"TEHNICA' SIMBOLISTA

"TEHNICA' SIMBOLISTA

Respingind carentele pina la un punct formaliste ale simbolismului si bazele ideologice ale acestei ten­dinte, nu trebuie totusi pierdut din vedere un fapt esential. Poetii simbolisti, in masura in care fac - efectiv - arta literara, rezolva probleme specifice de "maiestrie' artistica. A vorbi despre curente literare si a nu examina procedeele literare ale scriitorilor respectivi reprezinta o lacuna serioasa si propriu-zis un nonsens. Dar ea se evita acordind atentia cuvenita "maiestriei' artistice, respectiv "capacitatii de a crea imagini individualizate, de a da ideii expresia spe­cific artistica'¹. Numai din aceasta perspectiva uni­tatea dialectica dintre continut si forma poate fi apreciata in mod just, si aceasta nu numai in cazul curentului simbolist, dar si al oricaror altor formule literare.

O  astfel de cercetare este cu atit mai necesaracu cit unele din procedeele "tehnice' ale simbolis­mului sint calificate pe nedrept "formaliste'. Altele sint prezentate ca "specific' simboliste, cind in reali­tate nu este de loc asa. In sfirsit, o categorie insem­nata de procedee n-au fost puse inca suficient in lumina, desi numai ele ne pot documenta asupra for­melor particulare ale maiestriei simboliste propriu-zise. Or, analiza trebuie sa se indrepte mai ales in aceasta directie atunci cind urmareste sublinierea ele­mentelor cu adevarat specifice ale simbolismului.

Un prim grup de observatii privesc procedeele mi-nuirii simbolurilor, figura poetica, precum stim, de loc tipic "simbolista', dar tratata uneori de poetii simbolisti intr-un mod aparte. Sensibilizarea prin imagini a acestor simboluri variaza de la simpla com­paratie, pina la metafora complexa de ordinul "cores­pondentei'.

Pentru ceea ce s-ar putea numi simbolism elemen­tar, plan, poezia lui D. Anghel ofera cele mai bune exemple. La el, "limbajul' florilor este limpede; ele sint simple embleme pentru "ideile' de melancolie, puritate, amintire etc.:

in trandafiri cu foi de ceara,

Traiesc mihnirile si plinge norocul zilelor de vara.

Ca nalba de curat odata eram, si visuri de argint

imi surideau cu drag, cum ride lumina-n foi de margarint,

Ah, amintirile-s ca fulgii ramasi uitati in cuiburi goale!

Oricine constata aspectul traditional al acestui mod de comparatie, "maiestrie' eficienta, dar elementara, de loc specific simbolista. Este, de altfel, de observat ca in cuprinsul simbolismului romanesc D. Anghel reprezinta unul dintre poetii cei mai saraci in com­paratii si metafore, fiind in acelasi timp cel dintii simbolist roman care are grija sa ofere cititorului toate cheile. Moartea nartisului constituie un exem­plu tipic de traducere a dictionarului poetic:

E magul amintirii, cu lampa lui albastra, Ce s-a trezit si scrie in vechea lui scriptura, Din tot ce e acuma si toate cite fura, O jalnica poveste, ce seamana cu-a noastra.

Metoda este foarte raspindita in simbolismul roma­nesc, si peste tot intilnim explicatii, printr-o fuga de ermetism si de obscuritate care bate la ochi. Al. T. Stamatiad evoca Templul iubirii cu intentia precisa, marturisita, de a exprima caducitatea dragostei:

Caci templul se preface cu-ncetul in ruina; Trecut-au ani, si- totusi ruina o contemplu.

La Ion Pillat apare la un moment dat imaginea Copilul ce-a dorit privighetoarea. Iata acum si tradu­cerea:

Gindeste-te ca poate te iubise Copilul ce-a dorit privighetoarea.

Minulescu scrie o romanta a Tineretii si la sfirsit pune si el punctul pe i:

Si-acum,

Cred c-ati ghicit cine era Necunoscuta care se vindea Era chiar tineretea mea!

in Ultima ora, ne lovim de aceeasi maniera. Ba in Echinox de toamna apare chiar explicatia didactica:

E simbolul idilelor defuncte.

Mai complexa este tehnica sensibilizarii simbolului prin imagini care se dezvolta unele din altele, in joc asociativ. Petica, de pilda, este plin de comparatii, si, de multe ori nici el nu se poate elibera de particula "ca'. Dar comparatia nu mai este pivotul poeziei, care se construieste pe aglomerari de imagini con­vergente.

Iata un exemplu. Poetul vrea sa evoce melancolia sumbra, apasatoare, a fecioarelor "impovarate de-a viselor tortura', si atunci el se opreste la imaginea viorilor care tac subit, enigmatic, in noapte (Cind viorile tacura). Imaginea viorii se continua cu aceea a "arcusurilor albe in noaptea solitara', apoi cu aceea a strunelor, a degetelor care le fac sa vibreze, "clape de fildes', "flaute de aur' etc. Rezultatul este o reu­sita sinteza imagistica, ce poate parea uscata la exa­menul anatomic, dar a carei punere in pagina, la lectura, transmite o reala vibratie. Romanta, Soarelui de Ion Minulescu ilustreaza aceeasi tehnica simbolisto-metaforica (dar cu tendinta de stereotipie) de a scoate cit mai multe sensuri si a stabili cit mai multe asociatii posibile dintr-o imagine-cheie:

Dau fluviilor gratii de reptile,

Dau marilor priviri fosforescente,

. Iar muntilor din zare, aspecte de gorile,

Si brazilor, pe coaste, pozitii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscati. Dau bronzului figura omeneascaetc.

Exista si un alt mod de a dezvolta simbolul, prin aglomerare de imagini de acelasi tip, in care sim-bolul devine un fel de scenariu imagistic, tratat in sine, descriptiv. O astfel de modalitate este insa priel­nica alunecarilor formaliste, deoarece sensul ideii se pierde.

In aceasta situatie, poezia simbolista ezita intre doua solutii, si opera lui N. Davidescu, pentru a cita un exemplu, este plina de fapte concludente. Or, poetul simbolist isi aduce aminte de ideea de baza si are grija, in final, sa precizeze sensul simbolului, si atunci, intrucit toata sfortarea s-a consumat in evo­carea imagistica, ideea pare lipita (caz tipic de lipsa de maiestrie); or, el construieste de la inceput poezia pe asimilarea si identificarea paralela a imaginilor-simbol cu "ideea' respectiva, si atunci versurile de­gaja un sens infuz, perceptibil din capul locului. Ast­fel, printesele stilizate, prerafaelite, sint iluziile (Vi­ziune), "sufletul meu e strania tara' (De profundis, in Inscriptii), dar primul procedeu este mai frecvent. N. Davidescu evoca, de pilda, o priveliste de prabu­sire cosmica, plina de efecte literare, si ai tot timpul impresia ca atentia este indreptata exclusiv in aceasta directie. Cind, deodata, vine precizarea: "E visul unei zile' etc., si atunci atmosfera se imprastie. Vastele perspective cosmice sint rupte printr-o schimbare brusca de registru: a aparut fara veste enuntarea ideii, traducerea pe loc a simbolului. Nu totdeauna un asemenea contrast este fericit, si adevarata maies­trie simbolista il evita.

La Ion Minulescu, procedeul aglomerarii imagiste ia uneori un caracter aproape mecanic, de emisiune in serie. Poezia Ecce Homo (Romante pentru mai tirziu) si altele se bazeaza numai pe enumerarea de metaf ore-def initii:

Eu sint o-mperechere de straniu Si comun,

Eu sint o cadentare de bine

Si de rau,

De glasuri razvratite,

Eu sint o-ncrucisare de forte

Si trompete,

De lenese pavane

Si repezi farandole.

In craniu port Imensul, stapin pe Univers, Si-n vers, vointa celui din urma Ne-nteles!

Luna apare "in noaptea aceea' ca un "cap de mort', ca un "ghem de sfoara', apoi ca un "chihlim­bar'; galerele sint trei tovarase de lupte, "trei si-criuri profane' etc. Aceste procedee, care denota ma­niera, constituie elemente de rutina nu si de maies­trie poetica simbolista propriu-zisa.

Cind expresia simbolului se bazeaza pe imagini de senzatii asociate, de continut diferit, avem de-a face cu binecunoscutele corespondente simboliste. Ele au la baza tendinta explorarii si lucrarii simultane asu­pra mai multor simturi, si tot talentul poetului consta din capacitatea de a face aceste corespondente accep­tabile pentru sensibilitate si imaginatie prin supra­punere, sau, cum prefera alti esteticieni, prin "unifi­care'¹. Procedeul, cu toate teoretizarile sale, nu cu­noaste in simbolismul romanesc o dezvoltare ampla. Ba s-ar putea spune ca, prin Anghel, ideea de ,,corespondenta' se intoarce de fapt la banala si tradi­
tionala comparatie: '

Ca nalba de curat eram, si visuri de argint

imi surideau cu drag, cum ride lumina-n foi de margarint,

Si dulci treceau zilele toate - si - arar dureri dadeau ocoaW

Adevaratul promotor al corespondentelor, care este Macedonski, practica uneori echivalente melodice si coloristice in spiritul programatic al simbolismului:

Pe ritmuri persane, in strofe - asezate, Melodic, coloarea, coloarei raspunde De flacari, de aur, pembe, argintate, Nebuna orgie de roze oriunde.

Dar singe ce curge din nori inalta fanfare de goarne.

Am spus "programatic', si nu "autentic', deoarece adevaratele "corespondente' simboliste, provenind din confuzii de perceptii emotionale, n-au in esenta lor nimic deliberat, nimic expozitiv in desfasurarea lor, cum adesea in simbolismul romanesc se intimpla. Este un capitol unde "tehnica' acestui curent nu atinge culmi de virtuozitate, deoarece alaturarea de imagini se face in mod oarecum deliberat, nu genuin, spontan, cum recomanda esenta esteticii simboliste. Examinat sub acest raport, Petica este mult mai "sim­bolist' decit Macedonski si multi altii, posteriori, de­oarece la el olfactivul si muzicalul se interpatrund imprevizibil prin simplul joc al asociatiilor poetice:

Putin parfum in umbra lina, Surisul florilor de seara, O rugaciune - abia soptita, Un vis pierdut in noaptea clara,

Viori care-au tacut pe n-asteptate isi pling cintarea lor neispravita. Grabiti-va! Din florile uitate Curind s-a stinge vraja tainuita. Viori care-ati tacut pe ne asteptate.

Notarea sinesteziilor releva maiestrie in masura in care asociatia imaginilor capata semnificatie morala, dezvaluind un sens simbolic al universului. Dar, de cele mai adesea, simbolismul romanesc le cultiva. In primul rind, pentru aspectul lor pictural - sugestiv, ceea ce scoboara procedeul cu o treapta, intr-o viziune ca.aceasta, a lui Bacovia, nu exista nici o preocupare de cunoastere, ci numai de decor si atmosfera:

Primavara

O pictura parfumata cu vibrari de violet

A lega ideea de funebru de culoarea neagra, a toamnei de violet, melancolia de galben s.a.m.d., con­stituie desigur "corespondente', dar elementare, un fel de "cod' poetic, care se transforma repede in con­ventie si maniera. La acest capitol, Bacovia se arata destul de stereotip, cu o inventie imagistica minima, inclinam a vedea in sinesteziile lui Minulescu (de altfel extrem de putine) o spontaneitate ceva mai accentuata:

De ce-ti sint ochii verzi, culoarea wagnerienelor motive?

Sau:

lntr-un amurg de toamna orchestrala,

In violet,

in alb,

in roz,

Si-n bleu.

Dar nu-i mai putin adevarat ca oricit s-ar ambi­tiona poezia simbolista, prea multe si surprinzatoare combinatii de senzatii nu se pot inventa, intrucit peste cele cinci simturi fundamentale (sa zicem zece, cu cele interne) nu se poate trece. Sinesteziile ofera posibilitati intrinsec limitate, si toata abilitatea poe­tica consta nu din permutari si inlocuiri de senzatii, ci din conexarea lor intr-un raport inedit. De aceea, a asocia imaginea muzicii cu senzatia olfactiva a de­venit de la Baudelaire incoace o corespondenta destul de banala, si F. Aderca, intre altii, o reediteaza: Unae-i mina care sa dezlantuie Muzica prin aer, palpitind parfum.

470

Mai originala este suprapunerea culorii peste miros, ca la Al. A. Philippide:

Un brad batrin mormaie in barba Ca i-au furat culoarea-n miros nucii.

Dar, inca o data spus, acest gen de "simbolistica', fara mari perspective in fata (deoarece nu poate de­pasi un numar dat de combinatii), pune grele pro­bleme de maiestrie simbolismului, rezolvate mai tot­deauna in spiritul unei noi conventii, proprii moda­litatii specifice a curentului.

Aceasta transpozitie de senzatii ne ajuta sa intele­gem si mai bine dimensiunile "realismului' poeziei simboliste. Asa cum s-a si observat, simbolismul pre­zinta nu numai tendinte descriptive¹, de tip obisnuit, traditional, dar si fenomene de reflectare poetica, "in zigzag', a realitatii. Un caz particular al acestui tip de reflectare este tocmai "corespondenta'. Nu este natura, uneori, toamna, "violeta'? Amestecul de aflu-vii, de arome, nu are in el si ceva "muzical'? Daca exista monumente arhitecturale care "cinta'², de ce n-ar exista si peisaje "muzicale'? Metaforele citate nu spun ceva despre esenta fenomenului sau obiectului in cauza?

Aceste reprezentari ar fi antirealiste, pur subiec­tive, daca imaginea realitatii in poezia simbolista s-ar reduce numai la astfel de notatii, intr-o organizare pur arbitrara. Dar daca pentru a da o prezenta mai accentuata caracterului tipic al imaginii, poetul utili­zeaza uneori si astfel de asociatii, impresia de reali­tate nu se siarima. ci, dimpotriva, capata adincime si sugestivitate. Formalism inseamna cultivarea in gol a simbolurilor si imaginilor - corespondente, ca sim­ple fragmente autonome, disparate. Dar cind acestea sint subsumate unei impresii realiste fundamentale (singura care are, de altfel, si priza asupra constiintei), fiecare perceptie reflectind un aspect partial al realitatii, combinarea si sinteza lor este oricind posi­bila si evadarea din sfera realitatii nu se produce niciodata. Bazele filozofiei marxiste confirma intru totul aceasta constatare:

"intrucit reprezentarile nu sint legate de prezenta senzatiei in momentul respectiv, ele au o indepen­denta relativa si pot fi imbinate arbitrar in minte unele cu altele. Imaginatia omului poate imbina ele­mentele celor mai diferite reprezentari, create pe baza senzatiilor si perceptiilor care au existat cindva, dar, in ultima analiza, toate aceste elemente sint reflectari ale realitatii obiective.'¹

Daca psihologia stiintifica, materialista, recunoaste realitatea obiectiva a corelatiilor senzatiilor, care pot sa mearga pina la reflexe conditionate², poezia sim­bolista (si nu numai ea), care reflecta uneori prin mijloace imagistice concret-senzoriale tocmai astfel de fenomene, nu poate sa depaseasca nici ea conditia normalitatii. in esenta, avem de-a face "cu prima treapta a spiritului omenesc, in procesul sau de gene­ralizare a datelor experientei pe baza de asemanare', "temelia tuturor operatiilor de generalizare ale inte­ligentei'. Se-ntelege atunci ca: "metaforele n-ar fi posibile daca intre diferitele aspecte ale universului n-ar exista asemanari obiective, pe care este tocmai rolul metaforelor de a le pune in lumina, ca unul din cele mai fine instrumente de cunoastere ale spiritului. omenesc'³.

Cu toate limitarile sale, este meritul simbolismului de a fi pus cel dintii, in poezia romana, astfel de pro­bleme si a fi cautat rezolvarea lor printr-o metoda adecvata.

Metodele de exprimare ale simbolului, trecute in revista, spun unele lucruri despre "tehnica' simbo­lista, dar nu totul. Ea incepe sa se profileze cu ade­varat de abia in faza in care simbolurile isi deplaseaza centrul de gravitate de pe "ideea' tradusa ex­pozitiv pe aceea a starii de constiinta, fie si stereo­tipa, dar sugestiv evocata, in primul rind prin varia-tiuni imagistice pe aceeasi tema. Tot ce tine de alego-rizare sau de imbracarea ideii in imagini - placa] releva o deficienta a maiestriei, in schimb, tot ce in­sinueaza, anticipeaza, constituie un regim poetic pro-priu-zis simbolist, si in aceasta zona trebuie luat in primul rind pulsul maiestriei poetice simboliste. Cind Ov. S. Crohmalniceanu scrie cu o nuanta de indoiala:

"Mi se pare ca rolul simtitor sporit al sugestiei in cadrul ei e descoperirea cea mai pretioasa a simbo­listilor'¹, acest critic, nu totdeauna cu o perceptie justa a poeziei, poate fi chiar sigur ca a pus intr-ade-var degetul pe o nota esentiala, teoretizata si culti­vata inca de la aparitia curentului.

Trebuie observat mai intii ca foarte multe-simbo­luri sint sugestive prin ele insesi in masura in care au calitatea sa produca asociatii prin simpla enuntare, in acest caz, maiestria simbolista consta in colectionarea de simboluri imediat elocvente imaginatiei, care pun deodata stapinire pe sensibilitate, orientind-o.

in orice poezie simbolista se cere un coeficient de colaborare din partea cititorului. Stim doar ca Mal-larme enuntase principiul: "A numi un obiect in­seamna a rapi cititorului trei sferturi din placerea ghicirii lui'. Dar chiar daca poetul ar da de la ince­put toate datele, exista totusi o serie de idei poetice care nu pierd nimic prin enuntare initiala limpede, dimpotriva. Cine nu intuieste dintr-o data simbolul florii care moare? El poate fi dupa imprejurari sim₇ bolul dorului, al pasiunii agonice, al vietii in amurg, si melancolia, de o intensitate mai mare sau mai mica, este sugerata de fiecare data in mod infailibil, in ge­nere, toate simbolurile care corespund momentelor fundamentale ale existentei (dragostea, deceptia, spe­ranta, moartea etc.) turbura, sugereaza, fac imediat imagine, deoarece vorbesc, in fond, despre destinul omului. Trandafirul care infloreste inculca ideea iubirii; trandafirul care se usuca petala cu petala, pe aceea a iubirii care moare. Macedonski, Petica, An-ghel, I. Pillat au uzat si abuzat tocmai de astfel de "retete' sigure de sugestivitate. Limbajul acestor simboluri este direct si tulburator prin definitie. Doar spiritele blazate, sau cu intinsa educatie literara, ca- ₍ pabile de reactiuni negative la clisee, au respins si | resping astfel de imagini elementar-sugestive.

Nu acelasi este insa cazul simbolului-parabola si al j alegoriei, care presupune desfasurari si poante ideo­logice. Riscul pentru poet este acela de a irita pe cititor, obligindu-1 la un supliment de atentie, la o lectura repetata, pe care acesta nu si-o doreste tot­deauna. Cheia, turnul, poarta minulesciana si altele de aceeasi categorie au de multe ori, cu toata buna­vointa, un aer echivoc si factice, in definitiv, in ce consta "misterul trioletului'? Cel putin la Ion Pillat cele trei sarcofage (Sarcofagele, in Amagiri) repre­zinta fapta, iubirea si arta. Avem deci de a face cu un program de viata. Dar cind in Eternitati de-o clipa dam peste un monarh orb care vorbeste, trebuie sa fim atenti "ce vrea sa spuna poetul'. Faptul, desigur, nu ridica nici o problema: ca sa contemple lumina eterna, absoluta, Aeterna Lux, marturiseste monarhul, "mi-am smuls lumina lumii trecatoare', insa suges­tia, ca atare, a disparut, tonul fiind prea didactic, de parabola cu cheie, gen Oscar Wilde. Emil Isac, Al. T. Stamatiad au cultivat genul, care se salveaza de la artificialitate doar prin conciziune si pregnanta ime­diata a imaginii centrale.

Infailibil sugestiva, daca este minuita cu abilitate, este si "corespondenta', mai putin aceea intre sen­zatii, cit intre momentul emotional si imaginea care i se adecveaza prin analogie. Cine nu s-a regasit, uneori, in natura? Cine n-a meditat in momente de criza morala la anume aspecte cosmice care par a vorbi eului de problemele sale? Pentru a da un exem­plu arhicunoscut, Moartea Narcisului de Anghel este tocmai monografia unui astfel de moment de "cores­pondenta', descris, analizat si rezumat cu o deosebita claritate. Ce sugereaza o floare, aflam imediat consultind pe Stefan Petica, pe D. Anghel, pe Mace-donski. Din ce se compune Farmecul noptii? Tot Anghel ne da raspunsul: "dor', "vint blind', "flori de umbra', "soapta' etc. Maiestria consta in grupa­rea, gradarea si convergenta acestor elemente, care la Anghel este ori prea lineara (sau mai bine zis plana), ori prea strict condusa, in genere, simbolismul ronia-nesc este, s-ar zice, prea putin insinuant si prea mult discursiv. Dar ca intuieste, in momente izolate, pro­cedee din cele mai sugestive este in afara de orice indoiala.

Simpla, insa cu efecte sigure, se constata a fi si deschiderea de perspective, sugestia pe baza de in­vitatie la visare, "tehnica' pe care se bizuie intreaga capacitate de reverie si evaziune simbolista. Pe un element de baza, fie oniric, fie exotic, fie pur si sim­plu introspectiv, se inalta o intreaga constructie dia­fana, aeriana, proiectata in timp si spatiu. Punctul de plecare poate fi o floare, un cintec, privirea marii .(ca la Anghel), sosirea sau plecarea corabiilor (ca la Ion Minulescu), inhalarea de parfumuri si auditii mu­zicale melancolice (ca la Petica) si in definitiv orice tema capabila sa provoace visarea treaza. Lectura poeziei Paharul fermecat de D. Anghel (Fantezii) este absolut revelatorie pentru aceasta metoda.

Textul ne pare caracteristic pentru psihologia re­veriei, pentru mecanismul declansarii jocului imagi­nilor retrospective, pentru ceea ce s-ar putea numi "proustianismul' lui Anghel. in schimb, N. Davidescu ofera intr-un loc (Cu gindul aiurea, in Inscriptii) un exemplu de demonstratie negativa de antimaiestrie sugestiva: in loc sa stimuleze reveria, poetul o anu­leaza prin introspectie, prin luciditatea analizei, a divagatiei mentale. Astfel de texte documenteaza asu­pra psihologiei simboliste, dar exemplifica o tendinta estetica la antipodul programului curentului.

Ceea ce s-a numit poezie de "atmosfera' tine de aceeasi "tehnica' sugestiva. La realitatea sa con­tribuie in proportii inanalizabile o serie de elemente obsedante prin repetitie, fie de ordinul decorului, fie al punerii in pagina. Este cazul tipic al poeziei lui Bacovia, construita pe o serie de imagini care revin> mereu: amurg, toamna, ploaie, ninsoare, plumb, corbi., copaci albi si negri, parcuri solitare, tirgul de pro­vincie, clavirul, fanfara militara, caterinca. Poetul acumuleaza cit mai multe aspecte depresive, fara mare abundenta verbala, dar cu o sobrietate calcu­lata. Bacovia stie sa izoleze si sa decupeze imaginile-care-1 apasa, intuind cu inteligenta artistica faptul ca. o poezie desfasurata, intinsa ar anula intreaga emo­tie. De aceea el exceleaza in notatii scurte, care au. tendinta sa se cristalizeze in strofe si versuri - re­fren:

Copacii albi, copacii negri

Stau goi in parcul solitar:

Decor de doliu funerar

Copacii albi, copacii negri.

Amurg de toamna violet. Orasul tot e violet etc.

Versul usor izolabil, cu functie de refren, putea fi intilnit si la Anghel. Dar aici el devine element fun­damental de arta poetica. De aceeasi factura este si tehnica imaginii izolate, cazind solemn:

Amurg de iarna, sumbru, de metal, Cimpia alba - un imens rotund - Vislind, un corb incet vine din fund, Taina orizontul, diametral.

Materializarea senzatiilor prin pasta grasa, formata din imagini de o consistenta elementara (plumb, no­roi, ploaie grea, fum, singe etc.), lucreaza in poezia lui Bacovia cu aceeasi functie depresiva, insa acest gen de perceptii se intilneste si la alti simbolisti, de pilda la N. Davidescu. Poetul inculca ideea sfirsitului de toamna prin imagini similare: doliu, monotonie, fum greoi, "ca atmosfera murdara de uzina', pe aceea de lichefiere morala (ca urmare a spZeere-ului) prin pregnante senzatii de prelingere, viscozitate, apasare, destramare. Cind pendulul sufletesc se intoarce spre notatii vitaliste, N. Davidescu inregistreaza cu bune

efecte impresia de coacere pina la incandescenta, ca in aceasta evocare a arsitei Baraganului:

Priveste-o cum se-nalta din baragan si creste, Cu lanurile grele de spicuri, ingereste, Cum vine cu virtejul de pulbere pe drum, Cum trece ca o trimba de uraganuri, cum Se leagana pe-ntinsuri scinteietoare de-apa Si-n pesteri de prin coasta Carpatilor se sapa.

Priveste cum pluteste ca un balsam divin, Cum pretutindeni ride si se rasfata-n plin, Cu freamatul, cu taina si cu racoarea unei Paduri invaluite de rasaritul lunii; Cum picura cu roua sonorei dimineti, Cum arde in cuptorul multiplelor vieti, Cu soarele in cuptorul multiplelor vieti, Cu soarele a carui privire incalzeste Instinctele, si seva si singele-ndrageste.

Toate aceste imagini converg intr-un sens unic, ascendent. Simbolismul cultiva in genere ceea ce s-ar putea numi desfasurarea imagistica in proce­siune. Prin acumularea si finalizarea imaginilor, "at­mosfera' devine efectiv o realitate poetica. Dar une­ori, mai rar, intervine si contrastul (de provenienta baudelairiana) intre exotic si putrefactie, splendoare si mizerie etc. O poezie de N. Davidescu (intre multe alte texte simboliste) documenteaza tocmai asupra acestor procedee, asociind imagini de exuberanta ve­getala cu acelea de infern ale reptilelor umede, res­pingatoare etc. (De projundis, in Inscriptii). Nu este vorba de nici un joc gratuit, deoarece totul este sub­sumat impresiei de spleen, de putrefactie morala, stare de spirit tipic simbolista. Despre tehnica subsumarii simboliste s-ar putea da si alte detalii, dar noi nu intreprindem aici un studiu de stilistica, ci o mono­grafie de istorie literara. Ceea ce retinem acum sint doar notiunile si observatiile de baza, de natura sa ajute la conturarea conceptului de "tehnica' simbo­lista, in liniile sale esentiale.

Cind am parcurs tezele esteticii simboliste, am luat cunostinta de o intreaga teorie a muzicalitatii poeziei, in mod evident, sugestia simbolista are un important coeficient de ordin muzical. Ideea de "or­chestrare', de "romanta', de "cintec' este absolut curenta. Insa daca facem abstractie de programe si citim poezia simbolista fara prejudecati teoretice, mu­zicalitatea in spiritul autentic al doctrinei este de­parte de a fi coplesitoare, intr-un sens, simbolistii nu sint mai muzicali decit Bolintineanu sau Emi-nescu, dar in citeva momente timbrul lor suna altfel. Marea ambitie a acestor poeti este transcriptia inefa­bilului muzical, ca senzatie interioara, si Minulescu a exprimat o data aceasta aspiratie:

in odaie, la fereastra cu perdele-nflorate,

Nu e nimeni!

Si-n odaie, cinta totusi, cineva!

Doamne!., .

Cine cinta - asa?

Cine-mperechiaza-n noapte

Note vagi, desperechiate?

Cine-mi lumineaza calea

Si m-aduce pina aici?

Cine-mi schimba noaptea-n zi?

Cine cinta ?

Cine-a fi?

Dar citind acest poem, nu trebuie mare perspica­citate sa-ti dai seama ca muzicalitatea este inteleasa sub forma sonoritatii melodice, care este, in fond, de esenta net antisimbolista. Poetul, de altfel, o si spune:

Stiti voi ce sint versurile mele?

Zboruri in zigzag de rinaunele

Zboruri fragmentate,

Rupte

Si-nnodate

Ca sa poata {i de toti cintate,

Nu citite numai pe sub gene

P ui golasi de vrabii fara pene

Iata o declaratie care anuleaza intreg programul muzicalitatii simboliste, inlocuita, sa recunoastem, cu-o melodicitate cantabila, simpatica, de sansonetist, de diseur, uneori de retor, care a dat de gustul grandi­locventei. Nici sonoritatile macedonskiene nu sint in, genere simboliste, dar unele intonatii incep sa aiba* a rostogolire lenesa, prin aliteratii studiate:

Pe balta clara barca molatica plutea

Albeti neprihanite curgeau din cer; - voioase

Zimbeau in fundul apei rasfringeri argintoase;

Oh! alba dimineata, si visul ce soptea,

Si norii albi - si crinii suavi - si bolta clara,

Si sufletul - curatul argint de odinioara.

Sugestivitate melodica, interiorizata, intilnim mal; curind la Bacovia, cu cadentele sale de mars funebru::

Ningea bogat, si trist ningea, era tirziu, Cind m-a oprit, in drum, la geam clavirul; Si-am plins la geam, si m-a cuprins delirul - Amar, prin noapte vintul fluiera pustiu,

sau de vals:

In aurora plina de vioare,

Balul alb s-a resfirat pe neuitatele carari

Cintau clare sarutari..,

'Larg, miniatura de vremuri viitoare

Cind nu este arid si parca voit prozaic, Bacovia. devine poate cel mai muzical simbolist roman, amin­tind de un Eminescu mai infiorat:

Cu lacrimi mari de singe, Curg frunze de pe ramuri, . Si-nsingerat, amurgul Patrunae-ncet prin geamuri,

Pe dealurile - albastre De singe urca luna, De singe parca lacul Mai ros ca-ntotaeauna.

Ritmul simbolist proclamat "liber', ca element component al muzicalitatii interioare, nu are nici pe departe in practica acestei poezii audienta larga ce s-ar putea banui in prelungirea manifestarilor si teo­retizarilor din faza de avangarda a curentului. Sim­bolismul romanesc, in ce are el mai fundamental ca realizare, a ramas linga formele traditionale de ver­sificatie, devenite doar uneori mai lunecoase, precum la Anghel (Ceasurile, in Fantezii) sau la N. Davi-descu (Nevroza, in Inscriptii). O cadenta prea vie este insa mai curind euforica decit sugestiva. De aceea maiestria simbolista a ocolit-o.

Nu trebuie sa ne deruteze nici cazul lui Ion Minu-lescu. Acesta este doar aparent "vers-librist', caci poezia sa este compusa de regula in strofe regulate si doar ulterior dispusa tipografic dupa necesitatile urechii. In locul rimei, apar uneori asonantele, unita­tile prozodice variaza. Dar nu se poate spune ca simbolismul romanesc a pasit efectiv, chiar in acest caz, cu realizari insemnate, pe calea versului cu ade­varat liber, acela mulat exclusiv pe idee. Versurile libere ale lui Ovid Densusianu (Ervin), reci si palide, par mai curind produsul unei demonstratii estetice. De un autentic vers liber reusit se poate vorbi, in genere, de-abia de la poetii "modernisti', care pro­vin din simbolism (B. Nemteanu, B. Fundoianu etc.) si apoi in special de la Al. Philippide si Lucian Blaga inainte.

Privita in ansamblu, "tehnica' simbolista nu si-a dat adevarata sa masura decit in domeniul propriu-:zis imagistic, unde exploreaza si exprima, de multe ori cu un remarcabil succes, noi posibilitati de sim­bolizare, metaforizare si sugestivitate. In schimb, in domeniul strict formal, contributiile viabile ale sim­bolismului, desi reale in materie de suplete ritmica si vocabular poetic, regenerat in sens fastuos, exotic, neologistic, mai ales de Ion Minulescu, nu sint exce­siv de mari. Ele chiar contrasteaza ca dimensiuni cu .ambitiile programatice ale curentului.

VIII. CONCLUZII

Ajunsi la capatul cercetarii noastre, dispunem, na­dajduim, de toate elementele esentiale care pot sa duca la o mai justa definitie a simbolismului roma­nesc, curent cu neputinta de redus la scheme si for­mule rigide, riguros unitare. De-abia printr-o cerce­tare multilaterala se poate incerca asezarea simbolis­mului la locul sau in cadrul literaturii romane, in baza unei judecati care sa tina seama de intreaga complexitate a problemelor.

Acestea sint numeroase, unele destul de dificile, si ele privesc nu numai originile, cadrul, conditiile de aparitie si dezvoltare ale simbolismului, continutul sau ideologic si literar, dar si valoarea contributiilor sale pozitive, precum si limitele si erorile specifice acestui curent. Daca am staruit mereu asupra ma­terialului faptic, am facut-o din convingerea ca ade­varata "stiinta literara' nu poate folosi generalizarile grabite si pseudoconcluziile, scoase doar dintr-un ci-tat-doua, cum uneori inca se mai practica.

O prima constatare legitimeaza aparitia simbolis-, mului romanesc printr-o cauzalitate precisa de ordin j social, ideologic si literar, determinata de realitati nationale specifice. Ivirea sa n-are nimic arbitrar, ni­mic intimplator in ea. Asa cum am aratat pe larg, simbolismul romanesc este produsul mediului urban, indeosebi mic-burghez, adesea proletarizat si decla­sat al psihologiei si aspiratiilor acestei categorii sociale si morale. Constatarea indeparteaza ideea unui simbolism romanesc de pura imitatie. Un fenomen de imitatie, incontestabil, exista, dar numai ca o coinci­denta intre conditiile interne, prielnice receptarii, si prestigiul poeziei apusene al epocii.

Simbolismul francez a fost, adesea, un catalizator al sufletului intelectualului roman, mic-burghez sau proletar. Dar nu el i-a produs in esenta revoltele, nos­talgiile si idealurile, ci conditiile sociale si materiale de existenta, de la sfirsitul secolului al XIX-lea ti inceputul celui urmator. In acest mediu se formeaza o psihologie care si-a apropiat noi forme de expresie poetica, prin afinitati elective si fenomene de absorb­tie si imitatie inevitabile.

Daca lucrurile stau astfel, simbolismul ne pare a fi inca o demonstratie a puterii creatoare a spiritului literar romanesc. Acesta se dovedeste capabil nu nu­mai sa recepteze organic simbolismul apusean, dar si sa-1 interpreteze, sa-1 dezvolte in sens original, aducind unele note noi, particulare. Este deci adeva­rat ca simbolismul prilejuieste intelectualului roman o experienta noua. Si mai este tot atit de adevarat ca aceasta experienta nu se consuma, in punctele sale de realizare artistica, in mod steril, prin imitatie me­canica.

0  dovada evidenta in acest sens consta in faptul ca simbolismul romanesc reuseste, de foarte multe ori, o adevarata asimilare in profunzime a temelor simboliste in realitatile nationale. Este o constatare care infirma vechea teorie a lui G. Ibraileanu, sau afirmatiile lui E. Lovinescu¹ (reluate mai incoace si de altii), cu privire la pretinsa totala lipsa de carac­tere etnice, nationale, ale simbolismului'. Dimpotriva, G. Calinescu a vorbit pe buna dreptate de "autohtoni­zarea simbolismului'². Critica noua subliniaza si ea, cu prilejul discutiei operei lui Ion Pillat, o adeva­rata "localizare a temelor simboliste in realitatea autohtona'¹, in locul parcurilor franceze, apar pri­velisti argesene, diligenta devine "caleasca', vioara verlainiana se preface in "cobza' (dar cu aceleasi functii), parul iubitei este imbalsamat "ca finul' etc. Lectura volumului Gradina intre ziduri este reve*ia-toare in aceasta privinta. Fenomenul se constata si la D. Anghel², la B. Fundoianu si foarte amplu la Baco-via (pe o latura, eminamente poet al tirgului roma­nesc) si chiar la Ion Minulescu. Poezia sa ne docu­menteaza cum simbolismul poate fi vazut si trait de un bucurestean volubil, emfatic, "miticist', si este de remarcat ca Minulescu, cel aparent atit de "cos­mopolit,' isi facea chiar program din asimilarea ma­terialului poetic francez sau belgian:

"Eu cred insa ca am reusit sa-1 torn tot atit de so­lid si in formele versului romanesc, insufletindu-1 cu atributele unei atmosfere localnice, care nu avea sa aiba nimic comun cu mladirea ideala si mai ales cu muzicalitatea divina a versului francez'³.

Unele teme si ritmuri populare, la Anghel, la Ba-covia, chiar la I. Minulescu (nici simbolismul francez n-a repudiat folclorul, pe care numai il stilizeaza)., au acelasi punct de plecare.

Dar si fara aceasta capacitate de asimilare, locul simbolismului este asigurat in istoria literaturii ro­mane in primul rind prin regenerarea si amplificarea considerabila a registrului inspiratiei poetice⁴. Este cu neputinta sa se conteste acestei poezii meritul de a fi dislocat eminescianismul epigonilor minori, de a fi determinat parasirea reflexivitatii goale, stil Vla-huta, de a fi indepartat romantismul desuet si a fi opus o serioasa rezistenta samanatorismului.

Combatind astfel de tendinte, simbolismul nu rupe insa cu marile traditii ale poeziei romane, pe care, dimpotriva, le continua. O formulare nuantata a aces­tor concluzii intilnim la D. Micu, in care este inclusa si deschiderea perspectivelor spre critica:

"La noi, marea cotitura lirica a marcat-o opera lui Mihai Eminescu. Simbolistii continua actiunea emi­nesciana de rafinare a sensibilitatii, de improspatare a limbajului poetic, conjugind-o cu aceea intreprinsa de Macedonski. Prin originalitatea talentului lor, unii - indeosebi Bacovia - sporesc puterea cuvintului si a frazei poetice simtitor. Insa unei prefaceri adinci, imprevizibile, deopotriva, prin consecinte, cu aceea savirsita de Eminescu, verbul romanesc avea sa fie supus - cu mijloace mai mult presimboliste - de Tudor Arghezi. Macedonski si simbolistii anticipeaza si pregatesc experienta artistica atit de bogata in consecinte a autorului Cuvintelor potrivite si a celor­lalti poeti care, in perioada interbelica, au dat o con­tributie remarcabila la evolutia mijloacelor de expre­sie lirica.'¹

Prin urmare, sub toate aspectele, simbolismul re­prezinta o faza de trecere necesara, o etapa in buna parte ascendenta, pozitiva in esenta, a poeziei ro­mane, in plina evolutie creatoare.

Tot ce este "nou', "modern', in poezia romana (folosim aceste notiuni in acceptia lor pozitiva) si de la simbolism porneste pe multe laturi. O data cu simbolismul apare o noua tematica poetica, o noua atitudine lirica, un nou stil, o noua estetica literara, si aceasta contributie inovatoare se dovedeste fe­cunda, plina de insemnate urmari literare. Daca ori­ginalitatea simbolismului romanesc in raport cu lite­ratura apuseana este doar partiala si relativa, in raport cu poezia romana anterioara ea este accen­tuata, bine marcata. De la simbolism inainte a ince­put sa se scrie efectiv o altfel de poezie, in chip evi­dent, acest curent reprezinta o noua etapa, pe deplin conturata, in evolutia literaturii romane, "un curent inovator, eu consecinte insemnate pentru toata dezvoltarea ulterioara a literaturii'¹.

in cadrul sau, simbolismul provoaca o adevarata revolutie tematica, plina de urmari pentru largirea sferei inspiratiei. El aduce peisaje noi, urbane, si exo­tice, in baza unei evidente predilectii si aspiratii spre complexitatea civilizatiei moderne si nostalgia departa­rilor, de inteles in primul rind printr-o sufocare in mediul burghez sau patriarhal; o interiorizare, o "adincire' si o "esentializare' vadita a lirismului, care devine mai intim, mai discret, mai complex si, evi­dent, mai profund; o capacitate mai mare de intros­pectie si analiza a constiintei, in zone inca neexplo­rate. Toate aceste atitudini si motive patrund cu suc­ces in poezia romana, care tinde, prin simbolism, sa devina expresia literara a "vietii moderne', a "vietii sufletesti de axi'. Aceasta printr-un efort fara pre­cedent de integrare in ritmul civilizatiei si societatii moderne, la faza respectiva a evolutiei sale istorice.

Sub raportul mijloacelor de expresie, bilantul este la fel de pozitiv. "Tehnica' si "maiestria' simbolis­mului nu este cu nimic inferioara celei romantice sau a altor curente anterioare, fata de care are chiar avantajul unei flexibilitati si nuantari mai accentuate a limbajului liric, a varietatii imaginilor si ritmurilor, a imbogatirii evidente a limbii (punct admis si de critica veche)². Reprezentarea naturii, a lucrurilor, a starilor de constiinta, a devenit mai vie, mai plas­tica, mai comunicativa, mai directa. Bacovia, Minu-lescu si in genere toti simbolistii folosesc un limbaj curent, si nu "poetic'. Vocabularul se largeste consi-¹ derabil, si nici chiar cei mai ireductibili detractori n-au contestat acest aport al simbolismului. Preocu­parile de simbolizare, sugestie si muzicalitate a poe­ziei sint cele mai accentuate care s-au produs pina atunci in literatura romana. Lucrurile acestea le ob­servase Macedonski, cu perspicacitate, inca din 1899:

"Tinerea socotelii de valoarea de muzica si de co­loare a semnelor grafice; desteptarea de imagini, de senzatii si cugetari, cu ajutorul formei; crearea de ritmuri noi, flexibilizarea si inavutirea formelor exis­tente, spre a se ajunge la muzica, imagine si coloare, singura poezie adevarata.'¹

Critica actuala confirma aproape intru totul aceasta judecata, dovada si urmatoarea observatie a lui Tudor Vianu:

"Contributia simbolistilor la extinderea tematicii si a mijloacelor de expresie ale poeziei a fost destul de mare, incit nu este posibil a intelege pe unul din poetii mai de seama ai ultimei jumatati de secol, in frunte cu T. Arghezi, fara sa nu tinem seama de in­fluenta simbolista.'²

0   buna caracterizare de sinteza ofera in aceeasi
directie si D. Micu³.

Aceste referinte, la care se alatura si concluziile cercetarilor noastre, dovedesc inconsistenta tezelor unor critici care inca mai sustin "ca ceea ce este va­loros in operele simbolistilor nu apartine simbolis­mului'⁴. Ca si cum ar exista simbolisti fara sim-. bolism, scriitori fara curente, muzica fara instrumente etc! Se intelege ca astfel de incheieri paradoxale n-au nici o indreptatire, temeiul stiintific lipsindu-le cu totul.

Cu rezervele amintite la timpul sau, un sens pozi­tiv se desprinde si din programul estetic simbolist, nu totdeauna consecvent urmat si in tot cazul, pe alocuri, mai constructiv decit punerea sa in practica. El aduce o contributie notabila la dialectica traditie - inovatie; elaboreaza la noi prima teorie organizata a simbolurilor si dezvolta pe aceea a imaginilor poe­tice in estetica literara romaneasca; discuta probleme

noi de muzicalitate, sugestivitate, ritm, versificatie si forma, reprezentind un serios pas inainte fata de estetica maioresciana. in materie de eliberare a poe­ziei de rigiditati dogmatice, ca si de integrare poetica in traditie, simbolismul aduce precizarile si analizele sale, de asemenea in domeniul obscuritatii si clarita­tii poetice, determinind o mai mare limpezire a no­tiunilor.

in genere, discutiile despre poezie cistiga foarte mult prin simbolism, daca nu in stringenta si sistema­tizare, cel putin in nuantare si precizare de detalii, declarindu-ne intru totul de acord cu constatarea, tot mai curenta, ca simbolismul aduce o reprezentare mai precisa a specificitatii poeziei, "o delimitare mai precisa a activitatii poetice'¹, intre celelalte forme ale constiintei sociale. Prin simbolism, poezia cistiga, cu toate deviatiile sale formaliste, o intelegere mai adecvata a esentei sale.

Pe latura ideologica, simbolismul are raporturi tangentiale, dar nu lipsite de urmari, cu socialismul, de asemenea cu unele ideologii progresiste burgheze. El este infuz, mai ales in ultima sa faza, de miscarea de idei contemporana, in care ipostaza are reprezen­tari, desi nu limpezi, totusi insistente, despre starea prezenta si viitoare a societatii. Cu toate orientarile sale predominant idealiste, simbolismul nu se asaza de partea ideilor conservatoare si reactionare, care circulau in cultura noastra in epoca respectiva. Dim­potriva, direct sau indirect, mai toti poetii simbolisti romani au avut o atitudine antisovina, antinationa-lista, antisamanatorista. Pentru orientarea lor partial "cosmopolita', in care vedem si o forma de protest fata de neaosismul contemporan intolerant, simbo­listii au fost atacati si repudiati de cultura oficiala a timpului. Nu exista neutralism politic si social, si a nu lua pozitie favorabila pentru climatul sovin si xenofob reprezenta de fapt o pozitie ostila acelui curent. Pe de alta parte, desi burghezia nu era atacata frontal, neaderenta la valorile sale se constata la multi simbolisti. Pe parcurs, se observa si unele exemple de restructurari si reorientari ideologice progresiste notabile (G. Bacovia, M. Saulescu, Emil Isac etc.).

Fenomen ideologic dintre cele mai contradictorii,, in care se reflecta in forme uneori foarte disimulate si indepartate multe din contradictiile categoriei so­ciale mic-burgheze care-1 genereaza, simbolismul este scindat de la un capat la altul de tendinte divergente,, in primul rind de ordin moral:

"Exista cel putin doua directii in simbolismul ro­manesc: una reprezentata de poeti mai expansivi., cu privirile intoarse spre lume, retorici, neologistici pina la stridenta, alta, sustinuta de lirici interiorizati, receptivi mai ales la aspectele sumbre din viata, me­ditativi'¹.

Privind de sus, se pot distinge in simbolismul ro­manesc doua linii ideologice opuse, cu accente sociale si formaliste care traduc, in esenta, antagonismul dintre cultura progresista, democratica si reactionara, in faza istorica respectiva. Dar, in genere, pozitia ideologica a simbolismului romanesc este mult mai putin vicioasa decit se banuieste, intrucit prin nici o manifestare a sa el nu acorda un sprijin important sau decisiv burgheziei, mentalitatii sale sau scarii de-valori capitaliste:

"Prin sensurile ei - observa pe buna dreptate' Dumitru Micu - lirica simbolista in ansamblu ex­prima o inaderenta subiectiva la rinduieli sociale' dominate de spirit mercantil, de dispret pentru valo­rile spirituale, de mediocritate si filistinism'².

Aceste aspecte, neindoielnic pozitive, constituie doar una din laturile problemei. Simbolismul nu da peste tot aceeasi satisfactie. Studiindu-1 patrundem uneori in zone depasite, si este de datoria istoriei literare sa traga o linie de demarcatie intre simbo­lismul "viu' si "mort', pentru a indeparta orice con­fuzie.

in domeniul realizarii artistice, izbuteste pe alocuri maniera, o inclinare spre conventionalism, stereotipul fiind unul din viciile estetice de baza ale curentului. Temele, simbolurile, imaginile au de multe ori ten­dinta sa se repete, fapt care da nu o data poeziei simboliste un aer de monotonie. Exista, incontestabil, un "univers poetic' simbolist, identificat repede duga lectura citorva volume, intrucit ideile se repeta. Spleen-ul, ploaia, muzica languroasa, melancolica etc., abstractizarile, alegoriile revin citeodata prea des. Aceasta maniera tradeaza o optica generalizata, care ar fi, in definitiv, acceptabila, daca ar trada totdeauna un unghi autentic de perceptie, in realitate este insa vorba uneori mai mult de un fenomen de contaminare literara, de imitatie, de saracie a spiritului de inven­tie poetica. Simbolismul constituie sub acest raport un act mai mult de conventie literara, decit de ima­ginatie reala. De fapt nici un curent literar n-a fost ferit de aceste fenomene negative.

Exista, prin urmare, in simbolismul romanesc, ca si in cel francez, impotriva caruia a obiectat chiar Paul Verlaine (A la maniere de Paul Verlaine, Parallele-ment, 1889), un coeficient oarecare de conventiona­lism. El este pe alocuri cu atit mai suparator la noi, unde nu toti poetii care au scris poezie simbolista au avut un temperament si o psihologie cu adevarat "simbolista'. Vrem sa spunem ca a existat un "fals' simbolism, nu acolo unde-1 descoperea E. Lovinescu (T. Arghezi, N. Davidescu etc.)¹, ci in alte zone, la Al. T. Stamatiad de pilda, unde temperamentul decla­mator si de o sanatate cit se poate de robusta se do­vedesc contraindicate, pentru o astfel de formula poetica, bazata mai mult pe discretie si astenie, in genere, un om care plesneste de sanatate si buna dispozitie nu poate scrie poezie simbolista.

De aci aparitia unui travesti simbolist, facut din teme rituale si vocabular poetic de rigoare, creator de produse exterioare, de pura confectie. O poezie autentic simbolista nu se poate naste decit dintr-o

psihologie autentic simbolista. Si aceasta - cum am vazut - nu apare decit in anumite medii apasatoare si in anumite temperamente predispuse spre depre­siune. Un "simbolism' grandilocvent, retoric, sonor, discursiv este o contradictie in termeni, si unele zone din poezia lui Minulescu, Stamatiad, Stefanescu-Est, a unor discipoli macedonskieni din prima serie, Mir-cea Demetriad si altii, corespund tocmai acestei de­finitii.

Desi simbolismul a reactionat cu succes impotriva "manierei' eminesciene, el a cazut destul de repede intr-o alta, proprie, care nu este numai de ordinul pseudocontinutului, ci si al pseudoformei. In zonele sale minore, simbolismul ofera bune exemple de ru­pere a unitatii dialectice dintre continut si forma, de unde o eroare caracteristica.

Fara a fi lipsita de elemente realiste, poezia sim­bolista, in accentul precumpanitor pus pe sugestie si clar-obscur, pe imaginism stereotipic (simboluri-cli-seu) si pe exercitii poetice in spirit autonom, aluneca, .de multe ori, in mod inevitabil, in formalism steril. Pe aceste exagerari si-au dat seama pina si unii poeti .-simbolisti. H. de Regnier le gasea explicatia iri tine­retea si lipsa de experienta a poetilor, in spiritul lor ,de bravada, care au condus adesea la obscuritate si Jargon. Cazul simbolismului demonstreaza si faptul -ca atunci cind forma estetica a devenit cliseu, ea tre-ibuie sparta si mijloacele de expresie reinnoite.

Cu toata grija simbolistilor de a se delimita de "decadentism' si in ciuda pledoariilor lui Ovid Densusianu in favoarea unui "simbolism cumpatat, fara exagerarile in rau ale altora'¹, se constata si in acea­ sta poezie unele atitudini de fronda, diferite forme de extravaganta, estetisme inconsistente, gesturi de ostentatie, care frizeaza pe alocuri gratuitatea. S-ar putea spune ca si acest aspect al poeziei simboliste reprezinta tot o forma de sfidare antiburgheza, de polemica antiacademica. Dar azi, cind semnificatia ideologica de imediata "actualitate' scapa in mod inevitabil cititorului, si judecam aceasta poezie cu ochi critici, lipsiti de spirit partizan simbolist, multe din exotismele acestui simbolism par factice, si zona «a de imaginatie macabro-senzuala impusa.

Simbolismul cade, prin urmare, pe alocuri, in eroa­rea exagerarii uneia din laturile sale, care are totusi un rol functional in economia intregului, si acelasi fenomen se observa si in cazul esteticii propriu-zise. Aci, multi dintre promotorii curentului s-au declarat partizanii unei conceptii pur autonomiste, de arta "pentru elite', in spirit injust estetizant, profesind asa-zisa ,,arta pentru arta'. Este adevarat ca simbo­listii au intuit mult mai mult decit alti poeti, critici si esteticieni ai epocii lor, valoarea sugestiei, a mu­zicalitatii, a imaginii, a ritmului in poezie, ca arta poetica nu constituie o declamatie patriotica, nici o meditatie seaca, de "probleme'. Dar, cum s-a obser­vat:

"Toata problema e a nu absolutiza latura valabila a acestor observatii, a nu face sugestie auditiva («de la muzique avant toute chose»), olfactiva, vizuala in sine; toata problema e de a subordona mereu aseme­nea descoperiri reconstituirii unei realitati obiective sau subiective, caracteristice, pline de semnificatie in ordinea cunoasterii. E tocmai deosebirea dintre inovatie si reteta.'¹

Cu pete este reversul medaliei si in domeniul con­tinutului ideologic, unde fundamentala este in primul rind lipsa unei conceptii inaintate de viata, a unui continut ideologic unitar. Poezia simbolista, exprimind lipsa de ideal pozitiv, blazare si inactivitate, sfirseste prin a sugera inutilitatea luptei, a obosi, a sustrage de la problemele vitale, a contamina pe cititor de aceeasi stare de spirit care i-a dat nastere.

Daca poetul simbolist se plictiseste, este fiindca viata n-are adesea pentru el nici un sens. Atunci el incearca, nu rareori, un sentiment de sufocare morala si de revolta, dar, si la acest capitol, deficienta pozitiei sale este vadita. Protestul simbolistului este anarhic, fara obiect social bine precizat. Veleitatile sale ramin neclare, aspiratiile nebuloase. Ar vrea sa puna baza pe ceva, dar el nu gaseste cu claritate po­zitii ferme, bine precizate, demne de a fi sprijinite. Neavind o conceptie de viata, constructiva, simbolis­tul n-a putut solutiona problema idealului de viata si nici n-a putut orienta spiritul sau de revolta fata de societatea burgheza.

Pe de alta parte, individualismul, sentimentul de izolare, instrainarea, descurajarea, pesimismul simbo­list sint note morale in care constiinta epocii noastre nu se mai regaseste. Ea nu mai poate sa vibreze, sa-si descopere "corespondente' cu aceasta poezie, pentru ca orientarile si dimensiunile societatii socialiste au devenit cu totul altele. A face azi poezie "simbolista', cu acest continut depresiv, reprezinta un act anacro­nic, un adevarat nonsens social, psihologic si estetic,

Simbolismul este produsul unei anumite epoci, ireversibile, si al unei anumite configuratii sufletesti, irepetabile. A-l reedita este si imposibil, si fara ra­tiune. Dar din experienta sa poezia romana a profi­tat considerabil, si orice poet isi poate largi si azi cunostintele meditind la teoriile, metodele, succesele si ratarile acestui curent.

in ultima analiza, tinind seama de toate aceste lu­mini si umbre, aparitia sa in literatura romana repre­zinta un moment de innoire efectiva, in adincime, de efervescenta creatoare, de nuantare, subtilizare si deschidere fecunda de drumuri, pe care istoria lite­rara nu poate sa nu-l retina.