporta propria-i ancora. Cind ajunse acolo, nu mai gasi pe nimeni. Dar nici el nu mai putea sa reziste. Iesi la suprafata pentru a se aproviziona cu aer. Isi gasi prietenii linga barca. Ionel avea miinile pline de singe. Se zgiriase in scoici.

― E o ferestruica, Ursule, il anunta Victor. Incape pumnul prin ea. De aceea s-a zgiriat Ionel. Crezi ca se poate mari?

― Trebuie sa vad cu ochii mei, raspunse Ursu. Intre timp, ar fi mai bine sa-mi aduceti o ranga, un par Este linga cort o birna, pe care am gasit-o azi-dimineata pe mal.

Ursu facu un semn Luciei, apoi se scufunda. Il urma numai Tic. Victor plecase dupa birna. In citeva secunde, cei doi scafandri ajunsera la epava. Ursu pipai gaura vazuta de cei dinaintea lui. Se ancora, apoi incerca rezistenta scindurilor. Nu cedau. Tic se apropie de el si-i facu un semn. Intinse mina spre o alta ingramadire de scoici, la citeva palme de cea care fusese razuita. Ursu il impinse cu o miscare puternica pe Tic in sus si acesta intelese. Dupa citeva secunde aparu cu obiectul cerut. Mica lor lopata de campanie. Din citeva lovituri, Ursu descongestiona locul. Se ivi o noua gaura, cam de aceeasi marime ca prima. Tic, tras de apa in sus, isi infipse mina in parul lui Ursu, vrind sa-l ridice. Ursu intelese. Isi desprinse glezna din colac si iesi la suprafata. Avea nevoie de aer si mai ales avea nevoie de un obiect dur, rezistent, cu care sa largeasca cele doua gauri pentru a le transforma intr-una singura.

Victor aruncase parul in mare si sari si el, impingindu-l pina la barca. Numai atunci Ursu incepu sa-i lamureasca:

― Sint doua gauri, una linga alta. Daca reusim sa spargem, sa desprindem scindura care le uneste, avem mari sanse sa taiem o fereastra. Numai sa reziste parul.

― Vrei sa bagi parul inauntru, sau sa lovesti? intreba Victor. Mi-e teama ca nu incape.

― Daca nu incape, trebuie sa fortam. Macar sa gasim un punct de sprijin. Pornim?

Tic si Victor pornira dupa Ursu. Nu se puteau stabili pe fund. Trebuiau sa se tina de el, pentru a ramine mai multa vreme intr-un loc. Apa ii tragea mereu in sus. Pentru a nu-l stinjeni pe Ursu, se departara de el si facura ocoluri. Ursu reusi intr-un efort suprem sa introduca birna intr-o deschizatura. Incepu apoi sa impinga, sa suceasca, sa traga. Lemnul nu ceda. Parca fusese zidit. Inainte de a iesi la suprafata, mai facu o incercare. Viri mai adinc parul in interiorul epavei si incepu sa apese. Era uimit. Parul gasise in interior un punct de sprijin. Ursu trase cu toata puterea si simti cum se desprinde scindura. Mai trase o data din rasputeri. Simti si smuciturile cordonului de siguranta. Avu senzatia ca i se rupe parul, dar nu se mai uita intr-acolo. Isi desprinse piciorul din ancora si mai avu doar puterea sa se impinga la suprafata. Cind iesi la aer, vazu fetele prietenilor lui livide.

― Ce-ai facut? il intreba Lucia. De ce, de ce ne-ai speriat? Stii cit ai stat in apa?

Ursu abia ii auzea vorbele. Nu se mai satura tragind aer in piept.

― Cred c-am facut ceva, bolborosi el. Duceti-va voi si vedeti pina imi revin.

Se trase apoi in barca. Simtea ca renaste. Lucia isi baga miinile fierbinti in parul lui ud. Ursu isi prelungi cu voie clipele de odihna.

Victor si Tic se intoarsera repede la suprafata. Abia scoasera capul din apa si incepura sa tipe:

― S-a desprins scindura, Ursule! Cred ca-mi trece si pulpa prin deschizatura.

― Dar parul, parul? intreba Ursu, incercat de spaima.

― Parul face echilibru in gaura, zise Victor. Acum cred si eu ca avem sanse sa spargem o usa.

Auzind vestea cea buna, Ursu nu mai intirzie. Se scufunda imediat, pentru a-si relua activitatea. Birna care-si dovedise rezistenta incepu sa faca minuni. Dupa trei scufundari, fereastra era gata.

― Mai mult nu se poate! spuse Ursu. Cu mijloacele pe care le-avem, e imposibil. Stiu eu? Dupa cite imi dau seama, s-ar putea ca

Ursu isi trecu in revista prietenii inainte de a continua. Tic ii vorbea atit de concludent cu privirile. De altminteri, numai Tic si inca cineva puteau sa incapa prin acea ferestruica.

― Da s-ar putea ca Tic sa treaca prin deschizatura. Dar numai cu dublu cordon de siguranta si cu angajamente solemne. Tic era in culmea bucuriei:

― Va promit tot ce vreti. Nu-l mai jignesc pe Dan, nu-l mai bat pe Tingulica, nu mai visez daca vreti, adica nu mai dorm ca sa nu mai pot visa.

Era primul care va pipai taina, care o va vedea, pentru ca Lucia ii intinse lanterna de apa. Isi trase aer in plamini, o data, de doua ori, apoi se scufunda cu Ursu alaturi de el. Nu zabovira mai multa vreme la ferestruica. Isi facu vint si intra ca o sageata in trupul epavei. Si deodata simti ca-l pocneste ceva in cap. Parca se scurgea viata dintr-insul. Raza lanternei se izbi de ceva alb, ca o lespede de marmura. Atit vazu Tic. Cu ultimele zvircoliri dinaintea lesinului, se intoarse spre deschizatura. Reusi numai sa-si scoata capul. Ursu il trase afara si il impinse cu o miscare in sus, apoi porni dupa el la suprafata. Tic isi reveni repede, in drum spre barca. Fruntea ii era insa plina de singe, iar trupul plin de julituri. Intii se intinse pe fundul barcii si apoi vorbi:

― Am vazut! Nu stiu ce-am vazut. Ceva alb, de marmura. Poate un turn. Nu stiu. Am vazut ceva. Ca pescarii. Nu-mi dau seama ce poate fi. Nu stiu. Daca nu m-as fi izbit cu capul de el Asta pentru ca m-am grabit. Parca mi-ar fi dat cineva cu un par in cap. Las' ca ma razbun eu Numai sa-mi trag sufletul.

― Stai cuminte! il domoli Maria. Deocamdata sa te inzdravenesti.

― N-am nimic! tipa Tic. Trebuie sa ma duc inapoi.

― Nu, Ticusorule, ii spuse Ursu cu voce blinda. Esti tot numai singe. Si pe trup si pe fata.

Victor aparuse cu trusa de medicamente. In citeva minute, Tic deveni un ghem de bandaje. Il ustura tot corpul si urla:

― Da! Vreti sa va razbunati! M-ati legat cu cirpele astea ca sa nu pot intra in apa. Fara mine tot n-aveti ce face! Numai eu incap acolo.

Fiinta care mai putea sa incapa prin deschizatura, mult mai usor decit Tic, vorbi insa, spre disperarea lui Ursu.

― Si eu, Tic! Eu incap mai usor. Si nici nu sint atit de imprudenta ca tine.

Lucia vorbise cu atita calm, incit toti ii simtira hotarirea. Nimeni nu incerca s-o impiedice. Isi prinse de talpi labele de scafandru, isi puse ochelarii, isi prinse cordonul de siguranta, apoi se inalta din barca. Trupul ei subtire, mladios, era gata pentru marea incercare. Sari in apa ca o sageata. Ursu o urma si, inainte de a o indrepta spre deschizatura, o strinse salbatic in brate, ca inspaimintat de o presimtire sinistra.

Lucia se strecura usor, fara sa atinga marginile deschizaturii. Numai degetele picioarelor atinsera ceva. Nu stia ca erau buzele lui Ursu. Apasa butonul lanternei. Lumina tisni cu putere. Simti parca si in palma scinteia electrica. Raza lanternei se izbi de acelasi perete alb pe care-l vazuse Tic. Apa o tragea in sus. Cu mina libera cauta ceva de care sa se agate. Facu o miscare de inaintare si mina atinse marginea zidului alb. Era dur. Degetele se strinsera, dar in acea clipa se produse o prabusire care o trinti la pamint. Parca un munte de plumb ii strivea pieptul. Apoi nu mai simti nimic.

Ursu auzi zguduitura si o simti in miini. Peretele corabiei se cutremurase. Deschizatura fusese acoperita pe dinauntru de un zid alb. Lucia era prizoniera in epava. Nu ramasese afara decit cordonul de siguranta. Dar prin acel cordon Lucia nu putea primi aer. O clipa de intuneric, de apropiere a mortii, apoi Ursu redeveni lucid. Dintr-o singura miscare ajunse la suprafata. Cei din jurul barcii si cei din barca nu citira pe fata lui nimic.

― Cit poate sa reziste? intreba el. O jumatate de ora? Nu! Intr-un sfert de ora trebuie sa rastorn epava. Dar nu voi putea! Altceva! Trebuie sa incerc altceva.

Abia atunci ceilalti intelesera. Toata groaza lumii se adunase in privirile lor.

― Eu sint de vina! tipa Tic. Eu, pentru ca m-am azvirlit in epava ca un nebun. Daca nu m-as fi ranit

Ursu nu-l asculta. Isi facea un plan. Intr-un sfert de ora, Lucia trebuia scoasa. Nu avea putere sa rastoarne epava. Stia ca n-are asemenea putere. Si constiinta aceasta, in loc sa-l omoare, il trezea. Trebuia sa incerce unicul mijloc de a o salva.

― Voi scoate ancorele barcii, gindi el cu glas tare. Nici nu mai este nevoie de ele. E ancorata prin cordonul Luciei. Dar imi trebuie bolovani. Va trebui sa lucrez economic. Sa nu stau mai mult de un minut sub apa.

Se uita apoi la ceilalti. Ii vazu linga el si-i simti parca in trupul lui. Stia ca si-ar da toti viata, ca n-ar pregeta o clipa.

― Voi sa ma tineti de cordon, le spuse el cu o voce inceata. Sa nu ma lasati mai mult de un minut sub apa. Am nevoie de puteri pentru cea din urma scufundare. Cea din urma

Apoi disparu in apa. Intii dezlega bolovanii care serveau de ancora barcii si-i transporta la un capat al epavei. Cordoanele il smuceau. Iesi la suprafata si trase aer. Isi aduse apoi propria-i ancora la capatul corabiei. Isi baga glezna in inel si incepu sa sape tunelul.

Bratele scurmau in nisip ca niste gheare. Dar apa cruda acoperea mereu cu alt nisip gaurile pe care le facea. Parca traia un cosmar. Tot ceea ce facea in apa se surpa dupa ce venea inapoi la aer. Nu! Nu-i ajungeau minutele.

― Lasati-ma o singura data sa ramin in apa atita cit pot. Nu va fie teama! Voi iesi, pentru ca trebuie sa ies!

Stia ca minutele trec, stia ca viata dinauntrul epavei atirna de cele citeva minute pe care le va putea smulge sau nu vesniciei atit de bogata in minute, fara de sfirsit Scurma, scurma cu miinile, cu capul, cu trupul. Nu voia sa-si inchipuie ca se lasa furat de o iluzie. Nu! Pentru ca atunci i-ar fi fost mai usor sa rastoarne barca. Apa ducea inapoi nisipul. Nu! Numai la suprafata apa era ca o oglinda. In adincuri se zbuciuma. Daca ar fi incremenit un minut, jumatate de minut Scurma, scurma si deodata simti marginea epavei. Simti cum isi strecoara mina pe sub ea. Cu si mai mare disperare trase nisipul. Se ghemui, si baga un genunchi in gaura. Cu o mina scurma, cu cealalta tragea primul bolovan spre gaura. Scoase genunchiul si baga in locul lui bolovanul. Apoi, cu ultimele puteri, se intoarse la aer. Ramase multa vreme, asa isi inchipuia el, linga prietenii lui.

― Sase minute

Mai ramasesera cateva minute de care atirna viata Luciei. Firele erau slabe, ca tesute de paianjeni.

― Mai lasati-ma o data Si pe urma ultima data.

Deschizatura aproape se umpluse cu nisip. Dar stratul care o acoperise era subtire. Il pravali cu talpa piciorului. Isi trase si celalalt bolovan aproape si incepu din nou munca la tunel. Parca treceau zile, parca treceau secunde. Intii isi baga picioarele, apoi trupul, inauntru, in epava. Cu miinile trase bolovanul si-l puse in gura tunelului. Stia ca Lucia era undeva linga el, dar nu se duse spre ea. Se impinse afara si iesi la aer. Fata lui Tic ii spuse totul. Timpul timpul voia sa fuga. Nu se grabi. Trase cu sete aer in piept, inchise ochii, respira iarasi profund, parca pentru ultima oara in viata. Apoi disparu in adincuri.

Strapunse tunelul cu forta trupului. Cei doi bolovani de pe margine ii sfisiara carnea. Inainta incet in pintecele corabiei, ferindu-se cu miinile de obstacolele pe care nu le vedea. Ajunse acolo unde stia ca era trupul Luciei. Era noapte acolo. Dar stia precis locul. Pipai lespedea care o acoperea pe Lucia. N-o strivise. Stia. Se baga sub lespede, isi inalta spatele, sau poate ridica epava. Abia atunci dezlega funia. Funia o salvase pe Lucia. Lespedea se oprise in funie. Citiva milimetri desparteau viata de moarte. O scoase incet pe Lucia de sub lespede. El se smuci brusc, pentru a insela blocul de marmura. Prabusirea nu-l atinse. Cu povara in brate se indrepta apoi spre tunel. Il strapunse din nou cu corpul. Pe Lucia o trase afara cu picioarele. Ii cuprinse corpul cu picioarele. Apoi ii inlantui trupul. Apoi ii facu vint spre viata.

― Traieste! spuse el in soapta, cind ajunse la barca.

O salta inauntru, iar el porni spre mal. Se trinti pe nisip si deveni pentru mult timp materie.

CAPITOLUL XV

Era o dimineata senina, frumoasa, parea dimineata tuturor noptilor lumii. Dar era si o umbra de nostalgie in aer. Parca se oficia o despartire. Ciresarii erau insa prea fericiti ca sa simta acea adiere lina, misterioasa, care le va infiora cindva amintirile Ei se daruiau clipelor prezentului, si prezentul isi desfacea petalele ca o floare mingiiata de primele raze ale soarelui. Era ca o floare alba, nascuta dintr-un vis alb de marmura, care deschidea, sau poate inchidea un vis.

Groaza fusese inmormintata de linistea noptii, fusese destramata de culorile rasaritului, se dizolvase in lumina marelui prieten al lumii: soarele. Se inseninau fetele, renasteau zimbetele, rasunau iarasi clopoteii visului. Si se desfaceau, acoperind zarea, pinzele albe ale sperantei, ca pinzele umflate de vint prielnic ale unei corabii care se apropia de tinta.

Lucia venise linga Ursu, care traia zorii pe marginea marii. Tinarul parea o statuie, o intruchipare a fortelor neobosite pe care le poseda marea. Isi sprijini capul pe umarul lui, isi lasa pieptul inconjurat de bratele lui reci si dure ca de marmura si sopti, cu tremurul unei amintiri de demult, in soapte:

― In clipa aceea, in ultima clipa, mi-a fost frica Mi-a fost frica pentru tine.

Ursu o strinse si mai tare la piept si ea se lasa ucisa de puterea care-o cutremura. Erau amindoi cu fata spre mare, el in spate, inalt, puternic, inlantuind-o cu bratele ca un protector al vesniciei. Si deodata o ridica in aer ca pe un fulg si fugi cu ea in brate spre mare. Parea ca-si poarta victorios unicul, eternul trofeu pe care-l ceruse vietii, pe care i-l daduse viata.

― Si acum te arunc, Lucia, te arunc sus si, daca vrei, te prind in brate, si, daca vrei, te las sa cazi in mare si, daca vrei, ma inalt dupa tine si raminem suspendati in vazduh.

Lucia rise din inaltul cerului, pentru ca i se parea ca zboara in inaltimi, se indoi, isi intinse bratele, se pravali, despica apa si se indoi iarasi, lasindu-se cucerita de valurile albastre. Pornira amindoi spre larg, spre sfera de lemn si de acolo le facura semn celor de pe mal. Primira chiote si fluturari miini si de undeva, din mister, rasari linga ei un cap ciufulit si niste ochi sclipitori, care nu mai puteau suporta bucuria.

Era o clipa in care nimeni nu se mai gindea la visuri, la viata, la lume. Era o clipa irosita de marea vesnicie. Timpul se lasase jefuit de acea clipa. Apoi timpul incepu sa numere iarasi clipele lumii, clipele vietii. Nimeni, nimeni in lume nu simtise insa ca timpul isi pierduse o clipa.

Sfera de lemn salta lina in valuri. Tinerii o priveau de pe tarm. Curiozitatea nu mai avea putere sa-i trimita acolo inactivi. Faceau planuri pentru rasturnarea epavei, pentru descoperirea tainei albe de marmura.

― E un miracol, spuse Ionel. Cum a putut sa intepeneasca astfel barca?

Ursu banuia insa cauzele miracolului si nici nu-i trecea prin gind sa le pastreze pentru el.

― Victor a avut dreptate, dupa cite imi dau seama pina acum. Barca s-a izbit de turn. In prabusire, turnul a intrat in corpul corabiei, s-a prins in birnele transversale, a rasturnat barca si a tras-o in adinc, proptind-o de fund. De aceea a ramas in pozitia aceasta nemaiintilnita.

― Si crezi ca putem s-o rasturnam? intreba Dan. Daca n-ai incercat ieri

― Ieri n-aveam timp, raspunse Ursu inrosindu-se. N-aveam puteri pentru acel timp. Astazi insa avem vreme sa organizam rasturnarea barcii cu proptele, cu funii, cu birne si mi se pare ca vom avea si puteri mai mari, puteri noi.

Ursu zarise pe creasta Gorganului doua siluete. Isi intoarsera si ceilalti privirile intr-acolo. Le vazura si ei, le identificara si ei. Si, in timp ce ciresarii pornira in goana spre Gorgan, cele doua siluete din virf se prabusira spre plaja.

― Laura! strigara fetele, prinzind zborul alb in brate.

Prichindelul se pomeni in bratele lui Dan. Incerca sa se desprinda, tusi de citeva ori, apoi incepu sa topaie, fara sa stie pentru ce.

― Cum ne-ati gasit? intreba Ionel. Stiu ca v-am lasat un biletel acolo, la Ochiuri, sub un bolovan. L-ati descoperit?

― Esti un un mincinos, ii raspunse fata in alb. Si nu numai tu. Si ceilalti. Ceilalti sint mai rai.

― Am vrut sa ma scuz, se rusina Ionel. Eram atit de grabiti, c-am uitat.

― Nu te mai preface! se otari prichindelul. Am gasit biletul. In nisip, intre bolovani. Exact in locul unde a fost cortul mare.

Ionel si toti ceilalti ciresari, in afara de unul singur, ramasera uluiti.

― Da, l-am gasit, intari Laura, uitindu-se la Victor cu coada ochiului. Am recunoscut si scrisul, dar nu vreau sa spun. E secretul meu! In apa!

Ajunsera la tarmul marii, linga corturi. In citeva clipe erau toti in apa. Inotau, strigau, se scufundau. Victor o zari pe Laura, ii vazu mina ridicata ca un semnal, o vazu disparind in valuri. Se cufunda si el in apa. Se intilnira la jumatatea drumului si se inlantuira citeva clipe numai, pentru ca apa ii ridica in sus. Nu voiau sa faca o taina din acea imbratisare care ii infiorase.

Undeva, linga sfera de lemn, un cap ciufulit cauta cu priviri sticloase pe cineva. Il gasi. Iesira si niste brate din apa, apoi trupul. Bratele se infipsera in umarul lui Ursu. Un salt, si in locul bratelor se catarara genunchii pe umerii lati si puternici. Inainte ca miinile sa caute echilibrul pe capul acelei trambuline umane, inainte ca picioarele sa ajunga pe umerii trambulinei, capsorul ciufulit se apropie de capul lui Ursu si o soapta vesela rasuna in urechea acestuia:

― Ah, Ursule! Ce copil am fost!

Apoi trupul ciufuliciului se intinse drept pe umerii care nu tremurau.

― Salt mortal! rasuna pina in departari vocea lui Ursu, obligindu-si prietenul sa incerce acolo, de pe acea trambulina improvizata, mica nebunie.

Entuziasmul, bucuria saritorului erau, pesemne, atit de mari, incit mai avu vreme dupa primul salt, sa se mai ghe-muiasca o data, despicind apa cu miinile, nu cu picioarele.

― Un salt si jumatate! tipa el cind reveni la suprafata. Ursu avusese insa grija sa anunte cu voce mult mai puternica nemaipomenita performanta.

― Cu saltul acesta, in imprejurarile acestea, Ticusorule, ai fi cucerit costumul de scafandru, fara sa fie nevoie sa cuceresti mai intii pe presedintele juriului.

Ursu vorbise, bineinteles, in soapta. Si de bucurie, Tic incerca si izbuti un al doilea salt.

Era nevoie de aceasta inviorare generala, pentru a se uita unele amintiri, pentru a se face loc altor amintiri si, mai ales, pentru a se pregati viitorului o mare amintire.

Iesira toti la mal. Erau in cerc. Depanau amintiri, pregateau visuri.

― Sa stiti ca v-am detectat inainte de a gasi biletul vostru, incepu prichindelul. Biletul a fost un fel de verificare.

― Nu se poate! rosti Dan ca o sentinta, sau mai bine zis ca o provocare, cum observa Tic.

― Ba da! se otari din nou prichindelul. Si nici nu ne-a fost atit de greu. Numai ca a trebuit sa apelam fiecare la parintele celuilalt.

― Da, da, da! intari Laura, toata numai zimbet. Din citeva intrebari am aflat. Sa stiti ca exista intr-o carte un fel de rezumat al cercetarilor care s-au facut la Gorgan, pe la inceputul secolului. Numai citeva rinduri. Se vorbeste acolo despre aparitia misterioasa a unui turn alb in timpul vijeliilor. Concluzia e cu un semn de intrebare, adica nu e nici o concluzie.

Ursu auzi din nou soapte la urechea lui:

― Ma fac arheolog, Ursule. N-o sa caut decit semne de intrebare.

― Dac-ati stiut ca sintem la Gorgan, de ce-ati trecut mai intii pe la Ochiuri? intreba Maria.

― Pentru pentru a vedea daca ne-ati lasat vreun mesaj, raspunse Laura dupa o scurta ezitare. Ati descoperit pina la urma turnul cel alb?

Tic isi duse mina la cap pentru a-si pipai cucuiul din crestet:

― L-am gasit, dar se opune. Nu vrea sa se arate. Cum trece cineva pe acolo, cum il pocneste in cap. Trebuie sa rasturnam epava.

― Epava!? se mira Laura. De ce ne lasati asa? De ce nu ne spuneti si noua? Sau, sau am venit in ultima clipa?

Cu un salt usor se ridica din nisip si incepu sa valseze.

Tic, urmarind-o, clatina mereu din cap. Il uimea gratia sau silueta superba a dansatoarei? Il intriga gestul ei copilaresc? Clatina din cap, dar cauza uimirii raminea secretul ei.

― Am venit in clipa cea mare! striga Laura. Povestiti-mi totul!

Deodata isi opri rotirea capului. Privea cu o expresie de surpriza si de uimire, de neincredere aproape, barbatul care aparuse ca din senin in fata ei.

― Tu? sopti ea. De ce ai venit aici?

― Ca sa intineresc! raspunse el tot in soapta.

Apoi se retrase citiva pasi, fara sa se intoarca, isi pleca umerii si capul intr-un gest de salut aristocratic, isi desfacu bratele si spuse cu voce tare:

― Dansati? Bucuriile se reped si in miscari, nu numai in vorbe.

Victor si Maria asistara innorati la scena intilnirii dintre cei doi. Inimile le erau intepate de acele spaimei. Laura isi intepeni picioarele in nisip si raspunse cu rautate in voce:

― Nu, nu vreau sa mai dansez. Vreau sa vreau sa ascult!

Se aseza apoi in locul pe care-l parasise. Parca-si pierduse buna dispozitie. Isi alunga insa cu un gest o vedenie, apoi cauta privirile lui Victor. Acesta de apropiase de Ursu, pentru a face un nou loc in cerc. Asistentul se aseza in spatiul astfel oferit, fara sa ceara alta incuviintare. Oare bucuria de mai inainte fusese ranita?

― Povestiti! se scuza Laura. Vreau si alte emotii, vreau si alte bucurii!

Victor avea senzatia ca-l privesc doua puncte de jar. Si era atita lumina in ziua aceea! Voia sa spuna ceva, dar se pomeni ca o roaga pe Lucia cu privirile. Numai de citeva clipe dura rana aceea adusa bucuriei. Tic n-o putea suporta. Sari ca un arc.

― Vreti sa va fac sa rideti? intreba el. Repet spectacolul pe care l-a dat gratuit, la un restaurant, cea mai inteligenta si mai nedreptatita fiinta extraumana de pe tot globul. Tot trebuia sa-l sarbatorim odata, ca e si el un erou Tombi! Fara masca!

Tombi isi incepu salturile sale maiestre. In timpul spectacolului, prichindelul ii sopti Mariei, misterios:

― Laura e certata cu fratele ei. Sint rivali.

Dan tresari brusc, pentru ca simtea ca-i stringe cineva mina ca un cleste. Era mina Mariei. Si atunci uita toate cartile, toate cetatile si orasele vechi ale lumii. De undeva, Tic privea indurerat.

Fetele aduceau la marginea apei birne, bete, funii.

Spectacolul se terminase. Lucia incepu sa povesteasca. Victor ramase multa vreme cu privirile in pamint, pina veni Tic si-i sopti la ureche:

― Ala e fratele ei

Tacerea care urma povestirii nu dura mult timp. Asistentul se simtea mai tinar ca oricind:

― Ciudata enigma! Oare ce ascunde epava?

Tic se uita la el ca un om matur. Si vocea parca-i suna mai grava, dar accentele de veselie tot zvicneau intr-insa:

― Orice taina ar ascunde, totul e frumos. Povestea mai ales e frumoasa Nu-i asa, Dan? Atitea peripetii, atitea surprize, atitea Da au fost si multe pericole.

― Eu vreau un sfirsit frumos, apoteotic, spuse Laura. Sa simt toata bucuria voastra in acest sfirsit.

Ursu se uita la Victor. Stiau amindoi ca, pentru a intilni sfirsitul, mai aveau de infruntat greutati si primejdii. Dar si ceilalti stiau aceasta.

― Cum vreti sa rasturnati epava? intreba asistentul. Nu avem nici un punct de sprijin.

Facuse oferta de a participa la ultimele lor eforturi. Ciresarii o acceptara.

― Trebuie sa ne conjugam eforturile, sa ni le organizam, zise Victor vesel, bucuros, zdravan. Avem citeva birne, pe care le putem baga sub marginile corabiei. Avem citeva deschizaturi, prin care putem lega funii, avem brate in plus, cu care putem impinge

― Si-avem puterea lui Ursu! adauga Tic adevaratul punct.

Ultimul asalt incepea. Toti baietii devenira scafandri. Si Dan, si prichindelul, si asistentul.

Fetele aduceau la marginea apei birne, bete, funii. Scafandrii se scufundau cu ele in apa. Le depozitau sub bolovanii lui Ursu. Acesta scurma gauri pentru prajini. Introducea birnele in gauri, pina la jumatatea lungimii lor, si le incerca rezistenta. Rezistau. Isi pregatea locul de ridicat la birne. In stinga si in dreapta lui, la mica distanta, sapase doua gauri, in care introdusese cei mai grosi si mai rezistenti pari. Intr-un moment de singuratate ii apuca pe amindoi cu palmele si incepu sa traga. Ii era teama ca parii se vor rupe. Epava nici nu se clintea. Anii o zidisera de fund si greutatea turnului dinauntru ii sporea impotrivirea. Renunta dupa aceasta incercare la eforturi singulare. Iesi la suprafata, inspira cu nesat aer, apoi isi relua treburile. Sase birne ca sase capete de lopeti ieseau pe sub marginea barcii. De doua din ele trebuia sa traga el ― adica de cele de la mijloc. Victor, Ionel, Tic si prichindelul trebuiau sa traga de celelalte. De pe mal, asistentul urma sa smuceasca fringhia.

Toti scafandrii se adunasera pe mal.

― Nu trebuie decit s-o clintim din loc, s-o rupem de fund, spuse Ursu, citiva milimetri, un singur milimetru. Pe urma se intoarce singura. O ridica apa.

― Luati-va provizii serioase de aer, continua Tic instructiunile. Nu-i asa, Ursule? 'Acum am si eu voie sa ma intreb, isi spuse el in gind, ce surpriza ne asteapta.'

Scafandrii ajunsera in jurul sferei de lemn. Ursu dadu semnalul. Se scufundara toti odata. In citeva secunde ajunsera la locurile pe care le cunosteau. Incepura sa traga. Dar apa ii ridica in sus. Trasera zvicnind din corpuri, impingindu-se in sus. Epava nu se clintea.

― N-am facut nimic, spuse Tic, dupa ce iesira toti la suprafata. Si nici nu stiu daca o sa putem face ceva. Parca ne-am juca. Fir-ar sa fie

Tinerii intelesera ca n-au puncte se sprijin pentru a-si face simtit efortul, pentru a-si aduna puterile impotriva navei scufundate. Nu incercau s-o rastoarne. Mai degraba o alintau. Ursu era obsedat de ideea lui:

― Daca am clinti-o cu un singur milimetru, ar rasturna-o apa. N-ar trebui decit s-o impingem cu piciorul. Dar cum s-o clintim? Parca s-ar fi turnat beton la marginile ei.

Mai incercara o data. Izbutira chiar sa se sprijine. Dar, pina la urma, alunecara pe linga corpul epavei, scapind birnele din mina. Numai Ursu ramase la fund, tintuit de ancorele sale. Nu mai tinea parii in palma. Ii prinsese intre brat si antebrat. Se opinti si trase din rasputeri. Nimic. Incerca sa scuture parii. Nimic. Se mai opinti o data si trase, pina simti tendoanele gata sa-i plesneasca. Nimic. Iesi ametit la suprafata.

― Imposibil. S-o ia dracu'! injura el, imitindu-l pe Tic. Parc-ar fi de plumb.

Se uitau unii la altii, neputinciosi. Isi dadeau seama ca fac eforturi zadarnice.

― Ce-ar fi sa incercam si-n partea cealalta, Ursule, unde-ai facut deschizatura? propuse Victor.

― Stati! se lumina Ursu la fata. Parc-am fi, nu stiu ce De ce sa rasturnam epava? Asta nu-i treaba noastra, Ticusorule. S-o rastoarne apa.

Tic se uita la el cam curios. Inghiti de citeva ori in sec, apoi ii raspunse:

― Parca ne-ai mai spus asta. Mi se pare ca

― Ti se pare ca isi ingrosa Ursu vocea ca un clovn, care imita pe cineva. Ce ti se pare?

Ursu se inveselise. Toti simteau aceasta. Prin urmare descoperise un nou sistem.

― Sa incercam s-o clintim, continua el cu glas obisnuit. Dar de ce dintr-o singura parte? Si de ce cu bratele si cu parii? De ce nu cu fringhiile?

― Cum? intreba Ionel. Dac-am avea o roata suspendata in vazduh, prin care sa trecem funiile

Ciresarii ajunsera la mal, unde ii chemase Ursu pentru a le explica planul.

― Bagam cite trei pari sub fiecare margine a corabiei. Ii legam cu fringhii la capete si tragem

Dan, care se apropiase de grupul de scafandri, rise cu o pofta nebuna cind auzi cuvintele lui Ursu.

― De ce trageti? De

― De funii, ii raspunse Tic, intrerupindu-l. Desi eu personal as vrea sa trag de altceva. Nu simplu, ci invirtind, cum fac unii cu urechile altora.

― Stai, Ticusorule! incerca sa-l potoleasca Dan. Trageti ca sa scoateti parii de sub epava? Ce mai spui acuma?

Victor pricepuse ideea lui Ursu. Era simpla si foarte practica.

― Nu, Dan! incepu el sa explice. Nu tragem in directia din care am legat funiile. Nu intelegi inca? Azvirlim fiecare funie de care e legat fiecare par peste epava. Si tragem din partea opusa. Atunci parii vor salta trupul navei, nu vor iesi afara. Ei, acum ati priceput?

Sistemul era limpede si avea toate sansele sa-i vina de hac epavei.

― Si si-o sa ajunga funiile pina la mal? intreba Dan. E cam lunga distanta.

― Daca nu ajung pentru sase pari, nu-i nimic, ii raspunse Ursu. Folosim numai patru. Si de altfel nu e nevoie sa ajunga funiile pina la mal. E bine daca ajung pina acolo unde picioarele ating fundul si capul e afara din apa. Ca sa se poata trage.

― Stiti ceva? descoperi Ionel, Funiile vor forma un fel de X-uri deasupra epavei. Deci X-ul va exista in expeditia noastra pina in ultima clipa

Scafandrii isi reluara munca in jurul epavei. Foarte repede parii fura infipti sub corabie, tot pina la jumatate, si legati zdravan la capete cu funii. Funiile incolacira epava, apoi tinerii le scoasera afara din apa. Le innodara, le prelungira pina aproape de marginea marii, pe ambele tarmuri ale ochiului. Grupul ciresarilor si al prietenilor lor se imparti in doua echipe de tragatori, fiecare pe un alt mal. Capul echipei de pe malul sting era Ursu. Din echipa lui faceau parte: Tic, Maria, Lucia, si Dan. Ceilalti constituiau echipa de pe malul drept. Asistentul era cap de funie. Ambele echipe incepura sa traga in aceeasi clipa, la comanda lui Ursu. Epava opunea in continuare rezistenta. Trasera pina ce funia din stinga plesni. Ursu se feri ca sa nu-l strivesca pe Tic in cadere. Ceilalti se amestecara de-a valma in nisip. Dar si in cealalta parte se produse o prabusire compacta, fara sa se rupa funia. Ursu, care observase miscarea, sari in sus si striga:

― S-a miscat epava! De aceea ati cazut!

Tinerii erau ametiti de cazatura. Surpriza si puterea reculului ii afundase in nisip. Ursu nu lua insa seama la aceasta. Se arunca in apa inotind cu toata viteza spre sfera de lemn care indica locul epavei. Il urma doar Tic, pe care-l evitase in cadere si care nu se alesese decit cu o mica sperietura.

Ursu ajunse la epava si, aproape imediat, sosi si Tic.

Ursu insa nu-l observa. Epava se clintise, dar nu se rasturnase. Unul dintre boturile ei se ridicase insa de pe fund. Era ceva, o greutate in interiorul epavei, care o mentinea in aceeasi pozitie.

Ursu nu mai statu la indoiala. Se lipi de fund, inainta spre capatul clintit, isi intoarse corpul si se strecura cu picioarele inainte sub botul corabiei. Cind simti marginea la mijlocul spatelui, se propti cu miinile de fund si incepu sa ridice. Tic il observase. Ursu nu-l vazuse pe Tic. Pentru ca inchisese ochii in cumplita lui incrincenare. Parca-i apasa un munte spatele. Prin urmare clintise mai mult corabia. Il apasa epava, nu o ridica el. Se impotrivi cu ultimele puteri, inainte de a tisni din locul primejdios.

Tic, ametit de lipsa de aer, se impinse spre suprafata. N-avusese putere sa reziste la ultimul efort al prietenului sau. Acesta infrinse puterea muntelui, simti o zguduitura naprasnica, o apasare ucigatoare, parca voia sa-l bage cineva cu forta in pamint. Stia ca nu va putea sa reziste la greutatea aceea. Dar dintr-odata, ca prin minune, se simti eliberat. Se salta spre aer printr-o zvicnire instinctiva. Inca inainte de a ajunge la suprafata intelese ce se petrecuse cu epava.

Redevenise lucid. Inspira cu nesat aer, aer mult, aer rece, apoi ii spuse lui Tic printre gifiieli:

― Gata, Ticusorule, gata! S-a rasturnat epava.

Tic ii privea insa spatele pe care crestea un briu lat de-o palma, format din dungi vinete.

Cei de pe mal se sculau cu greutate din nisip. Unii dintre ei ramasesera lungiti. Erau inca ametiti. Si Victor si Laura. Dar pe ei ii ametise mai mult intilnirea sfioasa a bratelor si a fruntilor. Nimeni inca nu stia ce se petrecuse acolo, pe fundul marii.

Tic, de dupa sfera de lemn, ii facu din ochi lui Ursu si-i spuse in soapta:

― Mergem sa vedem? Lor nu le spunem nimic. Sa creada sa creada ca n-am fost.

In loc de raspuns, Ursu se lasa inghitit de apa. Inainte de a-l urma, Tic isi umplu constient plaminii cu aer. Voia sa bata toate recordurile de rezistenta. Se scufunda, se duse spre locul unde stia ca este epava, dar n-o zari. Epava disparuse. Fusese dusa de curent spre zidul submarin. In locul unde fusese epava, se zarea o pata mare alba si parca un peste urias dadea tircoale acelei pete. Tic isi facu vint intr-acolo si-l vazu mai intii pe Ursu, apoi turnul de marmura alba. Se prinse cu miinile de el, asa cum facuse Ursu, si incepu sa-l inconjoare, sa-l pipaie, sa-l recunoasca. Era ca un bazin mare, gol inauntru. Ursu patrunsese in el. Incapea in toata lungimea lui. Linga una dintre laturile bazinului, Tic zari o lespede mare, tot alba, tot de marmura. Parca era capacul acelui bazin. Se apropie de lespede, o pipai, dar in loc de netezimi intilni santuri in care degetele i se afundau. Se intoarse iarasi in bazin. Ursu iesise dintr-insul. Se prinsera amindoi de mina, dar in loc sa iasa afara, la aer, pornira spre peretele submarin. Acolo dadura peste epava proptita de zid. Statea cuminte, in pozitia in care stau toate epavele de corabii. In interiorul ei nu se afla insa nimic. Toata taina pe care-o ascunsese era acolo, sub sfera de lemn, Cei doi scafandri isi facura vint cu miinile si cu picioarele si ajunsera la suprafata. Pe ambele tarmuri echipele isi cautau funiile. Tic voi sa strige, dar se razgindi. Se uita in ochii lui Ursu, ii citi bucuria si se bucura si el pina in adincul inimii.

― Nu, Ursule, sopti el, n-am vazut nimic. Nu-i asa c-am visat? Nici n-am fost in apa.

― Poate c-am fost in apa, Ticusorule, dar aici unde este epava

Isi prinsera miinile, parca pentru a consfinti o taina, si inaintara asa pina la tarm.

― S-au rupt funiile! ii intimpina Dan ca sculat din morti. Ce v-am spus eu?

― Am dat peste epava, uriciosule! ii raspunse Tic. Am descoperit epava!

Dan clipi de citeva ori din ochi, incercind sa inteleaga. Se aseza apoi in nisip si incepu sa-si frece fruntea.

― Cred ca sint inca buimac. Nu mi-am revenit. Nu stiti cum ma cheama, ca mi se pare ca nu sint eu

Ursu isi batu de citeva ori palmele si striga tare, pentru a fi auzit de cei de dincolo:

― Gata! epava a ajuns la zidul submarin.

― Si taina? intreba Victor de pe malul celalalt.

― Taina?! se repezi Tic. Taina trebuie s-o vedem Sa ne scufundam. Noi n-am urmarit decit epava. Nici n-am avut alt gind.

― Barca! striga Victor. Veniti cu barca! Sau, mai bine, opriti-va cu ea la mijloc.

Echipa care rupsese fringhia se imbarca. Ajunse odata cu inotatorii la sfera de lemn.

― In epava nu e absolut nimic, raporta Tic Sa vedem ce-o fi lasat ea aici.

― Nu mai e nici un pericol, spuse Ursu. Toata lumea poate sa se scufunde. In sfirsit mergem in plimbare, fara nici o sarcina.

― Cred ca anticipezi, ii sopti Tic. Eu am dat peste ceva la lespede. Lasa c-o sa fac descoperirea a doua oara.

Se scufundara toti, fete si baieti la un loc. Toti se ingramadira spre bazinul de marmura. Numai Tic se duse in alta parte. Isi plimba inca o data degetele pe suprafata lespezii si inca o data simti santurile adinci, regulate.

Cind iesira prima data la suprafata apei, nu scoase nimeni nici un cuvint. Trasera cu nesat aer in piept si coborira din nou. A doua oara citeva glasuri soptira uimite:

― Ce poate fi? Ce taina a fost acolo?

A treia oara parasira sfera. Se inapoiara la tarm pentru a-si ordona avalansa de ginduri. Se priveau cu uimire, cautau raspunsuri.

― E un mormint!

― O cripta!

― Un sarcofag!

― Un monument funerar. Nici o indoiala. E un monument funerar.

Intr-adevar, nu mai putea fi nici o indoiala. Incaperea de marmura era un mormint.

― Oare sa ramina mormintul acesta o taina? intreba Maria.

― Nu vreau! striga Laura. Stiu ca n-am nici un drept sa ma amestec. Dar as fi la fel de trista ca voi. Cui i s-a cioplit acest mormint? Cine l-a cioplit?

Tic insa tacea. Nu stia nici el de ce. Dar mai voia sa taca. Oare devenise crud? Sau voia sa imprastie cu amindoi pumnii semintele ultimelor bucurii si emotii?

― E monumentul funerar al unui mare personaj, spuse asistentul. Dupa toate datele arheologice pe care le avem, asemenea zidiri se faceau pentru cei mai mari oameni Pentru cezari, pentru eroi, pentru idoli.

― Poate ca e inchinat unui idol, zise ciufuliciul. De ce sa fie neaparat un mormint? De ce sa nu fie un locas de ruga, sau un mic sanctuar?

― Nu vreau! striga Laura, dar vocea i se domoli repede. Da ar putea fi un sanctuar inchinat unui idol local unui idol casnic.

― Aici, pe malul marii, in bataia valurilor, in calea vijeliilor? intreba Lucia. Departe de orice asezare omeneasca

Asistentul nega nu toata intrebarea, ci ultima parte a ei:

― Asezari omenesti au fost in aceste parti. Poate nu atit de mari. Gorganul e o dovada. La inceput au fost scitii, apoi getii, apoi romanii E o continuitate. Deci chiar in acest loc, unde stam acum, sau linga noi, au fost asezari. Iar la nord si la sud de acest loc se aflau cele mai mari orase de pe tarmurile Marii Negre: Tomis si Histria. Gorganul e ca un semn geografic, care imparte in doua distanta.

― E monumentul unui idol sau mormintul unui om? intreba Ionel. E un sanctuar sau un sarcofag? Va ramine oare o taina?

Tic insa tacea. Se gindea la lespedea de marmura in care isi incurcase degetele.

― Poate ca odata, de mult, spuse Maria, veneau aici salbatici cu plete, getii cei razboinici, ca sa inchine rugi idolilor lor, lui Zamolxis

― Nu, Maria, spuse Laura. Sanctuarele dace sint altfel. Le-am vazut. Nu seamana cu acestea. Sint deschise spre cer, spre Zamolxis, spre ideea divinitatii, nu spre divinitate.

― Dar si eu vreau, Laura, si eu vreau sa visez. Lasa-mi idolul cu poporul pletos in jurul lui, azvirlindu-si sagetile spre cer. De aceea e atit de mare aceasta taina. Fiecare poate sa-si inchipuie ce vrea.

Baiatul cu parul de aur o ruga cu privirile sa nu mai viseze. Visurile ei nu puteau oferi date stiintei lui.

― Trebuie sa ne mai ducem o data, sau de doua ori, sau de trei ori, spuse Victor. Nu se poate sa nu gasim ceva care sa limpezeasca taina.

Abia atunci Tic hotari sa vorbeasca sa spuna ceea ce numai el stia:

― Mi se pare ca am vazut putin mai departe o lespede, o placa mare de marmura.

― Atunci e un mormint! striga Victor. Un mormint care a fost acoperit de o lespede!

Victor se sculase in picioare. Il imitara toti. Ursu isi aduna puterile. Poate va trebui sa intoarca lespedea. Renuntau pentru citva timp la visuri. Poate ca sa si le imbogateasca.

Lespedea nu trebuia intoarsa. Taina mormintului se afla incrustata pe suprafata pe care o arata ciresarilor. Fiecare pipai santurile. Stiau ca degetele lor intilnesc litere sapate cu zeci de secole in urma. Dar cum puteau sa le vada sus, la lumina? Trebuiau sa imprime fiecare litera pe degete si s-o duca sus, in caietul Luciei. Era ultima truda pe care o inchinau marii.

Si, atunci din adincuri, izbucni vijelia

Marea inalta talazuri gigantice. Huia, gemea. Voia sa rupa toate chingile care-i tineau puterea in adincuri. Dar ziua era senina, luminoasa, ridea si incalzea, si imbelsuga paminturile.

Tinerii se plimbau pe malul marii. Stiau ca furia talazurilor se va potoli, stiau ca ultima parte a tainei din adincuri le va apartine mai devreme sau mai tirziu.

Tic si Dan stateau pe virful Gorganului. Nici nu mai priveau furia care clocotea in fata lor.

― Tu stii ca totul e din vina mea? spuse Tic. Eu am stiut de lespede, am pipait-o, i-am simtit literele in virful degetelor, dar m-a retinut ceva. Nu stiu ce anume. Sau poate ca stiu

― Esti un un nu stiu cum sa te calific. O sa vezi tu. Iti dedic o pagina din jurnal.

― Si nu e frumos? Si la urma urmei ce vrei? Toti, toti ati facut cite o neghiobie. De ce sa nu fac si eu una? Mai ales ca n-am facut-o din prostie.

― Zau, Ticusorule, strici atmosfera. Uite cum se zbuciuma marea! Cita putere e in hoardele ei! Si cit de nepasatoare e ziua! Nu vrea sa se alieze cu ea.

― Ah! Cite ne-a facut si marea! Dar am o satisfactie, o vad cum se agita de pomana Gata! Nu ne mai poate face nimic Gata! Tu vrei sa ajungi scriitor?

Dan ramase uluit auzind intrebarea neasteptata a lui Tic.

― Ce te-a apucat, Tic? Ce ti-a venit sa ma intrebi asa ceva tocmai acum?

― Draga Dan, traiesc o spaima cumplita. Cred ca a sosit momentul sa te intreb Daca vrei sa-mi raspunzi, da. Daca nu, nu Dar trebuia sa te intreb Nu ca sa-mi raspunzi mie. Altora Asa cred eu E momentul sa dam fiecare cite un raspuns.

― Esti rau, Ticusorule. Parca m-ai intristat. Parca ai pregati o despartire Eram intre mare si vis Tu m-ai adus aici pe Gorgan si ma obligi sa scapar in viitor Nu stiu, Ticusorule. Vrem frunze si vedem flori. Vrem flori si vedem fructe Vrem ceva si vedem mereu altceva si mai frumos Dar tu?

― Eu? Eu sint prea neastimparat, Dan. Si din pacate am crescut, nu stiu cind si din fericire am ramas neastimparat, nu stiu de ce Odata am crezut ca sint indragostit Si poate ca am fost. A trecut ca un nor. A lasat undeva stropi, care au rodit un pamint. Si astfel crestem, Dan Daca vei fi un scriitor mare, sa te gindesti la neastimparatul tau prieten Iar daca voi fi eu un erou mare.

― Ti-am inceput de pe acum biografia Poate ca ne cream unul prin celalalt

― Nu-i asa ca am facut bine asteptind vijelia?

Cei doi prieteni coborau incet pe coasta Gorganului

Ionel se plimba cu prichindelul. Primul era vesel. Al doilea trist. Primul visa, al doilea medita. Ionel descoperea in visuri taine ale stiintei. Ani, cifre, celule, atomi. Prichindelul descoperea simtiri. Tristete, dragoste, melancolie, speranta.

― Oare ne vom mai intilni vreodata? intreba prichindelul. Si cum ne vom uita unii la altii?

― Nu stiu daca ne vom mai intilni. Dar ne vom uita unii la altii prin ceea ce vom fi atunci.

― Nu se poate! Ne vom uita prin ceea ce am fost.

Ionel zimbi. Isi amintea intimplari vechi:

― Crestem, ne ducem undeva, ne descoperim altii si cresc si cei de linga noi. Nu putem ramine la fel. Miine chiar vom fi altii.

― Dar amintirile, Ionel? Amintirile oare vor ramine ca o imagine fara gust, fara forme, fara culori?

― Nu stiu Uneori mi se pare ca toti crestem, fara sa ne dam seama, din amintiri

Lucia si Ursu erau departe, departe, se contopeau cu zarea. Se tineau de mina, de virful degetelor, se lasau insotiti de vuietul aprig al marii.

― Noi, Lucia, ne-am spus totul

Victor si Laura inscriau in nisip o linie dreapta. Stateau lungiti unul in fata altuia. Aproape isi atingeau fruntile.

― Ai vrut ca sa te gasesc, ii spuse Laura.

― Am stiut ca ma vei cauta, ii raspunse Victor.

― Tu vrei sa stii totul, Victor? Raspunde-mi, desi e absurda intrebarea.

― Nu poti sa stii decit ceea ce vrei sa stii, Laura. Si intotdeauna vrei mai mult decit poti sa stii.

― Atunci inseamna ca umbli, umbli mereu. Dupa ce, Victor?

― Poate dupa niste scintei. Daca nu le prinzi la timp, se sting. Daca le prinzi

― Dar focurile nu arunca scintei? Le arunca, nu au ce face cu ele

― Noi adunam scintei ca sa facem focuri. Le cautam. In flori, in minereuri, in Cosmos, in noi

― Nu vreau, Victor. Adica vreau, dar Sint si alte flacari care ard In flori, in minereuri, in Cosmos, cum ai spus tu, insa prin noi Si sint flacari, Victor, nu scintei! Si culorile ard prin noi

― As vrea sa-ti spun ceva, Laura. Mi-e sete de oameni buni. As vrea ca toti oamenii sa fie buni.

― Daca ar simti cum ii ard inauntru ideile Dar de ce sa-i judecam noi?

― Nu-i judecam, Laura, ii dorim.

― E tot o judecata, Victor. Ii dorim in raport cu idealul. Deci ii judecam in fata idealului.

― E departe, Laura. Zarea parca e la capatul marii. Dar cind ajungi la capatul marii, nu intilnesti zarea. Corabiile noastre cauta mereu zarea

― Si tu vrei s-o intilneasca, sa poposeasca acolo Acolo de unde rasar toate culorile Uita-te, Victor! Acum s-au mutat la asfintit.

― Le vad in ochii tai

― Stiu S-au imbatat de culori

Parul Mariei flutura in vint, buzele ei cautau adieri:

― As vrea sa stiu un nume Toti oamenii au nume. Dar nu! Nu mi-l spune! Numele ti-l dau eu. Vei fi tu. Nu te voi numi altfel. Intelegi? Si, ca sa ma razbun putin, dar mai ales ca sa condensam intre noi timpul Pentru ca totusi sint un copil.

― Si eu ti-am gasit un nume. Dar nu ti-l voi spune. M-as simti si eu ca un copil.

― Nu vreau! Nu vreau sa fii copil, pentru ca nu trebuie sa fii.

― Stii ce se intimpla? Ce se intimpla intotdeauna? Copilul devine tiran.

― Numai daca i se da voie, se imblinzi Maria. Dar daca i se da voie inseamna ca nu poate sa nu i se dea voie Nu? Da, da! Stiu! Pentru ca n-as putea sa suport cuvintele. Cind le aud, sau cind le citesc Suna fals

― Nu pentru cei care le rostesc, Maria. Eu nu stiu ca suna fals. Dragostea nu are nici un cuvint fals. Atunci cind se daruie.

― Acum sint proasta. Nu stiu de ce. Poate pentru ca pot sa-ti iau mina, pentru ca pot sa-ti cuprind capul, sa-ti dau linistita bratul meu, sa-ti cer tot viitorul Nu stiu ce-mi dai, dar stiu ca pot sa cer. Si de aceea sint proasta.

Barbatul inchise ochii. Ii lua numai mina.

― Tot ceea ce imi ceri tu iti cer si eu.

― Nu-i asa ca prostii sint foarte indrazneti? N-am stiut ca am atita indrazneala Dar nu-i adevarat. Nu am indraznit. Proasta sint, dar nu am indraznit. Am crezut. Vezi? Nu-ti poruncesc eu, iti ascult poruncile

― Nu-s porunci, sint credinte, dorinte, idealuri.

― Oare am ajuns la ideal? intreba Maria infiorata. Tu ai ajuns la ideal?

― Tu ai ajuns la ideal.

― Nu! Nu se poate! Daca tu crezi asa, atunci am ajuns prin tine. Si voi spune, in gind, cuvintele pe care le-au spus toti indragostitii lumii. Sau mai bine la persoana a treia, dar in gura mare: e dragoste! Si adaug incet, in soapta, ca sa auzi numai tu: prima dragoste

Tic il ajunse pe Ursu. Acesta se oprise singur linga corturi, la marginea marii. Se inserase.

― Oare cit va tine, Ursule, vijelia?

― Mult, Ticusorule, zile, poate saptamini. S-a infuriat rau marea.

― Nu se poate! Nu-i asa ca nu-i adevarat? Vrei numai sa ma inspaiminti. Sau poate vrei sa ma pedepsesti

― Nu! N-as putea niciodata sa te inspaimint sau sa te pedepsesc, Ticusorule.

― Atunci? Stii ca sint un criminal? Daca as fi spus de la inceput. De ce am asteptat vijelia? Stii ce trist sint? Imi vine sa pling.

Ursu se uita la Tic. Ochii acestuia inotau in lacrimi.

― Fir-ar sa fie! se infurie Ursu. N-o sa te las sa plingi din cauza vijeliei.

― Ursule! tipa Tic. Nu pling! Uite rid, rid cu hohote daca vrei.

Dar nu ridea. Plingea cu hohote. Ursu se azvirli in mare.

Ursu ducea o lupta turbata impotriva talazurilor. Nu putea sa le salte, trebuia sa le strapunga. Si i se pareau nesfirsite. Nu le vedea inaltimea. Se trezea uneori in fundul unor prapastii intunecoase. Atunci sorbea aer, puteri pentru a continua lupta, il oprise bariera de la zidul submarin. Acolo erau cele mai infricosatoare talazuri. Stia c-ar fi putut s-o evite, ca ar fi putut sa sara in mare, in spatele barierei. Putea inca s-o evite. Dar nu voia. Se razboia cu ea. O infrunta. Voia s-o strapunga. Il indirjea furia aceea turbata, si simtea in el puteri pe care nu si le cunoscuse niciodata. Uneori talazul il arunca cu zeci de metri inapoi, dar atunci se catara pe altele care-l duceau spre zid cu aceeasi iuteala si furie cu care fusese aruncat inapoi. Era lucid, constient. Stia ca se bate constient cu impotrivirea groaznica a marii. Si era vesel. Si voia sa iasa victorios din infruntare. Astepta parca cel mai mare talaz, pentru a trece prin el dincolo, in alte talazuri. Valul veni. Ursu se arunca in el jos, in prapastia pe care-o cascase si acolo il strapunse. Cind simti zecile de ciocane framintindu-l, isi dadu seama ca trecuse. Iesi la aer. Talazurile pe care le intilnea nu mai aveau puterea sa-l opreasca. Isi umplu plaminii cu aer si cobori in adincuri. Nu vedea nimic in marea care reflecta noaptea de deasupra ei. Dar la fund marea era calma, infricosator de calma. Parca nu stia nimic de framintarea apriga de sus. Nu-si inchipuise ca va intilni atita liniste acolo, pe fundul marii. Linistea parca pazea mormintul acela vechi de zeci de secole. Ursu atinse cu miinile marmura sicriului. Trecu mai departe, pina simti lespedea sub miinile sale. Cu mina stinga se prinse de o margine a lespezii. Cu mina dreapta cauta santurile. Le simti in virful degetelor. Apa il tragea in sus, dar nu-l putea urni din locul in care se ancorase. Degetele cautau santuri. Degetele descifrau litere. Erau putine. Mai cauta o data pe toata suprafata lespezii, dar nu mai intilni nici un santulet. Si mai pipai o data literele cunoscute, pentru a ramine definitiv in memoria degetelor. Apoi se zvirli la suprafata, in dreptul unui talaz urias; se inalta in virful lui si se lasa dus de creasta zeci de metri, pina aproape de mal. Acolo il asteptau toti, toti, si printre ei Lucia, si printre ei Tic, ridicindu-si sprincenele, lasindu-i sa-i curga lacrimile in ultima geana de lumina a serii.

Toti ciresarii si prietenii lor erau strinsi in jurul focului de noapte. Ursu desenase pe o foaie de hirtie literele pe care le culesese si le memorase in virful degetelor. Linga marginea de sus a lespezii, la mijloc, pipaise un o mic parca neterminat, parca taiat drept in una dintre parti. Alaturi de acest o mic descifrase tot un o, insa un O mare, intreg, rotund. Citeva palme mai jos degetele lui se plimbasera in trei santulete, legate, care formau impreuna o singura litera: N. Linga aceasta pipaise un semn ca un unghi: A. Mai departe o litera formata dintr-o singura bucla serpuitoare: S. Ultima litera pe care-o pipaise ii era cunoscuta. Degetele lui o memorasera. Era un O. Pe foaia alba de hirtie memoria degetelor insemnase aidoma cele sase litere: PO NASO

PUBLIUS OVIDIUS NASO

Marele poet din Sulmona, neasemuitul cintaret al gingasiilor si tristetilor, raza de lumina in Roma, umbra a noptii pe malurile Pontului. Ovidiu.

― Mormintul lui Ovidiu! rasuna o voce infiorata in noapte.

― Sepulcrum Ovidii!

Acolo, linga tineri, in vijelia care urla, in marea care se zbuciuma, printre talazuri, in intunericul haurilor, zacuse atitea si atitea secole mormintul primului poet al acestor paminturi, mormintul primului poet al limbii dace.

― Mormintul lui Ovidiu Oare aici a fost inmormintat Ovidiu? Ovidiu

Si deodata, cu voce inceata, cineva ii rosti epitaful:

'Sub asta piatra zace Ovidiu, cintaretul

Iubirilor gingase, rapus de-al sau talent.

O, tu, ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodata,

Te roaga pentru dinsul: sa-i fie somnul lin!'

Se lasa o tacere grea, ca o ruga imensa a istoriei. Intr-un tirziu se rostira primele vorbe. Apoi altele, altele. Infiorari, emotii, ginduri

Ciresarii teseau pinza de mai tirziu a amintirii.

EPILOG

Parc-ar fi o amintire dintr-un film vazut de mult, sau care se va vedea cindva. Prin genele intredeschise, in acest inceput de seara cu lumina difuza, parca se vede mai limpede. Un orasel, strazi, un cartier linistit, un parc, alei strimte, banci goale. Vremea e nelamurita. Parca nu se petrece totul in timp. Poate ca e toamna, sau ar trebui sa fie toamna, sa cada frunze, sa se ridice in departari dire subtiri de fum din hornuri, sa scirtiie trist pietrisul pe alei, iar florile sa se retraga dupa ferestre.

Oamenii stau in case, ingindurati. Da, sint ingindurati. Poate citesc in cartea deschisa din miinile lor rinduri asemanatoare, poate-si privesc copiii mai linistiti, mai cuminti. Orele se aud batind intr-un turn vechi si sint ragusite, obosite si vestesc seara.

In parc, pe o alee, se plimba singur un tinar. Se plimba de multa vreme. Privirile intilnesc urmele pasilor vechi. Isi potriveste pasii in ele. Parca ar vrea sa se lege de pamint, sa existe. E trist. Simte ca se rupe ceva dintr-insul, ceva ce-i apartine de mult. Si vrea cu disperare ca urmele in care calca sa fie ale lui, sa ramina ale lui. In spatele sau rasuna o voce:

― Buna seara, Victor.

― Buna seara, raspunde el, cu spaima ca urarea prezice apropierea intunericului care-l va dizolva. Ar fi vrut sa auda 'buna dimineata'.

Dar nu e nimeni linga el, nu e nimeni in fata lui, in spatele lui. E atit de trist, ca nici uimirea nu-l mai poate atinge. Sau n-o mai poate trai. A ramas pe loc, tintuit in urmele unor pasi vechi. Privirile lui parca deosebesc totusi o silueta in inserare. Sau poate e o oarecare umbra a inserarii. Clatina incet din cap si spune in soapta:

― Dar eu nu va cunosc, nu v-am vazut niciodata.

― Ne cunoastem de mult, Victor, de la inceputul inceputului. Nu-ti amintesti? Am fost impreuna in Pestera Neagra, am, strabatut impreuna saloanele de marmura din Castelul Laurei tale Am numit-o impreuna 'fata in alb' Am cautat inspaimintati tanagralele celebre ale orasului vecin Am trait impreuna momentele de groaza de pe munte: teroarea alba Am colindat, impreuna, nu de mult, tarmurile marii in cautarea Palatului de clestar

― Dumneavoastra!? Dar nu v-am vazut. Nu v-am vazut nicaieri.

― Cu toate acestea am fost impreuna cu voi, printre voi. Pretutindeni si intotdeauna. Nu v-am lasat niciodata singuri.

― Aaaa! Acum stiu cine sinteti. Cum sa va numesc? Cum sa va spun? Imi pare atit de rau ca sint singur, ca nu sint si ceilalti aici, impreuna cu noi.

― Nu te intrista si mai mult, Victor. Vor veni si ceilalti. Vrei sa-i chemam Uite-i? Tic a si sosit, fara sa-l cheme nimeni. Pina se apropie el, pot sa-ti spun in soapta. Mi-e drag, foarte drag. Numai sa nu afle Sa nu-i spui.

― Credeti ca nu stie Tic? Stie dinainte totul.

Sosesc pe rind toti: Tic, Ursu, Maria, Dan, Ionel, Lucia, Laura. Si se apropie si altii. Dar de sint atit de cuminti? De ce sint atit de tacuti? Pina si Tic, neastimparatul, a incremenit cu zimbetul neterminat pe fata.

― Am venit, spun ei. Ne-ati chemat si, ca intotdeauna v-am ascultat. Foarte, foarte rar am facut altceva decit ceea ce ati dorit. Probabil ca in acele clipe erati obosit Ce se va intimpla cu noi?

― De cite ori am auzit intrebarea aceasta, dragii mei! Am vrut sa discutam Inainte de

― Inainte de ?

― Inainte de a ne desparti

Parca totul se dizolva in intuneric. Nu se mai vede nimic. Nici aleea, nici parcul, nici oraselul. Se aud numai vocile lor.

― Ne despartim? Trebuie neaparat sa ne despartim? Din pacate noi nu putem face nimic. Trebuie sa ne supunem. Dar ne doare cumplit despartirea.

― Si pe mine. Poate chiar mai mult.

― Stim. Pentru ca o simtim prin dumneavoastra Deci n-o sa mai fim. Nici Tic, nici Ursu, nici Victor Nimeni, nimeni Dar prietenii nostri, ce vor spune prietenii nostri? Stiti ca avem prieteni?

― Prietenii vosti?! Dar ei exista in voi Asa cum sint. Sau asa cum vor sa fie au fost si ei cu voi Stiti, nu-i asa?

― Stim. Dar ce vor spune? Oare ii veti convinge?

― De aceea v-am chemat aici. Ca sa ne despartim in fata lor. Pentru ca, la urma urmei, ei hotarasc viata voastra.

― Ma lasati fara ei? Dar eu nu mai sint nimic fara ei. Sinteti crud. Sinteti singurul om pe care nu l-am putut cuceri. Tocmai dumneavoastra!

― Trebuie sa ne despartim, dragul meu Ticusor. E tirziu.

Noaptea se facu si mai groasa, si mai adinca. Nu se mai vedea nimic.

― Acusi se vor aprinde luminile si viata va erupe pretutindeni. Se vor vedea orase, case, paminturi, copaci, flori, culori. Si se vor vedea oameni. Viata curge, dragi ciresari. Nu stiu cine dintre voi spunea: Sintem o clipa din imaginatia lumii Acum ne despartim, la fel cum ne-am intilnit, in linistea unei nopti. Poate ca va veti duce la prietenii vostri. Si simt nevoia sa va spun cu toata dragostea, in fata lor: Drum bun, ciresari!

Ciresarii ar fi vrut sa raspunda altceva. Dar nu izbutira decit sa repete aceeasi urare, adunindu-si soaptele intr-un cor duios:

― Drum bun!

Sfirsit

― Ce se intimpla cu mine? Parca m-as intuneca Nu vreau! Eu in locul dumneavoastra as mai gasi o vacanta, as mai gasi un loc necercetat Dac-ati sti cit v-am iubit!

― Iar incepi, Ticusorule? Nu intelegi ca nu mai sintem in carte?

[1] 'Om liber, mereu vei indragi marea. Marea este oglinda ta' (Victor Hugo, L'homme et la mer ― Omul si marea).

[2] Buna ziua, domnule. Doriti sa faceti o mica plimbare? Pe cinstea mea, ce timp frumos si, daca n-ati vazut superba statiune Eforie, sau cealalta stea a Marii Negre, nu prea departe de aici, Mangalia

[3] Sinteti prea amabil, domnule, si pentru aceasta va multumesc. Daca vreti, putem discuta in limba dumneavoastra materna. O cunosc. Daca sinteti de acord

[4] Evident, responsabilul inca nu putea sti ca Tic isi schimbase numele.

[5] Gramatician grec din sec. al X-lea.

Documente similare

gramatica

Upload!

Trimite cercetarea ta!
Trimite si tu un document!
NU trimiteti referate, proiecte sau alte forme de lucrari stiintifice, lucrari pentru examenele de evaluare pe parcursul anilor de studiu, precum si lucrari de finalizare a studiilor universitare de licenta, masterat si/sau de doctorat. Aceste documente nu vor fi publicate.