|
|
|
VASILE VOICULESCU (1884-1963) - universul poetic
Scriitor, savant, intrat imediat in legenda, starnind controverse si primind aprecieri dintre cele mai magulitoare, V.V. este un ultim "berevoi" ce si-a permis sa forteze portile universalitatii (berevoi=vrajitor). Opera sa diversa, complexa, si unitara s-a impus in ansamblul literaturii romane. Afirmatia sa conform careia propria-i opera nu e 'nici poezie, nici proza E adevarul" este absolut relevanta pentru unitatea in diversitate. Intr-un fel, creatia sa reface intreaga evolutie a literaturii noastre, distanta de la volumul de debut -Poezii (1916)- la scrierile aparute postum (1964), fiind comparabila cu progresul inregistrat de la pasoptisti la contemporani.
Interesul s-a orientat spre misterul lucrurilor, spre solemnitatea gesturilor si a caracterului lor initiatic. Isi propune cautarea marilor "adevaruri" ale existentei. Dar, din pacate, omul a avut un destin cutremurator, care se cerea purificat prin cunoastere si suferinta. Opera sa devine terenul acestei purificari, sub semnul dilemei. Scriitorul trebuie sa se lepede de sine ca om si cauta resurse in mituri, in legende.
Cladita intr-o epoca cu tendinte extrem de diversificate, de la traditionalul pur la modernismul extravagant, poezia lui V.V. nu este nici traditionalista, nici modernista sau amandoua deodata.
I In poezia sa de inceput sunt evidente ecourile din Alecsandri, Vlahuta, Macedonski, Eminescu sau Goga. Poetul infatiseaza un univers rustic, marcat de sarbatori crestine, pulsand de amintirea haiducilor de altadata (Rusalii, Soimul, Doina si Doina). E un samanatorist, ingloband in strucura versurilor ample si corecte, incantatii lirice.
Marturiseste modelul si in volumul Din Tara Zimbrului, modelul Alecsandri si Cosbuc, in care omagiaza eroismul ostenilor romani.
II Inceputul limpezirii avea sa se produca in volumul Parga(1921), cand poetul isi gaseste personalitatea. E constient de acesta si marturiseste in poezia care deshide volumul si imprumuta titlul: "Am fost un pom zadarnic, tarziu am rasarit / () dar astazi () peste vremuri brodesc / () si incovoiat sub parga, astept culegatorii".
Peisajul romanesc gaseste in opera lui V.V. una dintre cele mai izbutite expresii artistice. Poetul creeaza tabloul unui naturi originale, animate de elanuri cosmice, pe care o percepe, de obicei, vizual (Singuratatea).
Meditatia alterneaza cu pastelurile, poezia patriotica se afla alaturi de versificarea unor scene biblice (In gradina Ghetsemani). Elegiile iubirii de demult (Amintirea) sunt urmate de patetice apeluri la actiune (Imn muncii).
In majoritatea poeziilor simtim un poet mistuit de setea de cunoastere manifestata in cautarea Creatiunii, in dorinta de obiectizare a ei: "Parinte, unde sa te caut, si pentru ce te ascunzi mereu? / Pe urma ta in brazda vietii alerg pe la-nceputul lumii".
Meditatia religioasa se aseaza mereu alaturi de ea filozofica, motivele crestine imbinandu-se cu cantecele lumesti. Fiorul religios e o constanta a liriii sale, O.S. Crohmalniceanu numindu-l "poetul cu cea mai pronuntata inclinatie religioasa" din epoca. Din frageda copilarie a avut intuitia si convingerea existentei lui Dumnezeu.
Sacrul va fi prezent indeosebi in poeme, in care poetul urmareste raporturile naive, populare cu Cerul. Acest poet religios, hranit din substanta evangheliilor, carora le da forma alegorica sau de parabola, se intoarce mereu catre sufletul stamosesc, reinviind "cumintenia pamantului si frumusetea parguita de soarele de peste veac al credintei restine, dar si valvataia zbuciumata a marilor genuni omenesti". "Poezia lui devine cuminecatura pentru sufletul ce cauta dincolo de aparentele inselatoare ale vietii" (I.Pilat)
Prin aplecarea sa asupra motivelor biblice, prin prezentarea unei lumi romanesti intr-un eden oriental, 'Vasile Voiculescu se integreaga in credinta ortodoxa, asa cum Paul Claudel se integreaza in catolicism prin imnurile si odele sale liturgice". Peomele scrise in aceasta lumina biblica prezinta o lume in care sacrul, miticul si profanul se amesteca in cotidian, ca in Vechiul Testament.
Incepand cu volumele Destin si Urcus se contureaza mai clar obsedantele teme: sufletul omului, destinul individului, moartea si iubirea.
Ca si Blaga sau I. Pilat, mediteaza asupra sufletului, deosebindu-se de acestia deoarece elogiaza fortele latente aflate in suflet. Esenta lui e supraterestra, realizandu-se prin captarea energiilor amorfe (Imn sufletului). Credinta poetului, credinta de taran, este ca sufletul ar insemna un sol al divinitatii (Sufletul). In acelasi timp, el hraneste nevoia de certitudine (Botezul). Impacarea sufletului cu trupul realizat prin identificarea lor metafizica tradeaza un fond de echilibru ancestral si traire specific romaneasca.
Asemenea lui Arghezi, poetul isi asuma rolul de faurar al frumosului. V.V. este cel care va lupta, asemenea tuturor marilor reatori, cu cuvintele. Pescuitorul de ganduri este o meditatie vibranta asupra sensurilor poeziei, incepand cu geneza ei. Deoarece spatiile adinci ale eului raman din pacate netrecute in cuvinte, de aici nota melancolica in ordinea cunoasterii.
Exista la V.V. o mare influenta a expresionismului, indeosebi in tablourile de inceput ale naturii. Peisajele interesante respira o intensitate a vibratiei, eul liric se ipostaziaza in omul care interogheaza necunoscutul cu intrebari ce accentueaza nemultumirea ca la Arghezi (Noul Vanator).
Este printre marii cantareti ai sfarsitului inevitabil. Astfel poezia (O brad frumos!) ne trimite la Gorunul lui Blaga. Simtirile ascutite pana la paroxism la Blaga se prefac in intrebari sincopate.
Moartea este vazuta in mod mioritic. A treia etapa a lui V.V. inglobeaza activitatea din ultimul sau deceniu si cu deosebire lirica sa de inspiratie religioasa, precum si cele 90 de sonete din volumul postum "Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu", de la cautarea credintei pana la adevarata extaza a credinciosului se desfasoara un veritabil ritual al inchinarii. Toate temele liricii religioase intalnite la Arghezi, Rainer Maria Rilke si altii sunt comprimate in poezii alcatuite din doua catrene in care descoperim cautarea harului divin si al mantuirii.
Tema rugaciunii ingenunchiate a "Dumnezeiescului nostru frate" Iisus, a Sfintei Fecioare, a micimii omului in fata miracolului divin nu au nimic din linistea resemnata sau exaltarea psalmica. Aceasta deoarece intre om si Divinitate se interpune o distanta ce ameninta sa tempereze intensitatea fiorului redintei. Ca si la Arghezi, Dumnezeu este o fiinta care se ascunde (deus absconditus) si provoaca astfel dorinta de cunoastere, implorari, regrete, pocainta. Nu e insa absenta nici indoiala, semnul luciditatii ca in poemele In van, Contrazicere, Sunt o legenda. E atitudinea clasica a credinciosului, privita cand familiar fie uman ca in folclor, cand dorita cu substanta ei eterna, dar nicioadata negata ca in multe din versurile sale interbelice sau ca Arghezi si Blaga. Miscarea interioara este mai aproape de exaltarea miracolului crestin ca in Ariciul sau Himalaya.
Alegoriile biblice acopera o simbolistica, discursul liric e mai clar, poetul comunica mai direct, mai simplu si de aceea mai elocvent, stari complexe, adinci, si numai rar cade in discursivitate in abstratul de odinioara.
Capodopera interioritatii meditative o reprezinta cele 90 de sonete scrise intre 1954-1958 si numerotate de la 154 (nr. de sonete ale lui Shakespeare) carora poetul de la Carpati le ofera o replica sub forma voit modesta a unei simple "traduceri imaginare"
Sinteza a realizarilor si esecurilor de pana acum, un cantec spirtualizat, cu accente dramatice si de pasiuni purificatoare. Se intensifica motive mai vechi: impuls demiurgic, setea de originalitate si perfectiune si senzualismul.
Fata de sonetul lui Shakespeare este original, inaintasul fiind punct de plecare. Gasim sugestii subtile din Platon incat putem spune ca sonetele sunt "banchetul lui V.V." Se disociaza de alti sonetisti, de cei parnasieni, prin eliminarea racelii de gheata, dar si de cei romantice, respingand emfata pasiunii si preferand catifelarea sentimentului cat si luciditatea.
Asemenea lui Dante, Petrarco, Michelangelo, Boudlaire, Eminescu, Poe accentueaza asupra intensitatii adoratiei pentru femeie. acest mit al iubirii ca principiu vital, inerent omului, e spus cu multa caldura ca in sonetul 19.
Cristalizeaza o adevarata poetia a dragostei incat iubire-eternitate, iubire-feriire, iubire-credinta, iubire-durere, iubire-pacat sunt forme tipice ale erosului. Iubirea sacralizeaza omul, e o dulce fatalitate.
Triada Iubire-Arta-Eternitate e obsedanta incat nicaieri in lirica romaneasca nu e mai riguros afirmata convingerea permanentei umane prin dragoste si arta. Intemeierea cuplului e o adevarata nunta cosmica, perechea ajungand in "pacea mareata" a eternitatii.
