|
|
|
Nichita Stanescu, Leoaica tanara, iubirea - comentariu
In literatura perioadei de dupa al doilea razboi mondial, cand nu esteticul conta ci limbajul propagandei, specific literaturii proletcultiste, aparitia unui poet ca Nicolae Labis defineste o noua realitate poetica. Poezia redevine ea insasi, reafirmand vocatia lirica a poeziei interbelice si structurile eterne provenite din lirismul eminescian. Totusi, adevaratul conducator al generatiei 60 va fi Nichita Stanescu, cel care a marturisit ca nu a mai putut sa scrie dupa ce l-a auzit pe Nicole Labis recitand "Moartea caprioarei". Nichita Stanescu va purta mai departe mitul poetului care se identifica poeziei, realitate existentiala la Mihai Eminescu.
Didactic, Nichita Stanescu apartine directiei neomoderniste, cultivand intr-un mod inedit structuri lirice caracteristice poetilor modernisti din perioada interbelica. Asadar, poezia lui Nichita Stanescu reprezinta o continuare, insa intr-o forma originala a poeziei moderniste.
Erosul ca stare profunda a cunoasterii este strans legat de tema poeziei, la fel ca la Eminescu. A trai iubirea inseamna a trai starea poeziei. Ambele metafora sesizabile mai intai la Eminescu "Orfeu cu Euridice" si "Orfeu fara Euridice" sunt prezente in creatia lui Nichita Stanescu.
Tema erosului se imbina cu tema poeziei in "Leoaica tanara, iubirea"ce apartine volumlui "O viziune a sentimentelor". Ambele teme, iubirea si poezia, sunt legate in planul fiintarii printr-o deplina confruntare."Peritextul" titlului (Gérard Genette - "Seuils") se identifica textului propriu-zis fiind reluat ca prim vers. Astfel titlul se absoarbe in text. Apozitia din titlul si implicit din primul vers implica tema vanatorii. In "De la Zalmoxis la Genghis-Han" Mircea Eliade demonstra ca vanatoarea este o tema a Genezei. Atunci meditatia asupra iubirii determina trairea intr-un alt plan al, al genezei.
Se observa ca in text nu sunt definite in mod cronologic gesturile vanatorii. Initial este amintita confruntarea: "Leoaica tanara, iubirea/ mi-a sarit in fata". Abia apoi este evocat timpul prelung al pandei: "Ma pandise-n incordare/ mai demult". Verbele la perfect compus "a sarit" si mai mult ca perfect "pandise", dar si pronumele de persoana I singular "mi" respectiv "ma" il denumesc pe indragostit, dar si pe poet in starea nasterii poeziei.
Cuvantul "fata" apare de 3 ori in prima strofa si corespunde temei confruntarii. Ferociatea este necesara pentru a se institui ritualul Genezei: "Coltii albi mi-a infipt in fata,/ m-a muscat leoaica azi de fata". Epitetul "Coltii albi" are un sens ascensional intrucat cromatic corespunde luminii. Astfel, iubirea este traita ca un sentiment intaltator.
In strofa a 2a se evoca metamorfoza intregii naturi prin intermediul erosului: "Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc de-a dura, / cand mai larg, cand mai aproape, / ca o strangere de ape." Se observa adverbul "deodata" care instituie toata aceasta transformare a naturii. Erosul declanseaza trairea unei stari ascensionale. Poetul indragostit traieste sensul iubirii, dar si pe cel al rostirii ca inaltare pe verticala. Se remarca o supravedere pt ca indragostitul se vede pe sine, vazand si auzind. Eul se afla in centrul definitoriu al genezei, realitate subliniata de grupul de cuvinte "in jurul meu". Natura, metamorfozata in cerc, imagine a perfectiunii, dar si a devenirii exprima inca o data geneza. Motivul "cercului de-a dura" este intalnit initial la Eminescu prin imaginea "cercului rotitor" din "Scrisoarea I" sau "Luceafarul". Comparatia cercului cu "o strangere de ape" subliniaza, inca o data, tema genezei, instituita prin semnificatia apei ca element primordial.
Poetul indragostit traieste in viziunea orfica a cuvantului - cantare; el redescopera inminunat lumea prin medierea iubirii. Fiind in centru exista si vederea ca "axis mundi": "Si privirea in sus tasni / curcubeu taiat in doua , / si auzul o intalni / tocmai langa ciocarlii." Este evident axul ascensional prin adverbul "sus" dar si prin verbul "tasni". Alaturi de motivul privirii exista si cel al auzului creandu-se sinestezia, figura de stil specifica poeziei moderne, asa cum demonstreaza Hugo Frierdrich in "Structura liricii moderne". Sinestezia presupune o modalitate inedita de a percepe lumea cu ajutorul mai multor simturi. In aceasta poezie sinestezia este creata prin asimilarea privirii si auzului, dar, are ca realitate primordial auzul, deci "motivul ochiului".
"Motivul curcubeului taiat in doua" este si o metafora a cuplului erotic prin imaginea lui doi, dar exprima si relatia poet - poezie, daca se are in vedere identificarea iubitei cu poezia. Curcubeul este o jumatate a cercului, deci accentueaza importanta acestui simbol, insa prin mijlocirea cromaticii, culorile sunt corespunzatoare sentimentelor, iar viziunea asupra lumii si iubitei este una armonioasa. Epitetul "curcubeu taiat " are si conotatia luminii, asa cum observa Jilbert Durand in "Structurile antropologice ale imaginarului".
Trairea obsesiva a cuplului reiese si din folosirea semnificantilor care includ in componenta lor pseudonimele pronominale semnificative pt indragostiti: "eu" si "ea". S-ar parea ca imaginarul il conduce pe poet spre utilizarea acestor cuvinte. La finalul acestei strofe apare "motivul ciocarliei" cu sens ascensional pt ca simbolizeaza tocmai legatura dintre pamant si cer. In "Aerul si visele" Gaston Bachelard observa simbilostica agrara a ciocarliei, pasare legata de elementul aer.
In strofa a 3a erosul presupune trecerea dinspre starea de reverie spre noua stare, de recunoastere in care nimic nu mai este ca inainte, ci cu totul altceva. Indragostitul se trezeste parca la o noua stare a definirii de sine : "mi-am dus mana la spranceana,/ la tampla si la barbie, / dar mana nu le mai stie." Reveria pricinuita de iubire relationeaza cu reverie poetica, ambele fiind traite in dublu plan : terestru si ascensional. Acest dublu nivel reiese din versurile : "Si aluneca-n nestire / pe-un desert in stralucire." Sintagma "desert in stralucire" este oximoronica intrucat primul termen are un sens descendent fiind legat de elementul pamant, in timp ce al doilea "stralucire" impune prin elementul foc nivelul ascensional.
Sentimentul de malancolie generat de visarea erotica nu permite trairea intr-un singur plan. In "Soleil noir" Julia Kristeva observa ca melancolia este sentimentul generat de trairea in acelasi timp in doua planuri opuse. Epitetul "leoaica aramie" de ordin cromatic, se inscrie tocmai in aceasta stare a nostalgiei. Aramiul este una dintre ipostazele rosului. Nu este totusi acel "rosu vertical" adica iubirea in deplinatatea ei. Aramiul reprezinta o etapa initiatica spre ceea ce va fi rosu, la fel cum in basm cel numit generic Fat - Frumos trebuie sa treaca mai intai prin Padurea de arama ca sa ajunga in cea de argint, si la finalul initierii in Padurea de aur.Epitetul "miscarile viclene" atribuit leoaicei deci iubirii semnifica pe de-o parte jocul iubitei sau iubirii si pe de alta parte jocul poeziei ce va deveni tot mai mult limbaj.
Ultimele 2 versuri : "inca o vreme, / si-nca- o vreme." subliniaza melancolia. Punctele de suspensie servesc ca semnificanti partiali (Carlos Bonsono - "Teoria expresiei poetice") ai sentimentului de melancolie. Cel care doreste eternizarea iubirii ii constata in acelasi timp si vremelnicia.
Confruntarea poetului cu limbajul poeziei rezulta si din conceptul "necuvantului". Starea necuvantului denumeste tocmai tacerea care cuprinde toate cuvintele. Aceasta tacere ar fi sinonima cu o stare a disperarii. In "Fiziologia poeziei" N. Stanescu afirma ca necuvantul nu trebuie identificat in zona rostirii obisnuite, ci denumeste tocmai acel cuvant trait, auzit dar care paradoxal, nu exista. Necuvantul ar fi "acel cuvant ideatic care presupune tensiunea semantic a spre un cuvant care nu exista". Poezia este astfel o ipostaza a starilor interioare adica a sentimentelor pt ca "totul cade inlauntru" ("Fiziologia poeziei"). Este evident ca poezia lui Nichita Stanescu exprima un proiect al dorintei Fiintarii, corespunzand "devenirii intru fiinta". Poezia insasi devine o nazuinta a recuperarii logosului. La fel ca Mihai Eminescu, N.Stanescu si-a propus crearea POEZIEI, un proiect utopic vizat si de Mallarme care dorea sa scrie CARTEA. Esecul acestor creatori este insa unul sublim, intrucat isi propun in literatura atingerea imposibilului, adica a absolutului.
