GIB I. MIHAESCU - Debutul nuvelistului

GIB I. MIHAESCU - Debutul nuvelistului

"N-am nici o dogma literara si nu ma incumet sa-mi dau pareri critice"[1]

Astfel reverbereaza peste decenii marturisirea unui prozator modest, aprehensiv, a carui inapetenta pentru teorie si afiliere literar-artistica au fost confirmate nu doar de opera propriu-zisa, ci si de congenerii sai, pe care nu se sfia sa-i persifleze adesea pentru goana lor in cautarea autenticitatii "pierdute". Lipsa de popularitate a scrierilor sale, precum si tergiversarea editarii unor manuscrise predate cu incredere unor reputati oameni de cultura ai timpului, vor fi puse de scriitor, cu diplomatie si resemnare, fara malitiozitate, pe seama unor imprejurari nefaste ce i-au marcat existenta: "Nu pot sa dau vina pe nimeni. Vinovate sunt numai imprejurarile care mi-au stat impotriva"[2].

Publicarea prozei Linia intai intr-unul din numerele revistei "Luceafarul" din anul 1919 marcheaza in acelasi timp debutul scriitorului in calitate de nuvelist. Neasteptat de prolific in perioada imediat urmatoare incheierii Primului Razboi Mondial, publica timp de un deceniu prin diferite reviste mai bine de 64 de povestiri si nuvele dintre care doar o parte au reaparut in volumele La "Grandiflora" (1928) si Vedenia (1929), celelalte ramanand raspandite prin diferite publicatii ale timpului. Debutul relativ tarziu, lipsit de spectaculos si traiul in cochetul oras de provincie (Dragasani) tergiverseaza intrarea prozatorului in viata literara a vremii. Din nefericire, adevarata masura a talentatului nuvelist a fost confirmata abia dupa moartea timpurie a acestuia, atunci cand i s-a revizuit in intregime creatia.

Ceea ce il impune pe Gib Mihaescu printre vocile promitatoare ale nuvelisticii de pe la noi nu este doar viziunea artistica insolita, ci, mai ales, modernitatea acestei proze infuzata de realismul psihologic sau "realismul introspectiv"[3], cum il numea criticul Pompiliu Constantinescu. Nu putem nega conotatiile pitoresti ale tablourilor sociale conturate mai ales in romane, dar nu numai, deci tendinta prozatorului de a imortaliza spiritul momentului sau tarele lumii contemporane, trasaturi ce intra in corolarul prozei de factura realista. Cezar Petrescu gloseaza cu sagacitate pe marginea acestui subiect, explicand pozitia scriitorului in raport cu universul fictional:

" «Orice romancier - nu este asa? - aspira sa redea lumea timpului sau. Chiar scriitorii a caror opera in aparenta n-a fost condusa de aceasta preocupare organizata si unitara () chiar acestia, prin romanele lor cu subiecte, personaje, atmosfera si viziuni atat de diverse, au inchegat fiecare o opera unitara, o lume a timpului lor, prin simpla juxtapunere a romanelor separate, dar articulandu-se, fuzionand, intr-o vasta fresca de ansamblu»"[4].

Cititor fervent de literatura rusa atat de des evocata de scriitor si de insesi personajele sale, Gib Mihaescu manifesta o predispozitie aproape obsesiva pentru imortalizarea unor situatii critice extreme, a unor momente de tensiune psihica intensificata pana la trairi paroxistice[5], situatie ce explica incadrarea sa, potrivit criticului Dumitru Micu, in perimetrul prozei psihologice de nuanta dostoievskiana[6], ce avea sa constituie, multa vreme, o revelatie pentru adeptii romanului modern.