MONICA LOVINESCU "Unde scurte' (I)

MONICA LOVINESCU "Unde scurte' (I)

Monica Lovinescu nu mai are nevoie de nici o prezentare. Noi toti am ascultat-o cu sfintenie, vreme de treizeci de ani, de doua ori pe saptamina, la Radio Europa Libera, comentind carti si evenimente culturale. Un cronicar literar devenit legenda vie. Fapt foarte semnificativ: intr-o lume in care literatura a fost tulpina de trestie prin care un intreg popor a respirat, cronicarul literar a jucat rolul salvatorului de la inec. De n-ar fi decit atit, si tot am avea motive sa vedem in Monica Lovinescu unul din factorii esentiali ai renasterii literaturii noastre, pe fondul destalinizarii Rasaritului, cum spune ea insasi. Precizind totodata, cu modestie, ca nu se considera nici observator, nici judecator: "Las observatia strainilor si judecata, celor de apoi. Deocamdata, aci sezum si plinsem impreuna'. E foarte adevarat ca implicarea morala a Monicai Lovinescu in afirmarea literaturii romane din anii '60-'80 este lucrul cel mai important. Cine dintre noi n-a simtit asta? Si, apoi, cine n-a dorit sa-si confrunte opiniile cu ale ei ori sa fie omologat de ea? Cele trei decenii de cronica radiofonica a Monicai Lovinescu se intimpla sa coincida cu cele trei decenii de cronica in presa scrisa a subsemnatului. Asa ca vorbesc in perfecta cunostinta de cauza. Referindu-ma la mine ii am in vedere in fond pe toti aceia care, in tara, au fost, deopotriva, martori si protagonisti, in procesul constituirii unei literaturi adevarate in conditiile cenzurii comuniste. Nu ma simt ispitit sa transform articolul de astazi intr-o confesiune. Mai degraba, mi se pare util sa incerc sa arat cu toata obiectivitatea de care sint capabil, in ce a constat raportul dintre cronica Monicai Lovinescu si cronica noastra, a celor din tara. Regimul comunist ne banuia, pe noi, cei de aici, de colaborare cu Europa Libera. O colaborare a existat, dar nu de tipul aceleia la care, in mentalitatea lui politista, face aluzie regimul. Colaborarea a fost un efort conjugat - desi, asa zicind, spontan, fara contact direct sau intelegere prealabila - pus in slujba literaturii nationale. Aveam acelasi tel si eram animati de acelasi ideal: doream ca literatura care incepuse sa se infiripe o data cu destalinizarea, sa fie cit mai valoroasa si de neoprit din drumul ei; si sa intretina, in contextul societatii totalitare, climatul unei gindiri libere, democratice si pluraliste. Nimeni dintre noi nu credea ca va trai sfirsitul comunismului. Dar foarte multi au sperat ca el se va produce intr-o zi si au facut tot ce a depins de ei ca sa-l grabeasca. Iar in absenta unei adevarate vieti politice si a unor elemente viabile de societate civila, literatura a reprezentat o forma de rezistenta dintre cele mai eficace. A o comenta onest si curajos insemna a-i permite sa se dezvolte si sa-si joace rolul. O literatura care n-ar fi avut valoare si n-ar fi dovedit probitate morala ar fi compromis totul. Importanta criticii au jour le jour, a cronicii literare, de aici s-a nascut.

Doua sint observatiile de la care Monica Lovinescu porneste, atunci cind isi reconsidera activitatea, in Cuvintul inainte al culegerii de cronici aparuta sub titlul Unde scurte la Madrid in 1978 si la Bucuresti in 1990 (si care cuprinde cronici dintre 1962 si 1971, cele de dupa aceasta data urmind a fi reunite intr-un al doilea volum): prima este ca in Romania n-a existat, dupa epoca Hrusciov, o "intelighentia', in sens de elita a curajului civic, ca in URSS, Cehoslovacia sau Polonia; cealalta este ca in literatura romana scrisa in aceeasi perioada au prevalat esteticul, "valoarea', arta. "Avem poate literatura cea mai evoluata din Rasarit, noteaza autoarea, in timp ce in alte tari pana alerga prea repede pe hirtie pentru ca avea prea multe de dezvaluit, de marturisit, pentru ca trebuia secate toate baltile minciunii, ipocriziei, milul moral, la noi se lucra cu migala la cuvint, se incerca saltul in contemporaneitate, nu prin tematica, ci prin forme. Din zbuciumul intelighentiei rasaritene se nastea o contestare radicala () La noi, in acest timp, nici o opera cu astfel de dimensiuni, deoarece marile accente nu se obtin prin ignorarea unei obsesii'. Trebuie sa admitem ca, in linii mari, lucrurile asa stau. Actiunea civica a fost mediata in Romania ceausista de catre literatura si, in general, de catre cultura. Cel putin pina la o anumita data. Monica Lovinescu ia in considerare, ea insasi, in Epilogul deschis la carte, din 1972, si in Post-Scriptumul din 1978 faptul ca o contestare directa si de natura politica n-a lipsit cu totul la noi, doar ca ea a fost rodul unei epoci mai recente. Dar trebuie spus totodata ca accentul pe estetic n-a condus pur si simplu la o literatura evazionista. Monica Lovinescu e de parere contrara. Ea scrie: " La noi teroarea stalinista a fost pusa intre paranteze. Literatura nu s-a ocupat de ea. La foarte putini scriitori - n-ai nevoie de degetele unei mimi pentru a-i numara - mai circula prin romane cite un personaj care a fost arestat, o greseala in colectivizare, un non-sens in aplicarea legii '. Si inca: "Asa a inceput - tardiv - liberalizarea in Romania. Printr-o literatura de evaziune, respectind tabu-urile esentiale: procesele, inchisoarea, colectivizarea, canalul'. Aceasta judecata severa era nedreapta chiar si in 1971 sau 1972, cind pare emisa ca sa nu mar spun ca mai tirziu ea nu mai are nici o acoperire. Postfetele succesive, pe care le-am mentionat, ale Undelor scurte nu revizuiesc, nici ele, in mod esential judecata, desi se refera, cum aratam, la radicalizarea atitudinii unor scriitori, la cazurile de "defectiune' ideologica deschisa produse aproape imediat dupa Tezele din iulie 1971 (Goma, Tepeneag, Negoitescu). Monica Lovinescu ramine pina la capat aparatoarea ideii evazionismului. M-as fi asteptat ca macar nota introductiva la editia de la Humanitas sa indulceasca hapul. Dar nu, ea este laconica si evaziva.

Argumente impotriva ideii cu pricina ne ofera insesi textele din Unde scurte, care comenteaza (si, inca. in spiriturpresupus de mine) opere precum Morometii, volumul al doilea, sau Intrusul lui Marin Preda, romanul F a[ lui D.R. Popescu, Absentii lui Buzura, Ultimii de Bujor Nedelcovici si altele. La aceasta, putem adauga critica, polemicile si, in general, atmosfera din jurul cartilor care, in anii '60, pe care Monica Lovinescu ii are in vedere, s-au facut ecoul unor destul de numeroase pozitii neevazioniste, al unei anumite transparente ideologice, menite sa descurajeze spiritul primar agresiv (cu expresia lui Preda) si sa sprijine toleranta culturala. Imposibila intoarcere a aparut o data cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie ce perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin Preda i se opunea deschis lui Nicolae Ceausescu prin cartea sa si ca, in disputa, se afla chiar obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei comuniste. Se pot gasi si alte exemple. Batalia care avea loc in cultura abia mijind, ca iarba de primavara de sub lespedea stalinismului, se purta pe multe planuri, din care cel mai important ramine, totusi, acela al operelor insesi. Desigur, de la o literatura mincinoasa nu e nimic de sperat. Ea n-are cum fi, in vreun fel, valoroasa estetic. Dar de o literatura buna (cum au fost atitea din romanele "obsedantului deceniu'') se leaga sperante dintre cele mai mari. A avea, in conditiile celei rnai vigilente cenzuri din toata Europa de est, citeva zeci de romane, de plachete de poezie sau de eseuri si articole critice, de monografii si istorii literare, a caror valoare se situeaza deasupra mediei, reprezinta deja o performanta.

Se poate, desigur, pune intrebarea si in alt fel: ar fi fost mai bine ca in locul acestei literaturi valoroase artistic si al acestor scriitori admirabili in eroismul lor discret sub raport politic, insa devotati artei lor, sa fi avut de la inceput un numar mai mare de disidenti si o rezistenta politica nemijlocita, prin actiuni concrete sau prin texte propagandistice nete? Nu m-as grabi sa raspund. Ca sa fiu absolut sincer: nu stiu care este raspunsul cel bun. Mi se pare inutil, pe de alta parte, sa prelungesc polemica. Oricum, daca am provocat discutia, este mai ales pentru ca opinia Monicai Lovinescu din 1971 continua sa fie si astazi imbratisata de catre unii, in pofida acumularii dovezilor care o infirma, ba chiar cu o sporita intoleranta fata de opinia contrara. N-a existat literatura adevarata decit in exil in tot timpul comunismului, a declarat de curind, intr-o emisiune televizata, un cunoscut critic, care, spre deosebire de Monica Lovinescu, a trait si traieste in tara. Asadar, neradicalismul politic devine in cele din urma argument ca literatura romana a ultimelor decenii a fost sublima, dar a lipsit cu desavirsire. Ceea ce, fireste, Monica Lovinescu n-a sustinut ea niciodata. I-am auzit pe altii sustinind ca ar fi trebuit sa ne abtinem a publica sub Ceausescu. Lasa ca expresia "sub Ceausescu' inseamna si liberalizarea din deceniul 7 si dictatura din deceniul 9, dar, pusa in acesti termeni, problema se transforma intr-un soi de nihilism putintel absurd si nu ne mai ajuta sa intelegem ce s-a petrecut cu noi si literatura noastra vreme de aproape o jumatate de secol.

Sa ne intoarcem la remarcabilele cronici ale Monicai Lovinescu din Unde scurte. Asa cum voi incerca sa demonstrez in articolul viitor, ele s-au aflat necontenit intr-un raport de complementaritate cu acelea ale criticilor din tara, de care s-au deosebit in multe privinte, cum era normal, dar impreuna cu care au facut din cititorul roman al anilor '60 nu doar un mai competent cunoscator de literatura, dar si un om educat intr-un anumit spirit, acela al valorii profesionale si deopotriva al onestitatii morale.

(Romania literara, nr. 11, 1991)

"Unde scurte' (II)

Complementaritatea, la care m-a referit in articolul de saptamina trecuta, dintre cronicile literare rostite de Monica Lovinescu la Radio Europa Libera si acelea publicate in presa din tara, poate fi examinata pe mai multe planuri. E lesne de admis, inainte de orice, ca, in conditiile cenzurii interne, cind o multime de lucruri trebuiau tacute sau numai sugerate, existenta insasi a unui comentator inteligent de literatura contemporana care scapa de rigorile cenzurii a fost o mare sansa pentru toata lumea. La 27 martie 1965, Monica Lovinescu distingea, intr-un articol consacrat Conferintei Scriitorilor, intre "un punct de vedere tactic si un altul al adevarului' in comentarea evenimentelor culturale din Romania. " Or, daca punctul de vedere tactic este singurul adoptat in tara, numai datorita lui - spun unii - s-a putut dobindi ce s-a dobindit, e o elementara datorie ca noi cel putin, care nu sintem legati de aceleasi imperative si care n-avem de infruntat aceleasi primejdii, sa nu pierdem din vedere pe celalalt, al adevarului' Precizind (e obligatoriu!) ca punctul de vedere tactic nu exclude adevarul, ci doar il filtreaza, trebuie sa remarcam, si reversul, si anume ca adevarul, la rindul lui, poate fi primejdios, daca nu-si asociaza tactica, sau, cum spune tot Monica Lovinescu intr-o fraza anterioara, " a interveni de aici (din exterior), a descifra si mai ales a incuraja anumite tendinte mai indraznete, ar putea da arme acelora care mai pot avea inca tot interesul sa zagazuiasca acest proces'

Limita, imediat perceptibila, a comentariilor critice publicate in tara era aceea a contextelor. Nu ne impiedica nimeni de obicei sa scriem ce credem despre carti, dar aveam mari dificultati sa situam aceste carti in istoria recenta, care le daduse nastere, si mai ales sa apreciem impactul lor asupra mentalitatii publice. O faceam uneori, dar cu prudenta sau pe ocolite. N-aveam voie sa uitam ca, daca domeniul strict al literarului ne era, aproape pe de-a-ntregul si ih principiu, permis (cel putin, de la o anumita epoca incoace), domeniul social sau politic, ne era, el, interzis. Eram tinuti sa nu legam fatis adevarurile literaturii de adevarurile societatii, in orice caz, daca le legam, o faceam pe risc propriu, in Unde scurte se afla multe articole pe care noi nu le-am putut scrie in tara si care se refereau la evenimentele sau la atmosfera culturala. Voi alege spre exemplificare unul din februarie 1969, care prevedea (si cu cita indreptatire, dupa cum am constatat curind!) "o redesteptare a strigoilor, un asalt al umbrelor' staliniste. Ion Baiesu fusese indepartat de la conducerea revistei "Amfiteatru', fiindca ingaduise publicarea unei mese rotunde despre vis ca modalitate de cunoastere a realitatii si ca instrument artistic. "Contemporanul' pornise o adevarata campanie contra "oniricilor'' (Dimov, Tepeneag) (printre protagonistii ei, Paul Everac, nelipsit ori de cite ori PCR avea nevoie de el, mereu combativ si virulent). O alta campanie vizase antologia mea de Poezie romana moderna (aici, alt protagonist, necontenit, prezent la datorie, C. Stanescu), trimisa la topit, dupa destituirea directorului editurii, Ion Banuta, si a redactorului sef al colectiei "Biblioteca pentru toti'. Mihai Sora Strigoii nu suporta lumina zilei. Transparenta ii ucide. Este, probabil, motivul pentru care cenzura nu ne ingaduia sa discutam asemenea probleme in presa din tara. Le discuta Monica Lovinescu la Radio Europa Libera.

O complementaritate mai subtila a fost aceea care privea insusi modul analizei operelor. Atit din cauza cenzurii, cit si din iluzia noastra, a celor de aici, ca trebuie aparata in primul rind cauza literaturii in ordine artistica (aceea impotriva careia cenzura nu avea putere), noi eram tentati sa ne ocupam de forme, de mijloace ori de procedee. Si, nu in ultimul rind, de conexiuni cu literatura straina. Ca sa nu ne sufocam, le exageram citeodata (Si eram penalizati prompt de luciditatea Monicai Lovinescu). Sigur ca, intr-o lume normala, acesta e unul din scopurile criticii. Sub dictatura, accentul exclusiv pus pe forme semana (sau era) si un mijloc'de a evita coliziunea cu cenzura, deci, o evaziune. Lucrurile trebuie considerate, fireste, cu grija, in realitate, noi nu ocoleam cu totul continuturile operelor si societatea din care ele porneau, insa nu puteam merge pina la capat. Ei bine, cronicile Monicai Lovinescu trateaza indeosebi despre aceste aspecte, acordind o mai mica atentie artisticului. Sa nu se inteleaga, din nou, ca Monica Lovinescu este insensibila la arta scriitorilor sau ca o separa, in mod maniheist, de valorile sociale 'si etice implicate in substanta operelor. Nici gind! Exista, intre cronicile ei, destule in care se face dovada celei mai depline sensibilitati fata de artistic: de pilda, cronica in care e "descoperit' Stefan Banulescu, in 1966, sau aceea despre poezia lui Mircea Ciobanu, sau aceea despre Morometii II, in care, pe linga observatiile sociale, exista si o toarte personala analiza a originalitatii lui Preda in portretizarea taranului. Chestiune, deci, de dozaj si de tactica.

Este obligatorie si o alta precizare. Cronicile din Unde scurte se lefera la numai zece ani de literatura, dar in care se impune o noua generatie de scriitori si apar primele carti netributare spiritului realist socialist, in prima jumatate a deceniului, nu exista inca nici o carte foarte valoroasa, in a doua jumatate, ele sint destul de multe. Criteriul de analiza se schimba si e de remarcat mobilitatea intelectuala pe care a dovedit-o Monica Lovinescu. Iata: una e sa recenzezi in 1962 romanul Pe muche de cutit al lui M. Beniuc si alta, in 1969, poeziile lui Emil Borta, in primul caz, recenzia nu contine consideratii asupra valorii literare (inexistente) a romanului, ori asupra specificului artei sale, ocupindu-se de o problema care, in ordine artistica, ar fi fost marginala, daca nu chiar nepertinenta, dar care devine foarte importanta in contextul cultural al vremii si anume felul cum apare, ca personaj, in roman L. Blaga. Era imposibil ca acest lucru sa fie relevat in critica din tara, inainte ca Blaga sa fie reconsiderat (operatie afiata, in 1962, la debutul ei). Si inca!

Complementaritatea se vadea, astfel, si in alt plan. Daca "reconsiderarea mostenirii culturale', cum se spunea cu o expresie jdanovista, cadea in sarcina istoricilor literari si a criticilor din Romania, semnalarea omisiunilor a fost mereu sprijinul cel mai eficient pe care Monica Lovinescu ni l-a furnizat, in aceasta ordine de lucruri.

Ea putea vorbi liber (si a vorbit) atit despre autori de dinainte de razboi, cit si despre autori romani care traiau (sau traisera)in exil. Noi insa nu puteam sa ne referim (sau nu totdeauna) la Cioran, Eliade si lonesco. Cit despre exilatii de data recenta, asupra lor domnea cea mai deplina tacere in presa din tara. Despre ei si cartile lor a scris in schimb Monica Lovinescu. II reeditam pe poetul Blaga, dar nu ne pronuntam despre filosof, il comentam pe Ion Vinea prin prisma editiei din 1965, dar "uitam' versiunile "avangardiste' ale acelorasi texte, aparute inainte de razboi. Cind ma gindesc cum s-a completat, in tot cursul deceniului 7, incet, dar sigur, ca un joc de Puzzle, tabloul literaturii romane, imi dau seama ca impulsul a venit necontenit din doua directii si pe doua cai diferite: din partea criticii din tara, care a facut dovada unei mari abilitati, si chiar viclenii, si din partea cronicilor Monicai Lovinescu, mereu atenta la ce se petrecea si capabila a indica golurile de umplut ori pericolele potentiale.

Dincolo de acest aspect istoric al "colaborarii' noastre, trebuie relevate si meritele, asa zicind, in sine ale actiunii critice a Monicai Lovinescu. Cel dintii este chiar oportunitatea acestei actiuni. Citind, dupa un sfert de veac, cronicile din Unde scurte, ne dam seama ca Monica Lovinescu a intuit de cele mai multe ori corect tendintele de moment si psihologia autorilor. Nu e laudabila, pur si simplu, opozitia ei permanenta aratata acelor autori compromisi, care au facut dintotdeauna jocul partidului comunist (E. Barbu, Paul Everac, AI. Oprea etc.), dar mai ales presimtirea devierii de la linia dreapta a criticii scriitoricesti a unor oameni inzestrati cu talent sau cu stiinta de carte (E. Papu, Nichita Stanescu, N. Balota, Adrian Paunescu), uneori inainte ca altii, aici, sa-si fi dat seama. Si, vorbind despre oportunitate, putini au sesizat mai bine promisiunea de schimbare adusa, in anii '60, de noua generatie literara. Cele mai multe dintre cronicile entuziaste ale Monicai Lovinescu - putine la numar - se refera la carti ale, pe atunci, tinerilor scriitori. Nu intamplator, Epilogul deschis din 1972 se incheie cu marturisirea unei deceptii: "demisia' unei parti din tinara generatie. Tezele din iunie 1971 au fost intimpinate cu neliniste in tara. Ne amintim cu totii foarte bine momentul. Faptul ca, in corul acelora care au aderat demagogic la spiritul lor, s-au auzit si vocile unor scriitori tineri (M. Ungheanu, Aurel Dragos Munteanu, Alexandru Ivasiuc etc.) a constituit un semnal de alarma. Prea repede confirmat de atitudinea lasa a breslei fata de Paul Goma. E adevarat ca demisia morala a generatiei noastre n-a fost totala. Din fericire, Monica Lovinescu s-a inselat. Dar capacitatea de a sesiza la vreme eroarea trebuie considerata una din insusirile ei de capatii. Chiar si cind a parut o Cassandra. De la distanta si bazindu-se adesea doar pe observarea textelor (caci nu cunostea personal pe protagonisti si nici nu avea toate elementele necesare), Monica Lovinescu a reprezentat unul din cele mai precise barometre ale atitudinii noastre morale, in alta ordine de idei, desi spatiul nu mi-a permis sa ma ocup de aceasta latura, mai mult de jumatate din cronicile pe Unde scurte examineaza literatura estului european, in ansamblul sau, si citeva din ecourile occidentale, indeosebi franceze. Ce se petrecea in Romania era astfel raportat la ce se petrecea la vecinii nostri de lagar. Cronicile Monicai Lovinescu despre marile carti ale rezistentei anticomuniste din Europa de rasarit ar merita un comentariu separat. Acum si aici ma intereseaza masura in care ele ofereau cronicarului - si noua, celor care-l ascultam - cutia de rezonanta absolut necesara pentru propriile preocupari, drame si obsesii, in sfirsit, nu poate trece nerelevata calitatea expresiei acestor cronici sau, mai curent spus, talentul cu care ele sint scrise. Monica Lovinescu este un cititor atent si un comentator exact, fara a pierde din vedere nuantele, si, chiar daca stie ca vorba zboara (ea isi rostea articolele in fata microfonului), sau poate tocmai de aceea, nu uita s-o fixeze in formule memorabile. Astfel de formule au facut epoca. Au circulat printre scriitori ca un folclor critic. Multe imi mai rasuna si acum in urechi.

Unde scurte este documentul unei epoci din cultura romana si totodata expresia unei vocatii critice. Ne privim in carte ca intr-o oglinda, care nu ne arata totdeauna nici cum am dori, nici cum ne inchipuim: dar din aceasta imagine, care ne vine de departe, confruntata cu dramatica noastra experienta personala, invatam sa ne cunoastem mai bine. Cu decenii in urma, ascultind-o pe Monica Lovmescu, incercam sa scrutam viitorul unei literaturi din ce in ce mai promitatoare. Astazi, citind-o, vedem deja trecutul acelei literaturi. O istorie care s-a facut si o istorie care se scrie: nici una, nici alta nu sint de imaginat fara contributia Monicai Lovinescu

(Romania literara, nr. 12, 1991).