|
|
|
In literatura interbelica aparitia romanului "Ion" al lui Liviu Rebreanu a reprezentat o certitudine a valorilor realismului. Chiar Eugen Lovinescu scrie laudativ la adresa lui Liviu Rebreanu odata cu aparitia in 1920 a acestui roman. Lovinescu observa ca pentru prima data, taranul si satul nu mai erau realitati idilice asa cu fusesera privite de catre samanatoristi si poporanisti. Chiar si George Calinescu apreciaza acest roman considerand ca pentru multa vreme in cultura romana va exista o literatura de "Ioni". Paradoxal, tocmai el nu va scrie niciodata un asemenea roman. Opinia lui Calinescu nu este acceptata de Lovinescu care crede ca odata cu dezvoltarea civilizatiei trebuie sa existe si o evolutie a romanului. In viziunea sa romanul trebuie sa aiba tematica urbana, nu rurala. Totusi nu constata valoarea romanului "Ion" prin intermediul caruia lumea satului este privita intr-un mod relist.
Avand in vedere clasificarea lui Ibraileanu "Ion" este un roman de creatie deoarece vocea auctoriala este cea care organizeaza totul. Naratiunea este la persoana a III a iar naratorul omniscient priveste detasat realitatea. De aceea folosind terminologia lui Nicolae Manolescu din "Arca lui Noe" se poate spune ca "Ion" este un roman doric. In general romanul traditional este conceput aprioric conform unui proiect (inainte de a fi scris). In "Marturisiri" Rebreanu isi expune intregul proiect asupra scrierii acestui roman. In primul rand a fost impresionat de cazul unei fete Rodovica necinstita de un flacau din sat si apoi alungata de tatal sau. De altfel nuvela "Rusinea" are ca tema tocmai acest fapt de viata, anticipandu-se romanul "Ion" unde Rodovica devine Ana.
Un al doilea eveniment care l-a uimit pe autor a fost surprinderea unui taran care s-a aplecat si a sarutat pamantul. Acesta a fost punctul de plecare in crearea scenei sarutari pamantului de catre Ion. De altfel in "Marturisiri" Rebreanu constata ca "pentru taran" pamantul nu este un simplu obiect de exploatare ci mai degraba o fiinta vie fata de care nutreste un sentiment straniu de adoratie si de teama. Ion iubeste pamantul cu o patima nemasurata ce provine din latura subconstientului; el ingenucheaza in fata pamantului traind un sentiment aproape mistic. De aceea posesia pamantului devine o adevarata obsesie pentru Ion.
Cel dea-al treilea eveniment care l-a marcat pe autor a fost cunoasterea unui taran pe nume Ion al Glanetasului care desi era foarte sarac isi dorea cu ardoare sa aiba pamant. Desigur exista si elemente ale fictiuni implicite chiar in crearea personalitatii lui Ion, oricum este clar ca Rebreanu a corelat aceste trei elemente construind intriga romanului sau.
De la George Calinescu la Eugen Lovinescu, Ion a fost considerat "o bruta", un "instinctual". In monografia dedicata lui Liviu Rebreanu, Lucian Raicu sesizeaza ca aceasta considerare a lui Ion ca bruta sau ca instinctual nu conduce decat la o discutie sterila, aceasta intrucat trairile personajului sunt mult mai complexe. Lucian Raicu afirma ca Rebreanu scrie mereu "romanul unei obsesii, al unei chemari secrete care covarseste totul". Legatura dintre pamant si taran echivaleaza cu niste obsesi de tip Freudian (totul este dupa instinctul sexual). Ion priveste pamantul ca pe o "ibovnica" vazandu-l in imaginea Anei. Acesta devine un intermediar intre el si pamantul iubit.
Simetria romanului este o alta caracteristica a doricului reiesind chiar din titlurile primului si ultimului capitol (cap. I "Inceputul" - ultimul cap "Sfarsitul" ). Intr-un mod similar este structurat si romanul "Rascoala" al carui prim capitol este intitulat "Rasaritul" iar ultimul "Apusul". Intentia autorului a fost de a reda viata prin romanele sale, aceasta fiind o trasatura a realismului. Intentia autorului este sinonima intentei operei si prin existenta celor doua parti ale romanului "Glasul pamantului" si "Glasul iubirii". Termenul "glasul" denota trairea din subterana a personajului. Ion aude initial glasul pamantului pentru ca apoi sa-l auda pe cel al iubirii. Celor doua parti ale textelor le corespund cele doua personaje feminine create in antiteza: Ana si Florica. Ana este fata bogata dar, urata in viziunea lui Ion ,in timp ce Florica este cea saraca dar frumoasa, iar Ion si George sunt personaje opuse. Ion este cel mai sarac flacau din sat iar George este unul dintre cei mai instariti din sat. In mod firesc ar trebui sa existe cuplurile Ion - Florica si George - Ana, de altfel naratorul omniscient sesizeaza ca acestea erau cuplurile initiale, treptat insa, cuplurile se inverseaza. Ion o seduce pe Ana pentru ca vede in ea o oglinda a pamantului, iar George se insoara cu Florica stiind ca Ion o iubeste.
Ca si personajele lui Dostoievski, Ion nu are dreptul decat la o singura alegere nemaiexistand nici o cale de intoarcere, astfel in a doua parte a romanului, el incearca sa recupereze erosul simbolizat de Florica, dar George actualul sot al acestuia il impiedica omorandu-l prin trei lovituri cu sapa. Astfel Ion pare predestinat sa ramana in tema pamantului, realitate sugerata chiar de unealta cu care este ucis.
Lucian Raicu sesizeaza ca scriitorul stie "sa redea viata". In ceea ce priveste discursul textual se constata ca romanul incepe si se incheie prin motivul drumului care este o metafora a vietii. La inceputul textului prin intermediul naratorului martor se descrie drumul spre satul Pripas, in spatiul unde vor avea loc evenimentele povestite. Tipul narativ este neutru (Jaap Lintvelt "Punctul de vedere"), focalizarea este externa (Gerard Genette "Figures III"), iar viziunea din afara (Jean Pouillon "Timp si roman"). Mai intai drumul este descris dintr-o perspectiva a planului indepartat adica din exteriorul satului pentru ca apoi sa se patrunda din interior satului Pripas. Prin metafora drumului se vizeaza si o patrundere a lectorului in text. La final este descris drumul iesirii din sat urmandu-se aceleasi coordonate spatiale: satul Pripas, Rapele Dracului, Cismeaua Mortului, Padurea Domneasca, Jidovita. Invatatorul Herdelea si sotia lui parasesc satul lasand in urma noua familie intemeiata intre invatatorul Zagreanu si Ghighi. Odata cu iesirea din sat este sugerata si iesirea lectorului din text.
O scena importanta este reprezentata de descrierea caselor invatatorului Herdelea si tatalui lui Ion, Alexandru Pop - Glanetasu. Casele contribuie la caracterizarea personajelor care vor urma de aceea aceste descrieri sunt de fapt narative, o realitate sesizata in literatura de Jean Ricardou. Acesta observa ca nu exista descriere fara naratiune completand ideea lui Gerard Genette conform careia nu exista naratiune fara descriere, astfel Jean Ricardou ajunge la conceptul "descrierii narative" vizibil si in ceea ce priveste casele amintite.
Casa lui Herdelea este prima amintita si are o tipologie centrala. Descrierea are si o functie epica prin intermediul personificarii: "doua ferestre care se uita tocmai in inima satului cercetatoare si dojenitoare" .Invatatorul Herdelea reprezinta instanta morala a satului avand pe parcursul textului rolul de comentator l realitatii, de aceea el este cel "cercetator si dojenitor".
Cea de a doua casa asupra creia se insista este a lui Alexandru Pop-Glanetasului si reflecta saracia acestei familii prin acoperisul de paie care "parca e un cap de balaur". Este o dovada a dizarmoniei realitate existenta chiar in relatia tata - fiu. Ion este profund dezamagit de tatal care isi irosise pamanturile la jocurile de noroc. "Sparturile gardului" sublinieaza starea de mizerie in care familia Glanetasu este nevoita sa traiasca. Prin aceste doua case se instituie cele doua planuri ale textului: cel al intelectualitatii satului reprezentat de invatatorul Herdelea si cel taranesc prin familia lui Ion.
In "Arca lui Noe" Niculae Manolescu sesizeaza ca aparentei de pustiu de la inceputul romanului i se opune o scena foarte dinamica, aceea a horei la care sunt prezente toate personajele importante: Ion, Ana, George Bulbuc, Florica, Vasile Baciu, familia Herdelea, Savista, preotul Belciug. In scena horei se impletesc prin nivelul limbajului cele doua teme ale romanului: iubirea si pamantul.
Iubirea este reprezentata de termeni ce apartin pasiunii jocului: "sfaraie", "aprig", "infocat", "patima", "pasiune", "scantei", "salbatec", "isi incolacesc bratele", "inima", etc. De asemenea se remarca termeni ce apartin campului semantic al pamantului: "pamantul", "colbul", "straturi groase", "nourul de praf", "praful", etc.
La hora, Ion joaca numai cu Ana, dar lectorul afla ca in timpul anterior acesta fusese cu Florica pe care inca o mai iubea. In "Liviu Rebreanu. Sarbatoarea operei" Aurel Sasu constata ca Ion se indeparteaza de erosul simbolizat de Florica pentru a obtine pamantul. Criticul concluzioneaza ca incercand sa isi lege iubirea fata de Florica, Ion renunta de fapt la sine. Ana este un intermediar pentru pamantul pe care Ion il priveste ca pe o "ibovnica". De aceea la hora Ion o priveste pe Ana chemand-o spre un spatiu pe care aceasta il identifica fericirii. Chemarea lui Ion: "- Sa vii Anuta" reflecta in planul dorintei venite din subterana trairii o chemare a Anei spre o ipotetica fericire. Ana se va indrepta spre Ion vazand in el fericirea insasi. Totusi spatiul spre care o atrage acesta se va dovedi unul al inchiderii, in acest context Ana devine un personaj tragic mergand astfel spre moarte. La randul sau si Ion va trai tragicul, el simuleaza initial iubirea fata de Ana deoarece in aceasta vede o oglinda a pamantului. Actul seducerii Anei va consta in scena de pe cuptor cand Ana i se daruieste lui Ion chiar in casa tatalui ei.
La nivelul de profunzime al textului motivul drumului capata semnificatii simbolice. Este chiar drumul Anei catre Ion constatand treptat ca acesta nu a iubit-o niciodata. Casatorindu-se cu el va parcurge un drum labirintic de centru intrucat Ion o bate trimitand-o la casa lui Vasile Baciu care la randul sau conform mentalitatii taranesti o brutalizeaza gonind-o la Ion. Singura salvare pentru Ana devine sinuciderea intrucat o astfel de despartire nu era posibila in mediul taranesc. Intr-un fel, vinovat de soarta Anei se face si Titu Herdelea pentru ca el este cel care ii sugereaza lui Ion sa o lase pe aceasta insarcinata pentru ca Vasile Baciu sa consimta casatoria.
Personajele lui Rebreanu traiesc nenumarate frustrari, astfel Ion este taranul sarac care pentru a avea pamant o seduce pe Ana. El se afla intr-un conflict cu tatal sau Alexandru Pop-Glanetasu ,blamandu-l pe acesta pentru lipsa pamantului. Si in raporturile lui Ion cu George Bulbuc si Vasile Baciu se gasesc violentele. In "Arta prozatorilor romani" Tudor Vianu sesizeaza ca intre Ion si Vasile Baciu se manifesta o pasiune a urii venita din trairea interioara. Ěn trecut Vasile Baciu se casatorise cu o fata bogata pe care nu o iubea, dar in timp ajunge sa o iubeasca. Simte instictiv ca Ion ii aminteste de sine, cel din trecut fortandu-l sa-l priveasca intr-o modalitate pe care nu ar fi dorit-o. Astfel se explica si ura acerba a lui Vasile Baciu fata de Ion.
In ceea ce priveste raportul George - Ion primul se simte invins pentru ca o pierde pe Ana. George traieste frustarea celui care pierde in fata taranului cel mai sarac din sat. Atunci pentru George, Ion este un rival creditabil si din dorinta razbunarii se explica si casatoria lui George cu Florica. Aceasta nu inseamna ca Florica nu este iubita de George, dar ea reprezinta o miza intre cei 2 rivali. Din momentul in care George simte ca Florica il inseala cu Ion, nu mai suporta sa fie invins si pentru a doua oara. Astfel se explica si violenta ucideri lui Ion cand George il loveste cu sapa. Ca unealta a pamantului, sapa sugereaza ca Ion este predestinat sa ramana in aceasta tema.
Pasiunea lui Ion pentru pamant reiese si din scena sarutarii loturilor care devenisera ale lui. Ingenunchearea si sarutarea exprima faptul ca pamantul este trait acum pasional "ca o ibovnica". Gestul erotic: "si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud" vine din trairea interioara. Ion saruta pamantul intr-un mod profund religios "apoi incet puternic fara sa-si dea seama se lasa in genunchi". In timpul sarutarii, Ion "simti un fior rece, ametitor" se anticipeaza tema mortii prin ultimele cuvinte. Tipul narativ predominant este cel actorial intrucat naratorul preia perspectiva personajului, beneficiind de omniscienta interna nelimitata. Conform clasificarii lui Jean Pouillon, viziunea este "avec" coincidenta focalizarii interne de care amintea Gerard Genette in "Figures III".
Un personaj referential este Savista, oloaga si nebuna satului. Ea apare in toate momentele importante ale textului incepand cu scena horei. Este un personaj oracular intrucat anticipeaza evenimente care vor avea loc, ca de exemplu sinuciderea Anei sau uciderea lui Ion de catre George. De aceea Savista poate reprezenta chiar vocea autorului in text. Ea este asemenea bufonului sau nebunului din dramele lui Shakespeare intrucat este singura care poate spune adevarul fara frica de a fi pedepsita. Inaintea sinuciderii Anei, ea ii reproseaza acesteia intreaga existenta.
Ana traieste initial sentimentul absolut al iubirii. Ea vede in Ion fericirea identificandu-l chiar cu Dumnezeu: "tu esti Dumnezeul meu Ioane". De aceea in momentul in care realizeaza ca Ion nu o iubeste se simte ca un personaj captiv intr-un spatiu fara iesire. Dupa ce a ramas insarcinata cu Ion, Ana putea indura privirile celorlalti care o pandeau dupa garduri "pipaindu-si burta, contemplandu-i mersul". Dupa ce constata ca nu este iubita Ana incepe sa constientizeze lucrurile. Singura cale a salvarii o reprezinta sinuciderea insa aceasta hotarare apare in mod gradat in roman. Mai intai Ana vrea sa afle cum se omoara omul si de aceea este interesata de moarta lui Avrum si a lui Dumitru. Si Titu Herdelea se face vinovat de soarta Anei pentru ca il ajuta pe Ion sa gaseasca o modalitate de al forta pe Vasile Baciu sa-si marite fata cu Ion.
La nunta Floricai cu George, Ana il observa pe Ion care se uita la Florica, de aceea pe drumul intoarceri acasa, Ana rosteste cuvantul care ii anticipeaza moartea: " - Am sa ma omor Ioane!". Ea asteapta din partea acesteia cuvantul salvarii insa raspunsul lui Ion brusc si clar o determina sa ia hotararea finala: "- Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine".
In acest moment Ana constata ca nu mai are niciun sprijin. Instituindu- se in tragic inaintea sinuciderii iese in ograda uimita de "lumina vie a soarelui primavaratec" lumina ce simbolizeaza fericirea in care crezuse. Intunericul din grajd contrasteaza cu lumina de afara sugerand tema mortii. Cele doua vaci Joiana si Dumana ii amintesc de timpul trecut cand se credea iubita. In momentul sinuciderii Ana vrea sa atinga pamantul. Din imaginar provine aceasta fascinatie a atingerii pamantului ca mod de salvare. In stare de sufocare trairile Anei se identifica celor doua teme: pamantul si erosul ,placerea "grozava ,ametitoare" caracteristica iubirii este atribuita mortii. Moartea este comparata cu "un ibovnic mult asteptat" care "ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Cuvintele "noaptea", "cuptorul", "durerea", placerea amintesc de momentul in care Ana i s-a daruit lui Ion. Ea vede astfel inainte de a muri mometul care i-a schimbat destinul.
Naratorul omniscient preia trairile Anei si atunci tipul narativ este actorial, viziunea avec iar focalizare interna. Totusi in cea mai mare parte romanul este narat dintr-o perspectiva obiectiva a naratorului extradiegetic predominand tipul narativ auctorial, viziune din spate si focalizare zero.
In capitolul XII este narata uciderea lui Ion de catre George, dar din punctul de vedere al ultimului capitol este simbolic exprimand incheierea unui ciclu existential, in acest caz viata lui Ion, si inceputul altuia. George il uraste pe Ion pe care il simte un rival.
Dorind sa-si mentina raportul de superioritate George nu vrea sa mai traiasca rusinea de a fi invins. Intuieste ca Florica il inseala cu Ion si atunci pune la cale un plan de a-i prinde. Astfel se intoarce acasa desi Florica si Ion credeau ca este in padure. Descrierea stelei care cade de pe cer anticipeaza moartea lui Ion. Simtind prezenta lui Ion in gradina insfaca sapa lovindul pe Ion de 3 ori. Calmul care-l stapanste dupa crima dovedeste ca actul violent a provenit din subconstient.
In ultimul capitol se insista asupra trairilor lui Ion in momentul lovirii sale de catre George. La fel ca Ana el isi aminteste de momente semnificative din viata lui dar ultimele ganduri se indreapta tot catre pamant dovedind ca este predestinat sa ramana in aceasta tema.
Motivul drumului de la finalul romanului exprima iesirea din sat a invatatorului Herdelea si a sotieii sale care privesc melancolici in urma lor noul cuplu intemeiat intre invatatorul Zagreanu si Ghighi. Drumul simbolizeaza ideea vietii, realizandu-se relatia inceput - sfarsit.
Romanul lui Liviu Rebreanu contine structuri dostoievskiene vizibile prin trairile subterane ale personajelor care pot conduce ca in cazul Anei si a lui George la sinucidere si crima. Proza lui Liviu Rebreanu anticipeaza romanele de mai tarziu ale lui Marin Preda.
