CUM PLASMUIA EMINESCU

CUM PLASMUIA EMINESCU

Pentru chipul cum se diriguia Eminescu, deci pen-
tru simtul sau de autocritica, nimic mai lamuritor
decit drumul strabatut de la prima la ultima forma
a simbolurilor caracteristice viziunii sale despre lume :
cele doua destine contrastante Catalin-Lucaafarul.
Din tot cuprinsul poeziei noastre, acesta este capi-
tolul de literatura comparata a formelor care in-
deosebi ne cere sa luam aminte.

La fel ca limba, opera de poezie este un tot atit
de organic, incit o modificare introdusa intr-un as-
pect cere schimbari in tot restul plasmuirii ³⁷⁾. In ultima
forma, figura Catalinei fiind nuantata, asa cum am
aratat, modificari esentiale trebuiau sa schimbe in-
tru totul si sentimentalitatea si figura inamoratului
fericit.

Voi arata acum modificarile pe care Ie-a suferit
feciorul de imparat, Florin, ca sa devina Catalin, si
voi urmari aceste modificari in nume, in infatisare,
in structura sufleteasca si in manifestari.

Am semnalat cum laitmotivul care avea sa duca
la plasmuirea lui Catalin se ivea, in prima forma
versificata, in chiar strofa unde Florin apare intii.
Imediat dupa numele lui urmeaza versul :
Norocul lui cu-al ei ii pare geaman

Am aratat ce cortegiu de imagini si de valori leaga
Eminescu de cuvintul acesta : norocul. Pentru ca fi-
gura aceasta sa devina reprezentativa pentru insta-
bilul si intimplatorul noroc pamintesc, eroului trebuia

sa i se ia tot nimbul idealist cu care izvorul si prima
redactare ii invaluise figura.

Mai intii insasi modificarea numelui. De ce oare
n-a pastrat Eminescu numele din prima redactare,
Florin ? Pentru un fecior de imparat si pentru o fata
de imparat care ar fi ramas intr-o atmosfera inalta,
numele de Florin si Florina ar fi fost potrivite. Nu
insa si pentru figuri care, asemenea Catalinei, se
avinta spre inaltimi, dar ramin in teluric.

Ga etimologie, Catalina vine de la Ecaterina. Si in-
tre atmosfera inalta pe care o evoca numele sfintei'si
modificarile introduse in forma poporana, care o apro-
pie de comunul Lina, parca este cava din deosebi-
rea dintre pornirea inalta a fetei de imparat si
complementul ei firesc, Catalin. Aceasta departare
de la aspiratiile fetei pina la atitudinea ultima n-are
ceva din distanta care separa numele patroanei de
zilnicul Lina din etimologia poporana ? fn cazuri ca
acesta, insasi denumirea personajelor este un mij-
loc de expresivitate stilistica, pusa in serviciul con-
ceptiei totale. Cert este ca, dupa cum in nume, tot
astfel si in toate aspectele, este o mare departare
de la feciorul de imparat la pajul Catalin.

Priviti infatisarea externa din prima redactare,
'Cand, de pilda, Florin pleaca in cautarea iubitei :
Fecior de drag, cum n-a vazut pamintul,
O stea el pare-n neamu-i si in soiu-i

» si apropiati figura aceasta de felul atit de putin
eroic, dar in schimb atit de sagalnic-gratios, din ulti-
ma redactare :

Un paj ce poarta pas cu pas
A-mparatesei rochii,
Baiat din flori si de pripas,
Dar indraznet cu ochii,

Cu obrajei ca doi bujori
De rumeni, bata-i vina,

Se furiseaza pinditor
Privind la Catalina

Apropiind ambele figuri, ne dam seama cum
toata situatia si infatisarea externa a personajului
a trebuit sa fie modificata pentru a face din Catalin
o fireasca pereche a Catalinei. E sugestiv sa citesti
urmatoarea strofa din prima redactare, cind, dupa
atitea incercari, Florin isi veds idealul si vorbesle :

Ah, te-am vazut, mi te-am vazut in fine
Copil cu ochi albastri-ntunecime
Cu-a tale gene de amor dulci si fine,
Cu-al tau suris de-o gingasa cruzime.

Ah, as muri de-atit noroc si bine,
Caci te-am vazut cum nu te-a vazut nime,
Nu stii ce-am suferit pin-a te-ajunge,
Copii frumos, ca luna noptii lunge !

si sa apropii declaratia aceasta, ca si tot ce vor-
beste Florin, de primele cuvinte pe care si le spune
Catalin cind, dupa ce s-a furisat pinditor, el, care
n-a mai cutreierat pe la sfinte si nu s-a mai luptat
cu balaurul, o zareste :

Dar ce frumoasa se facu

Si mindra, arz-o focul ;

Ei Catalin, acu-i acu

Ca sa-ti incerci norocul !

Facind astfel din figura aceasta o intrupare o
norocului pamintesc, intelegem de ce Eminescu a
inlaturat tot ceea ca era eroic si idealist in gesturile
lui Florin, stergind cu creionul, de la inceput, nu-
meroasele strofe ale ispravilor acestuia pina ajunge
in preajma fetei. De alta parte, instinctul fiind trasa-
tura de unire intre cei doi, intelegem de ce toate
.elementele de miraculos : floarea Sfintei Vinari, pa-
sarea , Sfintei Duminici, fuga romantica etc, tre-
buiau inlaturate.

Cele mai izbitoare modificari fiind in legatura cu
figura si sentimentalitatea lui Catalin, dupa ce-am
aratat imperativul lor organic in cuprinsul poemei,
se cuvine sa invederam si evolutia de gust a poetu-
lui fata de alte motive inrudite.

Am vazut ca tot ca este in legatura cu Florin se
subordoneaza motivului incercarilor si ispravilor prin
care un erou izbuteste sa cucereasca o fata de im-
parat. Idealismul eroului iese astfel clar la iveala.
Frecvent in romantica, motivul acesta a desteptat mai
tirziu un suris de ironie. Si un astfel de suris gasim
intr-unele din rarele poezii ale lui Eminescu, cu ho-
tarit aspect de umor. Esta poezia Diamantul Nordu-
lui. In decorul unei gradini frumos stilizata apare
cavalerul in fata castelului si cinta iubitei lui. Ea ii
raspunde ca a fost ursita sa nu fie decit a aceluia
care-i va aduce diamantul din adincimea Marii de
Nord. Dupa cum Florin trece prin atitea si atitea
grele incercari pina sa ajunga la castelul tainuit,
tot astfel si cavalerul nostru pina izbuteste sa scoata
diamantul, care preface noaptea in zi. Nici o greu-
tate si nici o ispita nu-l opresc din cale. Scoate din
adincuri diamantul si, fericit, il aduce iubitei lui.
Pina aici ai crede ca Eminescu a vrut sa versifice
o poveste ; si-mi aduc aminte c-am citit odata ceva
asemanator. Dar de abia la sfirsitul basmului ver-
sificat vezi ca motivul a fost pentru Eminescu prilej
de infatisare umoristica : conventionalul motivului iese
astfel la iveala. Cavalerul, dupa ce-a inminat dia-
mantul, stranuta. Cintase noaptea sub balconul iubi-
tei si, dormind in gradina, capatase guturai. Ca sa
nu mai capete si de la gradinar vreo rana in afara
de aceea din suflet, fuge grabit, pe cind o usa de
la balcon se deschide si adorata se desfata rizind.

Cind cineva a stilizat cu-atita ironie si umor un
motiv* ca acesta, atit de inrudit in partea de ispravi
cu acelea ale lui Florin, insemneaza ca el e patruns,

ca si h'eine, de conventionalul unor astfel de situatii,
lata inca un cuvint pentru care Eminescu a inlaturat
de la inceput din basmul versificat episoadele in-
cercarilor lui Florin.'

Si-acum, dupa ce ne-am dat seama de preface-
rile ce-a suferit sentimentalitatea amorfa inchegata
in fata de imparat si in Florin, pina a ajuns la cris-
talizarea din Catalina si Catalin, sa pasim mai de-
parte, urmarind fazele prin care ne-am inaltat la
icoana centrala : Luceafarul.

Fata de imparat si Florin au fost la inceput viziunea
neclara a unui fel de-a fi, care nu putea sa ni se
intipareasca, pentru ca figurile stateau separate, asa
dupa cum in icoanele bizantine figurile stau pentru
sine, fara raporturi de incordare sufleteasca intre ele,
raporturi care singure puteau da viata si nuantare.
Nasterea si desfasurarea sentimentalitatii inchegate
in Catalina nu puteau fi definitiv si reprezentativ inti-
puita, decit prin incordarea care se naste din nazu-
inta si incercarea ei zadarnica de a se apropia de
Luceafar. Numai astfel adincul uman, care cerea sa
fie exprimat, putea sa fie impletit armonic in desfa-
surarea poemei.

Tot astfel, zmeul ne apare in prima forma ca o
nebuloasa de sentimente, care desi avea unele ele-
mente contradictorii, continea - virtual, cam aburos
si invalmasit - mai tot materialul ce va alcatui apoi
simtirea Luceafarului. Dar acest material, prea depen-
dent de datele basmului lui Kunisch, nu ingaduia o
exprimare a sentimentalitatii si adincului sufletesc, pe
care Eminescu a voit sa le intrupeze de la inceput in
icoana centrala.

Privind manifestarile, asemanarile dintre ambele
aceste figuri sint numeroase : mai toate momentele
principale prin care se manifesta actiunea zmeului
le intilnim si-n actiunea Luceafarului. Amindoua figu-

rile cad inamorate de o rapitoare fiica a pamintului ;
coborindu-se de doua ori din ceruri, fiecare cere fiin-
tei iubite sa-l urmeze in imparatia lui ; si unul si altul,
cind inteleg ca aceasta-i cu neputinta, se hotarasc
sa-si schimbe felul si sa-si jertfeasca nemurirea. De
aceea, amindoi pornesc sa strabata nemarginirea,
pentru a cere Ziditorului sa-i dezlege de "greul ne-
grii vesnicii'.

Daca privesti numai materialul de gindire, nu si
exprimarea, aproape la fel vorbeste Ziditorul si Zmeu-
lui si Luceafarului si-i libereaza de chin, dszvaluin-
du-le cit de marginit, de amagitor si nestatornic lucru
e iubirea pe pamint. Materialul fiind atit de asema-
nator, cum se face totusi ca deosebirea de impresie
pe care ne-o lasa ambele figuri e atit de mare ? Este
deci nevoie sa patrundem aceste deosebiri, caci ele,
provenind nu atit din materialul sufletesc intrebuin-
tat, cit mai ales din stilizarea lui, sint potrivite sa ilus-
treze primatul imperativelor estetice de care s-a ca-
lauzit Eminescu. Si, pentru ca problema se apropie
de insasi inima constiintei lui estetice, ni se impune
o amanuntita cercetare comparativa.

Desi realitatea sufleteasca este, in linii largi, ase-
manatoare cu aceea a Luceafarului, in chiar evolutia
de la ce sugereaza cuvintul "zmeu' la ceea ce ne
spune "Luceafar' e o distanta al carei tilc e usor de
lamurit.

Daca iubirea zmeului este iubirea unei fiinte, care
nici in acest ospect al vietii sentimentale nu se poate
desface de un fel superior de a fi, atunci cum se impa-
ca acest fel inalt cu imaginea de fioroasa fiinta sen-
zuala si hrapitoare pe care o avem despre zmeu din
basmele noastre ? Evident, asociatiile firesti pe care
cuvintul "zmeu' le trezeste se ciocnesc in constiinta
cititorului cu felul inalt in care personajul e conceput
de poet. De aici rezulta o nelamurire in reprezentarea
acestei figuri. Desi de timpuriu poetul va fi intrezarit
nepotrivirea aceasta, totusi, pentru ca in prima forma
versificata s-a lasat prea mult stapinit de elementele

epice ale basmului lui Kunisch, urmind modelul, pune
pe zmeul inamorat sa se preschimbe mai intii in stea
si apoi sa se intrupeze in tinar. Dar dupa intrevor-
birea cu fata de imparat, el e infatisat iar ca zmeu.
Astfel se nastea o impresie total hibrida : peste ima-
ginea zmeului, aceea a stelei, apoi aceea a tinarului
si iar a zmeului, cind acesta vorbeste cu Dumnezeu,
jn forma definitiva, nepotrivirile acestea cu fost in-
laturate : dintru inceput, nu mai avem un zmeu, ci un
luceafar inamorat. Nimic mai potrivit decit imaginea
acestei luminoase podoabe a cerului instelat, pentru a
sugera simtamintul planarii tainice, al departarii de
cele pamintesti.

in studiul lui Bogdan-Duica, Despre "Luceafarul'
lui Eminescu, inlocuirea aceasta a zmeului prin lu-
ceafar e infatisata ca "o scinteiere noua a unor mo-
tive vechi'. in manuscrise, in situatii unde e vorba de
iubire, apare adesea imaginea unui luceafar. Dar
ceea ce se cuvine sa fie subliniat este ca nu numai
la Eminescu, dar si la alti scriitori - la Alecsandri,
bunaoara - limba a pus Ia indemina poetilor aceasta
fireasca imagine, pentru a exprima prin ea ceva deo-
sebit de pretios. Se poate vedea aici in ce masura
limba obsteasca poate conditiona caracterul marilor
creatiuni de arta. in limba franceza, de pilda, unde
planeta des3mnata prin luceafar n-are nume mascu-
lin, o poema ca aceea a lui Eminescu, in care lucea-
farul devine simbolul unor inalte valori sufletesti, nu
s-ar fi putut naste. in ce priveste indeosebi pe Emi-
nescu, e de retinut ca in chiar prima lui poezie pu-
blicata, - La mormintul lui Aron Pumnul, - in chiar
Prima strofa, vrind sa sublinieze valoarea exceptio-
nala a celui disparut exclama : "se stinse un luceafar',
ceea ce dovedeste ca imaginea aceasta ii aparea
spontan cind voia sa sublinieze o valoare umana. De
atunci imaginea este frecventa pentru a deveni o
valoare deosebita.

Cind am aratat fazele prin care a trecut imaginea
Catalinei, afirmam ca e o potrivire in faptul ca zmeul,
dintr-o singura privire, cade inamorat el intii de fata.
intr-adevar, daca zmeul infatiseaza un fel inalt de a
iubi, ne pare cam discordant ca el, care zice iubitei :
"te-as privi etern ca pe o stea', sa se aprinda intr-o
clipa asa de peste fire. Pentru o structura sufleteasca
de felul celei infatisate prin zmeu, te-ai astepta ia un
alt inceput. Cu cit adevar, cu cita nesilita iscusinta
ne este zugravit inceputul iubirii in forma definitiva
a Luceafarului ! indelungatele priviri ale fetei care-l

Privea in zare cum pe mari
Rasare si straluce

desteapta luarea-aminte si apoi iubirea Luceafarului.
Iar chipul cum isi manifesta el iubirea Ia inceput poate
sa para straniu numai atunci cind nu-ti dai seama
de firea lui contemplativa :

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batind inchisi,
Pe fata ei intoarsa.

El, cel menit sa fie oglinda izbavita de patimi, isi
tremura razele in oglinda, de-acolo si le revarsa asu-
pra iubitei.

intr-un articol intitulat Un nou izvor al "Luceafa-
rului', d-l Ion Sin-Giorgiu afirma ca motivul geniu-
lui nemuritor a fost sugerat lui Eminescu de o poezie
a lui Goethe, Hochbi[d, din cartea Suleika a Diva-
nului occidental-oriental. Dupa cele aratate cu privire
la motivul nemuririi zmeului, asa cum se afla in bas-
mul lui Kunisch, si dupa cele aratate cu privire la
tipologia motivului nostru in folclorul si literatura uni-
versala, s-a putut vedea clar ca nu din amintita poe-
zie a lui Goethe, in care de altminteri nici nu e situa-
tia dintre muritor si nemuritor, ci dintre soare si o
zeita, nu din acea poezie a putut lua Eminescu mo-

tivul nemuririi. Dar daca amintesc de citata parere a
d-lui I. Sin-Giorgiu, este pentru ca apare acolo si o
interpretare a pasajului citat, in care Luceafarul isi
revarsa razele din oglinda, in poezia lui Goethe, la-
crimile zeitei, fiica cerului, primesc icoana soarelui.
Aici vede d-l I. Sin-Giorgiu izvorul citatului pasaj din
Eminescu : "Astfel la Eminescu Luceafarul se oglindes-
te intr-o oglinda unde-l vede iubita, pe cind la Goethe
astrul se oglindeste in perlele cu care se impodo-
beste zeita'. Evident, ca si in restul poeziei, ca si in
situatia ei centrala (soarele si o zeita, copila a ceru-
lui), nimic comun intre aceasta poezie a lui Goethe
si intre poema lui Eminescu. Resfringerea Luceafaru-
lui in oglinda este deci la Eminescu un maiestrit mij-
loc de-a indica de la inceput firea contemplativa,
care mai degraba asteapta sa fia stirnita, decit ca
ea direct sa-si afirme patima. O astfel de fire ar ra-
minec- la aceasta atitudine, daca fata n-ar prinde sa-I
cheme ea pe el, din vis :

O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu ? Vina !

Iubirea Luceafarului, incepind altfel decit aceea a
zmeului, e de asteptat ca deosebirile lor sa se accen-
tueze mai mult.

Desi, privita in bloc, atitudinile zmeului seamana
cu ale Luceafarului, totusi deosebirile de nuanta, de
ton, de gradare sint numeroase.

Supunindu-se numai propriei lui porniri, zmeul se
coboara de doua ori pe pamint si "preface-n tinar
sufietu-i divin'. Prima coborire e de-o inflacarare ce
surprinde si ca ton si pentru ca nu mai ingaduie o
gradatie pentru cea de a doua coborire :
Ah ! te iubesc - ii zise el - copila,
La glasul tau simt sufletu-mi ranit,
Din stea nascut, plec fruntea mea umila,
Cu ochii mei prind chipul tau slavit,
Nu vezi cum tremur de amor, ai mila !

Nimic inalt, nimic mindru din care sa se intrevada
firea lui, nu strabate aceste prime cuvinte ale zmeu-
lui. Te izbeste sa vezi o lipsa de demnitate, vecina
cu umilinta, la o fiinta ca el, purtatoare a unei inalte
valori. Ca zmeul cade inamorat, este firesc : daca el
ar fi fost numai intruparea contemplarii, de buna
seama basmul nu s-ar fi putut tese. De aceea, atit
zmeul cit si Luceafarul au fost conceputi larg : alaturi
de felul lor predomnitor, se afirma iubirea care crsste
pina la patima.

Dar daca in sufletul omenesc pot convietui mai
multe aspecte, atit realitatea vietii cit si optica spe-
ciala a artei cer ca ele sa fie strabatute de predo-
minanta personajului. Ca un colt al sufletului sa ra-
mina neinriurit de dominanta, este neverosimil, cu atit
mai mult o manifestare hotaritoare a vietii, cum este
iubirea. De aceea, cind zmeul numai ca nu ingenun-
che zicind fetei :

plec fruntea mea umila,
tremur de amor, ai mila !

ne intrebam daca accente de acestea, care nu ne-ar
surprinde sub pana lui Conachi, cadreaza cu ceea ce
este in esenta ei o fiinta superioara. Evident ca e
aici o clintire din rostul verosimilului. Dar nu este
numai atit. Aratata nepotrivire avea sa aiba rasunet
mai departe si sa produca o alta scadere.

Dupa accentele de mai sus, zmeul cere fetei sa-l
urmeze in imparatia lui. Dar pentru ca dintru inceput
accentul a fost pus nu pe firea lui inalta, ci pe patima
lui, nu sintem pregatiti sa intelegem cit de apasator
lucru este pentru el o intrupare paminteasca, asa in-
cit, atunci cind zmeul cere fetei sa-l urmeze
^v in dulci gradini aproape linga soare,

ne intrebam de ce aceasta cerere, de ce insista asu-
pra ei si nu ramine el pe pamint, caci nu vedem intru
cit sufleteste faptul acesta l-ar stinjeni. Accentele exa-

gerate din prima coborire a zmeului aduc si alta sca-
dere : nu mai ingaduie un crescendo la a doua co-
borira. A ,doua intrupare a zmeului purcede, ca si
cea dintii, din propria lui pornire. De data aceasta
insa ne surprinde o potolire a accentelor pasionale
si o crestere a imbierilor contemplative :

O vin cu mine, scumpa,-n fundul marii

Si-n palate splendizi de cristal,

Cind vintu-a trece peste-a apei arii

Ti-i auzi cintarea lui pe val,

Ti-i inchina viata ta visarii,

Vei fi oceanului monarhul pal.

Dar descresterea aceasta a pasiunii, acum la a doua
coborire a zmeului, vazuta in perspectiva intregii des-
fasurari a poemei, pare nepotrivita. Cind, curind
dupa aceasta, zmeul se hotaraste sa-si sfarme

in aschii vesnicia,

aceasta hotarire nu-si putea da toata masura, decit
adusa de un nou val de pasiune.

Toate aceste observatii, oricit am cauta sa le in-
temeiem, ar putea fi luate drept simple pareri su-
biective - supuse indoielii, ca tot ce nu poate avea
stringenta probei directe - daca n-am avea putinta
sa le probam hotaritor temeinicia prin insasi cerce-
tarea modificarilor care s-au impus lui Eminescu in
forma definitiva a Luceafarului.

Luceafarul se desprinde si el de doua ori din inal-
timi, dar nu din propriul indemn, ci pentru a raspunde
chemarilor Catalinei ; si el este inamorat, dar aceasta
o cunoastem din zugravirea momentului cind el as-
culta chemarea fetei si porneste a se cobori :

El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda in mare.

Odata insa preschimbat in tinar si ajuns in fata
Catalinei, primele lui cuvinte ne destainuiesc mai ales
stinjenirea ce o simte pe pamint o fiinta ca el :

Din sfera mea, venii cu greu
Ca sa-ti urmez chemarea,
iar cerul este tata! meu
Si muma-mea e marea.

Ca in camara ta sa vin,
Sa te privesc de-aproape,
Am coborit cu-al meu senin
Si m-am nascut din ape.

Nimic plecat, cu atit mai putin umilitor, in aceste cu-
vinte : dimpotriva, o nota de mindrie, care contras-
teaza cu

plec fruntea mea umila

si celelalte accente ale zmeului din prima intrupare.
Observati, indeosebi, metafora,

ca in camara ta sa vin.

In limbajul curent camara insemneaza o incapers
strimta, de nelocuit Evident, nu astfel era odaia
din castelul cu "falnice' bolti al fetei de imparat.
Dar oricit de stralucita putea sa fie odaia din acest
palat, ea nu putea sa para copilului nemarginirii
decit strimta si apasatoare, ca o camara. Astfel, cind
cere fetei sa-si lase lumea ei si sa-l urmeze in impa-
ratia lui, cererea ne apare izvorita din adincul firii
lui, n-are nimic nefiresc. Ceva mai mult, presimti
de pe acum ca nepotriviri de neinlaturat vor covirsi
iubirea lor.

De unde in aceasta prima coborire predomneste
contemplarea, in cea urmatoare patima devine mai
vie, contrar de ceea ce am vazut la zmeu. Cresterea
pasiunii e vadita in cea de a doua coborire prin
chiar infatisarea Luceafarului, "cu ochii ca doua pa-

timi fara sat', si se exprima prin repetarea caldei
chemari :

O vin', odorul meu nespus,

Si lumea ta o lasa ;

O vin', in parul tau bolai
S-anin cununi de stele.

ta prima intrupare a Luceafarului, dupa cuvintele
menite sa sublinieze distanta dintre ei :

Caci eu sunt vie, tu esti mort
Si ochiul tau ma-nghiata

Eminescu stie sa sugereze durerea Luceafarului nu
prin cuvinte, ci prin tacerea lui. Este aici o tacere
care vorbeste mai mult dacit orice raspuns grait, si
numai un mare mester al intelegerii si exprimarii
umane putea sa destainuiasca adincul situatiei prin
aceasta tacere a Luceafarului nesubliniata de nici
un gest.

Cu atit mai mult, dialogul din cea de a doua co-
borire ne incordeaza toata lua rea-a minte.

Iar dupa intrebarea lui atit de simpla :

Au nu-nteiegi tu oare,
Cum ca eu sint nemuritor
Si tu esti muritoare ?

cind Catalina ii arata, la rindul ei, singura putinta
de apropiere :

Tu te coboara pe pamint,
Fii muritor ca mine -

simti ca singura desfasurare posibila aste hotarirea
celui intelegator de a cere Ziditorului sa-l descarce
de nemurire, devenita acum o grea povara.

Fericita modificare introdusa de Eminescu in ultima
forma a poemei : fata de imparat doreste din inima
o apropiere de Luceafar, isi vadeste aici toata va-
loarea ei expresiva : framintarea plina de oscilatii

a fetei se impleteste cu sporirea patimii Luceafaru-
lui, pina se cimenteaza hotarirea desfacerii de ne-
murire. Chipul cum hotarirea aceasta se exprima in
cuvintele cerestilor inamorati difera de la prima la
ultima forma. In prima, dupa cererea lamurita :

Fa-mi dar ds nunta nemurirea ta,

urmeaza o pregatire de patru versuri menite sa dea
ceva din atmosfera sumbra si fatala, atit de placuta
romanticilor :

intunecos si fara de speranta,

La ea priveste geniul in nimb -

Isi simte inima legata-n lant

In lantul lumii ce-i cu-o mie limbi.

Vorbele fara de speranta au ceva de romanta
sentimentala ; ele sint si nepotrivite, caci nu ca-
dreaza cu dinamismul hotaririi, iar ultimele doua ver-
suri citate, cu explicitul lor, sint inutile, o searbada
pregatire pentru ceea ce avea sa urmeze, raspunsul
lui inchegat astfel :

Chiar nemurirea mea, chiar abondanta

Puterii mele tu o ceri in schimb.

Ei bine, da ! Eu m-oi sui la cer,

Ca de la Domnul moartea mea s-o cer !

Daca in poezie esentialul ar fi materialul de gin-
diri si sentimente, aceste patru versuri ar putea sa
fie socotite ca definitive. Ele contin mai tot ce avea
sa intre in raspunsul Luceafarului, in forma ultima.
Ca miscare afectiva, doua sint momentele vii in acest
raspuns : Tu-mi ceri chiar nemurirea mea in schimb
si hotarirea da / Era firesc ca in jurul acestor mo-
mente sa se inchege forma definitiva, care chiar
pastreaza din poema «cea primitiva acele opt cuvinte
subliniate. Restul trebuia sa fie intocmit altfel. Dupa
chiar nemurirea mea o ceri adaosul chiar abondanta
puterii mele era, material, o talmacire inutila si, artis-
tic, o linie moarta. Dar daca, inlaturind talmacirea,

Eminescu a facut o economie de timp, cineva ar pu-
tea obiecta ca, adaugind dupa un in schimb din
prima redactare precizarea pe-o sarutare, a strecu-
rat in forma ultima o nota de prisos. Citind insa
versurile corespunzatoare :

Tu-mi ceri chiar nemurirea mea

in schimb pe-o sarutare,

vezi ca-n acest moment hotaritor al poemei cele
doua motive - nemurire si patima - se ciocnesc
inca o data, ca o totalizare estetica a situatiei de
pina acum, tocmai pentru a da toata greutatea mar-
turisirii Luceafarului. Pina aici, el atusese destule
gesturi si cuvinte de afirmare a iubirii. Aici insa era
momentul marturisirii :

Dar voi sa stii asemenea

Cit te iubesc de tare.

Iata de ce Eminescu, cel atit de concentrat in ex-
presie, a sporit aici cuvintele fata de prima redac-
tare. Unde se poate vedea insa maiestria lui in a
concentra, este strofa urmatoare, comparata cu ver-
surile corespunzatoare ale primei redactari. Dupa ce
zmeul anuntase ca se va urca la cer, ca sa ceara
de la Domnul moartea, el continua sa vorbeasca o
strofa intreaga :

Da, moartea ! Pentru-o clipa de iubire

D-eternitatea mea sa ma dezlege,

Sa vad in juru-mi anii in peire,

Sa am in inima mea moartea rece,

Sa fiu ca spuma marii* in sclipire,

Sa vad cum trec cu vremea care trece -

O, mult cerusi, prea mult - si totusi tie

Ji-nchin splendori, putere, vesnicie.

Cum vedem,- o inseilare de ginduri menita sa arate
pretul jertfei care se cere. Dar era aici locul potrivit
pentru atita retorica ? Din toate notele alcatuitoare,
partea viabila nu putea fi decit acel da ! initial si

gindul : de eternitatea mea sa ma dezlege. Facind
din exclamatia da ! centrul frazei care alcatuieste
strofa, si reluind in chip simetric, de data asta in
grupe de cite doua versuri, motivele : nemurire si
patima, care se ciocnesc in strofa anterioara, Emi-
nescu incheie aceasta parte a vorbirii Luceafarului :

Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege :
Cu vesnicia sint legat
Ci voi sa ma dezlege.

Astfel a stiut sa dea organic »iata momentului,
mlaturind toaft searbada filozofare a zmeului, cu
atit mai inutila, cu cit anticipa uneia din gindurile
formulate de Dumnezeu, slabindu-le puterea.

Pentru ca in hotarirea astfel formulata avem un
moment central al poemei, anticipez aici asupra cer-
cetarii formelor, care fac tranzitia de la basmul ver-
sificat Ia icoana ultima *. Dintre manuscrisele poe-
tului, trei sint acelea care, in iambul de opt silabe,
stau marturie despre procesul de plasmuire in lega-
tura cu acest moment : raspunsul Luceafarului.

in manuscrisul Academiei nr. 2277, avem trei strofe
(41, 42 si 43, fila 140). in prima strofa, singura deo-
sebire fata de prima strofa a formei definitive este
al treilea vers, care suna :

Voi sa-ti arat asemenea

Dar sub forma aceasta, ultimele doua versuri ale
strofei erau pe acelasi plan cu primele doua versuri
neaducind gradatie. Prin introducerea unui dar in
fruntea versului se da o posibilitate de accentuare
mai mare, la care contribuie si inlocuirea cuvintelor
sa-ti arat, prin sa stii.

Dar vreau sa stii asemenea

. Ca si pentru paginile anterioare, ma servesc de editia d-lul
D. Mazilu, M. Eminescu, Poez/7 si variante (1940) pentru ca
este azi cea mai buna editie pentru cercetarea genetica a
creatiunii poetului.

Din cele doua strofe urmatoare ale manuscrisu-
lui amintit se vede si mai bine dibuirea catre forma
definitiva :

Ma sui pina in sus la cer,
La Domnul lumii toate
Si voi ca moartea s-o cer
La ce! ce a da o poate,..

Si pentr-o clipa de amor
Sa-mi faca alta lege
De vesnicia-mi sint legat
Eu voi sa ma dezlege.

Prima strofa arata aici un program ne la locul lui
si anticipa asupra ascensiunii Luceafarului, scazind
interesul momentului acela. Strofa a doua era dez-
voltarea partii viabile din prima redactiune, conti-
nuta virtual in cuvintele : Pentru-o clipa de iubire,
d-eternitatea mea sa ma dezlege. Dar dupa cum in
elanul de hotarire elementele de filozofare erau ne-
firesti, tot astfel aici, in caldura marturisirii, gindi-
rea critica continuta in : pentr-o clipa de amor este
nefireasca. E drept ca mai tirziu, cind Luceafarul vor-
beste lui Dumnezeu, reapare imaginea aceasta cind
el cere, in schimbul darurilor la care renunta, o oara
de iubire. Dar acolo, contextul si accentul erau mai
mult pe jertfa care se facea decit pe schimbul ce-
rut, care, fireste, trebuia sa fie inlaturat, pentru ca
spontaneitatea si caldura elanului sa aiba o crista-
lizare aleasa si lipsita de contraziceri. in sfirsit, in
aceasta redactiune, dupa versurile mai sus citate,
urmeaza aceasta strofa :

Si de aici sa te repezi
Ca fulgeru-ntr-o oara
Si-n clipa asta tu sa vezi
Ce face dinsa oare ?

In manuscrisul 2277 aceste versuri sint ultimele
in legatura cu poema noastra.

Dar cui se adreseaza cuvintele sa te repezi si sa
vezi ce face dinsa oare ? Pina aici, Luceafarul vor-
bise fetei de imparat. Acum insa persoana a doua
nu se mai refera la ea : cu ironie, poetul se adre-
seaza direct Luceafarului si anticipeaza astfel scena
imbratisarii dintre Catalina si Catalin. De fapt, strofa
este un ironic soliloc al poetului, prin care curentul
liric de pina acum este intrerupt.

Pentru dinamismul creator al Iui Eminescu, un
elan care se frings prin chiar nemarginitul lui, nu e
lipsit de insemnatate sa retinem aceasta observare :
prima Incercare de a organiza liric poema se incheia
cu hotarirea desfacerii de nemurire.

De fapt, aici este momentul hotaritor al patimii.
Ce urmeaza, strabaterea nemarginirii, de pilda, sa
afla virtual continut aici.

Descifrind un proces asemanator si la alte cre-
atiuni insemnate, avem un manunchi de fapte con-
cludente cu privire la ritmul statornic de sentiment
si la dinamismul creator.

Observatia relevata nu este un fapt izolat. Un
proces asemanator sta la baza calor mai alese plas-
muiri, de la Epigonii si imparat si proletar (aceasta
poezie s-a nascut din polaritatea a doua straturi de
experiente despre care avem marturii in manuscrise),
pina la Scrisori.

lata acum plasmuirea urmatoare a acestui mo-
ment, pastrata in manuscrisul Academiei nr. 2275
bis, 49, in trei strofe (45, 46 si 47) ; prima strofa
reproduce intocmai forma aratata in manuscrisul
2277. Celelalte doua strofe au forma urmatoare :

Ma sui in sus pina la cer
La Domnul lumii toate
Si voi ca moartea sa mi-o dea,
El singur numai poate.

In schimbul unei clipe dulci,
Primesc o alta lege,
Cu vesnicia sint legat,
Dar voi sa ma dezlege.

Inutilitatea programului aratat aici in prima strofa
a simtit-o Eminescu cind a anulat in manuscris, taind
cu doua linii, intreaga strofa.

In ultima strofa citata aici, primul vers se lupta
sa atenueze nota de critica si de depreciere a iubirii.
Nu mai e vorba de primirea pasiva si pentru o clipa
de amor sa-mi faca alta lege, ci de marturisirea ca
primeste o alta lege, in schimbul unei clipe dulci.
Forma activa primesc, in locul formei anterioare sa-mi
faca, accentuind preferinta, atenua si ea partea
critica, continuta acum nu in o clipa de amor, ci in
o clipa dulce. Modificarea arata ca nu pe calea
atenuarii expresiei se inlatura atmosfera de critica,
pe care o putea sugera amintirea vremelnicei iubiri
in acest moment de elan. Dovada ca acesta a fost
spiritul autocriticii lui Eminescu o avem in ultima re-
dactare pastrata in manuscrise, aceea cuprinsa in
manuscrisul Academiei nr. 2261, care mentine cu pu-
tine modificari ultimele trei versuri ale strofei ; si
numai primul ei vers apare cu totul modificat :
Da, ma voi naste din pacat.

Astfel, dupa atita ocol, Eminescu se intoarce cu
intregirile necesare la ceea ce era viabil in forma
exclamativa cuprinsa in prima redactare.

Da, moartea I

In jurul exclamatiei da ! - desfacuta de tot ce
putea sa aiba contradictoriu aceasta dominanta a
momentului - grupeaza notele menite sa puna in
relief hotarirea lui, care, formulata astfsl, nu mai
putea fi subliniata de nici un alt crescendo, decit
de al faptei.

Si zmeul si Luceafarul strabat nemarginirea, spre
*a ajunge la tronul Celui Atotputernic. Desi actiunea
lor in linii largi pare identica, totusi cita deosebire
si-n formele de manifestare si in efectul lor ! Ros-
tul actiunii, ca un mijloc firesc de a dezvalui adin-
curile sufletesti, l-am ilustrat aratind sporul de viata,
de adincime si de interes, care se naste din faptul
ca in forma ultima Catalina iubeste pe Luceafar.
Acum avem prilej sa vedem ce spor de impresie se
desteapta in cititor cind doua actiuni in aparenta
identice primesc plasmuiri diferite. Este insasi deo-
sebirea de la material neintocmit la forma vie.

Am vazut cit elan se cuprindea virtual in hotarirea
zmeului de a se inalta la Dumnezeu. Dar in prima
redactare, inainte de a se avinta in spatii, zmeul
mai poate avea, nu stiu cum sa zic : linistea sau ra-
gazul, si ceva mai mult, sa-si spuna dorul inimii si
chiar sa filozofeze :

La cer se-nalta el pe bolta mare,
Cu-aripe lunge curatind seninul,
Priveste-n jos castelul in splendoare,
L-apuca dorul inimii, suspinul.

- Ah, ce-ai cerut, femeie trecatoare,
Fsmeie scumpa, ca sa-mi mingii chinul.
Deasupra lumii, risipite-n soapte,
El se inalta - un curcubeu de noapte.

Fireste, elanul hotaririi nu conglasuieste cu aceasta
contemplativa oprire, necum cu aceasta cainare fi-
lozofica a zmeului. S-ar zice, atit in filozofarea stro-
fei anterioare, cit si din cea citata aici, ca hotarirea
zmeului inca nu este definitiv cimentata. Singura dez-
voltare potrivita era fapta. De aceea, dupa hotari-
rea atit de categoric formulata a Luceafarului, el
nu mai vorbeste nimic ; ceea ce il stapineste acum
se vede nu din vorba si din popasuri pe cer, ci din

altceva cu totul deosebit : din chipul cum strabate
nemarginirea.

Urcarea zmeului la tronul lui Dumnezeu ne face
impresia nu a patimii impetuoasa care se dezlan-
tuie, ci a ceva tihnit :

In vremea asta, zmeul se suise
La cer, cu aripile lungi intinse,
Culege-n cale-i blindele surise
A mii de stele, ce pareau ca ninse.

Fata de aceasta linistita urcare cu atmosfera idilica :
stelele-i surid blind in cale, - zborul vertiginos al
Luceafarului nu este numai un minunat exemplu de
sublim, nu arata numai libertatea nestinjenita cu
care se misca in elementul lui, dar, mai ales, da
masura patimii, gindul unic de care-i minat.

De obicei, Eminescu toarna intr-un vers un inte-
les fara sa-i rupa unitatea. Astfel aici : dupa pro-
pozitiunea de sase silabe, porni Luceafarul, urmeaza
o oprire in vers, facuta anume parca sa dea ragaz
respiratiei pentru larga intindere de aripi ceruta de
avintul zborului. Astfel, finalul versului nu mai poate
fi oprire, ci se contopeste larg in versul al doilea,
pregatind acea imagine care intr-adevar poate sa
stea alaturi de cele mai izbutite exemple de sublim
din toate literaturile :

Porni Luceafarul. Cresteau
in cer a lui aripe,

Si cai de mii de ani treceau
in tot atitea clipe.

Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele -

Parea un fulger, neintrerupt.

Ratacitor prin ele.

N-a mai ramas aici nimic din decorul de idila
al primei redactiuni ; strabaterea nemarginirii da ma-

sura navalnicului sentiment si arata patimasa inse-
tare de iubire paminteasca.

in prima forma, strabaterea nemarginitului inste-
lat se reduce la cele patru versuri mai sus citate si,
daca n-ar fi imaginea aceea a stelelor cu blindele
lor surisuri, ar lipsi cu totul impresia drumului stra-
batut de zmeu. Aici, Eminescu cel iubitor de forma
concentrata, in loc sa reduca, dezvolta, pentru a
exprima prin viteza impetuozitatea patimii.

Cautind sa caracterizez personalitatea lui Emi-
nescu, afirmam ca o stare de suflet eminesciana iz-
voraste dintr-un sentiment dezlantuit atit de viu, in-
cit vrea mai mult decit aste in rostul firesc al vietii.
Precizam ca patima si afirmarea excesiva, de o parte,
negatiunea excesiva, de alta parte, sint cei doi poli
in care se cuprinde creatiunea lui Eminescu. Adau-
gam ca, daca aceasta intuitie este adevarata, atunci
ea trebuie sa fie confirmata prin toate aspectele
creatiunii lui Eminescu : motiva, arhitectonica, ima-
gini.

Priviti acum Luceafarul. Totul pina aici a fost me-
nit sa arate treptat desteptarea, apoi aprinderea, in
sfirsit navalnica afirmare a patimii, care mai de-
graba ar renunta la ce-i mai adtnc sadit in caracter
si personalitate, decit la pornirea ei. Dar tocmai
acest elan spre absolut duce la negatiune si la iz-
bavirea prin intelegere. Ceea ce indeosebi a accen-
tuat Eminescu in trecerea de la prima la ultima faza
a Luceafarului este tocmai aratata polaritate, lata,
in cadrul acesta, momentul actual : strabaterea ne-
sfirsitului. l-a dat atita relief tocmai pentru ca era
cel mai potrivit mijloc de a exprima elanul nemar-
ginit al patimii,

infratirea intensitatii unui sentiment cu viteza nu
ests desigur o creatiune a lui Eminescu. Studii asu-
pra acestui mijloc de exprimare nu s-au facut. Ma-
terial din literaturile clasice n-ar fi greu de adus
pentru o astfel de cercetare. As putea, de pilda, sa
amintesc vestitul semnal al focurilor si rapiditatea

transmiterii semnalului din Oresf/a lui Eschil, pen-
tru a da impresia maretiei evenimentului : caderea
Troiei. Momente de fuga vertiginoasa, menite sa ex-
prime o anumita incordare sufleteasca, pot fi usor
documentate din folclor, de pilda : sarituri imense
ale unui cal pentru a satisface nerabdarea, in lite-
raturile moderne, procesul acesta : viteza ca un mij-
loc de exprimare a unei anumite stari sufletesti, a
fost raspindit prin nepilduitul succes al fugii stri-
goiului pe calul fantoma, din vestita balada Lenore
a lui Btirger. Am aratat intr-un studiu, cum fuga
acsasta exprima spaima celei rapite de strigoi ; si
tot acolo se pot vedea pentru aceste aspecte ale
vitezei unele paralele, care ar putea fi sporite. Exem-
plu : Mazeppa lui Byron. De alta parte, romantica
a realizat nu o data strabaterea spatiilor si aspec-
tele cosmice, pentru a exprima exceptionale stari
sufletesti ; mai ales la Byron si cei influentati de el,
ca Eminescu, in anii lui de formatiune. La Eminescu,
momente de felul acesta nu apar pentru prima ^ata
in Luceafarul. Las Ia o parte unele analogii de struc-
tura intre Strigoii si Luceafarul. Strigoii infatiseaza
absolutul patimei omenesti, care nu se opreste nici
in fata hotarelor mortii. Patima se distruge si aici
prin insusi absolutul ei. Dupa ce magul readuce in
lume pe Maria sub forma de strigoi, si Arald devine
si el strigoi, nici dupa moarte pasiunea lor nu cu-
noaste margini; in avintul lor erotic, sint surprinsi
de zori si impietriti pentru totdeauna. Este interesant
de relevat analogia dintre Arald, care strabate ste-
pele pentru a obtine de la magul si preotul pagin
infringerea legilor firii, ca sa aiba inapoi pe Maria,
si momentul care ne intereseaza acum : Luceafarul
strabatind nemarginirea pentru a obtine de la Zi-
ditor tot o infringere a legilor lumii, izbavirea de
propria lui fire.

infratirea unui sentiment cu strabaterea spatiu-
lui apare si in poezia nedesavirsita Un roman (care
a fost inchegata in conceptia lui Eminescu inca din

1865, dar asupra careia a revenit pina Ia 1877, data
oare coincide cu a doua faza in plasmuirea Lucea-
farului) ; in final, relevam aceste accente in lega-
tura cu gindul ca iubita ar putea sa moara :
Si de-ai muri, iubito, - caci contra mortii n-are
Nici Dumnezeu putere, - otuncea cu amar
As stinge cu-o gindire sistemele solare,
As gramadi din ele o piramida mare,
Puind in ea al vietii frumos margaritar :

Figura-ti de minune. Si-n noaptea cea pustie,
In haos fara stele, in vesnicul nimic,
M-as arunca in doliu sa cad o vesnicie
Cu viata mea sfarmata de-o lunga nebunie,
Etern, etern cu doru-mi desertul sa-l despic !

Si daca vreodata lumea dezlantuita
Ar reintra in viata si-n vechile ei legi,
Fiintele ei noua cu mintea lor uimita
. Cornetul sa-l priveasca din calea lui gresita
Nelinistind in zboru-i veciile intregi.

Si acel cornet puternic cu coama lui zburlita,
Ce exilat din ceruri 'e prin blestemul sau,
Etem-anomalie in lumea linistita,
Zburind cu-a lui durere adinca, neghicita,

Acela sa fiu eu ! .

Pentru a exprima nemarginitul durerii, poetul nu ga-
seste mijloc mai potrivit decit pornirea de a distruge
universul si gindul de a se arunca in spatii, sa cada
o vesnicie. Si daca lumea s-ar reface vreodata, el,
transformat in cornet, sa-i turbure linistea straba-
tind spatiile. Este vadit cum in acest remarcabil pa-
saj absolutul patimii si al deznadejdii dezlantuite
de gindul ca moartea ar pune hotar iubirii se ex-
prima prin caderea vesnica in spatiu. Eminescu era
o fire in care un sentiment sau motiv, odata aparut.
il urmarea necontenit. Cu atit mai mult procedeu!

mai sus aratat era potrivit cu ritmul sau de senti-
ment : patima si negatiune prin insusi nemarginitul
ei. Si cum interesul lui Eminescu pentru motivele
din Un roman a dainuit pina la 1877, intelegem de
ce nu s-a putut opri la searbad ele versuri ale zbo-
rului din prima redactiune. Ele au fost germenul care,
infratit cu nevoia de afirmare a absolutului patimii
si cu vechea dira a motivului final din Un roman,
i-a tinut mereu treaza incordarea creatoare, care a
dus ia minunata forma din ultima redactiune.

Pentru a incheia si aici cu un aspect stilistic, re-
ievez din manuscrisul 2276, care poarta semnele unui
scris infrigurat, ca, dupa cum comenta zboara ne-
intrerupt minata de durere adinca, tot astfel Lu-
ceafarul :

Parea un fulger ne-ntrerupt
Aprins de-ale 'ui chinuri.

(Ms. 2276, f. 203 verso)

Mai tirziu, poetul, simtind ce era nepotrivit cu felul
Luceafarului in cuvintul chinuri, ajunge la

El zboara, gind purtat da dor,

in care, daca nu mai gasim nici materialitatea din
chinuri, nici atenuarea zbura Luceafaru-n dureri (Ms.
citat, fila 204), avem in schimb acea masurare a
patimii prin viteza, una din fetele cele mai stralu-
citoare ale cristalului definitiv.

Scaunul Dumnezeirii, telul zborului, era infatisat
in prima redactare ca un decor de pompa, marginit
la stralucirea exterioara, fara sa se contopeasca in
simtirea totala a momentului :

La tronul cel etern pe scari deschise
Stau mindre genii cu lumina-ncinse.

Searbad si mai ales conventional ! Cu tact, in ultima
forma, poetul inlatura orice determinare prin ele-
mente vazute de ochiul omenesc. In urma Lucea-

farului au ramas departe toate sistemele siderale,
iar locul de oprire este sugerat prin elemente nega-
tiva. Unde ajunge Luceafarul nu sint hotare, nici
ochi care sa cunoasca, nici vreme.

Pentru procesul creator care a dus Ia forma de-
finitiva a sugerarii prezentei lui Dumnezeu, ne stau
marturie trei manuscrise. In primul rind, este ma-
nuscrisul 2276, cu vaditele lui semne ale unui scris
la o temperatura sufleteasca neobisnuita. Strofa o
treia a acestui manuscris, la fila 203, verso, imediat
dupa versul care arata cum piere cel din urma crug
si singur e cu totul, da, ca o prima incercare de a
exprima momentul de care ne ocupam, urmatoarele
versuri :

Unde vecia n-are loc

Sa se-nvirteasca sferic

Si unde virgin de orice foc

E pururea-ntuneric.

Se vede ca strofa s-a inchegat spontan. Poetul re-
pede a taiat-o cu doua lirai, dar dovada ca elemen-
tele ei ii pluteau insistent in fantezie este ca o reia
la fila urmatoare, dindu-i aceasta forma :

Unde vecia n-are loc
Sa curga-n lume sferic,
Unde-a ramas virgin de foc
Eternul intuneric.

Elementele care i-au plutit deocamdata vag erau :
absenta locului, a miscarii si luminii, ceva cu totul
deosebit de decorul luminos al primei forme. Suge-
rarea misterului numai cu aceste elemente negative
putea sa vorbeasca in chip potrivit fanteziei. Lucea-
farul intra in lumea celor nevazute. Daca aceasta
era nevoia de exprimare, forma de mai sus nu pu-
tea indestula : absenta lumii care invirteste sferic
nu este vecie, nu este absolutul Dumnezeirii, iar ver-
surile cu eternul intuneric ramas virgin de foc sint o
tautologie a continutului primelor doua versuri.

Ca sa redea imaginea apropierii de Dumnezeu,
strofei mai sus citate ii urmeaza altele doua :
Unde nu-i centru nici hotar
Cararea a cunoaste
Si unde timpul in zadar
Incearca a se naste.

Acolo nu aluneca
Vreodata o scinteie
Luceafarul se-ntuneca
Silit in loc sa steie.

Prima strofa citata aici este, de fapt, prefacerea
strofei unde vecia n-are loc. Accentueaza in primele
doua versuri absenta elementelor spatiale, inlatura
tautologia aratata si intregeste imaginea cu o nota
esentiala : absenta timpului. Astfel inchegata, strofa
se preciza ca element necesar, vrednic sa fie rotun-
jit mai departe.

S-ar parea cu totul de prisos strofa a doua. Fi-
reste, acolo unde nu-i centru, nici Hotar, nu sint
nici astri. Si totusi ceva din elementele strofei aces-
teia era necesar strofei intii. Cind zici ca undeva
nu-i centru, nici hotar, imaginea evoca mai mult
haosul dezorganizat, decit lumea. Dar nu imaginea
dezordinii haosului era fireasca pentru a sugera
apropierea de Dumnezeu, ci imaginea unei lumi ira-
tionale, in care lipseste chiar posibilitatea de cen-
tru si hotar. De aceea, forma ultima concentreaza
toate elementele necesare din aceste doua strofe,
intr-una singura. Pina ajunge aici, Eminescu incearca
o alta cale, aceea de a reda prin impresie infrico-
satoarea prezenta a lui Dumnezeu :

Fiori de moarte il patrund
Si aripile-si stringe
isi tine fata lui in mini
Si-ncepe trist a plinge.

(Ms. 2276, fila 205)

indoit de stingoci : intii, pentru ca fiori de moarte
te pot cuprinde in imprejurari foarte diverse ; si al
doilea, pentru ca plmgerea trista e o nota cu mult
mai prejos nu numai de zbuciumul Luceafarului dar
si de maretia momentului. Plingi trist in atitea im-
prejurari curente ale vietii si apoi acest plins trist
se potrivea oare cu atmosfera inalta si puterea pe
care voia s-o intipuiasca in Luceafarul ? Si totusi,
Eminescu n-a renuntat usor la aceasta cala de ex-
primare. Revine in strofa a 18-a a aceluiasi manuscris,
inlaturind ascunderea feteT in miini si piingerea trista
prin :

Vointa doar il tine viu,

Altminterea s-ar stinge

Dar oscileaza, caci in alt manuscris vrea sa impace
piingerea Luceafarului cu demnitatea lui :

Fiori de moarte il strabat
Si aripile-si stringe
Si este data cea dintii,
Ca el incepe-a plinge.

(Ms. 2275 bis, fila 56)

Dar se vede ca aici Eminescu a simtit nepotrivirea
expresiei fiori de moarte la o fiinta nemuritoare si,
nevazind inca necesitatea da a renunta ia redarea
fiorului apropierii de Dumnezeu, incearca forma ur-
matoare :

Fiorii-! trec si teama-i e,

Aripile isi stringe

Si-ntiia oara de cind e,

Chiar el incepe-a plinge.

(Acelasi manuscris si aceeasi fila)

Chiar si-n forma de la 10 aprilie 1882 el nu renuntase
inca la acest moment. Se vede ca-l nemultumea totusi
nepotrivirea dintre teama s; fiori, de o parte, si din-
tre teama si felul Luceafarului, de alta parte. De

aceea, pastrind strofa de mai sus, modifica versul
intii in felul urmator :

Fiori-I trec si frig ii e

(Ms. 2261, fila 207)

lasind restul strofei neschimbat. Dar nici aceasta
intregire nu-l putea multumi. Simtind nepotrivirile
aratate, taie cu trasaturi hotarite intreaga strofa. in-
laturarea era cu atit mai usoara cu cit, inainte de
aceasta strofa, poetul ajunsese la singura exprimare
posibila a prezentei lui Dumnezeu. Cele doua strofe
anterioara celei taiate aveau forma ramasa defini-
tiva.

Pentru ca ultimele doua strofe in legatura cu
apropierea lui Dumnezeu pot reprezenta unele greu-
tati, e necesar sa Ie precizam intelesul.

Acolo unde ajunge Luceafarul, lipseste chiar si
posibilitatea de cunoastere. Aceasta este trasatura
noua din forma definitiva. in schimb, singurul es-
ment pozitiv, dupa atitia nu, este acea sete care-l
soarbe, substratul intregii fiintari : vointa oarba, cu
setea ei de a fi factorul din care Dumnezeu urzeste
lumea. in contextul acesta, se lamureste si rostul si
intelesul strofei din redactiunea ultima :

Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste
Si vrem ea-n cearca in zadar
Din goluri a se naste.

Intr-un studiu, Eminescu, note asupra versului, insem-
nata contributie la descifra raa metricii noastre, G.
Ibraileanu, citind strofa aceasta, afirma ca aici "Emi-
nescu formuleaza nici mai mult nici mai putin decit
geneza timpului' (Studii literare, p. 167).

Nu ne putem uni cu aceasta parere. Dupa cele
aratate mai sus, se vede limpede ca aici Eminescu
nu numai ca nu formuleaza geneza timpului, dar,
voind sa sugereze absenta oricarei putinte de a cu-

noaste, inlatura o data cu ideea de loc si pe aceea
de timp. Numai astfel ie poti apropia de acel abso-
lut, pe care vrea sa-l sugereze prezenta divinitatii.
Si dovada pipaita ca acesta a fost gindul lui Emi-
nescu ne-o da o forma anterioara :

Unde nu-s margini nici hotar
Ca sa te poti cunoaste
Si unde vremea n-are loc,
Caci nu se poafe naste.

(Ms. 2276, fila 205)

Formulat astfel, momentul nu era integrat in expe-
rienta Luceafarului, scadere ce nu mai apare in acel :
unde ajunge nu-i hotar, din ultima redactare. De
alta parte, versul ultim era prozaic, atit prin moti-
varep cad, cit si prin imaginea putin sugestiva, sca-
deri pe care le rnai intilnim in ultima redactare.

Ajuns in fata Ziditorului, atitudinea zmeului di-
fera de aceea a Luceafarului, desi amindoi vin sa
ceara aceeasi usurare. Zmeul, ca si cum ar fi me-
ditat pe drum o cuvintare, incepe printr-o preama-
rire a lui Adonai, un fel de captatio benevolentiae.
Dupa aceasta, isi strecoara rugaciunea :

O, Adonai ! al carui gind e lumea
Si pentru care toate sint de fata,
Asculta-mi ruga

apoi cauta sa-i argumenteze ca un orator oare in-
cearca sa convinga pe Dumnezeu ca, fata de imen-
sitatea puterii Iui, n-ar avea nici o paguba daca ar
consimti :

Desi te-adora stele, mari in spume,

Un univers cu vocea indrazneata,

Toate ce-au fost, ce sint, ce-ti nasc in cale,

N-ajung nici umbra maretiei tale.

Ce-ti pasa tie dac-a fi cu unul
In lume mai putin spre lauda ta ?
Asculta-rr.i ruga, tu, Eternul, Bunul,
Si sfarma-n aschii vesnicia mea !

Cum vedem, vorbitorul procedeaza dupa toate regu-
lile artei de a convinge. Decit, s-ar putea trezi o ne-
dumerire in cugetul cuiva. Daca-i adevarat ca pen-
tru Adonai, dupa cum spune zmeul, toate sint de
fata, atunci ce nevoie mai era ca zmeul sa strabata
nemarginirea ? Ar fi putut foarte bine sa-si spuna
pasul pe pamint si ruga ar fi avut aceiasi sorti de
izbinda. De alta parte, daca, dupa cum am vazut,
strabaterea imensitatii este o necesitate de estetica,
nu cum credea un critic, izvorita dintr-o anumita
coloratura confesional-religioasa ce ar fi avut-o Emi-
nescu.

Desi, in linii largi, Luceafarul adreseaza lui Dum-
nezeu cam aceeasi ruga, totusi cita deosebire ir>
chipul cum ea e formulata !

Ceva din retorismul de captatio benevolentiae al
primei forme a basmului versificat dainuieste inca
in prima forma, a iambului de opt silabe :

Tu, al carui singur semn
Nu-I stie nici o limba,
Te rog ca mila tu sa ai
Fiinta mea o schimba.

(Ms. 2276, fila 206)

Dupa aceasta introducere prozaic exprimata, mai'
ales in ultimele doua versuri citate, subliniez ca Emi-
nescu trece in strofa imediat urmatoare a manuscri-
sului amintit la insasi inima cererii, pe care Lucea-
farul o formuleaza astfsl :

Din chaos, Doamne, am aparut,

Si sete mi-e de haos

Si din repaos m-am nascut,

O, da-mi nou repaos.

(Ms. 2276, fila .206)

Dovada ca poetul si-a dat seama ca aici sta rostul
rugaciunii este ca in manuscris incadreaza strofa
in ini, ca si cum ar fi vrut si grafic sa-i reliefeze
insemnatatea. Iar dovada ca esentialul de exprimat
era setea de rapaos este ca in ultimul vers din strofa
citata, inainte de a inchega orice alt element al
versului, asaza la sfirsitul strofei cuvintul izolat re-
paos, raminind ca mai tirziu sa plasmuiasca intregul
corp al versului. Astfel fiind, e! a simtit de la inca-
put ca-n aceasta strofa se gaseste un total estetic,
care mai tirziu a si devenit ultima strofa a rugaciunii
Luceafarului.

Un poet imi facea odata observarea ca intre se-
tea de repaos a Luceafarului si cererea lui de iu-
bire (ceea ce insemneaza viata, zbucium) ar fi o
contrazicere. Strofa aceasta ar fi "racila bucatii'. Dar
daca toata dezvoltarea de pina acum a poemei arata
pasiunea sporita a Luceafarului, setea de repaos nu
este decit complementul acestei patimi : libertatea
prin nestinjenita ei afirmare.

Si pentru ca aici ne aflam intr-un moment cen-
tral al poemului, sa-mi fie ingaduit a apropia strofa
aceasta de o alta, care si ea a provocat nedumeriri.
Este un paralelism intre setea de rspaos a Lucea-
farului si Catalin. Un prieten si coleg, voind sa tra-
duca Luceafarul in limba engleza, ma intreba : cum
se potriveste firea sagalnicului Catalin cu strofa ur-
matoare :

Cu farmecul luminii reci
Gindirile strabate-mi,
Revarsa liniste de veci
Pe noaptea mea de paterni.

Gindiri strabatute de farmecul luminii reci s-ar po-
trivi cu firea contemplativa a Luceafarului. Si tot
astfel exprimarea noaptea de paterni. Dar dupa cum
iubirea Luceafarului tinde catre izbavire prin intele-
gerea propriului destin, si de aici acel nemuritor si
rece, tot astfel, printr-un paralelism cu tilc, iubirea

paminteasca a lui Catalin tinde la omeneasca li-
berare de patima, liberare ce-l duce si pe el la sta-
rea de liniste si rece.

M-am oprit la aceste apropieri pentru ca Ia lu-
mina lor amintitele contraziceri dispar si ni se dez-
valuie polaritatea patima si izbavire, sub cele doua
aspecte : ceresc si pamintesc, la Luceafar si la i~a-
talin.

Astfel fiind rostuit finalul rugii prin accentul pus
pe setea de repaos, observ ca primele cuvinte ale
rugaciunii Luceafarului s-au inchegat tirziu dupa
acestea, si greu. Daca ar fi ingaduit sa scoatem din
fapte ca acestea o contributie cu privire la felul
cum plasmuia el, atunci ar fi locul sa relevam ca
pentru Eminescu intuitia fundamentala era ceea ce
el exprima intii, raminind ca apoi sa teasa eiemen_r
tele menite s-o puna in lumina cuvenita. in cazul
de fata, primele cuvinte ale Luceafarului s-au in-
chegat din greu. Dupa strofa menita sa devina fi-
nalul vorbirii in manuscrisul nr. 2276, urmeaza doua
strofe, dibuire a csea ce avea sa devina inceputul.
Mai intii avem strofa aceasta :

Dau vesnicia mea ca pret

Pe-o paminteasca soarte,

Tu, datatorul de vieti

Si datator de moarte.

Lasind la o parte prozaismul si, daca-mi e ingaduit
cuvintul, "marchandajul', dau vesnicia mea ca pret
pe-o paminteasca soarie, evident nu aceste cuvinte
puteau fi puse mai intii in gura celui care strabatuse
in felul aratat nemarginirea. Era in el prea multa
patima, care abrupt trebuia sa izbucneasca chiar in
fata lui Dumnezeu. Elementele initiale, din care ovea
sa plasmuiasca primele accente, apar de abia in-
tr-a patra strofa din vorbirea Luceafarului, asa cum
era formulata in amintitul manuscris, dar si acolo
neintocmit :

De greul negrei vesnicii,
Parinte, ma dezleaga,
Da-mi pe pamint numai o zi
De-amor, o zi intreaga.

Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, mai adauga o strofa
de lamurire :

Si dupa-aceea pot sa trec,
Un fiu uitarii oarbe,
in intunerec sa ma-nec,
Nimicul sa ma soarba.

Aceasta era strofa care in prima redactare in
iambul de opt silabe forma finalul vorbirii. Fireste,
intentia era sa sugereze primirea oricarei suferinta
pentru fericirea ceruta. Dar formularea mai sus ci-
tata era monotona. Ca sa capete viata, era nevoie
de elemente pe fondul carora s-apara mai vie. De
alta parte, era prea diluata. De aceea, in forma
ultima, Eminescu stie sa concentreze trecind conti-
nutul acestei strofe, mai intii in chip sugestiv, in
primul vers al strofei a doua din vorbirea definitiva
a Luceafarului : o, cere-mi, Doamne, orice pret. Apoi,
in strofa penultima, in Ioc sa masoare greutatea
jertfei prin perspectiva unor suferinte viitoare, con-
cretizeaza ideea accentuind lepadarea valorilor pre-
zente :

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire.

De abia aici, inainte de a accentua setea de repaos,
versurile, prin care cerea in schimbul tuturor jert-
felor o oara de iubire, putea sa capete tot relieful.
Vorbirea Luceafarului catre Dumnezeu in ultima
forma nu contine nici o argumentare. In toate cu-
vintele lui se vadeste numai nevoia de potolire a
zbuciumului ; el. cauta sa induplece printr-o ruga
care de fapt e un mijloc mai mult de a exprima
elanul patimii lui. Aceasta este mai in concordanta

cu chipul cum a strabatut el vesnicia, mai in con-
formitate cu momentul poemei, ds fapt punctul cul-
minant al afirmarii patimii. Privind in total pasajul
acesta in diferitele forme, nu poti tagadui ca, desi
ambele actiuni par -identice, totusi deosebirile sint
vizibile la fiecare pas. Deosebirea dintre primele si
ultima forma sta in aceea ca fiecare moment din
actiunea Luceafarului se impleteste in ultima forma
mai strins cu dezvoltarea starii de sentiment, ilus-
trind-o deplin. Este departarea de la actiunea care
arata desfasurarea in linii generale desteptind in-
teres, si intre actiunea plasmuita ca sa devina in
toate amanuntele ei, de s-ar putea in fiecare gest
si cuvint, un factor estetic expresiv, inlaturindu-se
din ea orice element strain.

Dupa cunoscuta argumentare, Dumnezeu, ca sa
libereze pe zmeu si Luceafar, le dezvaluie intelesul
marginit al iubirii pe pamint, aratindu-le iubitele in
bratele altora.

Chipul cum raspund cei doi inamorati la aceasta
dezvaluire contribuie ca starea lor sufleteasca sa ni
se contureze diferit.

Zmeul, privind in urma fetei de imparat care fuge
fericita cu Florin, prinde mai intii a lacrima :

Odata-n evii ochiul lui cel mare
Si sfint si-adinc de lacrimi este plin,
Ce cad taind nemarginirea-n mare,
Margaritari frumosi si mari devin.

imprumutata din izvorul poporan, netagaduit ca ima-
ginea aceasta e frumoasa ; se vede totusi ca poe-
tul a fost mai mult izbit de izolata ei stralucire de
amanunt decit de armonia ei in cuprinsul poemei,
in alta faza de dezvoltare, poetul se lasa citeo-
data ispitit de astfel de amanunte eterogene. La ze-
nitul creatiunii sale, in Luceafarul, el se apropie de
acea conceptie de arta, pentru care cea mai stra-
lucitoare imagine, cea mai indrazneata si puternica

scaparare de gindire, intrucit nu purced din duhul
care insufleteste intregul, ramin inutile. Si pentru
aceasta conceptie despre poezie orice podoaba de
prisos este o scadere. Cu atit mai mult acest ama-
nunt trebuia sa fie inlaturat, cu cit, ca si aite note
plingatcare presarate in prima redactiune, nu cadra
cu felul inalt pe care nazuia sa-l intipuiasca in ge-
niul mindru, cum numeste pe zmeu la sfirsitul strofei
cu lacrimile margaritar.

Dupa ce priveste indurerat in urma indragostitilor
si se gindeste la visul lui sfarimat, tot atitea ele-
msnte de patetic nepotrivit, zmeul isi curma plinsul
si incheie :

Fiti fericiti, cu g'asu-i stins a spus,

Atit de fericiti, cit viata toata

Un chin s-aveti : de-a nu muri deodata !

Dar incheierea e tulbure. E o incercare de a utiliza
un moment din izvorul lui Kunisch in cadrul unei alte
Intentii artistice. In basmul lui Kunisch zmeu! "nu
voi ca unul sa moara in bratele celuilalt, pentru ca
tot iubea pe fata de imparat'. Dar gindul zmeului
venea nu dintr-un fel inalt, ci din pornirea lui de a
se razbuna : printr-un rafinament de cruzims separa
pe fata de Florin si apoi striveste pe fata de impa-
rat, pravalind asupra ei o stinca.

Eminescu inlaturase constient pina aici toate ama-
nuntele din basmul lui Kunisch, care putea sa scada
valoarea inalta a zmeului. Sporise trasaturile menite
sa lumineze aceasta valoare. Nu este deci de mi-
rare ca, in chiar prima redactiune, a inlaturat si fi-
nalul de singeroasa razbunare.

Cu atit mai interesant este singurul gind din fi-
nalul basmului pe care-l utilizeaza aici :

Un chin s-aveti : de-a nu muri deodata !

Desi este atita departare de la acest tulbure final
la acel din forma definitiva, un lucru este cert : de

Ia inceput poetul a simtit vag ca singurul total este-
tic nu putea fi decit in legatura cu opozitia dintre
muritor si nemuritor.

Gindul tulbure din primul final si lumina catre
care' tindea el capata inteles prin finalul ultimei
forme.

Mindrie in sens de sporita constiinta de sine si
liberare prin intelegere, iata atitudinea ultima. Un
indoit catarsis, care cuprinde ambii po!i ai iubirii
omenesti : indestularea telurica a patimii Ia Catalin
si Catalina, izbavire inalta la Luceafarul. Dar o
izbavire care, uman si estetic, face una cu expe-
rienta anterioara. Ar fi o gresala sa vedem in Lu-
ceafarul un pur contemplativ. intr-o fiinta de inalte
chemari se dezlantuie patima iubirii. Ar vrea sa
uneasca absolutul cerului cu absolutul patimii. De-
parte de a fi un pur platonician, Luceafarul ar vrea
sa uneasca vraja inalterabila a inaltimilor ceresti cu
patima chemarii pamintului.

Iata de ce nu ne putem uni nici cu cei care au
vrut sa vada in el un inger, nici cu cei care au vrut
sa vada in el un demon si nici cu cei care margi-
nesc atitudinea lui Eminescu la senzual. intr-un ar-
ticc! in Junimea Moldovei de Nord, din 28 iunie
1919, d-l Puscariu afirma urmatoarele : "de fapt, pen-
tru Eminescu femeia este o papusa insufletita Ea
e sora buna cu Venera, nu cu Minerva. Emineseu
nu si-a dorit niciodata o tovarasa careia sa-i des-
tainuiasca ginduriie si sa-i ceara un sfat. Ei era
barbatul senzual cu o fantezie plina de halucinatii,
pentru care femeia, atit de rar intilnita de el in
viata, era vesnic tinta a dorurilor sale. Femeia cu
par balai, cu brate reci, cu sinii goi, cu pielita alba
catifelata, cu ochii mari, in care e! nu dorea sa ci-
teasca ginduri inalte, ci misterul de nepatruns a!
sufletului femeiesc'.

De fapt, ceea ce cauta Eminescu in femeie nu
este misterul sufletului ei, cum l-ar cauta un roman-
cier sau un dramaturg. Se cauta pe ei in unitatea

nedespartita : simt si gind. O vrea "spre a se intelege
in sfirsit pe sine insusi'. Si fireste, acel care puna
astfel de inalte exigente iubirii o intelege altfel decit
senzualul pur cu formula "un pahar de vin si prima
venita'.

Dovada ca nu astfel intelegea Eminescu iubirea
o avem nu numai in bucatile ultime, ci inca de la in-
ceput. De unde vine dezamagirea din Geniu pustiu
si din Venere si Madona, daca nu de la inaltele cerin-
te pe care le pune el femeii ? Si acolo unde astfel de
inalte nazuinte apar, urmarea fireasca este ca pro-
blema persoanei si calitatii ei joaca un rol insemnat.
Numai la lumina acestui fel intelegem cel dintii cuvint
de mindra diferentiere a Luceafarului :

Ce-ti pasa tie chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul ?

intreaga conceptie din Luceafarul : opozitia ceresc-
pamintesc, contrazice parerea curenta despre erotica
iui Eminescu. Confruntind inca o data in final situatia
Catalin-Luceafarul si inchegind in' raspunsul lui atit
de concentrat ceea ce, cu un cuvint barbar, as numi
intelesul poemei, Eminescu s-a intrecut pe sine. A
scapat aici de nota citeodata prea didactica dupa
gustul nostru, prea staruitor tilcuita in unele finaluri
ale lui. Adesea in poeziile mai largi arhitectonica lui
Ern'inescu se reduce la un contrast : in partea intii
afirmarea unor valori omenesti, apoi in . partea a
doua, ca revers al absolutului afirmarii, negatiunea
filozofic simtita. Concentrind partea de filozofie a
Luceafarului in acea cupola centrala - cuvintele lui
Dumnezeu - Eminescu a mentinut obisnuita lui ne-
voie de exprimare filozofica, dar i-a luat tot ceea cs,
daca ar fi fost pus in final, ar fi sunat prea mult a
invatatura, a concluzie. Astfel, a lasat loc pentru acele
ultime cuvinte ale Luceafarului, atit de sugestive, pen-
tru ca sint strabatute nu de dogma, ci de experienta
adinc traita.