|
|
|
Literatura romana si expresionismul
Nimeni pana la Ov. S. Crohmalniceanu n-a mai aratat o atit de mare atentie expresionismului in literatura romana. Cartea, de acum doi ani, a lui Dan Grigorescu avea in vedere curentul ca atare in plan european, si numai in domeniul artelor plastice. Iar relativ putinele studii publicate, inainte ori dupa razboi, sint comentarii partiale, se refera la cite un autor sau la cite un aspect. Ceea ce incearca Ov. S. Crohmalniceanu in Literatura romana si expresionismul (Ed. Eminescu, 1971), cu o buna documentatie, este un tablou complet al elementelor expresioniste in opera unor poeti, prozatori si dramaturgi romani de dupa 1920, sau. cum declara autorul insusi, "un inventar, fatal cam fastidios' menit sa demonstreze ca "expresionismul n-a ramas o simpla curiozitate pentru literatura romana fi ca o serie de productii insemnate ale acesteia poarta marca lui' (p. 199). E vorba de a stabili ecoul direct al miscarii in constiinta si in operele unor scriitori romani care au cunoscut literatura expresionista germana si ale caror contacte cu aceasta "se pot dovedi prin fapte istonco-literare' (ibid). Din cimpul unor astfel de contacte, autorul iese doar intr-un singur rind ca sa expuna pe scurt si Alte incidente ale curentului (la G. Bacovia, T. Arghezi, Ion Barbu, Al. Philippide etc.), dar nu impinge lucrurile niciodata atit de departe incit sa ia in considerare si sensul .,tipologic' al expresionismului, interpretat, de exemplu, de Waldemar George (La peinture expressioniste) ca o constanta prezenta deopotriva in arta arhaica si in aceea moderna.
Trei concluzii se pot formula, dupa lectura cartii lui Ov. S. Crohmalniceanu, in privinta 'rolului jucat de expresionism in literatura noastra, toate trei, neindoielnic, juste. Prima: acest rol a trecut ca si neobservat de majoritatea criticilor si istoricilor literari, care au consemnat doar intimplator.influenta expresionismului german asupra unor scriitori romani, intreg capitolul introductiv e consacrat de autor discutarii Expresionismului in constiinta literara romaneasca. A doua: elementele expresioniste sint mult mai numeroase si mai adinci, decit se crede indeobste, intr-un anumit moment al istoriei literaturii noastre. Ele se gasesc in special in opera unor scriitori de la "Gindirea' si "Contemporanul' si, cum ar fi fost poate de asteptat, sint mai clare in teatru decit in orice alt gen. A treia: aceste elemente si orientari nu s-au constituit niciodata intr-o veritabila miscar expresionista romaneasca, " miscare de sine statatoare si distincta ', cu "un program poetic explicit' si care ,,sa fi atras atentia in primul rind prin acest caracter' (p. 45).
Structura cartii lui Ov. S. Crohmalniceanu e usor de banuit acum, caci autorul a pornit dupa toate semnele-, el insusi, de la aceste constatari, demonstrindu-le cu inteligenta si rabdare. Meritele unei asemenea intreprinderi sint in afara de indoiala. Un unghi critic inedit inseamna aproape totdeauna relevarea unei arii de preocupari si a unui limbaj literar inedit, in perspectiva expresionista, ne spun lucruri noi si Blaga, si Adrian Maniu, si C. Ciprian, si chiar si V. Voiculescu sau G.M. Zamfirescu. Autorul, care are rutina necesara, nu face eroarea de a transforma intreaga literatura romana dintre razboaie intr-o literatura expresionista; exagerarile in acest sens sint prea putine. Este evitata si o alta eroare, nu fatala, insa oricum frecventa in descrieri critice de acest tip: ignorarea valorii reale a operelor in discutie. Doar H. Bonciu se bucura de privilegiul (nemeritat de valoarea cartilor sale, insa justificat de caracterul Ibr deschis si consecvent expresionist) unui prea intins capitol separat. Nu mai e nevoie, dupa toate acestea, de a recunoaste utilitatea studiului lui Ov. S. Crohmalniceanu, la care orice istoric literar va trebui sa apeleze de aici inainte.
O problema importanta este, fireste, aceea a definirii expresionismului, atit sub raport istoric, al bazei sociale, cit si sub raport strict literar. Cind a aparut curentul in Germania, cum se explica audienta lui la noi (in conditii sociale diferite), care sint notele caracteristice? - iata chestiuni imposibil de ocolit, fie si intr-un studiu descriptiv si la care Ov. S. Crohmalniceanu se refera mai ales in capitolul final (Citeva observatii concluzive). Idei pe de-a-ntregul noi, autorul nu aduce in aceasta privinta (cartea nefiind o cercetare teoretica), dar el stie sa le aleaga, din multele cite s-au exprimat, pe cele mai acceptabile. Respingind solutia lui George Lukacs (dupa care expresionismul ar fi "o simpla sublimare intelectuala a tendintelor capitularde pe care USP-ul le-a tradus in linia sa politica si [care] au permis inabusirea revolutiei spartakiste si venirea lui Hitler la putere'), Ov. S. Crohmalniceanu se fereste sa primeasca fara critica si solutia, opusa, a lui L. Blaga, care motiva expresionismul printr-o dispozitie nativa, diminuind rolul factorilor social-istorici. Apare limpede ca expresionismul s-a ivit intr-o epoca de criza a societatii europene (germane), traducind anxietatea unei parti a intelectualitatii in fata formelor noi ale civilizatiei capitaliste; accentele revolutionare, ca si cele reactionare, din ideologia curentului se explica deopotriva prin contradictiile sociale de la inceputul secolului XX. Nascut,
Literatura romana postbelica. Critica. Eseul cum spune Mario De Micheli, "pe o baza de protest si de critica', expresionismul "este o arta de opozitie'. La noi, expresionismul a patruns dupa 1920 si cauzele intirzierii sint bine intelese de Ov. S. Crohmalniceanu, care nu uita a preciza consecintele rezultate de aici.
Mai complicata este definirea curentului, asa de divers, chiar haotic, si, in acest punct, mi se pare ca autorul era dator sa staruie mai mult. Nu e vorba de a gasi o formula perfecta, nici macar una prea generala; e vorba de a unifica, in masura posibila, notele violent contrastante care se simt mereu inlauntrul curentului. Nu se poate sa nu ne intrebam ce idee despre expresionism sta la baza inventarului lui Ov. S. Crohmalniceanu; marturisesc ca nu pot recunoaste categoric aceasta idee. Voi da un singur exemplu. Examinind lirica lui Blaga, autorul remarca mari diferente intre Pasii profetului (si Zamolxe), pe de-o parte, si in marea trecere si Lauda somnului, pe de alta. El nu impartaseste parerea lui Petre Marcu Bals cum ca evolutia poetului de la vitalism nietzsche-ean la tristetea metafizica ar echivala cu o parasire a expresionismului, de unde putem deduce ca aseaza atit Pasii profetului, cit si in marea trecere sub semnul aceluiasi curent, insa aici se ridica dificultatea de a impaca, intr-o sinteza, doua rinduri, opuse, de trasaturi: vitalismul si dinamismul cu extaticul si hieratismul, apelul la o natura originara, tumultuoasa, zbuciumata de imense energii ascunse, cu reprezentarea schematica, stilizata, "bizantina', un univers exclusiv fizic, suficient siesi, fara un cer al spiritului deasupra (universul din Pasii), cu unul metafizic si spiritualist (in In marea trecere). Abstractul se opune mereu concretului, ideea de transcendenta, celei de imanenta - si nu doar in lirica lui Blaga, ci aproape pretutindeni inlauntrul ideologiei si literaturii expresioniste. Ce dovedeste aceasta imprejurare? Cum se explica aceasta ambiguitate fundamentala? Cazul liricii lui Blaga ar fi fost un prilej pentru critic de a incerca redefinirea expresionismului pornind tocmai de la o contradictie esentiala, caci a mentine, pur si simplu, aceste doua serii de termeni (inconciliabili) insemna a expli doar pina la jumatate fenomenul.
(Contemporanul, nr. 43, 1971)
"Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale'
Dupa un prim volum, aparut in 1967 (editie revazuta in 1972), consacrat problemelor generale ale epocii (climat, grupari, publicatii etc.) si prozei, Ov. S. Crohmalniceanu isi continua studiul sau asupra Literaturii romane intre cele doua razboaie mondiale cu un masiv volum despre poezie. Va urma, dupa toate probabilitatile, un al treilea, despre critica. Fiind la origine un curs universitar, studiul constituie cea mai ampla cercetare a literaturii noastre interbelice, foarte minutioasa si cu o solida armatura documentara. Biografie, bibliografie, descriere a operei - nimic nu lipseste spre a vorbi de un tablou critic exhaustiv. Chiar daca nu de o istorie literara propriu-zisa: caci autorul nu-si propune nici sa infatiseze miscarea insasi a literaturii, adica succesiunea ideilor si formelor literare, nici nu se ocupa de toti poetii si prozatorii epocii; iar aceia care-l retin sint analizati cu titlu ilustrativ. Tabloul e totdeauna mai selectiv decit istoria. Comprimata in paginile introductive de la volumul anterior sau in consideratiile preliminare de la fiecare gen, istoria e mai curind sugerata.
Volumul recent debuteaza, de exemplu, cu citeva astfel de consideratii privitoare la poezia dintre 1920 si 1940, pline de interes, desi inevitabil sumare. Lipsind amanuntele si nuantele, lipseste citeodata subtilitatea explicarii faptelor, desi nu se poate tagadui ca in linii mari criticul are dreptate. El incepe prin a constata ca modificarile de structura cele mai profunde ale literaturii dintre razboaie se simt nai ales in poezie, unde ruptura de factura traditionala e at*t de mare. incit, pe departe, poezia anilor 1900-l916 pare deodata " produsul unei lumi definitiv apuse, cu preocupari sentimentale cuminti, cam prafuite si provinciale', iar, pe de alta, noua poezie intimpina rezistenta gustului critic. N. lorga bunaoara are impresia ca Arghezi "insira cuvinte lipsite de orice legatura peste un ingrozitor pustiu de ginduri si sentimente', ca Blaga "se pierde in ciudateniile cele'mai riscante ale literaturii bolnave', ca, in fine, Barbu compune "versuri de un neinteligibil absolut'. Cauza ar fi o mutatie de sensibilitate. " Principalele directii ale liricii romanesti interbelice - noteaza Ov. S. Crohmalniceanu - sint reactii la reificarea tot mai accentuata pe care o cunoaste existenta omeneasca in perioada aceasta. Imaginatia si sensibilitatea isi conjuga eforturile spre a descoperi locurile unde poate sa supravietuiasca poezia'. Criticul intrevede aceasta reactie atit in lirica traditionalista, care opune lumii industriale si demonici tehnicii evocarea pamintului natal, datinile, credintele stravechi, populare, cit si in poezia ermetica, a carei forma de protest consta in curatirea vocabuilarului liric de semnele utilitarismului prozaic. Explicatia, continind o parte de adevar, e oarecum simplificatoare. Ea trebuia in tot cazul dezvoltata. Este vorba de o reactie constienta sau de una spontana? Si ce rol joaca factorul strict artistic? Criticul discuta problema acestuia din urma separat ("intre cele doua razboaie mondiale, lirica romaneasca e impinsa inainte si de o ascutita dialectica interioara'), semnalind ca, dupa simbolism, care cultiva muzicalitatea, sugestia, evanescenta, starile difuze, poezia moderna redescopera materialitatea cuvintului, devenind concreta si vizionara. Ezoterismului simbolist ii ia locul un fel de "realism' al imaginatiei, iar sentimentalismul e alungat de o mare cerebralitate, insa atitudinea sociala a poeziei si schimbarea limbajului ei nu pot fi nici o clipa despartite, fara riscul vulgarizarii. Ce inseamna, de pilda, "dinamitarea conventiilor' de catre avangardisti: o atitudine practica, antiburgheza sau o fronda artistica? Ce se afla la originea manifestelor dadaiste si suprarealiste: revolutia sociala sau revolutia vocabularului? Ov. S. Crohmalniceanu ,si-a pus desigur intrebarile acestea si altele, dar procedarea lui cam prea didactica nu ne permite sa aflam si un raspuns mai nuantat.
Originalitatea cartii e de cautat in imaginea de ansamblu pe care ne-o da despre poezia interbelica. Cea mai veche clasificatie, a lui E. Lovinescu, era precumpanitor tipologica, fara a neglija unele elemente de istorie a poeziei, cum ar fi ravagiile samanatorismului ori caracterul inovator, inainte de 1916, al simbolismului. Clasificatia lui G. Calinesct), mai sintetica si pastrind dublul criteriu (traditionalistii sau modernistii fiind grupari istorice, intimistii, o categorie tipologica), introduce totusi o moda ce se va pastra mult timp si anume legarea poeziei de marile grupari ideologice si de revistele epocii. Ov. S. Crohmalniceanu revine decisiv la criteriul felului de poezie, punind bunaoara pe Blaga alaturi de Philippide si nu de Voiculescu. Avind avantajul perspectivei, schema lui este si cea mai plauzibila si mai completa de pina'acum. Ea se deschide cu Tudor Arghezi, "placa turnanta a liricii romanesti noi', din care pornesc aproape toate directiile si formulele. Sub titlul Poezia -chtonica sint asezati poeti ca Ion Pillat, Adrian Maniu, Zaharia Stancu si altii, traditionalisti, evocatori ai peisajului national si ai radacinilor ancestrale. -Poezia sentimentului cosmic si a fiorului metafizic se ilustreaza prin doi mari poeti: Lucian Blaga si Al. Philippide. V. Voiculescu e cel mai important poet religios. Elegiaci si sentimentali par criticului Demostene Botez, Otilia Cazimir, M. Colarianu etc. Avangarda e reprezentata de numele cunoscute, cu precizarea ca poezia aceasta e examinata mai putin istoric, in raport cu cea pe car& o contesta vehement, si mai mult metodic, ca un mod nou de organizare lirica. Cu Ion Barbu se inaugureaza Poezia pura, iar cu Aron Cotrus si Mihai Beniuc, Noul patos social 'activist. Studiul se incheie cu un capitol despre Formele noi de lirism. Orice asemenea viziune e discutabila, asa ca nu voi starui. Ma limitez la oiteva chestiuni marunte. Daca I. Minulescu, N. Davidescu, V. Eftimiu, O. Goga, I.M Rascu, G. Topirceanu nu apartin cu adevarat epocii interbelice, desi continua sa publice, cred ca omiterea lui G. Bacovia e mai putin indreptatita, el fiind un mare poet modern. Nu intimplator s-a bucurat de succes exact aceasta epoca, dupa ce debutul sau nu reusise sa impresioneze nici pe E. Lovinescu, statura lui crescind vizibil pina astazi. Nu-mi explic nici absenta Magdei Isanos. in sfirsit, formele noi de poezie sint inca firave si nici Emil Borta, nici D. Stelaru (cu toata redescoperirea emotiei intr-o lirica ce devenise prea cerebrala) nu joaca cu adevarat un rol mai devreme de incheierea razboiului, cind apare o intreaga generatie de revoltati artistic. Ei sint de fapt poeti sentimentali si ironici, intangibili in capitolul respectiv, singura deosebire de Demostene Botez si de ceilalti fiind nota teatrala mai pronuntata a lirismului.
inlauntrul fiecarui capitol, Ov. S. Crohmalniceanu mi s-a parut mai putin decis a schimba maniera clasica de studiu si mai timid in opinii. Aspectul batator la ochi a cartii e de "tratat': viata, opera, analize. De multe ori pagina critica se incarca inutil cu nume, titluri si date pe care bibliografia finala le contine de asemenea si inca mai sistematic. Analiza tine seama de ordinea aparitiei volumelor. Nu e vorba de o idee, ci de a-i prezenta cit mai minutios, aproape exhaustiv, opera. Formatia stiintifica a autorului e evidenta. El lasa de-o parte orice dorinta de originalitate, nu vrea sa ne surprinda printr-un punct de vedere absolut inedit, ci sa ne ofere o radiografie exacta. Pe placa extrem de sensibila a criticii lui ies la iveala atit marile structuri ale poeziei, cit si o infinitate de detalii marunte. Informatia lui Ov. S. Crohmalniceanu in poezia moderna romaneasca si europeana este extraordinara. Nici un poet nu e examinat in sine si impresia ca lirica noastra moderna s-a gasit din prima clipa (spre deosebire de proza) in Europa se impune la sfirsitul lecturii. Critica lui Ov. S. Crohmalniceanu exceleaza prin precizie si finete a disociatiilor si face plauzibile numaidecit ipotezele pe care le aplica (indiferent de noutatea lor). Bogatia referintelor, patrunderea suplineste lipsa formulei frapante .si a unui mod de abordare mai net personal. Neurmarind sa socheze, criticul reuseste sa convinga. Critica lui e descriptiva, meticuloasa, subtila, constituind un ghid admirabil, un fel de Baedeker al poeziei noastre moderne.
Aproape oricare din studii ar putea fi luat ca model de lucru: despre Arghezi, Philippide, Pillat, Maniu, Dan Borta etc. Dar cel mai interesant este cu siguranta capitolul consacrat lui Ion Barbu; maniera fiind, in linii mari, aceeasi ca in toate, orice timiditate este infrinta si Ov. S. Crohmalniceanu face, abia aici, dovada puternicei lui inteligente critice. Spatiul nu-mi ingaduie sa intru in amanunte, asa ca voi rezuma pur si simplu. De la Tudor Vianu a ramas deprinderea de a analiza poezia lui Ion Barbu in ordinea scrierii ciclurilor. Ov. S. Crohmalniceanu pleaca insa de la ideea ca la un poet ca Ion Barbu alcatuirea volumului (Joc secund) e totdeauna semnificativa, ca si la Baudelaire sau Mallarme, caci acesti poeti au constiinta cartii ce nu mai e doar o culegere. Dar in Joc secund ordinea este exact inversa: intii ciclul titular, ce cuprinde de fapt ultimele poezii scrise de Ion Barbu, apoi Uvedenrode si la urma Isarlic. "Respectind dorinta poetului - noteaza criticul - ave/w surpriza sa constatam ca insasi semnificatia experientei-lui poetic ne apare simtitor diferita'. In adevar, in ciclul initial, ,, poezia este chemata ca, inaltindu-se pe schelaria indrazneata a conceptelor si folosind, acolo unde ele ramin neputincioase, intuitia sensibila, sa incercuiasca, mereu mai strins,' centrul luminos al universului'. inca in poemele socotite de obicei arte poetice (Joc secund, Timbru), Ion Barbu "evoca lumea paradisiaca arhetipala, unde traiesc numai ideile lucrurilor', si in sufletul "de esenta gnostica platoniciana'. Dar, adauga criticul: "Starea de extaza mistica este un moment privilegiat cu durata foarte limitata. Leglndu-si existenta exclusiv de el, poezia poate trai numai in scurte fulguratii aurorale () Dar revelatia cere ^sa fie comunicata si sub forma adevarurilor esentiale, traductibile in pilde cu calitati instinctive'. Aceste pilde le vom gasi in ciclul al doilea (criticul analizeaza poezia Edict ce face trecerea), unde apar simboluri traditionale: oul, nunta etc. intr-un fel, alcatuirea volumului indica esecul poeziei catre care Barbu a tins. Nivelul cel mai de sus, intuit de poet, nu poate fi pastrat. Poezia nu e o rugaciune, nici mistica si poetul se vede constrins de realitatea ei lumeasca sa coboare o treapta. Se remarca indata ca daca pentru G. Calinescu si pentru toti ceilalti ciclul Uvedenrode era socotit superior (ermetism profund) fata de Joc secund (ermetism gramatical, sarada), pentru Ov. S. Crohmalniceanu lucrurile stau altfel. Uvedenrode, Oul dogmatic sint poeme "didactice', instruiesc de esente, dar se afla cu o treapta sub experienta incercata in Joc secund, in Isarlic, poezia isi afla senzualitatea, concretul, viata, intreaga ipoteza sta pe o subtila distinctie intre ermetism si poezia pura. in final, criticul scrie: "Joc secund este marturia unei experiente spirituale, duse pina la capat cu o rigoare exemplara, in ordinea ambitiei de a atinge prin poezie cunoasterea mistica, volumul exprima un esec, si Ion Barbu a inteles sa-i traga toate consecintele, parasind, ca Rimbaud, literatura '.
Studiul lui Ovid S. Crohmalniceanu este, in general, exemplar informat, temeinic in demonstratie ca putine altele, dar limitat de o metoda prea didactica (cedare neindoielnic avantaje), lipsit de ardoare si chiar de vioiciune polemica. Criticul analizeaza cu precizie si construieste cu grija, punind caramida peste caramida. Dar critica nu consta doar in aceasta operatie pozitiva. Ea viseaza uneori pe marginea textului, dind curs placerilor imaginatiei, din care, cu riscul de a iesi umilita, inteligenta invata totdeauna ceva. Trebuie sa provoace convingeri, dar si emotii, convertiri si crize. Ov. S. Crohmalniceanu e un critic foarte inteligent care-si reprima aproape orice subiectivitate afectiva.
(Romania literara, nr. 49, 1974)
