|
|
|
Legenda Mesterului Manole ca mit al spiritualitatii romanesti
Orice discutie despre cultura traditionala romaneasca nu trebuie sa ramana la stadiul de simplu inventar al ritualurilor, descantecelor sau obiceiurilor arhaice. A nu ignora posibilele filiatii, a nu izola un fenomen prin deformarea sovinista a mecanismului mental care il genereaza este ceea ce se poate face pentru ca obiectul studiului sa nu apara infatisat in hainele de gala ale "pitorescului" sau "ineditului".
In "Tropice triste" Claude Lévi-Strauss vorbeste despre metodologia care trebuie urmata in cazul unui astfel de demers. "Ansamblul obiceiurilor unui popor este totdeauna marcat de un stil; ele formeaza sisteme. Sunt convins ca numarul acestor sisteme este limitat si ca societatile omenesti, ca si indivizii, in jocurile, visurile, si delirurile lor, nu creeaza niciodata in chip absolut, ci aleg anumite combinatii dintr un repertoriu ideal, care poate fi reconstituit." Legenda Mesterului Manole este socotita de Mircea Eliade drept unul din miturile centrale ale spiritualitatii romanesti. Cu toate acestea, el se simte obligat sa precizeze ca nu este vorba de o creatie a poporului roman intrucat "se gaseste in toate tarile din sud estul european . Legenda nu e, "in rezumat", decat formula mistica si epica a unuia dintre ritualurilor cele mai raspandite din lume asa numitele <<ritualuri ale constructiei>>, care implica si credinta ca orice cladire, pentru a fi durabila, trebuie sa fie <<insufletita>> de sacrificiul unei fiinte vii, om sau animal."
Un aparent paradox se iveste din confruntarea celor doua ipoteze. Obisnuiti a crede ca definitoriul se confunda cu unicitatea, ne vine greu sa acceptam ca ceva poate fi, in acelasi timp, intim si strain. Faptul ca diferite variante ale baladei pot fi intalnite in unele regiuni din Albania, Bulgaria, Serbia sau Grecia confirma ideea existentei unor legaturi trainice dincolo de domeniul evidentului. Caracostea, comentand monografia lui Arnaudov inchinata genealogiei baladei, observa ca savantul nu a relevat doar filiatii, ci ca, la un punct, vorbeste de poligeneza . Lasand la o parte valoarea literara a diferitelor variante inregistrate in Pen Balcanica, Mircea Eliade declara ca textul il intereseaza in masura in care efortul analitic se straduieste sa descopere situatia existentiala care a dat nastere ideologiei si riturilor de constructie, si se sileste, mai ales, sa faca inteligibil universul teoretic intemeiat de o asemenea situatie." Etnologii si folcloristii au semnalat numeroasele puncte de legatura existente intre balada romaneasca si o versiune sarbeasca. Trei printi frati incearca sa contruiasca o cetate. O zana distruge noapte de noapte tot ce fratii reusesc sa faca in timpul zilei. La un moment dat, zana(Vila) ii spune unuia dintre frati care e secretul durabilitatii. Doi gemeni, Stojan si Stojana (Eliade are o nota despre simbolismul etimologic al acestor nume care isi au radacina in verbul stojati, a se tine in picioare"), trebuie ziditi pentru ca cetatea Scutari sa dainuie. Cum in ciuda eforturilor cei doi gemeni mitici nu sunt gasiti, zana le propune o alta solutie: sotia unuia dintre ei trebuie sacrificata in locul gemenilor. Eliade rezuma deznodamantul Restul se desfasoara dupa schema cunoscuta cei trei frati se angajeaza prin juramant sa nu dea nimic de banuit sotiilor lor, dar cel mai tanar, Gojco, este singurul care si tine cuvantul si credincioasa lui sotie este zidita. Ea implora sa i se lase <<o mica fereastra pentru sanul ei de mama>>, ca sa-si poata alapta copilul si o alta in fata ochilor ca sa si poata vedea casa. Balada cetatii Scutari este cunoscuta si la albanezi." O admirabila prelucrare literara a motivelor mitice intalnite in balada sarbeasca se poate intalni in cartea Margueritei Yourcenar, "Povestiri orientale". "Laptele mortii pastreaza mult din simbolismul arhaic al baladei insistand mai ales pe felul in care sotia intelege sa si accepte destinul. Aici se cuvine a fi facuta o observatie. Mircea Eliade reitereaza una din ideile lui Caracostea si subliniaza "ca in forma romaneasca Manole ramane mereu in centrul actiunii, in timp ce in balada sarbeasca, de exemplu, accentul cade pe sotie si dragostea ei materna. In balada romaneasca femeia accepta cu resemnare si chiar seninatate zidirea ei rituala in alte versiuni ale Europei sud-orientale, sotia se lamenteaza si si blestema soarta. Balada Manastirii Arges are o urmare, care, contrar credintei anumitor folcloristi, nu este in afara operei zborul lui Manole si moartea sa tragica. Moartea ii reda intr-un anumit fel sotia pe care o sacrificase.
Cum orice munca de constructie reproduce simbolic cosmogonia", toate aceste balade si cantece balcanice reprezinta marturii despre legatura omului traditional cu originile. Eliade propune si o interpretare prin care ideea sacrificiului e dublata de cea a unei "restituiri". Femeia este redata universului originar, reactia ei docila reprezentand in varianta romaneasca o dovada ca intelege de ce este sacrificata. In orice balada locul obiectelor reale" e luat de "imagini, arhetipuri si simboluri". Cetatea din balada sarbeasca nu e o simpla cetate, asa cum manastirea Argesului nu e o simpla manastire. "Imagine a Cosmosului si a Ierusalimului celest, a Universului in totalitatea sa vizibila si a Paradisului", manastirea reprezinta o constructie prin intermediul careia se poate reface ceva din armonia pierduta a inceputurilor. Cetatea este in acelasi timp imago mundi si <<Centru al Lumii>>, teritoriu sacru unde devine posibila comunicarea intre Cer, Pamant si Infern . Teritoriu sacru unde devine posibila si comunicarea intre om si divinitate, s-ar putea adauga. Toate textele balcanice in care actul sacrificiului creator ocupa un rol central postuleaza, implicit, ideea inexistentei mortii totale. De aceea, Eliade aduce in discutie notiunea de "transfer al vietii". "<<Transferul>> sufletului nu este posibil decat pe calea unui sacrificiu in alti termeni, printr-o moarte violenta. Se poate chiar spune ca victima isi urmeaza existenta dupa moarte, nu in corpul sau fizic, ci in corpul cel nou-constructia pe care a animat o prin jertfa ei se poate chiar vorbi de un <<corp arhitectonic>> substituit corpului carnal. "
Daca "moartea creatoare" e un motiv intalnit in mai toate baladele balcanice ale constructiei prin sacrificiu, nu acelasi lucru se poate spune despre ideea mortii intampinate cu seninatate. La fel ca in Miorita , si in "Legenda Mesterului Manole" se poate intalni acel exemplu de atitudine demna in fata sfarsitului. Mai ales ca nu e vorba de un sfarsit absolut. Chiar daca Ana poate fi auzita tanguindu-se ("-Manoli, Manoli/ Mestere Manoli!/ Zidul rau ma strange, Titisoara-mi plange,/ Copilasu-mi frange,/ Viata mi se stinge! ), strigatele ei nu fac decat sa-l convinga pe Manole sa renunte la randul sau la viata "de toate zilele", inautentica, pentru a participa, prin moarte, la realitatea primordiala. Moartea Anei nu numai ca infiinteaza ceva, dar si reinfiinteaza omul. Acesta intelege de ce trebuie sa imbratiseze moartea. Dar sa ii cedam lui Eliade ultimul cuvant. "Se poate discuta la infinit daca aceasta conceptie deriva direct sau nu din faimoasa bucurie de a muri a getilor. Fapt e ca folclorul poetic romanesc n a reusit niciodata sa depaseasca aceste doua capodopere elaborate in jurul ideii de moarte creatoare si moarte senin acceptata.
Bibliografie:
Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1980.
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucuresti, 1978.
Eliade, Mircea, Mesterul Manole, Junimea, Iasi, 1992.
Lévi-Strauss, Claude, Tropice triste, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968.
