Capitularea himerei. DONNA ALBA.

Capitularea himerei. DONNA ALBA.

Aparut in primavara anului 1935, romanul Donna Alba, atat de controversat de critica, a trecut, ca si celelalte opere printr-un elaborat proces de creatie, prozatorul impartindu-si timpul intre scris, un serviciu anost la Directia Presei si pasiunea pentru astonomie sau complicate calcule matematice. De la inceput sesizam tendinta scriitorului de a depasi, prin acest roman de maturitate, o maniera consacrata in nuvele si in romanele anterioare, cea a cliseelor erotice sau a obsesiilor mutilante.

Discursul narativ homodiegetic debuteaza cu rememorarea momentelor esentiale care au marcat existenta tanarului boem, Mihai Aspru. Treptat, romanul dobandeste conotatii picaresti, o data cu evocarea fragmentara a copilariei si adolescentei tanarului avocat, varste pline de farmecul unor aventuri indraznete ce contureaza premisele unei personalitati temerare, volitive, cautand poezia vietii chiar si in zonele obscure ale societatii unde cresc damnatele flori ale raului. Astfel, pentru protagonistul indraznet, atractiv, sub raport estetic, pare sa fie si polul inferior, periferic al societatii. Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca, inca din adolescenta, influentat de aventurile livresti (din scrierile savuroase ale lui Mihail Sadoveanu, Gorki ori Gogol), protagonistul nutreste o foarte vie si bovarica admiratie pentru "lumea vagabonzilor fara capatai si a hamalilor de prin porturi"[1].

Nesfarsitele periple din perioada adolescentei dezvolta in constiinta eroului o teribila placere a trairii unor experiente- limita sintetizate in sintagma "o sete de tainic si insolit"[2]. Ca intr-o valoroasa marturisire cu rol de bilant sufletesc, protagonistul isi deconspira tentatiile: "Mi-au placut totdeauna drumurile complicate, incercate, al caror sfarsit sa nu poata fi vazut"(p.16). Insa nostalgia coplesitoare a meleagurilor natale, intrerupe brusc o lunga perioada de peregrinari mundane. Fiul risipitor este intampinat cu toata afectiunea parinteasca. Tatal, conciliant si optimist, lupta sa-i reabiliteze "starea precara in fata legilor", consecinta a indelungatelor rataciri prin lume. Moartea parintelui salvator il constrange pe Aspru sa infrunte din nou destinul si, sfidand necunoscutul, se inroleaza. Experienta tragica a frontului il lasa profund dezabuzat: "Monotonia transeelor ma exasperase cu desavarsire si toata amintirea acestui formidabil eveniment al vietii mele nu se traduce decat prin miros de pamant si prin imaginea unor baltoace de noroi si sange: noroioasa glorie!"(p.16).

Odata cu sfarsitul conflagratiei, eroul paseste intr-o noua viata, hotarat sa-si refaca situatia civila si sa isi desavarseasca studiile. Ramas fara sprijin, dupa moartea parintilor vinde casa parinteasca si via, plecand spre Bucuresti unde, cu pretul obtinut pe bunurile mostenite, "inaugureaza o viata de chefuri", la care renunta ulterior dorind sa-si continue studiile liceale. Insa gandul "falsului si al escrocheriei" mijeste in mintea tanarului, uzand si el, ca toti camarazii sai, de prestigioasele "galoane" care sensibilizau cert prezidiul redutabililor examinatori, repurtand un succes deplin cu aceasta melodrama soldateasca inchipuita.

Un eveniment neprevazut, decisiv - intamplat la examenul de capacitate care atesta absolvirea cursurilor liceale - va modifica definitiv existenta plina de peripetii a eroului, conferindu-i un sens nou, inaltator. E vorba de aparitia fulminanta a unei aristocrate enigmatice, de o frumusete, evident, inefabila. Imaginea acestei femei mandre il va urmari neincetat pe tanarul licentiat, determinandu-l sa isi mobilizeze toate resursele sufletesti doar pentru a o reintalni pe femeia misterioasa cu "mersul ei de antica regina"(p.18).

Simtul practic de care da dovada si Aspru, il mentine in sfera luciditatii, astfel ca asteptarea infrigurata a revederii femeii visate, este adesea supusa probei realului, eroul abandonandu-se frenetic unui senzualism desantat care nu poate anula himera, la fel ca in cazul congenerelui sau, Ragaiac. Naratorul isi da la o parte masca mistificatoare "Cu prilejul atator cautari si asteptari, am intalnit alte femei, pe care, asmutit de noroc, le-am urmarit, le-am cunoscut si m-am inveselit cu ele in intimitate () Degeaba, ea nu era ()"(p.19).

Personaj exemplar, dominat de o neclintita rabdare si perseverenta, Aspru nu se retrage, totusi, in sfera purei contemplatii ascetice, ci pastreaza necontenit contactul cu realitatea imediata. Frecventand Palatul de Justitie, lucidul jurist observa cu ochi critic umanitatea pestrita ce foieste intre somptuoasele ziduri ale templului corupt, iar aici tonul sarcasmului auctorial devine necrutator: "Aveam impresia limpede, din ce in ce mai limpede, ca magistrati, avocati si legi de-a-mpreuna, cu toti si cu toate, si-au dat mana sa orbeasca pana la desavarsire pe zeita cu un biet cantaras in mana si cu sabie ruginita, si asa destul de strans legata la ochi."(p.21)

Reintalnirea fortuita a femeii cu mandru pas regesc ii confirma protagonistului adevarul despre frumusetea si distinctia nobiliara a "zanei nelinistii si a misterului"; duelul fulgerator al privirilor va fi hotarator pentru admiratorul decis sa iasa din anonimat, sa-si depaseasca inainte de toate mediocritatea. Extrem de abil, Mihai Aspru patrunde cu fermitate in familia Georges Radu Serban, ca discipol al redutabilului avocat din protipendada bucuresteana, pentru a fi in preajma "idolului"; in plus, incearca sa-si desavarseasca profesia, macinat de un complex al inferioritatii sociale si materiale, complex resimtit mai ales in preajma glacialei Alba. In aceasa atitudine umila, interesata fata de "maestru" rezida duplicitatea morala a protagonistului.

Ca in toate romanele anterioare, pivotul naratiunii il reprezinta un prototip feminin misterios, amestec de feminitate fascinanta si orgoliu de clasa, figurat aici de personajul eponim, Donna Alba. "In toata cartea este foarte frecvent termenul mister, amanunt stilistic nu lipsit de importanta", cum Al. Andriescu."[3] Ea atrage tocmai prin severitatea afisata si privirea glaciala, date de mandria sangelui albastru. Sub aceasta masca, aparent impenetrabila, se ascunde un suflet tanjind dupa o iubire pasionala si protectoare, capabila sa o elibereze definitiv din dezolantul "mormant luxos" peste care domneste tiranic un sot cu veleitati despotice. Dar trama cartii se complica, reveland fapte trecute ce umanizeaza personajele. Obstinatia protagonistului de a patrunde chiar in familia avocatului, il conduce spre un adevar bine tainuit din trecutul acestor descendenti nobiliari: desi foarte popular, temutul avocat se facea vinovat de uciderea intr-un duel, a unui alt purtator de nume rezonant istoric, Tudor Buzescu. Cele doua familii impartaseau o rivalitate ancestrala. Perseverand in cercetarea motivelor reale care o determinau pe Alba sa se intalneasca cu "printul" Preda Buzescu intr-o gradina publica, Aspru - tradand virtuti detectiviste - afla detalii compromitatoare despre trecutul frumoasei Alba Ypsilant. Ca intr-o proza politista, apar rasturnari de ipoteze si situatii. Eroul are revelatia unui adevar bulversant din trecut: aventura pasionala dintre adulterina Alba si Tudor Buzescu, insusi rivalul de moarte al sotului ei.

Aflam ulterior ca motivul intalnirilor dintre Alba si nobilul scapatat, fratele amantului raposat, il constituie corespondenta tainica dintre cei doi, intrata prin rapt in posesia degeneratului "print" Preda Buzescu, un escroc sentimental, indragostit la randu-i de Alba, insa nevoit sa o santajeze pentru a-si putea continua nefericitul trai. Adevarul tulburator nu-l face pe Aspru sa abdice nici o clipa. Dimpotriva, curajos si tenace, tanarul proaspat licentiat in drept nutreste o si mai mare dorinta de a cuceri sufletul zbuciumat de pasiuni clandestine al enigmaticei Alba. Pentru a-si implini visul de iubire ori pentru a-si satisface orgoliul viril, Aspru trece printr-o serie de imprejurari inopinate, dand dovada de o impresionanta putere de sacrificiu in numele unui ideal. Accepta sa locuiasca intr-o mansarda suspecta, - loc al insanitatii morale-, pentru a-l urmari indeaproape pe cinicul Preda Buzescu. Cu timpul, insinuandu-se abil in viata acestuia si stiind sa se dedubleze, devine insusi confidentul decazutului "print". In acest mod, dupa nenumarate peripetii politiste, Aspru reuseste sa intre, tot prin furt, in posesia compromitatoarei corespondente, exultand mai cu seama la gandul fericirii pe care o va aduce Albei in momentul inmanarii scrisorilor tainice. Traind sub semnul unei evidente "ambiguitati morale"[4], Aspru pune furtul pe seama unei justitii morale pe care, pesemne, se vede indreptatit sa o puna in practica: "Oho! Ma amuza nespus aceasta hotie, pe care o socotesc legitima si morala() E o fericire fara margini sa savarsesti meschinarii in vederea unui tel minunat, limpede, moral"(p.264).

In final, gestul cavaleresc si "dezinteresat" al eroului flateaza sensibilitatea ultragiata a distinsei aristocrate. Coplesita de marturisirile sincere, pline de patos, ale adoratorului care a stat in umbra mai bine de un deceniu, Alba insasi hotaraste sa dezvaluie sotului adevarul tulburator despre vinovata escapada amoroasa din trecut si intentia de a ramane alaturi de Aspru. Dar, asa cum era de intuit, vanitosul descendent domnesc, Georges Radu Serban, care crezuse naiv in fidelitatea sotiei, nu poate ierta tradarea si, incapabil de compromis, sfideaza propria moarte, provocand-o fatal.

Urmarind evolutia sociala si spirituala a naratorului subiectiv, de la aventurile nevinovate, indraznete si pline de farmec ale copilariei si adolescentei, pana la implinirea profesionala si erotica, suntem tentati sa privim ansamblul epic din perspectiva unui bildungsroman. Nu trebuie neglijata nici dimensiunea sentimentala, usor romantata, a cartii mizand pe tema implinirii unui ideal de iubire in slujba caruia protagonistul isi mobilizeaza intreaga energie spirituala, dar si duplicitate morala, erijandu-se intr-un veritabil detectiv sentimental ce intuieste pertinent adevarul psihologic al celorlalti. Nu intamplator, Vladimir Streinu lanseaza, in legatura cu acest roman, formula inspirata de "politism psihologic"[5].

Tribulatiile eroului principal prin medii sociale diferite furnizeaza cititorului detalii suficiente pentru a recrea imaginar tabloul unei lumi eterogene, violent zguduita de tragismul unei realitati ineluctabile - terifiantul Razboi Mondial - care va rasturna vechile valori spirituale si morale ale societatii, inlocuindu-le cu altele noi, dezumanizante si desctructive pentru omul derutat de succesiunea uluitoare a unor situatii si trairi inedite. Astfel, e lesne de observat ca dimensiunea sociala a cartii pune in lumina, inainte de orice, un proces lent, dar iminent, cel al disolutiei de pe scena istorica a unei clase elitiste, superioare, intr-un cuvant, aristocrate. Prilejul este exploatat de scriitor pentru a trece in revista, nu fara intentii satirice, cateva tipuri de aristocrati decazuti. O lume autarhica, dar anacronica prin caracterul inflexibil, este detronata cu brutalitate tocmai datorita incapacitatii mimetice vizavi de realitatile social-politice ale timpului modern.

Contrariat de rasturnarea valorilor etice si de prefacerile necontenite ale vremurilor contemporane, pe de alta parte, macinat de complexe de inferioritate sociala, bovaricul Mihai Aspru tinde sa se elibereze de povara mediocritatii si a anonimatului, nutrind marea iluzie ca doar lumea aristocrata ar fi corolarul sentimentelor si valorilor autentice. Drama disparitiei acestei rafinate categorii sociale rezida in incompatibilitatea dintre modelul autentic de aristocratie oferit de predecesori, intr-o societate bine ierarhizata si sigura in temeliile ei si, pe de alta parte, degradarea si ineficienta acestui model in conditiile unei istorii absurde ce favorizeaza ivirea unei societati noi, materialiste, atinsa de vulgaritate si mercantilism.

Intr-un asemenea impas social-istoric, aparent insurmontabil, o anumita factiune din vechea aristocratie - cea mai labila moral - va fi asimilata de burghezie, categorie discreditata adesea, careia ii va apartine degeneratul "print" Preda Buzescu. Personajul secundar e prezentat caricatural ca un dezmostenit al sortii, rege fara tara, caci, dupa ce si-a risipit averea dedandu-se unor patimi si vicii umilitoare, practica santajul si minciuna doar pentru a-si asigura mijloacele de subzistenta. Renegat chiar de cei din stirpea sa, luat in deradere de naratorul insusi, Preda se retrage definitiv in "palatul" situat intr-o mansarda sordida, unde duce o existenta imunda, frecventata de cocote si alte epave ale existentei. Aici, solitarul "print" se iluzioneaza ca s-ar afla in preajma unor distinse si enigmatice doamne din societatea buna, asupra carora isi proiecteaza, de fapt, trairile refulate, nemarturisite pentru impasibila Alba Ypsilant. In final, escrocul sentimental devine din vanator lamentabil, victima lamenabila, deoarece actiunile si intrigile puse la cale vor fi deconspirate de insusi confidentul sau, in persoana protagonistului, gest egoist prin care Aspru accede insa la sufletul enigmaticei Alba, silindu-si astfel himera sa capituleze.

Un alt personaj simbolic, ilustrand decrepitudinea aristocratiei interbelice, este varul Albei, Raoul Ypsilant, o figura stranie care, ramas fara avere si doar cu stramosescul nume, se complace in a fi stipendiat de Georges Radu Serban, dezvoltand o bizara obsesie pentru cainii cu "pedigree" si pentru femeile cu par lung. Abstras in totalitate de la problemele stringente ale timpului, neintelesul Raoul traieste intr-o lume paralela cu cea reala, pe care si-o confectioneaza in virtutea fetisurilor care-l limiteaza; mizantropul se confeseaza cu multa cochetarie si snobism protagonistului: "Ah, pe mine ziua de maine nu ma intereseaza decat daca-mi ofera noutatea unui match senzational, a sosirii unui artist cu renume, a ascultarii unei conferinte d'un vrai homme de lettres, ou peut-etre politique, enfin, un grand homme, si mai mult decat toate, ti-o spun eu care sunt profund scarbit de oameni: o expozitie canina ()"(p.99).

Descendent autentic al aristocratiei, prin numele istoric rezonant pe care il poarta cu o trufie nedisimulata, dar si printr-o rece distinctie nobiliara ce-i insoteste fiecare gest, Georges Radu Serban este un personaj interesant, descins parca din stirpea eroilor camilpetrescieni, prin rectitudinea morala si modul in care concepe iubirea, drept sentiment reciproc absolut. Practicand cu devotament si pasiune profesia de avocat, sotul Donnei Alba devine un model pentru constiinta protagonistului care, insa, nu pregeta in a submina autoritatea mentorului, ca in final sa il anihilezeze nonsalant, indepartandu-l de Alba pentru totdeauna, desi recunoaste nedisimulat autoritatea profesionala a intelectualului: "era un avocat care pastra o atitudine, isi apara clasa sociala, cu energie si tactica, de valurile tot mai nedomolite ale dezastrului"(p.26).

Prin atitudinea conservatoare si comportamentul intransigent pe care il articuleaza, redutabilul avocat pare sa descinda dintr-o alta lume, impregnata de parfumul tare al vechimii, insa tocmai aceeasi atitudine inflexibila il indeparteaza fatal de fermecatoarea Alba, lasand impresia unui adevarat tiran al vietii conjugale. Naratorul noteaza fugitiv: "Vointa lui era lege pentru toti ai casei si, mai mult sub influenta mamei ei, doamna Alba trebuise sa se supuna pentru a-si salva situatia"(p. 151).

Ratacit fara voie intr-o epoca ce distoneaza frapant cu imuabila sa filosofie de viata, temutul avocat esueaza dramatic in planul vietii sufletesti, actionand inconstient, ca un catalizator al disolutiei propriei casnicii alaturi de frumoasa Alba care, subjugata de intransigenta preceptelor morale ce infeudasera constiinta sotului ei, se devitalizeaza treptat. Salvarea eroinei o reprezinta refugiul intr-o noua relatie promitatoare alaturi de admiratorul tainic, Mihai Aspru. Intemeiata pe conventionalism si interese pecuniare, casnicia ei se destrama, realitate sfasietoare careia printul nu ii poate supravietui, mai ales cand afla ca a fost si tradat. Ca un alt "suflet tare" al prozei interbelice, ce lupta, in acest caz, sa pastreze nealterata onoarea sangelui albastru al clasei careia ii apartine indisolubil, printul nu accepta nici un fel de compromis, preferand un sfarsit demn, simbolic pentru libertatea neingradita de care s-a bucurat mereu si care nu admite sa fie stigmatizata de gesturile reprobabile ale unei adulterine. Zguduit de revelatia adulterului, printul Serban se sinucide, recunoscand ca vechiul adversar, desi disparut, l-a invins a doua oara, pentru ca a obtinut ceea ce el n-a reusit, anume dragostea femeii, odinioara intens dorita de amandoi.

Naratorul, dar si personajul principal al cartii, Mihai Aspru, desavarseste tipologia eroului gibmihaescian, obsedat de implinirea visului de iubire alaturi de o femeie misterioasa, cu existenta mai mult sau mai putin reala, asupra careia o vanitate masculina isi proiecteaza toate aspiratiile. Mistuit multa vreme de imaginea fantasmatica a frumoasei aristocrate, zarita intamplator, Aspru forteaza uneori mana destinului pana cand reuseste sa isi apropie definitiv "himera" care, in raport cu Rusoaica, are corepondent in realitatea cartii. In spirit detectivist, eroul parcurge felurite aventuri, se infiltreaza abil in diferitele cercuri mondene frecventate de Donna Alba si exploateaza cu tenacitate datele revelatoare privind trecutul misterios al femeii cu "mandru pas regesc". Prefera sa ramana in penumbra mai bine de un deceniu, pregatindu-si cu tact si perseverenta ascensiunea sociala doar pentru a se putea apropia nestigherit de femeia ravnita, avand extrema incredere in eficacitatea demersului sau infailibil. Toate aceste calcule riguroase pe care eroul le pune in slujba cuceririi unui idealul erotic au suscitat speculatii critice privind incadrarea personajului in tipologia parvenitului asa cum o ilustreaza celebrul erou stendhalian, Julien Sorel. In ceea ce ne priveste, credem ca exista o deosebire de substanta intre cei doi, din moment ce eroul gibmihaescian nu vizeaza exclusiv o parvenire sociala dezumanizanta, ci o evolutie in ierarhia sociala care sa ii favorizeze accesul la inima trufasei Alba.

Evenimentul care modifica existenta aplatizanta a eroului coincide cu intalnirea fortuita a unei femei de un rafinament tulburator. Ea trece nepasatoare, sfidandu-l doar cu un zambet subtil in momentul in care tanarul, absorbit de contemplarea farmecului ei glacial, scapa din mana doua voluminoase dictionare. Ros de complexe sociale si neimpliniri sentimentale, protagonistul molipsit de obsesia femeii inaccesibile, se va converti intr-un abil detectiv sentimental, mizand pe intuitie si pe o asidua capacitate intelectuala. Spre deosebire de arivistul lui Stendhal pentru care parvenirea intr-o pozitie sociala superioara devenise telul suprem, Mihai Aspru nu poate fi considerat ab initio un arivist social; dorinta de ascensiune pe treptele ierarhiei sociale nu il acapareaza pana la dezumanizare, pentru el demersul constituind doar o cale intermediara, necesara, pentru a ajunge la inima rafinatei aristocrate. Ceea ce il plaseaza, totusi, pe eroul nostru in descendenta prototipului sorelist tine, mai degraba de arta seductiei pe care si-o desavarseste in timp, prin ignorarea oricaror scrupule si prin puterea disimulatoare, toate acestea in numele unei iubiri trecute prin creuzetul imaginatiei extrem de prolifice si al unei sensibilitati de tip special. Aspru interpreteaza mistic realitatea, impulsionandu-se patetic: "Trebuie sa fie a mea doamna Alba, caci nu fara alt scop a trecut pe dinainte-mi acum sapte ani, cand pregateam de sarg examene intarziate, desigur tot pentru ea, necunoscuta. Ea a trecut, ca sa-mi spuna, ca pentru ea si pentru viata ei va fi toata truda vietii mele"(p.142)

Asadar, dupa cum spune Liviu Petrescu, "nu despre arivism social se cade sa vorbim in cazul lui Mihai Aspru, ci, mai curand, de un arivism «estetic»; eroul aspira, cu alte cuvinte, nu spre o pozitie sociala mai inalta, ci spre o forma de existenta cu o incarcatura superioara de poeticitate"[6]. Deosebirea de substanta dintre eroul gibmihaescian si cel stendhalian vizeaza calitatea esentiala a trasaturilor de caracter. Potrivit opiniei lui Serban Cioculescu, "iubirea lui Mihai Aspru nu este soreliana, a unui cerebral voluntar, a unui lucid care-si propune un scop grandios numai din ambitia plebeului"[7]. Scriitorul isi ridiculizeaza adesea personajul, atribuindu-i, de pilda, pseudonimul frantuzit "Don Quichotte", cu toate ca simtul practic de care da dovada Aspru, ca si neindestularea acestuia doar cu imagini onirice, il transforma intr-un antonim al donquijotismului, idee confirmata oarecum de marturisirea ironica a scriitorului, cu aluzie la avatarurile prototipului sau obsedat de un ideal erotic greu de asimilat: "Don Quichotte de pe Cerna de data asta nu s-a mai batut cu morile de vant. El a stiut sa ajunga la un liman cert si glorios care va da mai certa semnificatie avanturilor lui, de pana acum, in gol. Unde mai vedeti ridicolul duios al nevoii lui de a crea planuri homerice care sa se rezolve in cadrul unor actiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna dimpotriva, dupa o tactica mai restransa, dar mai sigura, si-a comprimat avanturile, rezervandu-se unui final incomparabil mai grandios, pentru ca pozitiv, don Quichotte a incalcat in sfarsit pozitivul, a ajuns la hotarele realitatii, in care s-au inchegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun"(p.199).

Mai mult decat toti "obsedatii" din celelalte romane, Mihai Aspru, foarte lucid, dand dovada de mare capacitate de analiza si autoanaliza, se dovedeste, totusi, intreprinzator fata de femei. Reusind sa se dedubleze cu usurinta, farsorul accepta, cu detasare afectiva, aventuri pasagere si trece frivol de la prostituata ieftina ("contesa" Irma), la tinere din societatea femeii dorite (Lilica Mavrogheni, Voicuta), chiar daca ramane, in tot acest rastimp, devotat psihic modelului superior spre care ravneste launtric. Monologheaza retoric: "S-apoi, unde mai gasesti frumusetea Albei, aceasta suprema frumusete in ordinea pretinsa de comandamentele sufletului meu? Frumusete scumpa si avara, pentru ca inaccesibila si inca indefinisabila. Ea ramane necontenit pe linia vietii mele, monarh absolut la capatul tuturor telurilor si actelor ce savarsesc ()Ea e pentru mine un pretext de lupta, si asta e totul, asa cum nelamuritul zarilor si otrava lecturilor mi-a fost pretext de goana si pribegie in adolescenta."(p.146) La fel ca majoritatea eroilor lui Gib Mihaescu, Mihai Aspru reitereaza involuntar mitul lui Sisif, intrucat idealul spre care tinde este telul suprem ce ii mobilizeaza actiunile, dorintele, cautarile, desi ramane intangibil: "Donna Alba e personajul care mi-a rasarit in suflet, de mult, sunt unsprezece ani aproape, cand a trecut pe langa mine pentru intaia oaraDe atunci a ramas in visurile si aspiratiile mele ca un prototip, ca o existenta suprareala, spre care trebuie sa tinzi fiind condamnat a n-o atinge niciodata"(p.324)

Distanta, in plan fizic si sufletesc, este un element fundamental de care Aspru are nevoie pentru a se raporta obiectiv la femeia-himera: "distanta imi trebuie neaparat pentru a avea perspectiva spre Donna Alba". Pe masura ce distanta se reduce, femeia se demitizeaza, lasand sa se intrevada sub glaciala severitate a privirii si sub masca orgoliului nobiliar, o fire profund umana, insetata de iubire si de libertate. De aceea, protagonistul ne dezvaluie inspre final: "Acum Alba nu mai era pentru mine o forma de poveste, o candida si ideala intruchipare de vis; ea devenise deodata femeia palpabila si dorita; contururile lente si prelungi ale trupului ei se tolaneau lasciv in gandurile mele ca incolacerile lenese ale norilor de tigari()"(p. 310).

Casatoria cu printul Georges Radu Serban, nascuta, pentru Alba, mai degraba din necesitate si din ambitia de a-si reface situatia sociala precara, se transforma intr-un lamentabil esec, deoarece femeia indragostita de viata nu isi poate reprima la infinit pornirile pasionale latente, dar neimplinite in casnicia alaturi de un vlastar intarziat din aristocratia autohtona, un sot infeudat unor precepte morale absolute ("eu am pus totdeauna in iubire tot sangele meu", marturiseste lucid avocatul), in esenta un intelectual desuet alaturi de care nu isi poate implini crezul sentimental. Initial, eroina se refugiaza intr-o relatie extraconjugala alaturi de rivalul sotului ei, printul Tudor Buzescu, insa moartea acestuia o readuce in casa cu sumbra fatada, alaturi de un sot intransigent (vinovat de moartea amantului tainic) fata de care va simti o profunda indiferenta, impregnata uneori cu accese de ura. Doar avocatul debutant, Mihai Aspru, reuseste sa o mai elibereze din turnul de fildes in care se izolase. El afla adevarul despre firea sensibila - ce contrazice aparentele - a misterioasei Alba, asa cum dedusese, de altfel, din corespondenta ei cu Tudor Buzescu. Alba nu mai este femeia rece, inaccesibila si aroganta, asa cum ii aparuse atunci cand o contempla de la distanta si nu ii cunostea trecutul vinovat.

Inspre finalul cartii, raporturile se modifica; dialogul dintre protagonistii unei iubiri juvenile, sincere, dezvaluie o Alba extrem de sensibila, plina de vitalitate si dornica sa traiasca o poveste de iubire autentica. Sentimente indelung refulate intr-o casnicie bazata pe conventionalism, isi cer dreptul la implinire. Sensibilizata de iubirea sincera pe care i-o impartaseste protagonistul, Alba decide spontan sa reinceapa o noua existenta, alaturi de cel care i-a fost devotat atata timp si a ajutat-o sa se autocunoasca, descoperindu-i dureros cata josnicie i se incuibase in suflet. Intr-un exces de tandrete si sentimentalism romantios, eroina i se confeseaza cu recunostinta adoratorului secret: "Nu pot sa-ti descriu in ce culori mi-am descoperit acest nefericit suflet al meu in fata oglinzii vietii mele, care esti dumneataVreau sa-ti marturisesc, nu pot sa-ti exprim tare aceste impresii pentru ca dumneata esti o oglinda constienta si ai inregistrat totul la timpul sau() Dumneata mi-ai deschis ochii si mintea nu asupra tariei frumusetii mele, ci asupra josniciei care se incuibase in sufletul meu, asupra minciunii care salasluise acolo"(p.358).

Finalul romanului arunca asupra idilei vagi posibilitati de interpretare si confirma inca o data preferinta scriitorului pentru tehnica "discursului inconsecvent". Nimic surprinzator, daca ne amintim de tehnica finalurilor deschise la care recurge frecvent nuvelistul. Nu avem nici o certitudine in privinta continuitatii cuplului Mihai Aspru - Donna Alba, insa cucerirea femeii indelung "urmarite" echilibreaza constiinta eroului, punand pe acelasi palier psihic posibilul, imaginarul si realul. Este sansa protagonistului de a se elibera de sub povara obsesiei frustrante. Iar aceasta sansa tine mai cu seama de luciditatea si imaginatia intuitiva, "detectivista" (cum o califica L. Ulici) a eroului, "singurul dintre obsedatii lui Gib Mihaescu care nu au viziuni sau manifestari denotand o mare tulburare psihica sau cerebrala"[8]. Traversand o experienta de viata mai tumultuoasa, Mihai Aspru pare plamadit dintr-un material "mai comun, mai maleabil, dar si mai dur"[9], de aceea iubirea lui nu este doar plasmuire ireala, ci dimpotriva, o realitate care prin demistificare dobandeste atributele autentice ale vietii obisnuite.

Desi Donna Alba releva in Gib Mihaescu un prozator de mari resurse, capabil sa stapaneasca tehnica unor constructii epice masive, credem ca romanul sau cel mai cunoscut  ramane totusi Rusoaica, grefat pe aceeasi tema a idealului feminin generator al unui tip special de obsesie: asteptarea. Perspectiva narativa subiectiva devine oglinda unei constiinte exaltate de increderea, torturanta, e drept, a realizarii idealului erotic, conventional numit rusoaica, ideal despre care acelasi L. Ulici opina ca este "axat pe spiritualitate si nu pe senzualism"[10]. Obsesia locotenentului Ragaiac este, intr-un fel, suma aspiratiilor fiecaruia dintre eroii lui Gib Mihaescu, intrucat fiecare asteapta ceva indefinibil, indepartat si de cele mai multe ori imposibil de realizat.

De cele mai multe ori sesizam o concordanta intre obsesia erotica si idealul absolut al existentei protagonistilor fiecarei proze ce mizeaza pe aceasta tematica. Daca privim insa aceste scrieri in contextul general al literaturii lui Gib Mihaescu, vom sesiza nuante importante. In La "Grandiflora" sau Femeia de ciocolata, eroii actionau sub impulsul unei obsesii erotice in forma ei elementara - gelozia, vanitatea virila -, iar femeia era, in acest context, o trecatoare materializare a unei ambitii existentiale nutrite de un barbat care se vrea stapanul absolut, tinta pasiunilor feminine si care se teme mai tare decat de orice de gura targului, de umilinta venita dinspre un rival ascuns cu infatisare de amic bun.

Alta este situatia personajelor masculine din romane. Andrei Lazar din Bratul Andromedei, Ragaiac din Rusoaica, Mihai Aspru din Donna Alba si Mihnea Baiatu din Zilele si noptile unui student intarziat, patru tipuri masculine diferite, viseaza necontenit , la fel ca si ceilalti amici sau inamici ce orbiteaza in jurul lor, o femeie inaccesibila numita pe rand, Andromeda, Rusoaica sau Donna Alba.

Mihnea Baiatu, studentul intarziat in aventuri frivole, avand adesea ca nobil scop salvgardarea propriilor buzunare, ajunge intr-un moment de criza interioara, saturat de monotonia acelorasi gesturi meschine si trairi temporare. Vrea mai mult si isi faureste obsesia implinirii, gasirii sensului vietii, concretizata intr-o femeie neobisnuita, unica, diferita de tot ce a cunoscut pana atunci. L. Ulici nota: "Femeia devine un ideal care depaseste eroticul, subsumandu-l, ea este concretizarea tuturor aspiratiilor mari ale eroului, idealul suprem, deci."[11] Obsesia dominatoare il acapareaza intru totul, tradand un complex de inferioritate intelectuala si produce o involuntara metamorfoza, chiar daca pur formala, exterioara la inceput, caci o transformare adanca se va petrece abia tarziu, sub presiunea unei intamplari tragice: moartea Arinei."Tot acum va dispare confuzia dintre obsesia erotica si cea a idealului, ultima ramanand ca unica forta conducatoare"[12], sustine acelasi critic citat anterior.

Protagonistul romanului Donna Alba este si el animat de un ideal feminin ce ii inspira si ambitia realizarii pe plan social. Mihai Aspru pare, la inceput, alta ipostaza a studentului intarzit, insa ceea ce il deosebeste de congenerele sau, Mihnea Baiatu, este o profunda nemultumire fata de mediul social, grefata pe un caracter nonconformist, revoltat impotriva stereotipiilor fara sens si cu un dezvoltat simt al ridicolului. Acestor calitati li se alatura o imaginatie revelatoare, intuitiva, ce nu are nimic in comun cu imaginatia febricitanta tipica pentru obsedati si un simt al proportiilor ce impiedica alienarea de realitate.

In opinia valorosului critic si editor al operei lui Gib Mihaescu, Al. Andriescu, protagonistul ultimului roman al scriitorului se incadreaza perfect in galeria eroilor farsori, urmariti in schitele si povestirile de inceput (In tren, Figurina), alaturi de Mihnea Baiatu ori Nae Inelescu (Bratul Andromedei), toti descinzand ca niste epigoni din familia tipului balcanic reprezentat de Mitica. Despre aceasta inraurire editorul Operelor analizate remarca: "Autorul a fost intotdeauna captivat de genul uman reprezentat de Mitica, care primeste ceva de la celebrul personaj al lui Caragiale, innobilat de Camil Petrescu, asa fel incat inteligentei practice i se adauga si insusiri care tin de sensibilitate, si, prin Gib Mihaescu, de vointa."[13] Machiavelic, adoratotul isi orienteaza negresit actele lipsite de gratuitate inspre materializarea scopului urmarit, chiar daca vizeaza un tel de natura sentimentala.

In ceea ce priveste romanul Rusoaica, criticul N. Manolescu remarca un aspect fundamental pentru perceptia cartii, vazuta drept "roman al asteptarii"si "mai putin al aspiratiei spre ideal"[14]. Obsesia locotenentului Ragaiac este, intr-un fel, suma aspiratiilor fiecaruia dintre eroii lui Gib Mihaescu, intrucat fiecare asteapta intruparea unui "ceva" indepartat si de cele mai multe ori imposibil de realizat, toti vadesc o predispozitie spre visare, spre a turna realitatea in tiparul imaginar creat de himerele ori de aspiratiile lor ascunse. Tinand cont de toate aceste aspecte, realizam ca subiectul, in ansamblu, desi bine construit pentru a mentine cititorul intr-un vag orizont de asteptare, nu este decat un pretext, pentru ca, "interesul cartii - nota N. Manolescu - sta in materializarea unei tensiuni sufletesti"[15]. Avem senzatia ca protagonistul isi alimenteaza permanent tensiunea interioara prin obsesia asteptarii care devine conditia lui existentiala si o face cu o placere si o cruzime inexplicabila, deloc straina, de altfel, tumultuosilor obsedati ai inchipuirii. Ragaiac pare regizorul propriei drame.

Interesanta si plauzibila in acelasi timp ni se pare ipoteza lansata de acelasi critic mizand pe relatia stransa, empatica, dintre aspiratiile, asteptarile, afinitatile livresti si obsesiile scriitorului si cele ale eroilor nascuti de creatia sa. "Asteptarea lui Gib I. Mihaescu are acest sens: ca eroul sau, el asteapta in Rusoaica o femeie ideala, viseaza o aventura, o compensatie pentru viata lui netraita, cu alte cuvinte, asteptarea e indreptata, pe o latura a ei, catre viata; dar, spre deosebire de eroul sau (sau, in orice caz, intr-o masura mult mai mare decat el), romancierul mai asteapta in Rusoaica si altfel, si altceva, isi asteapta propria opera necreata () Rusoaica exprima aceasta tensiune dubla si aici trebuie cautata valoarea ei inefabila."[16]

Ramanand in sfera aceleiasi corespondente simpatetice autor-personaj, sesizam in cazul primei instante narative amintite - autorul - o alta tendinta ce se repercuteaza si asupra structurii interioare a personajelor. Veritabil homo ludens, scriitorul apeleaza, ca de altfel si eroii sai, la un savuros joc al dedublarilor - "de a se increde in fictiunile lui si de a le ironiza"[17]. Din aceasta perspectiva, romanele Rusoaica si Donna Alba ar fi in esenta, pentru intreaga opera gibmihaesciana, ilustrarea parodica a acestei relatii dihotomice sau a caracterului dual al operei, primul roman constituind versiunea "patetica", "serioasa"[18] cu ascendent asupra creatorului ei insesi, in timp ce, la polul opus, ultima realizare epica a prozatorului - Donna Alba - propune viziunea ironica, satirica a scriitorului care "nu mai asteapta cu adevarat"[19], transforma asteptarea intr-o pura conventie, un joc menit sa demistifice in final, iluzia creatorului. Vindecat, prin terapia exercitiului narativ, de obsesia idealului spre care tindem mereu fara a-l ajunge, autorul traieste o revelatie dureroasa, insinuata prin intermediul ultimei carti; ideea pe care scriitorul isi construieste, asadar, edificiul romanului Donna Alba, "nu numai va sugera aspiratia tragica, aspiratia nerealizata, dar va dezvalui neputinta obiectiva, sociala, a realizarii idealului"[20] in interiorul unei societati inclinata spre trivializarea si damnarea oricarei aspiratii ce il scoate pe individ dintr-o masa amorfa, inutila, abjecta. Monologul personajului Mihai Aspru e rostit de constiinta regizorului din umbra, a scriitorului care-si devoaleaza intentiile: "Don Quijote de pe Cerna de data asta nu s-a mai batut cu morile de vant. El a stiut sa ajunga la un liman cert si glorios, care va da mai certa semnificatie avanturilor lui de pana acum, in gol."

In peisajul epicii interbelice romanesti, Gib Mihaescu ramane inegalabil prin formula noua creata, despre care Octav Sulutiu conchide: "Gib I. Mihaescu a aplicat metoda romanului politist analizei psihologice()"[21] .