ARTHUR C. CLARKE & GENTRY LEE - RAZBOI PE RAMA - partea 1

Prolog

Pe unul din bratele intinse in spirala ale galaxiei numita Calea Lactee, o stea solitara, galbena si modesta se roteste incet in jurul centrului galactic aflat la trei mii de ani lumina departare. Acelei stele stabile, Soarele, ii trebuie 225 mili­oane de ani ca sa incheie o rotatie pe orbita sa galactica. Ultima data cand Soarele a fost in pozitia sa prezenta, niste reptile uriase de o putere inspaimantatoare tocmai incepusera sa-si instaureze dominatia asupra Pamantului, o mica planeta albastra care este unul dintre satelitii Soarelui.

Dintre planetele si celelalte corpuri ceresti din familia Soarelui, acest Pamant este singurul pe care s-a dezvoltat o viata complexa, de durata. Numai pe aceasta planeta aparte substantele chimice au evoluat, ajungand pana la complexi­tatea fiintelor inzestrate cu constiinta care apoi   s-au intrebat, pe masura ce au inceput sa inteleaga minunile si dimensiunile universului, daca miracole similare celor care le dadusera nastere lor se intamplasera si in alta parte.

In definitiv, argumentau acesti pamanteni inzestrati cu constiinta, doar in galaxia noastra exista o suta de miliarde de stele. Suntem destul de siguri ca cel putin douazeci la suta din aceste stele au planete care se rotesc in jurul lor si ca un numar mic, dar semnificativ, din aceste planete au avut, la un moment din istoria lor, conditii atmosferice si termice care sa conduca la formarea de aminoacizi si alte substante chimice organice care sunt conditia sine qua non a oricarei biologii pe care, in mod rezonabil, am putea-o avansa ca ipoteza. Cel putin o data in istorie, aici pe Pamant, acesti aminoacizi au descoperit autoreproducerea, si miracolul evolutiv care in cele din urma a dat nastere fiintelor umane a fost pus in miscare. Cum putem noi presupune ca aceasta succesiune a avut loc numai acea singura data in toata istoria? Atomii cu masa mai mare necesari crearii noastre au fost fauriti in cata­clismele stelare care explodeaza de miliarde de ani prin acest univers. Dupa cat se pare, numai aici, in acest unic loc, acesti atomi s-au inlantuit in molecule speciale si au evoluat intr-o fiinta inteligenta, capabila sa puna intrebarea "Suntem sin­guri?"

Oamenii de pe Pamant au inceput sa caute tovarasi cos­mici mai intai construind telescoape cu care au putut sa vada planetele vecine din imediata apropiere. Mai tarziu, cand tehnologia lor a atins un nivel de dezvoltare mai ridicat, au trimis spre aceste alte planete nave spatiale robot sofisticate pentru a le cerceta si a constata daca exista sau nu semne de viata organica. Aceste explorari au dovedit ca pe nici unul din corpurile ceresti din sistemul nostru solar nu a existat vreo­data viata inteligenta. Daca exista cineva undeva prin univers, au concluzionat oamenii de stiinta, vreo specie similara cu care am putea comunica la un moment dat, aceasta trebuie gasita dincolo de vidul care desparte sistemul nostru solar de toate celelalte stele.

La sfarsitul secolului XX, conform sistemului de masurare a timpului folosit de oameni, marile antene ale Pamantului au inceput sa cerceteze cerul in cautare de semnale coerente, pentru a stabili daca exista posibilitatea ca vreo alta fiinta inteligenta sa ne trimita un mesaj radio. Cercetarea a con­tinuat timp de peste o suta de ani, intensificandu-se in zilele de glorie ale stiintei internationale de la inceputul secolului XXI si slabind mai tarziu, in ultimele decenii ale aceluiasi secol, dupa ce al patrulea set separat de tehnici de ascultare sistematica nu a reusit nici el sa localizeze vreun semnal extraterestru.

Pana in anul 2130, cand a fost prima data identificat ciu­datul obiect cilindric care se apropia repede de sistemul nos­tru solar, din intinderile spatiului interstelar, majoritatea oamenilor prudenti hotarasera ca in univers nu prea exista viata si ca fiintele inteligente, daca intr-adevar exista si in alta parte in afara de Pamant, sunt extrem de rare. "Cum altfel am putea explica lipsa de rezultate pozitive a tuturor eforturilor noastre de cercetare extraterestra atenta din ultimul secol?" argumentau oamenii de stiinta.

De aceea, Pamantul a ramas uluit cand, la o examinare mai atenta, obiectul care intra in sistemul nostru solar in 2130 a fost identificat fara nici un dubiu drept un artefact de origine extraterestra. Iata dovada de netagaduit ca exista inteligenta avansata, sau cel putin ca existase in vreo epoca anterioara, in alta parte a universului. Cand o misiune aflata in spatiu a fost abatuta din drum pentru a se intalni cu obiec­tul cilindric lipsit de stralucire, care s-a dovedit a avea dimensiuni mai mari decat cele mai mari orase de pe Pamant, cosmonautii misiunii s-au confruntat cu mister dupa mister. Insa ei nu au putut raspunde la unele dintre intrebarile fun­damentale legate de enigmatica nava extraterestra. Intrusul venit din stele nu a furnizat nici un indiciu clar privitor la originea sau scopul sau.

Acel prim grup de exploratori umani nu numai ca au catalogat minunile Ramei (nume ales pentru uriasul obiect cilindric inainte de a se sti ca era un artefact extraterestru), dar i-au explorat si interiorul, intocmind o harta a lui. Dupa ce echipa de explorare a parasit Rama si nava extraterestra a disparut ocolind Soarele, indepartandu-se de sistemul solar pe o traiectorie hiperbolica, oamenii de stiinta au analizat amanuntit toate datele care fusesera adunate in timpul misiu­nii. Toata lumea a confirmat faptul ca vizitatorii umani ai Ramei nu i-au intalnit pe adevaratii creatori ai misterioasei nave spatiale. Totusi, analiza atenta de dupa zbor a dezvaluit un principiu imposibil de ignorat al tehnicii ramane bazate pe redundanta. Fiecare sistem si subsistem vital al vehiculului avea cate doua modalitati alternative, de rezerva. Ramanii proiectasera totul in triplu. Oamenii de stiinta au considerat ca exista probabilitatea ca in scurt timp sa apara alte doua nave similare.

In anii imediat urmatori vizitei din 2130 a Ramei I, pamantenii erau plini de asteptari. Savantii si politicienii deopotriva afirmau ca a inceput o noua epoca in istoria omenirii. Agentia Spatiala Internationala (ASI), impreuna cu Consiliul Guvernelor (COG), au elaborat proceduri minutioase de abordare a viitoarei vizite a ramanilor. Toate telescoapele au fost atintite spre cer, concurand intre ele pentru onoarea de a fi primul care localizeaza urmatoarea nava spatiala Rama. Dar    n-au mai fost semnalate astfel de aparitii.

In a doua jumatate a deceniului 2131-2140, explozia economica alimentata partial, in ultimele ei stadii, de reacti­ile din toata lumea fata de Rama, s-a intrerupt brusc. Ome­nirea s-a cufundat in cea mai adanca depresiune din istoria sa, cunoscuta ca Marele Haos, insotita de anarhie si saracie pe scara larga. Intreaga activitate de cercetare stiintifica a fost abandonata in timpul acestei epoci triste si, dupa mai multe decenii in care s-a acordat atentie problemelor terestre, oamenii de pe Pamant aproape ca au uitat de inexplicabilul oaspete venit din stele.

In anul 2200, in sistemul solar a sosit un al doilea intrus cilindric. Cetatenii Pamantului au scos de la naftalina vechile proceduri puse la punct dupa plecarea primei nave Rama si s-au pregatit in vederea unui rendez-vous cu Rama II. Pentru misiune a fost pregatit un echipaj de douasprezece persoane. Curand dupa rendez-vous, cei doisprezece au declarat ca cea de-a doua nava spatiala Rama era aproape similara cu prede­cesoarea ei. Oamenii s-au confruntat cu noi mistere si minuni, inclusiv cateva fiinte extraterestre, dar tot n-au putut raspunde la intrebarile legate de originea si scopul Ramei.

Trei decese ciudate in sanul echipajului au creat o mare ingrijorare pe Pamant, unde toate aspectele misiunii istorice erau urmarite la televizor. Cand uriasul cilindru a efectuat o manevra neasteptata care l-a plasat pe o traiectorie de colizi­une cu Pamantul, ingrijorarea s-a preschimbat in panica si teama. Conducatorii lumii au concluzionat cu retinere ca, in absenta altor informatii, nu au de ales: trebuie sa presupuna ca Rama II e ostila. Nu puteau permite ca nava extraterestra sa loveasca Pamantul sau sa vina suficient de aproape pentru a-si pune in actiune eventualele arme. Trebuia luata decizia de dis­trugere a Ramei II cat timp se mai afla la o distanta sigura.

Echipa de explorare a primit ordin sa se intoarca acasa, dar trei dintre membrii ei, doi barbati si o femeie, se mai aflau inca la bordul Ramei II cand nava extraterestra a evitat atacul nuclear lansat de pe Pamant. Rama a facut o manevra de dis­tantare de ostilul Pamant si s-a indepartat cu viteza mare de sistemul solar, ducand cu ea atat propriile secrete intacte cat si pe cei trei pasageri umani.

Rama II a avut nevoie de treisprezece ani de calatorie cu viteze apropiate de cea a luminii pentru a ajunge din vecina­tatea Pamantului la destinatia sa, un urias complex tehnic numit Baza de Tranzit, localizat pe o orbita indepartata a stelei Sirius. Celor trei oameni de la bordul cilindrului urias li s-au adaugat cinci copii, devenind astfel o familie. In timp ce investiga minunatiile din caminul ei spatial, familia a reintal­nit speciile extraterestre pe care le cunoscuse anterior. Totusi, la vremea cand au ajuns la Baza de Tranzit, oamenii aveau deja convingerea ca acesti extraterestri erau, ca si ei, doar pasageri pe Rama.

Familia de oameni a stat la Baza de Tranzit ceva mai mult de un an. In acest timp, nava spatiala Rama a fost reno­vata si utilata pentru a treia si ultima sa calatorie spre sistemul solar. Familia a aflat de la Vultur, o creatie nonbiologica a Inteligentei de la Baza de Tranzit, ca scopul seriei de nave spatiale Rama era sa obtina si sa catalogheze cat mai multe informatii cu putinta despre calatorii spatiali din galaxie. Vulturul, care avea cap, cioc si ochi de vultur, plus corp de om, i-a mai informat ca ultima nava spatiala din serie, Rama III, avea sa contina un habitat terestru proiectat cu migala, care putea sa gazduiasca doua mii de oameni.

De la Baza de Tranzit a fost transmis pe Pamant un mesaj video prin care era anuntata iminenta intoarcere a celei de a treia nave spatiale Rama. In acest mesaj se explica faptul ca o specie extraterestra avansata doreste sa observe si sa studieze activitatea umana de-a lungul unei perioade de timp extinse si se solicita ca doua mii de oameni reprezentativi sa fie trimisi pentru a se intalni cu Rama III pe orbita planetei Marte.

Rama III a parcurs drumul de la Sirius la sistemul solar cu o viteza mai mare decat jumatate din viteza luminii. In interiorul navei dormeau, in capsule speciale, aproape toti membrii familiei de oameni care se aflase la Baza de Tranzit. Pe orbita lui Marte, aceasta familie i-a intampinat pe ceilalti oameni veniti de pe Pamant si habitatul virgin din interiorul Ramei a fost repede colonizat. Colonia rezultata, numita Noul Eden, era complet imprejmuita si separata prin ziduri groase de restul navei extraterestre.

Aproape imediat, Rama III a accelerat din nou pana la viteze apropiate de cea a luminii, tasnind din sistemul solar in directia stelei galbene Tau Ceti. Au trecut trei ani fara vreo interventie exterioara in treburile oamenilor. Cetatenii Noului Eden s-au implicat atat de mult in noua lor viata de zi cu zi incat abia daca dadeau atentie universului exterior coloniei lor.

Cand o serie de crize au subrezit democratia din paradi­sul creat pentru oameni de catre ramani, un magnat oportunist a pus mana pe putere in colonie si a inceput sa suprime fara mila pe oricine i s-a opus. La aceasta vreme, unul din explo­ratorii initiali ai Ramei II a fugit din Noul Eden, luand con­tact, in cele din urma, cu doua specii extraterestre simbiotice care traiau in habitatul alaturat imprejmuit. Sotia lui a ramas in colonie si a incercat, fara succes, sa joace rolul de constiinta a comunitatii. Dupa cateva luni a fost inchisa, con­damnata pentru tradare si, in cele din urma, programata pen­tru executie.

In timp ce conditiile de trai si cele ambientale din interi­orul Ramei continuau sa se deterioreze, trupe de oameni au invadat zona locuita adiacenta din Semicilindrul Nordic al Ramei si s-au angajat intr-un razboi de anihilare a celor doua specii simbiotice. Intre timp, misteriosii ramani, cunoscuti doar prin creatiile lor tehnice, si-au continuat observarea amanuntita de la distanta, constienti ca era numai o problema de timp ca oamenii sa intre in contact cu specia avansata care popula regiunea de la sudul Marii Cilindrice

Evadarea

1

- Nicole.

La inceput, glasul moale, metalic parea sa faca parte din visul ei. Dar cand isi auzi numele repetat, ceva mai tare, Nicole se trezi tresarind.

O strabatu un val de teama intensa. Au venit dupa mine, isi spuse ea imediat. E dimineata. Am sa mor in cateva ore.

Inspira incet, profund, si incerca sa-si domoleasca panica tot mai intensa. Cateva secunde mai tarziu, deschise ochii. In celula ei era bezna totala. Nedumerita, Nicole se uita in jur dupa persoana care o strigase.

- Suntem aici, pe patul tau, langa urechea ta dreapta, spuse glasul foarte incet. Ne-a trimis Richard sa te ajutam sa evadezi dar trebuie sa ne miscam repede.

Pret de o clipa, Nicole se gandi ca probabil mai visa inca. Apoi auzi un al doilea glas, foarte asemanator cu primul, dar totusi distinct.

- Intoarce-te pe partea dreapta si ne vom lumina. Nicole se intoarse. Pe pat, langa capul ei stateau doua siluete micute, nu mai inalte de opt-zece centimetri, fiecare in forma de femeie. Straluceau momentan de la o sursa de lumina interna. Una avea parul scurt si era imbracata in armura de cavaler european din secolul al XV-lea. A doua silueta purta pe cap o coroana si avea rochia ampla si plisata a unei regine medievale.

- Eu sunt Ioana d'Arc, spuse prima silueta.

- Iar eu sunt Eleanor de Aquitania.

Nicole rase nervos si se uita uluita la cele doua figurine. Cateva secunde mai tarziu, cand luminile interne ale robotilor se stinsera, Nicole isi revenise suficient ca sa vorbeasca.

- Asadar, Richard v-a trimis sa ma ajutati sa evadez? intreba ea in soapta. Si cum propuneti sa fac?

- Am sabotat deja sistemul de monitorizare, spuse cu mandrie micuta Ioana. Si am reprogramat un biot Garcia Ar trebui sa fie aici in cateva minute ca sa-ti dea drumul afara.

- Avem un plan de evadare de baza si mai multe planuri pentru situatii neprevazute, adauga Eleanor. Richard a lucrat luni intregi la ele - chiar de cand ne-a terminat pe noi.

Nicole rase din nou. Era inca inmarmurita.

- Serios? Si pot sa intreb unde e in clipa de fata sotul meu cel genial?

- Richard este in vechiul vostru adapost de sub New York, raspunse Ioana. Ne-a spus sa-ti spunem ca acolo nu s-a schimbat nimic. Ne urmareste miscarile cu o baliza de navi­gatie In treacat fie spus, Richard iti trimite iubirea lui. Nu a uitat

- Stai linistita o clipa, te rog, o intrerupse Eleanor cand Nicole se scarpina automat la senzatia de gadilatura din spatele urechii drepte. Iti fixez chiar acum baliza ta personala si pentru mine e foarte grea.

Cateva momente mai tarziu, Nicole atinse micutul instru­ment amplasat langa urechea ei si clatina din cap.

- El ne si aude? intreba ea.

- Richard a hotarat sa nu riscam transmisii vocale, raspunse Eleanor. Nakamura le-ar putea intercepta cu mare usurinta Totusi, ne va monitoriza locatia fizica.

- Acum poti sa te ridici si sa te imbraci, spuse Ioana. Vrem sa fii gata cand soseste Garcia.

Minunile nu vor inceta niciodata? se gandi Nicole in timp ce se spala pe fata in ligheanul primitiv, pe intuneric. Pret de cateva secunde isi imagina ca s-ar fi putut ca robotii cei doi sa faca parte din vreun complot inteligent al lui Nakamura si ca ea urmeaza sa fie ucisa in timp ce incerca sa evadeze. Imposibil, isi spuse ea cateva clipe mai tarziu. Chiar daca unul din acolitii lui Nakamura ar putea crea roboti ca acestia, numai Richard stie despre mine destul ca sa faca o Ioana d'Arc si o Eleanor de Aquitania si, oricum, ce con­teaza daca sunt omorata in timp ce evadez? Electrocutarea mea este programata pentru ora opt, in dimineata asta.

In afara celulei se auzi zgomotul facut de un robot care se apropia. Nicole se incorda, inca neconvinsa in totalitate ca cei doi prieteni micuti ai ei chiar ii spun adevarul.

- Asaza-te la loc pe pat, ca Eleanor si cu mine sa putem intra in buzunarele tale, spuse Ioana langa ea.

Nicole simti cum cei doi roboti se catara pe partea din fata a fustei ei. Zambi. Esti uimitor, Richard, se gandi ea. Iar eu sunt teribil de fericita ca esti inca in viata.

Biotul Garcia ducea o lanterna. Pasi in celula lui Nicole cu un aer autoritar.

- Veniti cu mine, doamna Wakefield, spuse el cu glas tare. Am ordin sa va mut in sala de pregatire.

Nicole se inspaimanta din nou. In mod sigur biotul nu se purta prieteneste. Ce-ar fi daca dar nu avu timp sa se gan­deasca. Garcia o conduse pe coridorul din afara celulei ei intr-un ritm rapid. Douazeci de minute mai tarziu trecura amandoi pe langa setul obisnuit de bioti de paza si un ofiter om care comanda, un tanar pe care Nicole nu-l mai vazuse.

- Stai! tipa barbatul din spatele lor tocmai cand Nicole si Garcia erau pe cale sa urce scarile. Nicole ingheta. Ai uitat sa semnezi hartiile de transfer, spuse el, intinzandu-i un docu­ment biotului Garcia.

- Desigur, spuse biotul, trecandu-si numarul de identifi­care pe hartii.

Dupa mai putin de un minut, Nicole se afla in afara casei mari in care statuse inchisa luni intregi. Inspira adanc aerul proaspat si porni dupa Garcia catre Orasul Central.

- Nu! o auzi Nicole pe Eleanor strigand. Noi nu mer­gem cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vant cu lumina in varf. Trebuie sa fugi. E imperativ sa ajungem la Max Puckett acasa inainte sa se crape de ziua.

Inchisoarea era aproape la cinci kilometri departare de ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul ingust intr-un ritm constant, indemnata periodic de unul din cei doi roboti micuti, care urmareau cu grija scurgerea timpului. Nu mai era mult pana la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pamant, unde trecerea de la noapte la zi era treptata, in Noul Eden zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Intr-o clipa era intuneric, in clipa urmatoare soarele artificial se aprindea si isi incepea mini-arcul pe tavanul habitatului coloniei.

- Mai sunt douasprezece minute pana se lumineaza, spuse Ioana cand Nicole ajunse la cararea pentru biciclete care parcurgea ultimii doua sute de metri pana la ferma Puckett.

Nicole era aproape sfarsita, dar continua sa alerge. De doua ori, in timp ce alerga pe domeniul fermei, simtise o durere surda in piept. E clar, nu mai sunt informa, isi zise ea, invinuindu-se ca nu facuse miscare cu regularitate in celula ei. Unde mai pui ca am aproximativ saizeci de ani.

Casa fermei era intunecata. Nicole se opri in veranda, tragandu-si sufletul si cateva secunde mai tarziu usa se deschise.

- Te asteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasa, minimalizand gravitatea situatiei. O imbratisa repede pe Nicole. Urmeaza-ma, spuse el, pornind repede in directia hambarului. Inca nu sunt masini de politie pe drum, adauga el cand ajunsera in hambar. Probabil ca n-au descoperit inca dis­paritia ta. Dar acum e doar o problema de minute.

Puii erau toti tinuti in capatul indepartat al hambarului. Gainile aveau un tarc separat, despartite de cocosi si de restul cladirii. Cand Max si Nicole intrara in tarcul gainilor, se pro­duse o mare agitatie. Pasarile o luara la fuga in toate directi­ile, cloncanind, cotcodacind si batand din aripi. Duhoarea aproape ca o coplesi pe Nicole.

Max zambi.

- Cred ca am uitat ce rau le miroase celorlalti gainatul, spuse el. Eu unul m-am obisnuit cu el. O batu usurel pe Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o masura de protectie in plus si nu cred ca vei simti mirosul de gainat din ascunza­toare.

Max se duse intr-un colt al tarcului, dadu la o parte din drum cateva gaini si se lasa in genunchi.

- Cand au aparut prima data roboteii aia ciudati ai lui Richard, spuse el dand la o parte fanul si hrana pasarilor, nu ma puteam hotari unde sa-ti fac ascunzatoarea. Apoi m-am gandit la locul asta. Sper din toata inima ca am avut dreptate.

Max trase cateva scanduri, dand la iveala o gaura drept­unghiulara din podeaua hambarului, ii facu semn lui Nicole sa-l urmeze si apoi intra taras in gaura. Inaintara amandoi de-a busilea pe pamantul batatorit. Coridorul, care mergea cativa metri paralel cu podeaua hambarului si apoi o lua in jos intr-un unghi abrupt, era extrem de ingust. Nicole se tot lovea de Max, aflat in fata ei si de tavanul si peretii de pamant. Singura lumina provenea de la mica lanterna pe care o ducea Max in mana dreapta. Dupa cincisprezece metri, micul tunel dadu intr-un spatiu intunecat. Max lasa cu grija in jos scara de franghie, apoi se intoarse ca s-o ajute pe Nicole sa coboare.

Cateva secunde mai tarziu erau amandoi in mijlocul incaperii; Max se intinse si aprinse o lumina electrica solitara.

- Nu-i un palat, spuse el in timp ce Nicole se uita in jur, dar presupun ca e o priveliste mai buna decat inchisoarea aia a ta.

In camera era un pat, un fotoliu, doua rafturi pline cu mancare, alt raft cu discuri-carti electronice, cateva haine atarnate intr-un dulap deschis, articole elementare de toaleta, un bidon mare cu apa care trebuie ca abia incapuse prin tunel, iar in coltul indepartat o latrina adanca, patrata.

- Toate astea le-ai facut singur? intreba Nicole.

- Da, raspunse Max. Noaptea timp de mai multe sap­tamani. N-am indraznit sa chem pe nimeni sa ma ajute.

Nicole era induiosata.

- Cum am sa pot vreodata sa-ti multumesc? spuse ea.

- Nu te lasa prinsa, ranji Max. Nici eu nu vreau sa mor Oh, apropo, adauga el, intinzandu-i lui Nicole un citi­tor electronic in care putea introduce discurile-carti, sper ca materialul de citit e in regula. Manualele despre cresterea por­cilor si pasarilor nu sunt totuna cu romanele tatalui tau, dar n-am vrut sa atrag prea mult atentia ducandu-ma la librarie.

Nicole traversa camera si il saruta pe obraz.

- Max, esti un prieten minunat. Nu-mi imaginez cum ai

- Afara s-a luminat de-acum, interveni Ioana d'Arc din buzunarul lui Nicole. Conform programului stabilit, suntem in intarziere. Domnule Puckett, trebuie sa inspectam ruta de iesire inainte sa ne parasiti.

- Rahat! exclama Max. Uite ca iar primesc ordine de la un robot nu mai mare decat o tigara. Le scoase pe Ioana si pe Eleanor din buzunarele lui Nicole si le puse pe raftul de sus, in spatele unei conserve de mazare. Vedeti usita aia? In partea cealalta este o teava Iese chiar dincolo de troaca porcilor Ce-ar fi sa verificati?

In cele cateva minute cat robotii erau plecati, Max ii explica lui Nicole situatia.

- Politia te va cauta peste tot, spuse el. Mai ales aici, pentru ca se stie ca sunt un prieten de-al familiei. Asa ca am sa sigilez intrarea in ascunzatoarea ta. Ai aici tot ce-ti trebuie pentru cel putin cateva saptamani. Robotii pot intra si iesi fara probleme, daca nu cumva ii mananca porcii, continua Max razand. Ei vor fi singurul tau contact cu lumea de afara. Iti vor da de stire cand e timpul sa treci la faza a doua a planului nos­tru de evadare.

- Deci n-am sa te mai vad? intreba Nicole.

- Nu, cel putin cateva saptamani. E prea periculos Si inca ceva, daca politia e pe aici, am sa-ti intrerup lumina. Asta va fi semnalul ca sa stai deosebit de linistita.

Eleanor de Aquitania se intorsese si statea pe raft langa conserva de mazare.

- Ruta noastra de iesire este excelenta, anunta ea. Ioana a plecat pentru cateva zile. Intentioneaza sa paraseasca habi­tatul si sa comunice cu Richard.

- Acum trebuie sa plec si eu, ii spuse Max lui Nicole. Dar nu inainte sa-ti mai spun ceva, prietena Dupa cum pro­babil stii, toata viata mea am fost un afurisit de cinic. Nu m-au impresionat multi oameni. Insa tu m-ai convins ca poate unii dintre noi le suntem superiori gainilor si porcilor. Max zambi. Nu multi dintre noi, adauga repede, dar cel putin unii.

- Iti multumesc, Max, spuse Nicole.

Max se duse la scara. Inainte sa inceapa sa urce, se intoarse si-i facu cu mana.

Nicole se aseza pe fotoliu si inspira adanc. Dupa zgo­motele venite din directia tunelului, presupuse corect ca Max astupa intrarea in ascunzatoarea ei punand direct peste gaura sacii mari cu hrana pentru pasari.

Bun, acum ce se intamplat se intreba Nicole. Isi dadu seama ca, in cele cinci zile de la incheierea procesului, se gandise la foarte putine lucruri in afara de apropiata ei moarte. Fara teama executiei iminente care sa-i structureze gandurile, putea sa-si lase mintea sa zboare liber.

Se gandi mai intai la Richard, sotul si partenerul ei de care era despartita de aproape doi ani. Isi aminti cu intensitate ultima lor noapte impreuna, o oribila noapte a vrajitoarelor marcata de crima si distrugere, care incepuse intr-o nota opti­mista cu casatoria fiicei ei Ellie cu doctorul Robert Turner. Richard era convins ca si noi suntem luati in vizor si sortiti mortii, isi aminti ea. Si probabil avea dreptate pentru ca el a evadat, ei l-au declarat dusman si un timp m-au lasat in pace.

Asezata pe singurul fotoliu din camera subterana, simti ca o doare inima de dorul tovarasiei sotului ei. Nicole zambi printre cele cateva lacrimi care insotira montajul amintirilor ce-i defilau prin minte. Se revazu in adapostul avianilor din Rama II, ani si ani in urma, captiva temporara a creaturilor cu infatisare de pasare si limbaj alcatuit din sporovaieli si tipete. Richard o gasise acolo. Isi riscase viata pentru a se intoarce in New York ca sa afle daca Nicole mai traieste. Daca n-ar fi venit Richard, ea ar fi ramas izolata in New York pe vecie.

Richard si Nicole devenisera amanti in timpul perioadei in care se chinuiau sa-si dea seama cum sa traverseze Marea Cilindrica pentru a se intoarce la colegii lor cosmonauti de pe nava spatiala Newton. Nicole se simti si surprinsa, si amuza­ta de puternica emotie cauzata de rememorarea primelor lor zile de dragoste. Am supravietuit impreuna atacului cu proiectile nucleare. Am supravietuit chiar si tentativei mele aiurite de a produce variatii genetice la odraslele noastre.

Nicole se infiora la amintirea propriei naivitati de demult. M-ai iertat, Richard, si poate ca nu ti-a fost usor. Si apoi, la Baza de Tranzit in timpul sedintelor noastre de proiectare cu Vulturul, ne-am apropiat si mai mult.

Ce era de fapt Vulturul? murmura Nicole, schimbandu-si cursul gandurilor. Si cine l-a creat? Avea in minte imaginea vie a bizarei creaturi care fusese singurul lor contact cat timp se aflasera la Baza de Tranzit pe durata reamenajarii navei spatiale Rama. Fiinta extraterestra cu chip de vultur si corp similar cu al omului ii informase ca reprezinta un progres in domeniul inteligentei artificiale, fiind special proiectat pentru rolul de tovaras pentru oameni. Avea ochi incredibili, aproape mistici, isi aminti Nicole. Si o privire la fel de in­tensa ca a lui Omeh.

Strabunicul ei Omeh purta roba verde de saman al tribu­lui senufo cand venise s-o vada pe Nicole in Roma cu doua saptamani inaintea lansarii navei spatiale Newton. Nicole il mai intalnise de doua ori pe Omeh, in satul natal al mamei ei aflat pe Coasta de Fildes, o data in timpul ceremoniei Poro cand Nicole avea sapte ani si apoi, trei ani mai tarziu, la inmormantarea mamei ei. In timpul acestor scurte intalniri, Omeh incepuse sa o pregateasca pe Nicole pentru ceea ce batranul saman o asigurase ca va fi o viata extraordinara. Omeh fusese cel care sustinuse cu tarie ca Nicole era, intr-adevar, femeia despre care cronicile senufo prezisesera ca va imprastia samanta tribului lor "chiar pana la stele".

Omeh, Vulturul, chiar si Richard, se gandi Nicole. Asta da, grup! Fata lui Henry, print de Wales se alatura celor trei si, pret de o clipa, Nicole isi aminti intensitatea pasionala a scurtei lor povesti de dragoste petrecuta la scurt timp dupa ce ea cucerise medalia olimpica de aur. Se cutremura, retraind durerea respingerii. Insa fara Henry, isi reaminti siesi, n-ar fi existat Genevieve. Retraind in amintire iubirea pe care o impartasise cu fiica ei pe Pamant, arunca o privire intampla­toare spre raftul cu discuri-carti electronice. Se ridica brusc, se duse la raft si incepu sa citeasca titlurile. Intr-adevar, Max ii lasase cateva manuale despre cresterea gainilor si porcilor. Dar asta nu era tot. Se parea ca-i daduse intreaga lui biblio­teca particulara.

Nicole zambi, scoase o carte de basme si o introduse in cititor. "Rasfoi" paginile si se opri la basmul cu Frumoasa Adormita. Cand citi cu glas tare "si au trait fericiti pana la adanci batraneti", Nicole avu inca o amintire extrem de vie -se vazu la sase sau sapte ani, stand in poala tatalui ei, in casa din suburbia pariziana Chilly-Mazarin.

Cand eram mica tanjeam sa fiu printesa si sa traiesc fericita pana la adanci batraneti, se gandi ea. Pe atunci n-aveam de unde sa stiu ca viata mea va face chiar si basmele sa para ceva banal.

Puse la loc pe raft discul-carte si se intoarse pe fotoliu. Si acum, isi spuse trecand absenta in revista camera, cand cre­deam ca aceasta viata incredibila s-a sfarsit, se pare ca mi s-au dat cel putin cateva zile in plus.

Se gandi din nou la Richard si dorul intens de a-l vedea reveni. Noi doi am impartit multe, Richard al meu. Sper sa-ti simt atingerea, sa-ti aud rasul, sa-ti vad chipul. Dar daca nu, voi incerca sa nu ma plang. Viata mea si-a capatat deja portia de miracole.

2

Eleanor Wakefield Turner ajunse la marea sala publica din Orasul Central la sapte treizeci dimineata. Desi executia era programata sa aiba loc abia la opt, pe scaunele din fata se adunasera deja vreo de treizeci de persoane, majoritatea stand tacute. O echipa de televiziune se invartea in jurul scaunului electric de pe scena. Executia urma sa fie transmisa in direct, dar politistii din aula asteptau totusi sa se umple sala, deoarece guvernul ii incurajase pe cetatenii Noului Eden sa asiste personal la moartea fostului lor guvernator.

In seara precedenta, Ellie avusese o mica cearta cu sotul ei, Robert Turner.

- Ellie, scuteste-te de durerea asta, ii spusese el cand il anuntase ca intentioneaza sa asiste la executie. Faptul de a-ti vedea mama pentru ultima data nu poate sa merite groaza de a o urmari murind.

Insa Ellie stia ceva ce Robert nu stia. In timp ce-si ocupa locul in aula, Ellie incerca sa-si controleze sentimentele puternice. Pe chipul meu nu trebuie sa se vada nimic, isi spuse ea, nici in limbajul trupului meu. Nici cel mai mic indi­ciu. Nimeni nu trebuie sa banuiasca faptul ca stiu ceva despre evadare. Mai multe perechi de ochi se intoarsera brusc sa se uite la ea. Ellie simti ca i se strange inima, apoi isi dadu seama ca cineva o recunoscuse si ca era intru totul firesc sa fie privita cu curiozitate.

Ellie se intalnise prima data cu roboteii tatalui ei, Ioana d'Arc si Eleanor de Aquitania, doar cu sase saptamani in urma, pe cand se afla in afara habitatului principal, in satul Avalon aflat in carantina, ajutandu-si sotul, care era medic, sa ingrijeasca pacientii condamnati de retrovirusul RV-41 din corpul lor. Ellie tocmai se intorcea dintr-o vizita placuta si incurajatoare la prietena si fosta ei profesoara, Eponine. Mergea pe ulita murdara, asteptandu-se in orice clipa sa-l vada pe Robert cand, dintr-o data, isi auzise numele strigat de doua glasuri ciudate. Cercetase zona din jurul ei si, in sfarsit, localizase perechea de figurine micute de pe acoperisul unei cladiri din vecinatate.

Traversase ulita ca sa-i vada si sa-i auda mai bine pe roboti, iar Ioana si Eleanor o informasera ca tatal ei, Richard, era inca in viata. Dupa ce-si revenise din socul initial, Ellie incepuse sa le puna intrebari. Se convinsese repede ca Ioana si Eleanor spuneau adevarul; totusi, inainte sa afle pentru ce trimisese tatal ei robotii, il vazuse pe sotul ei aparand in departare. Figurinele de pe acoperis ii spusesera atunci, in graba, ca vor reveni curand. De asemenea, o atentionasera sa nu povesteasca nimanui de existenta lor, nici macar lui Robert, cel putin deocamdata.

Ellie se bucurase nespus ca tatal ei traia. Ii fusese aproape imposibil sa tina vestea sub tacere, desi era perfect constienta de semnificatia politica a informatiei pe care o detinea. Cand, peste aproape doua saptamani, fusese din nou abordata de robotei in Avalon, avea pregatit un torent de intrebari. Totusi, pentru acea ocazie Ioana si Eleanor fusesera programate sa discute alt subiect - o posibila tentativa de a o scoate pe Nicole din inchisoare. Cu acest al doilea prilej, roboteii ii spusesera lui Ellie ca Richard stia foarte bine ca o astfel de evadare era o actiune primejdioasa.

- N-am fi recurs niciodata la asta, daca executia mamei tale n-ar fi fost absolut sigura, ii spusese Ioana. Dar daca nu ne pregatim din timp, s-ar putea sa nu existe posibilitatea unei evadari de ultim moment.

- Cum pot fi de ajutor? intrebase Ellie.

Ioana si Eleanor ii inmanasera o foaie de hartie pe care se afla o lista de articole incluzand mancare, apa si imbra­caminte. Ellie se infiorase cand recunoscuse scrisul tatalui ei.

- Ascunde lucrurile astea in locul insemnat aici, ii spu­sese robotul Eleanor, dandu-i o harta. In cel mult zece zile incepand de azi.

Peste cateva clipe aparuse in zare un colonist si cei doi roboti disparusera.

In harta gasise un scurt bilet de la tatal ei.

"Scumpa mea Ellie, imi cer scuze pentru concizie. Eu sunt in siguranta si sanatos, dar profund ingrijorat in legatura cu mama ta. Te rog fierbinte sa aduni aceste articole si sa le duci la locul indicat din Platoul Central. Daca nu poti sa indeplinesti singura sarcina, te rog sa-ti limitezi sprijinul la o singura persoana. Si asigura-te ca cea pe care o alegi ii este la fel de loiala si devotata lui Nicole ca noi. Te iubesc."

Ellie hotarase pe loc ca va avea nevoie de ajutor. Dar pe cine sa aleaga drept complice? Sotul ei, Robert, era o alegere proasta din doua motive. In primul rand, el afirmase deja cu tarie ca spitalul din Noul Eden si pacientii lui au prioritate mai mare decat orice sentimente politice pe care le-ar fi putut nutri. In al doilea rand, oricine era prins ajutand-o pe Nicole sa evadeze avea sa fie in mod sigur executat. Daca Ellie l-ar fi implicat pe Robert in planul de evadare, fiica lor, Nicole ar fi putut ramane fara ambii parinti.

S-o ia pe Nai Watanabe? Loialitatea ei era mai presus de orice indoiala, dar Nai era o mama singura cu doi fii gemeni in varsta de patru ani. Nu era cinstit sa-i ceara sa-si asume riscul. Singura alegere rezonabila ramanea Eponine. Iar Eponine ii alungase imediat temerile. "Bineinteles ca am sa te ajut", spusese ea pe loc. "Eu n-am nimic de pierdut. Dupa spusele sotului tau, acest RV-41 o sa ma omoare oricum intr-un an sau doi".

Eponine si Ellie adunasera pe ascuns articolele necesare, cate unul o data, intr-un interval de o saptamana. Le inveli­sera bine intr-un cearceaf mic si le ascunsesera in coltul camerei vesnic in dezordine a lui Eponine. La data stabilita, Ellie semnase pentru iesirea din Noul Eden si pornise spre Avalon, chipurile pentru a "monitoriza cu grija", pe parcursul a douasprezece ore pline, datele biometrice ale lui Eponine. De fapt, ii fusese mai greu sa-i explice lui Robert de ce vrea sa-si petreaca noaptea la Eponine decat sa-i convinga pe sin­gurul paznic om si pe biotul Garcia de la iesirea habitatului de legitimitatea nevoii ei de a ramane peste noapte afara.

Chiar dupa miezul noptii, Ellie si Eponine luasera cearceaful greu si se furisasera cu precautie pe strazile din Avalon. Avand mare grija sa evite biotii mobili pe care politia lui Nakamura ii folosea drept patrule in micul sat pe timpul noptii, cele doua femei se strecurasera pe la periferia asezarii si ajunsesera in Platoul Central. Mai mersesera apoi cativa kilometri si depozitasera balotul in locul stabilit. In fata camerei lui Eponine le abordase un biot Tiasso care le intre­base de ce hoinaresc la o asa ora absurda, chiar inainte de lumina artificiala a zilei.

- Femeia asta are RV-41, spusese repede Ellie, sesizand teama care o cuprinsese pe prietena ei. Este una dintre pacien­tele sotului meu Avea dureri mari si nu putea sa doarma, asa ca ne-am gandit ca o plimbare matinala ar putea s-o ajute Acum, daca vrei sa ne scuzi

Tiasso le lasase sa treaca. Ellie si Eponine fusesera atat de inspaimantate incat nici una nu mai scosese un cuvant timp de zece minute.

Ellie nu-i mai vazuse pe roboti. N-avea idee daca se incercase sau nu evadarea propriu-zisa. Pe masura ce se apropia ora executiei mamei ei si locurile din sala incepura sa se ocupe, simtea ca inima incepe sa-i bata cu furie. Si daca nu s-a intamplat nimic? se gandi ea. Si daca mama chiar o sa moara peste douazeci de minute?

Ellie se uita la scena. Un panou inalt de doi metri, cu aparatura electronica, de un cenusiu metalic, statea alaturi de scaun. Pe scena mai exista un singur alt obiect, un ceas digi­tal care in acel moment arata 0742. Ellie se uita la scaun. De partea superioara a spetezei atarna o gluga care avea sa fie trasa pe capul victimei. Ellie se cutremura si se lupta sa-si invinga greata. Ce barbar! isi spuse. Cum poate o specie care se considera avansata sa tolereze genul asta de spectacol infiorator?

Mintea ei tocmai alunga imaginile executiei cand simti o atingere pe umar. Ellie se intoarse. Un politist masiv, incrun­tat se apleca spre ea.

- Sunteti Eleanor Wakefield Turner? intreba el. Ellie era atat de speriata incat abia putu sa raspunda.

- Da.

- Vreti sa veniti cu mine, va rog? Trebuie sa va pun cateva intrebari.

Ellie isi facu loc pe langa trei oameni din randul ei si iesi pe interval cu picioarele tremurand. Ceva a mers prost, se gandi ea. Evadarea a fost impiedicata. Au gasit lucrurile ascunse si stiu, cumva, ca sunt implicata.

Politistul o duse intr-o mica sala de conferinta aflata pe partea laterala a aulei.

- Doamna Turner, eu sunt capitanul Franz Bauer, spuse el. Sarcina mea este sa ma ocup de cadavrul mamei dum­neavoastra, dupa executie. Fireste, noi am aranjat cu antre­prenorul de pompe funebre obisnuita incinerare. Totusi in acest punct capitanul Bauer se opri, de parca isi alegea cu mare grija cuvintele, avand in vedere serviciile pe care mama dumneavoastra le-a adus in trecut coloniei, m-am gandit ca poate dumneavoastra sau un alt membru al familiei ati vrea sa va ingrijiti de ultimele demersuri.

- Da, desigur, domnule capitan, raspunse Ellie, extrem de usurata. Cu siguranta. Va multumesc foarte mult, adauga ea repede.

- Asta e tot, doamna Turner. Va puteti intoarce in aula. Ellie se ridica si descoperi ca inca mai tremura. Puse o mana pe birou, in fata capitanului Bauer.

- Domnule?

- Da?

- Ar fi posibil sa o vad pe mama mea, intre patru ochi, doar o clipa inainte de a?

Politistul o studie pe indelete.

- Nu cred, spuse el, dar am sa intreb.

- Va multumesc foarte

Ellie fu intrerupta de taraitul telefonului. Intarzie sa iasa din sala de conferinte suficient de mult pentru a vedea expre­sia socata a fetei capitanului Bauer.

- Esti absolut sigur? il auzi ea spunand in timp ce iesea din sala.

Multimea devenea tot mai nelinistita. Marele ceas digital de pe scena afisa 0836.

- Haide, haide! bombani barbatul din spatele lui Ellie. Sa-i dam drumul o data!

Mama a evadat. Sunt sigura, isi spuse Ellie cu bucurie. Se stradui sa ramana calma. De asta totul e atat de confuz aici.

La opt si cinci minute capitanul Bauer informase pe toata lumea ca "activitatile" vor fi intarziate "cateva minute", dar in ultima jumatate de ora nu se mai facusera alte anunturi. In randul din fata lui Ellie circula zvonul ca extraterestrii au ajutat-o pe Nicole sa evadeze din celula.

Unii dadeau deja sa plece cand guvernatorul Macmillan urca pe scena. Arata hartuit si suparat, dar afisa repede zam­betul larg, oficial cand se adresa multimii.

- Doamnelor si domnilor, executia lui Nicole des Jardins Wakefield a fost amanata. Guvernul a descoperit unele mici nereguli in intocmirea documentelor privitoare la cazul ei - nimic cu adevarat important, desigur - dar am con­siderat ca trebuie lamurite mai intai aceste aspecte, astfel incat sa nu se poata pune problema vreunui viciu de forma. Executia va fi reprogramata in viitorul apropiat. Toti cetatenii Noului Eden vor fi pusi la curent cu detaliile.

Ellie ramase pe locul ei pana cand aula se goli aproape de tot. Cand se ridica sa plece, mai ca se astepta sa fie retinuta de politie, dar nimeni nu o opri. Ajunsa afara se abtinu cu greu sa nu strige de bucurie. Mama, mama, se gandi Ellie cu ochii incetosati de lacrimi, ma bucur nespus pentru tine!

Observa brusc ca mai multi oameni se uita la ea. Oare ma dau de gol? se intreba. Infrunta privirile celorlalti cu un zam­bet politicos. Acum vine cea mai mare provocare pentru tine, Ellie. Sub nici o forma nu poti sa te porti ca si cum n-ai fi sur­prinsa.

Ca de obicei, Robert, Ellie si micuta Nicole se oprira in Avalon pentru a face o vizita lui Nai Watanabe si gemenilor dupa terminarea turului saptamanal pe la cei saptezeci si sapte de suferinzi de RV-41 inca ramasi in viata. Era chiar inainte de cina. Galileo si Kepler se jucau pe strada murdara, in fata casei darapanate. La sosirea familiei Turner, cei doi baieti erau prinsi intr-o disputa.

- Ba este! spuse cu aprindere Galileo, in varsta de patru ani.

- Ba nu, raspunse cu mult mai putina patima Kepler. Ellie se apleca asupra gemenilor.

- Baieti, baieti, spuse ea pe un ton prietenos. De ce va certati?

- O, buna ziua, doamna Turner, raspunse Kepler cu un zambet jenat. Nu ne certam. Galileo si cu mine

- Eu spun ca doamna guvernator Wakefield a murit deja, il intrerupse impetuos Galileo. Mi-a spus unul din baietii din centru, care stie. Tatal lui e politist.

Pret de o clipa Ellie fu derutata. Apoi isi dadu seama ca gemenii nu faceau legatura intre Nicole si ea.

- Va aduceti aminte ca doamna guvernator Wakefield e mama mea si bunica micutei Nicole? intreba bland Ellie. Tu si cu Kepler ati intalnit-o de mai multe ori, inainte sa mearga la inchisoare.

Galileo isi increti fruntea si apoi clatina din cap.

- Eu o tin minte asa cred, spuse solemn Kepler. A murit, doamna Turner? adauga el dupa o scurta pauza.

- Nu stim sigur, dar speram ca nu, raspunse Ellie.

Cat pe ce sa-i scape adevarul. Ar fi fost atat de usor sa le spuna acestor copii Insa ar fi fost o greseala. Probabil ca in apropiere era un biot.

In timp ce il imbratisa pe Kepler, Ellie isi aminti intal­nirea intamplatoare cu Max Puckett la supemarketul elec­tronic, in urma cu trei zile. In mijlocul conversatiei obisnuite, Max spusese dintr-o data:

- O, apropo, Ioana si Eleanor sunt bine si m-au rugat sa-ti transmit salutari.

Ellie se emotionase si-i pusese o intrebare de tatonare. Max o ignorase complet. Cateva secunde mai tarziu, tocmai cand Ellie era pe cale sa spuna ceva, aparuse brusc langa ei biotul Garcia care supraveghea magazinul.

- Buna, Ellie. Buna, Robert, spuse din usa Nai Watanabe. Intinse bratele si o lua pe Nicole de la tatal ei. Ce mai faci, frumoasa mea? Nu te-am mai vazut de saptamana trecuta, de la petrecerea de ziua ta.

Adultii intrara in casa. Dupa ce Nai verifica pentru a se asigura ca nu exista prin preajma bioti spioni, se trase mai aproape de Ellie si Robert.

- Aseara politia m-a interogat din nou, le sopti ea pri­etenilor ei. Incep sa cred ca s-ar putea sa fie ceva adevar in zvonul care circula.

- Care zvon? Intreba Ellie. Exista atatea!

- Cel pe care-l vehiculeaza femeile de la fabrica noas­tra, spuse Nai. Una din ele are un frate care e in serviciul spe­cial al lui Nakamura. Intr-o noapte, ametit de bautura, el i-a spus ca in dimineata executiei, cand politia a patruns in celu­la lui Nicole, celula era goala. Un biot Garcia o scosese afara pe semnatura. Ei cred ca este aceeasi Garcia care a fost dis­trusa in explozia din afara fabricii de munitii.

Ellie zambi, dar ochii ei nu spuneau nimic ca raspuns la privirea intensa, intrebatoare a prietenei sale. Dintre toti, toc­mai ei nu pot sa-i spun.

- Politia m-a interogat si pe mine, zise Ellie cu un aer degajat. De mai multe ori. Dupa spusele lor, intrebarile sunt menite sa limpezeasca asa-zisele "nereguli" din cazul mamei. Pana si Katie a avut parte de o vizita a politiei. Saptamana tre­cuta a trecut pe neasteptate pe la noi si a facut observatia ca amanarea executiei mamei a fost cu siguranta ciudata.

Dupa o scurta tacere, Nai zise:

- Fratele prietenei mele spune ca Nakamura banuieste ca la mijloc a fost o conspiratie.

- Asta-i caraghios! raspunse cu dispret Robert. Nicaieri in colonie nu exista o opozitie activa contra guvernului.

Nai se trase si mai aproape de Ellie.

- Tu ce crezi ca s-a intamplat, de fapt? intreba ea in soapta. Crezi ca mama ta chiar a evadat? Sau Nakamura s-a razgandit si o executa pe ascuns ca sa nu devina martira in ochii publicului?

Ellie se uita mai intai la sotul, apoi la prietena ei. Spune-le, spune-le, o indemna un glas launtric. Insa i se impotrivi.

- Habar n-am, Nai. M-am gandit si eu, desigur, la toate posibilitatile pe care le-ai mentionat. Si la alte cateva. Dar n-avem cum sa stim Cu toate ca nu sunt ceea ce s-ar numi o persoana religioasa, ma rog in felul meu ca mama sa fie in siguranta.

Nicole termina caisele uscate si traversa camera pentru a arunca punga la cos. Era aproape plina. Incerca sa comprime gunoiul apasand cu piciorul, dar nivelul ramase aproape acelasi.

Timpul mi se scurge, se gandi ea, trecand mecanic in revista mancarea ramasa pe raft. S-ar putea s-o mai tin asa inca cinci zile. Apoi trebuie sa primesc alte provizii.

Ioana si Eleanor plecasera de patruzeci si opt de ore. Pe parcursul primelor doua saptamani ale sederii lui Nicole in incaperea de sub hambarul lui Max Puckett, unul din cei doi roboti fusese tot timpul cu ea. Conversatia cu robotii fusese aproape ca si cand ar fi discutat cu sotul ei, Richard, cel putin la inceput, inainte ca Nicole sa epuizeze toate subiectele sto­cate in memoria lor.

Acesti doi roboti sunt cele mai grozave creatii ale lui, isi spuse Nicole, asezandu-se pe scaun. Trebuie ca a lucrat luni intregi la ei. Isi aminti de robotii shakespeareani ai lui Richard din zilele expeditiei Newton. Ioana si Eleanor sunt mult mai sofisticate decat printul Hal si Falstaff. Se pare ca Richard a invatat mult din tehnica biotilor umani din Noul Eden.

Ioana si Eleanor o tinusera la curent cu evenimentele majore care aveau loc in habitat. Fusesera programate ca, printre altele, sa observe si sa-i raporteze prin radio lui Richard, in timpul incursiunilor periodice in Noul Eden, tot ce se intampla, asa ca-i transmiteau aceleasi informatii si lui Nicole. Ea stia, de exemplu, ca politia speciala a lui Nakamura perchezitionase fiecare cladire din asezare, in cautarea cuiva care stocase rezerve vitale. Fireste, venisera si la ferma lui Puckett iar Nicole statuse nemiscata in intuneric patru ore. Auzise niste zgomote deasupra ei dar cel care con­dusese perchezitia nu statuse prea mult in hambar.

Mai de curand, Ioana si Eleanor trebuisera deseori sa stea in afara ascunzatorii amandoua in acelasi timp. Ii spusera ca erau ocupate cu coordonarea urmatoarei faze a evadarii. O data, Nicole ii intrebase pe roboti cum reuseau sa treaca atat de usor prin punctele de verificare de la intrarea in Noul Eden.

- E foarte simplu, raspunse Ioana. Camioanele de marfa intra si ies pe poarta de zeci de ori pe zi, cele mai multe trans­portand articole necesare soldatilor si constructorilor din celalalt habitat, iar unele mergand la Avalon. Noi suntem aproape imposibil de observat intr-o incarcatura mare.

Ioana si Eleanor o pusesera la curent pe Nicole cu toate evenimentele petrecute in colonie de cand fusese ea intem­nitata. Nicole stia acum ca oamenii invadasera habitatul avianilor si sesilelor si ii invinsesera in esenta pe ocupanti.

Richard nu irosise spatiul de memorie al robotilor si nici propriul sau timp cu prea multe detalii despre aviani si sesile; totusi, Nicole stia ca Richard reusise sa fuga in New York cu doua oua de aviani, patru cantalupi continand embrioni ai bizarei specii a sesilelor si o felie vitala dintr-o sesila adulta. Mai stia si ca cei doi pui de aviani iesisera din ou in urma cu cateva luni si ca Richard era extrem de ocupat cu ingri­jirea lor.

Lui Nicole ii venea greu sa si-l imagineze pe sotul ei jucand si rol de mama, si rol de tata pentru o pereche de extraterestri. Tinea minte ca, pe vremea cand propriii lor copii erau mici, Richard nu dovedise prea mult interes fata de dezvoltarea lor si deseori fusese extrem de insensibil la nevoile afective ale copiilor. A, bineinteles ca se descurcase minunat cand incepuse sa-i invete diferite discipline stiintifice, mai ales conceptele abstracte ale matematicii si fizicii. Insa Nicole si Michael O'Toole discutasera de mai multe ori in timpul indelungatului voiaj pe Rama II despre faptul ca Richard parea incapabil sa trateze copiii de la nivelul lor.

Copilaria lui a fost atat de dureroasa! se gandi Nicole, aducandu-si aminte de conversatia avuta cu Richard despre tatal abuziv al acestuia. Probabil ca a crescut cu incapaci­tatea de a iubi sau a avea incredere in alti oameni N-a avut alti prieteni decat fantezii sau roboti creati de el insusi Insa pe parcursul anilor petrecuti in Noul Eden, s-a schimbat cu certitudine N-am avut ocazia sa-i spun ce mandra sunt de el. De asta am vrut sa las scrisoarea aceea

Lumina din camera ei se stinse brusc si Nicole ramase pe intuneric. Incremeni pe fotoliu si asculta cu atentie. Desi stia ca politia se afla din nou la ferma, nu auzea nimic. Tot mai inspaimantata, isi dadu seama cat de importante devenisera pentru ea Ioana si Eleanor. In timpul primei vizite a politiei speciale la ferma lui Puckett, ambii robotei fusesera alaturi de ea, in camera, ca s-o linisteasca.

Timpul trecea foarte incet. Nicole isi auzea bataile inimii. Dupa ceea ce paru o vesnicie, auzi zgomote deasupra ei. Parea ca in hambar se afla multi oameni. Inspira adanc si incerca sa se calmeze. Cateva secunde mai tarziu mai sa-i sara inima cand auzi langa ea un glas bland recitand un poem.

Invadeaza-ma acum, prietena necrutatoare,

Si fa-ma si mai tematoare in intuneric.

Aminteste-ti ca sunt singura de tot

Si traseaza-ti semnul pe fata mea.

Cum se face ca pui stapanire pe mine

Cand toate gandurile mele iti neaga forta?

Oare reptila din creierul meu este cea

Care lasa ca groaza ta sa-si urmeze cursul?

Neintemeiata Frica ne distruge pe toti

In ciuda scopurilor marete pe care le urmarim.

Suntem pretinsi Galahazi ce nu mor,

Frica ne-ngheata tuturor sufletele.

Ea ne face sa fim muti cand simtim iubirea,

Amintindu-ne ce am putea sa pierdem.

Si daca intalnim, cumva, succesul,

Frica ne spune ce cale sigura sa alegem.

Pana la urma Nicole recunoscu glasul robotului Ioana si faptul ca recita faimoasele versuri despre frica ale Benitei Garcia, scrise dupa ce Benita ajunsese sa faca politica din cauza saraciei si foametei din perioada Marelui Haos. Glasul prietenos al robotului si versurile familiare ale poemului domolira temporar panica lui Nicole. Asculta mai calma, un timp, in ciuda faptului ca zgomotele de deasupra ei se inten­sificau.

Totusi, cand auzi zgomotul inlaturarii sacilor mari cu hrana de pasari depozitati peste intrarea in ascunzatoarea ei, spaima ii reveni brusc. Asta e, isi spuse Nicole. Am sa fiu cap­turata.

Nicole se intreba daca politia secreta avea s-o omoare de indata ce avea s-o gaseasca. Apoi auzi un bubuit metalic la capatul culoarului care ducea in camera ei si nu mai putu sa ramana asezata. Se ridica, simtind doua junghiuri ascutite in piept si incepu sa respire cu greutate. Ce e cu minei se intre­ba; apoi Ioana rosti cu glas tare:

- Dupa prima perchezitie, lui Max i-a fost teama ca n-a camuflat destul de bine intrarea in ascunzatoarea ta. Intr-o noapte, in timp ce tu dormeai, a introdus in partea de sus a gaurii un sistem complet de scurgere pentru tarcul de pasari, tevile de drenaj trecand pe deasupra ascunzatorii. Zgomotul asta pe care il auzi e facut de cineva care bate in tevi.

Nicole isi tinu respiratia in timp ce, deasupra ei, avea loc o conversatie inabusita. Dupa un minut auzi din nou cum sunt trasi sacii grei cu hrana pentru pasari. Bunul Max! isi spuse Nicole, oarecum relaxata. Durerea din piept o lasa. Dupa alte cateva minute, zgomotele de deasupra incetara de tot. Nicole scoase un oftat si se aseza pe fotoliu. Dar nu adormi pana cand luminile se aprinsera iar.

Cand Nicole se trezi, robotul Eleanor se intorsese. Ii explica lui Nicole ca Max va incepe in cateva ore sa scoata sistemul de scurgere si ca Nicole va parasi in sfarsit ascunza­toarea. Nicole fu uimita cand, dupa ce se tari prin tunel, o gasi pe Eponine stand langa Max.

Cele doua femei se imbratisara.

- Ca va bien? Je ne t'ai pas vue depuis si longtemp, ii spuse Eponine lui Nicole.

- Mais, mon amie, pourquoi es-tu ici? J'ai pense que

- In regula, le intrerupse Max. O sa aveti mai tarziu o gramada de timp sa discutati. Acum trebuie sa ne grabim. Deja suntem in intarziere pentru ca mi-a luat prea mult sa scot afurisita aia de teava Ep, du-o pe Nicole inauntru si imbrac-o. Poti sa-i explici planul in timp ce va imbracati Eu trebuie sa fac un dus si sa ma barbieresc.

In timp ce mergeau pe intuneric spre casa lui Max, Eponine o informa pe Nicole ca totul era pregatit pentru fuga ei din habitat.

- In ultimele patru ore, Max a ascuns echipamentul de scufundare, piesa cu piesa, pe malul Lacului Shakespeare. A mai pus deoparte intr-o magazie din Beauvois un set complet, in caz ca cineva iti ia masca sau rezervorul de aer din ascunzatori. In timp ce noi doua mancam la petrecere, Max se va asigura ca totul e in regula.

- Ce petrecere? intreba derutata Nicole. Intrara in casa; Eponine rase.

- O, fireste, spuse ea. Am uitat ca n-ai urmarit calen­darul. Astazi e ultima zi dinainte de postul Pastelui. Se da o petrecere mare in Beauvois si alta in Positano. In seara asta aproape toata lumea va fi acolo. Guvernul i-a incurajat pe oameni sa participe, probabil ca sa-i faca sa uite de celelalte probleme ale coloniei.

Nicole se uita foarte mirata la prietena ei si Eponine rase din nou.

- Nu intelegi? Pentru noi problema cea mai mare era sa gasim o cale sa te scoatem atata drum prin colonie pana la lac fara sa fii vazuta. Chiar si Richard a fost de acord ca asta e singura modalitate rezonabila. Ai sa fii costumata si ai sa porti masca

- Deci ai vorbit cu Richard? intreba Nicole, incepand in sfarsit sa priceapa planul.

- Nu direct, raspunse Eponine. Dar Max a comunicat cu el prin intermediul roboteilor. Richard a fost cu ideea sis­temului de scurgere care a indus in eroare politia la ultima vizita la ferma. Se temea ca ai sa fii descoperita

Multumesc din nou, Richard, se gandi Nicole in timp ce Eponine continua sa vorbeasca. Mi-ai salvat viata de cel putin trei ori pana acum.

Femeile intrara in dormitor unde, pe pat, era intinsa o minunata rochie alba.

- Vei participa la petrecere ca regina a Angliei, spuse Eponine. Am lucrat la rochia ta toata saptamana, fara oprire. Cu masca asta pe toata fata, cu manusile lungi si albe si jam­biere la fel, n-o sa ti se vada deloc parul sau pielea. Nu va tre­bui sa stam la petrecere mai mult de o ora, iar tu n-ai sa vorbesti prea mult cu nimeni dar, daca cineva te intreaba, spune-i pur si simplu ca esti Ellie. In seara asta ea sta acasa cu nepoata ta.

- Ellie stie ca am evadat? intreba Nicole dupa cateva secunde.

I se facu dintr-o data un dor naprasnic de fiica ei si de micuta Nicole pe care nu o vazuse niciodata.

- Probabil, raspunse Eponine. Cel putin stia ca e posi­bila o tentativa Ellie a fost prima care m-a implicat in evadarea ta. Ellie si cu mine ti-am ascuns proviziile afara, pe Platoul Central.

- Asadar n-ai vazut-o de cand am iesit din inchisoare?

- A, ba da. Dar nu ne-am spus nimic. In momentul de fata Ellie trebuie sa fie foarte atenta. Nakamura o urmareste ca un uliu

- Mai e cineva implicat? intreba Nicole, tinand rochia lipita de trup ca sa vada cum ii vine.

- Nu, raspunse Eponine. Doar Max, Ellie si cu mine si, fireste, Richard si roboteii.

Nicole statea de mai multe secunde in fata oglinzii. Asadar, iata-ma in sfarsit regina Angliei, macar pentru o ora sau doua. Era sigura ca ideea acestui anume costum venise de la Richard. Nimeni altcineva n-ar fi facut o alegere atat de potrivita. Isi potrivi coroana pe cap. Cu fata asta alba, Henry chiar ar fi putut sa ma faca regina.

Nicole era adancita in amintiri cand Max si Eponine iesira din dormitor. Nicole izbucni imediat in ras. Max era imbracat intr-un costum stramt si ducea un trident. Era Neptun, regele marii, iar Eponine era printesa lui sirena.

- Aratati grozav amandoi! spuse regina Nicole, facan­du-i cu ochiul lui Eponine. Vai, Max, habar n-aveam ca ai un trup atat de impunator.

- E caraghios, mormai Max. Am par peste tot - pe piept, pe spate, in urechi, chiar si

- Doar ca aici sus e cam rar, spuse Eponine batandu-l usurel pe cap dupa ce-i lua coroana.

- La naiba! facu Max. Acum stiu de ce n-am trait nicio­data cu o femeie Sa mergem. Si, apropo, vremea e iar aiurea in seara asta. Luati-va un sal sau o jacheta pentru drumul cu trasurica.

- Trasurica? intreba Nicole, uitandu-se la Eponine.

- Ai sa vezi intr-un minut, spuse Eponine.

Cand guvernul Noului Eden rechizitionase toate trenurile pentru a converti aliajele usoare extraterestre in avioane de razboi si alte arme, colonia Noului Eden ramasese fara un sis­tem de transport diversificat. Din fericire, cei mai multi cetateni isi procurasera biciclete si in primii trei ani de dupa colonizare fusese pus la punct un set complet de poteci pen­tru biciclete. Altfel, oamenilor le-ar fi fost foarte greu sa se deplaseze prin colonie.

La vremea evadarii lui Nicole, sinele fostului tren fuse­sera inlaturate toate si pe locul lor se facusera drumuri. Aceste drumuri erau folosite de masini electrice (de care dis­puneau numai conducatorii din guvern si personalul militar cheie), camioane de transport (care mergeau tot pe baza de electricitate stocata) si alte diverse mijloace de transport con­struite in mod individual de cetatenii Noului Eden. Printre ele se numara trasurica lui Max. Partea din fata era bicicleta, insa jumatatea din spate era alcatuita din banchete mari si moi, care se sprijineau pe doua roti si pe un ax rezistent, foarte asemanatoare cu trasuricile trase de cai pe Pamant in urma cu trei secole.

Regele Neptun se lupta cu pedalele si trioul costumat inainta pe drumul spre Orasul Central.

- La dracu'! exclama Max chinuindu-se sa accelereze. De ce oi fi eu de acord cu planul asta absurd?

Pe bancheta din spatele sau, Nicole si Eponine rasera.

- Pentru ca esti un ora minunat, spuse Eponine, si ai vrut ca amandoua sa stam confortabil In plus, iti poti ima­gina o regina mergand pe bicicleta aproape zece kilometri?

Temperatura era intr-adevar coborata. Eponine petrecu cateva minute explicandu-i lui Nicole ca vremea continua sa devina din ce in ce mai instabila.

- De curand s-a declarat la televizor cum ca guvernul intentioneaza sa instaleze multi dintre colonisti in al doilea habitat. Mediul de acolo este inca nealterat Nimeni nu are incredere ca vom rezolva vreodata problemele de aici din Noul Eden.

Pe masura ce se apropiau de Orasul Central, Nicole era tot mai ingrijorata ca Max ingheata de frig. Ii oferi salul pe care i-l imprumutase Eponine si el il accepta in cele din urma.

- Puteai sa-ti alegi un costum mai calduros, il tachina Nicole.

- Tot Richard a avut ideea ca Max sa fie regele Neptun, spuse Eponine. In felul asta, daca va trebui sa care asta seara vreunul din echipamentele tale de scufundare, o sa arate intru totul firesc.

Nicole se simti surprinzator de emotionata cand trasurica incetini in traficul tot mai aglomerat si isi croi drum printre cladirile din Orasul Central. Isi aminti de o noapte, cu multi ani in urma, cand ea fusese singurul om treaz din Noul Eden. In aceeasi noapte, dupa ce isi verificase familia pentru ultima data, Nicole se urcase nelinistita in capsula ei si se pregatise sa doarma timp de multi ani, pe durata calatoriei pana la sis­temul solar.

In mine ii aparu o imagine a Vulturului, acea manifestare ciudata a inteligentei extraterestre care fusese ghidul lor la Baza de Tranzit. Ai putut sa prezici toate astea? se intreba Nicole, sintetizand rapid intreaga istorie a coloniei de la prima intalnire cu pasagerii de pe Pamant la bordul navei Pinta. Si ce crezi acum despre noi? Nicole clatina din cap cu tristete, acut rusinata de comportamentul semenilor ei oameni.

- Nu l-am mai inlocuit, spunea Eponine de langa ea.

- Scuza-ma, zise Nicole. Ma tem ca visam cu ochii deschisi.

- Monumentul acela minunat pe care l-a proiectat sotul tau, cel care arata in orice moment pozitia Ramei in galaxie Tii minte, a fost distrus in noaptea in care multimea furioasa voia sa-l linseze pe Martinez Oricum, n-a mai fost inlocuit.

Nicole se cufunda iar in amintiri. Poate asa e cand esti batran, se gandi ea. Prezentul iti evoca mereu prea multe amintiri. Isi aminti multimea dezlantuita si baiatul care urlase: "Omorati-o pe blestemata de cioara"

- Ce s-a intamplat cu Martinez? intreba moale Nicole, temandu-se de raspuns.

- A fost executat pe scaunul electric la scurt timp dupa ce Nakamura si Macmillan au preluat conducerea. Procesul a dominat stirile timp de mai multe zile.

Trecusera prin Orasul Central si isi continuau drumul spre Beauvois, satul in care traisera Nicole si Richard cu familia lor inainte de lovitura de stat a lui Nakamura. Ar fi putut sa fie cu totul altfel, cugeta ea, uitandu-se la Muntele Olimp care se inalta in stanga. Aici ar fi putut sa fie paradi­sul pentru noi. Macar de ne-am fi straduit mai mult

Era un lucru la care Nicole se gandise de o suta de ori incepand cu acea noapte cumplita, aceeasi noapte in care Richard plecase in graba din Noul Eden. In inima ei era de fiecare data aceeasi tristete profunda, aceleasi lacrimi fierbinti in ochii ei.

Isi aminti ca-i spusese o data Vulturului la Baza de Tranzit: Noi, oamenii avem asa un comportament dihotomic! In rastimpuri, cand exista dragoste si compasiune, parem a fi aproape aidoma ingerilor. Dar cel mai adesea, lacomia si egoismul ne coplesesc virtutile si atunci devenim totuna cu creaturile cele mai primitive, din care am evoluat.

4

Max plecase de la petrecere de aproape doua ore. Atat Eponine cat si Nicole incepusera sa se alarmeze. Cele doua femei incercau sa traverseze ringul de dans aglomerat cand doi barbati costumati ca Robin Hood si calugarul Tuck le oprira.

- Ia sa dansez si eu cu o sirena, spuse Robin Hood razand cu pofta si, intinzand bratele, incepu sa danseze cu Eponine.

- Se poate bucura un preot umil de un dans cu Maiestatea sa? intreba celalalt.

Nicole zambi in sinea ei. Ce rau poate sa faca un singur dans? isi spuse ea. Aluneca in bratele calugarului Tuck si incepura sa se miste incet in jurul ringului.

Calugarul Tuck era un tip vorbaret. Dupa cateva acor­duri, ii puse lui Nicole o intrebare. Asa cum fusese stabilit, Nicole ii raspunse printr-o inclinare a capului. Intrebarile se repetara, raspunsurile urmara acelasi sablon. Catre sfarsitul cantecului, calugarul costumat incepu sa rada.

- Incep sa cred tot mai mult ca dansez cu o muta. Una gratioasa, fara indoiala, totusi muta.

- Sunt foarte racita, spuse incetisor Nicole, incercand sa-si schimbe glasul.

Dupa ce vorbi, Nicole detecta o schimbare clara in ati­tudinea calugarului. Ingrijorarea ei spori cand, dupa sfarsitul dansului, barbatul continua sa o tina de mana si sa se uite lung la ea.

- Ti-am mai auzit vocea undeva, spuse el serios. E foarte aparte Ma intreb daca ne-am cunoscut. Sunt Wallace Michaelson, senatorul din partea sectorului de vest al Beauvois-ului.

Bineinteles, se gandi Nicole cuprinsa de panica. Acum imi amintesc de tine. Ai fost printre primii americani din Noul Eden care i-au sustinut pe Nakamura si Macmillan.

Nicole nu indrazni sa mai spuna nimic. Din fericire, Eponine si Robin Hood se intoarsera inainte ca tacerea sa se prelungeasca periculos de mult. Eponine isi dadu seama ce se intamplase si actiona rapid. Luand-o pe Nicole de mana, spuse:

- Regina si cu mine eram in drum spre toaleta cand ne-ati acostat voi, haiducii din Padurea Sherwood. Va multu­mim pentru dans, iar acum, scuzati-ne, dar ne vom continua drumul spre destinatia initiala.

In timp ce femeile se indepartau, cei doi barbati in verde se uitara cu atentie dupa ele. Ajunse in toaleta doamnelor, Eponine deschise mai intai toate cabinele pentru a se asigura ca sunt singure.

- Ceva s-a intamplat, sopti Eponine. Probabil ca Max a trebuit sa se duca la magazie ca sa-ti inlocuiasca echipa­mentul.

- Calugarul Tuck e senator in Beauvois, spuse Nicole. Cat pe ce sa-mi recunoasca glasul Nu cred ca sunt in sigu­ranta aici.

- Bine, spuse cu nervozitate Eponine dupa o scurta ezitare. Vom urma planul alternativ Vom iesi prin fata si vom astepta sub copacul cel mare.

Ambele femei vazura in acelasi timp camera mica de supraveghere din tavan. Aceasta emise un sunet extrem de slab si-si schimba orientarea pentru a le urmari prin incapere. Nicole incerca sa-si aminteasca fiecare cuvant pe care-l rostisera ea si Eponine. Am spus ceva care sa sugereze cine sun­tem? se intreba ea. Isi facea griji mai ales pentru Eponine, intrucat prietena ei avea sa continue sa traiasca in colonie dupa ce ea fie evada, fie era capturata.

Cand Nicole si Eponine se intoarsera in sala de bal, Robin Hood si preotul sau preferat le facura semn sa vina la ei. Drept raspuns, Eponine arata spre usa din fata, isi duse degetele la buze indicand ca iesea sa fumeze, apoi traversa incaperea impreuna cu Nicole. Eponine deschise usa de afara si se uita peste umar.

- Barbatii in verde vin dupa noi, ii sopti ea lui Nicole. La vreo douazeci de metri de intrarea in sala de bal, care in realitate era sala de gimnastica a Scolii Medii din Beauvois, se afla un ulm inalt, unul dintre copacii maturi transportati pe Rama de pe Pamant. Ajunsera la copac; Eponine cauta in poseta, scoase o tigara si o aprinse repede. Sufla fumul in partea cealalta.

- Scuza-ma, ii sopti prietenei ei.

- Inteleg, apuca sa spuna Nicole, apoi Robin Hood si calugarul Tuck aparura langa ele.

- Mai, mai, mai, facu Robin Hood, asadar printesa noastra sirena e fumatoare. Nu stii ca asta iti scurteaza viata?

Eponine fu pe punctul sa-i dea replica ei standard, sa-i spuna ca RV-41 o va ucide cu mult inainte s-o faca fumatul, dar se hotari sa nu spuna nimic care i-ar fi incurajat pe barbati sa ramana cu ele. Se multumi sa zambeasca absenta, inhala fumul si il sufla in sus in crengile copacilor.

- Atat calugarul cat si eu speram sa veniti sa bem ceva, spuse Robin Hood, ignorand faptul ca nici Eponine, nici Nicole nu raspunsesera la comentariul sau anterior.

- Da, adauga calugarul Tuck, am vrea sa stim cine sun­teti Se uita lung la Nicole. Sunt sigur ca ne-am mai intalnit, glasul dumitale imi este foarte cunoscut.

Nicole simula o tuse si se uita in jur. Pe o raza de cinci-zeci de metri erau trei politisti. Nu aici, se gandi ea. Nu acum. Sunt atat de aproape de izbanda!

- Regina nu se simte bine, spuse Eponine. S-ar putea sa plecam devreme. Daca nu, va gasim cand ne intoarcem.

- Sunt doctor, o intrerupse Robin Hood venind mai aproape de Nicole. Poate pot sa te ajut.

Nicole simti incordarea din inima. Respira din nou scurt si greoi. Tusi, ferindu-si fata de cei doi barbati.

- Asta e o tuse cumplita, Maiestatea ta, auzi ea un glas familiar. Ar fi bine sa te ducem acasa.

Nicole ridica privirea si vazu un alt barbat imbracat in verde. Max, alias regele Neptun, ii zambea larg. Dincolo de el, Nicole vazu trasurica parcata la nici zece metri departare. Se simti usurata si plina de bucurie. Il imbratisa lung pe Max si aproape uita de pericolele din jurul ei.

- Max, spuse ea inainte ca acesta sa-i puna un deget pe buze si sa zica:

- Stiu, doamnelor, ca sunteti amandoua incantate ca regele Neptun si-a terminat treaba pe seara asta si acum poate sa va duca in castelul sau, departe de haiduci si alte elemente dubioase.

Max se uita la cei doi barbati, care se amuzau copios pe seama rolului pe care-l interpreta, desi le stricase planurile pentru seara aceea.

- Multumesc, Robin. Multumesc, calugare Tuck, spuse Max in timp ce le ajuta pe cele doua femei sa urce in tra­surica. Va apreciez foarte mult amabilitatea fata de prietenele mele.

Calugarul Tuck se apropie de trasurica pentru a mai pune o intrebare, dar Max incepu sa pedaleze.

- E o noapte a costumelor si misterelor, spuse el facan­du-i calugarului cu mana. Dar nu putem zabovi, ne cheama marea.

- Ai fost fantastic! spuse Eponine, sarutandu-l inca o data pe Max.

Nicole dadu din cap.

- Poate ca ti-ai ratat chemarea, spuse ea. Poate ca tre­buia sa fii actor si nu fermier.

- Cand eram la liceu, in Arkansas, am jucat rolul lui Marc Antoniu, spuse Max, intinzandu-i lui Nicole masca de scufundator pentru o ultima ajustare. Porcilor le placea la nebunie cum recitam "Prieteni, romani, curteni imprumu­tati-mi urechile voastre Eu vin sa-l ingrop pe Cezar, nu sa-l laud."

Rasera toti trei. Stateau intr-o poienita la vreo cinci metri de malul Lacului Shakespeare. Copacii si tufisurile inalte din jur ii ascundeau de privirile oricarui eventual trecator pe dru­mul sau pe poteca pentru biciclete din apropiere. Max ridica rezervorul de aer si o ajuta pe Nicole sa si-l prinda pe spate.

- Asadar, totul e gata? intreba el. Nicole dadu din cap.

- Robotii te asteapta in ascunzatoare, spuse Max. Mi-au spus sa-ti amintesc sa nu cobori prea repede N-ai mai facut scufundari de mult.

Nicole ramase tacuta cateva clipe.

- Nu stiu cum sa va multumesc amandurora, spuse ea stanjenita. Nu gasesc cuvintele potrivite.

Eponine se duse la Nicole si o imbratisa.

- Important e sa fii in siguranta, draga mea prietena, spuse ea. Te iubim foarte mult.

- Si eu, spuse Max dupa o clipa cu glasul sugrumat, in timp ce o imbratisa.

Amandoi ii facura cu mana cand Nicole se apropie de lac cu spatele.

Lacrimile siroiau din ochii lui Nicole si se adunau in partea de jos a mastii. Isi flutura mana pentru ultima data cand apa ii ajunse pana la brau.

Apa era mai rece decat se asteptase Nicole. Stia ca vari­atiile de temperatura erau mai mari de cand colonistii prelu­asera controlul asupra conditiilor climatice din Noul Eden, dar nu se gandise ca schimbarile climei au modificat tempe­ratura lacului.

Nicole ajusta cantitatea de aer din vesta pentru a incetini coborarea. Nu te grabi, se sfatui singura. Si ramai relaxata. Ai mult de inotat.

Ioana si Eleanor o instruisera in mod repetat privitor la procedura pe care trebuia s-o urmeze pentru a localiza tunelul lung care trecea pe sub zidul habitatului. Aprinse lanterna si studie ferma acvatica din stanga ei. Trei sute de metri inspre mijlocul lacului, direct perpendicular pe zidul din spate al zonei de hranire a somonilor, isi aminti ea. Ramai la o adancime de douazeci de metri pana vezi, sub tine, platforma de beton.

Nicole inota usor dar totusi obosea repede. Isi aminti o discutie avuta cu Richard cu ani in urma, cand se gandeau sa traverseze inot Marea Cilindrica pentru a evada din New York. "Dar eu nu sunt o inotatoare atat de buna", spusese Nicole. "S-ar putea sa nu reusesc."

La vreme aceea Richard o asigurase ca, intrucat era o atleta exceptionala, n-o sa aiba probleme cu inotul pe distanta mare. Acum iata-ma inotand ca sa-mi salvez viata, urmand aceeasi ruta de evadare pe care a folosit-o Richard acum doi ani, se gandi Nicole. Doar ca eu am in jur de saizeci de ani si nu mai sunt in forma.

Nicole gasi platforma de beton, cobori alti cincisprezece metri urmarind cu grija aparatele de masura si localiza repede una din cele opt mari statii de pompare raspandite pe fundul lacului cu scopul de a face apa sa circule continuu. Intrarea tunelului trebuie sa fie ascunsa chiar sub unul din aceste motoare mari. Nu o gasi usor. Tot trecea pe langa ea din cauza noilor alge care crescusera in jurul complexului de pompare.

Tunelul era o conducta cu diametru de patru metri, plina cu apa. Fusese introdus in proiectul initial la insistentele lui Richard, ca iesire de urgenta, pentru situatii neprevazute. De la intrarea in Lacul Shakespeare pana la iesirea in Platoul Central, dincolo de zidurile habitatului era de inotat putin peste un kilometru. Lui Nicole ii lua zece minute mai mult decat era planuit ca sa gaseasca intrarea. Cand se angaja pe ultima portiune era deja foarte obosita.

In timpul celor doi ani de inchisoare, singurele exercitii pe care le practicase Nicole, si acelea la intervale neregulate, fusesera mersul si flotarile. Muschii ei care imbatraneau nu mai suportau solicitarea extrema fara sa se contracteze in car­cei durerosi. De trei ori, cat timp inota prin tunel, o cuprinsera carceii. De fiecare data se zbatu, calcand apa, si se forta sa se relaxeze pana cand carceii disparura complet. Inainta foarte incet. Catre sfarsit incepu sa se teama ca va ramane fara aer inainte de a ajunge la iesirea din tunel.

Pe ultima suta de metri, o durea tot corpul. Bratele ei nu mai voiau sa despice apa, picioarele nu mai aveau forta sa loveasca. Atunci incepu si durerea din piept, o durere surda care se mentinu chiar si dupa ce indicatorul de adancime ii arata faptul ca tunelul cotise usor in sus.

Cand, in cele din urma, ajunse la capat si se sprijini pe talpi, nu lipsi mult sa se prabuseasca. Pret de mai multe minute incerca sa-si recapete ritmul firesc al respiratiei si pulsului. Nu-i mai ramasese putere nici macar sa ridice capacul de metal care acoperea iesirea. Ingrijorata ca se suprasolicitase, hotari sa ramana in tunel si sa doarma putin.

Se trezi dupa doua ore cand auzi deasupra ei un bizar ciocanit repetat. Stand chiar sub capac, asculta cu atentie. Auzea glasuri, dar nu intelegea ce spun. Ce se petrece? se intreba ea, pulsul accelerandu-i-se subit. Daca m-a descope­rit politia, de ce nu deschide pur si simplu capacul?

Se deplasa fara zgomot in intuneric spre echipamentul de scufundare care se afla langa peretele opus al tunelului. Examina aparatele de masura cu ajutorul lanternei micute, ca sa vada cat aer ii ramasese in rezervor. As putea sa ma scu­fund, dar nu mai mult de cateva minute, se gandi ea.

Dintr-o data se auzi un ciocanit puternic in capac.

- Esti acolo, Nicole? intreba robotul Ioana. Daca da, raspunde-ne imediat. Avem aici sus niste haine groase pentru tine, dar nu suntem suficient de puternice sa dam la o parte capacul.

- Da, eu sunt! striga usurata Nicole. Am sa ies de indata ce am sa pot.

In costumul ud, Nicole ingheta rapid in aerul de la suprafata, unde temperatura era doar cu cateva grade peste zero. Parcurse clantanind din dinti cei optzeci de metri pana la ascunzatoarea unde se aflau mancarea si imbracamintea uscata.

Cand ajunsera la provizii, Ioana si Eleanor o sfatuira sa imbrace uniforma militara pe care i-o lasasera Ellie si Eponine. Nicole intreba de ce, iar robotii ii explicara ca pen­tru a ajunge in New York trebuia sa traverseze cel de-al doilea habitat.

Dupa ce se instala in siguranta in buzunarul camasii lui Nicole, Eleanor spuse:

- In caz ca suntem descoperite, o sa ne fie mai usor sa iesim din bucluc daca porti uniforma de soldat.

Nicole isi puse indispensabilii lungi si uniforma. Dupa ce se incalzi isi dadu seama ca ii e foarte foame. Aduna, in timp ce manca, toate celelalte lucruri care fusesera infasurate in cearceaf si le baga in rucsacul pe care il purtase sub vesta de scufundator.

Intrarea in cel de-al doilea habitat fu o problema. In tot Platoul Central Nicole si cei doi roboti nu intalnise absolut nici un om, insa intrarea in ceea ce fusese odinioara caminul avianilor si sesilelor era pazita de o santinela. Eleanor plecase inainte sa cerceteze locul si anuntase dificultatea. Trioul se opri la vreo patru sute de metri de principala ruta de trafic dintre cele doua habitate.

- Asta trebuie sa fie o masura noua de precautie, adop­tata dupa evadarea ta, ii spuse Ioana lui Nicole. N-am mai avut pana acum dificultati in a intra si iesi.

- Nu exista nici o alta cale de a ajunge inauntru? intre­ba Nicole.

- Nu, raspunse Eleanor. Locul sondei initiale era aici. Desigur, a fost considerabil largit si peste santul cu apa s-a construit un pod pentru ca trupele sa se poata deplasa rapid. Dar alte intrari nu exista.

- Si trebuie neaparat sa trecem prin habitatul asta ca sa ajungem la Richard, in New York?

- Da, raspunse Ioana. Acea uriasa bariera cenusie de la sud, cea care formeaza zidul celui de-al doilea habitat pe o distanta de mai multi kilometri, impiedica deplasarile in si din Semicilindrul Nordic al Ramei. Am putea zbura peste ea daca am avea un avion care sa atinga altitudinea de doi kilometri si un pilot foarte istet, dar nu avem Pe langa asta, Richard se asteapta sa venim prin habitat.

Asteptara vreme indelungata in intuneric si frig. Unul din cei doi roboti se ducea periodic sa verifice intrarea, dar mereu era prezenta o santinela. Nicole obosi.

- Stiti, spuse ea la un moment dat, nu putem sa ramanem aici o vesnicie. Trebuie sa existe si un alt plan.

- Noi nu avem cunostinta de vreun plan alternativ la aceasta situatie, spuse Eleanor, amintindu-i lui Nicole pentru prima data ca erau roboti.

In timpul unei scurte atipeli, Nicole visa ca dormea goala pe un cub de gheata foarte mare si foarte plat. Avianii tipau la ea de pe cer si sute de robotei ca Ioana si Eleanor o incon­jurau pe gheata. Cantau ceva la unison.

Cand se trezi, se simti oarecum mai intremata. Discuta cu cei doi roboti si elaborara un plan nou. Hotarara sa nu se miste pana cand nu aparea o pauza in circulatia prin intrarea celui de-al doilea habitat. Atunci, robotii aveau sa ademe­neasca santinela in alta parte ca Nicole sa poata intra. Ioana si Eleanor o instruira pe Nicole ca, dupa aceea, sa mearga cu precautie pana in cealalta parte a podului si apoi sa coteasca la dreapta pe malul santului cu apa.

- Sa ne astepti in micul golf care se afla la vreo trei sute de metri departare de pod, spuse Eleanor.

Douazeci de minute mai tarziu, Ioana si Eleanor incepura sa faca o zarva teribila langa zidul indepartat, la vreo cinci-zeci de metri de intrare. Dupa ce santinela isi parasi postul pentru a vedea ce era cu zgomotul, Nicole intra nestingherita in habitat. In interior, o scara lunga serpuia pe o inaltime de cateva sute de metri, de la intrare pana la nivelul santului lat cu apa care incercuia intregul habitat. Pe scara erau din loc in Joc lumini; si Nicole vazu si altele pe podul din fata ei, dar iluminatul general era foarte saracacios. Nicole vazu doi muncitori constructori urcand scara in directia ei si se incorda, insa trecura pe langa ea doar cu un salut din cap. Nicole se bucura ca purta uniforma.

In timp ce astepta langa sant, se uita inspre centrul habi­tatului extraterestru si incerca sa distinga fascinantele con­structii pe care i le descrisesera Ioana si Eleanor - uriasa structura cilindrica de culoare maro, inalta de o mie cinci sute de metri, care odinioara gazduise coloniile de aviani si sesile; marea sfera cu gluga care atarna din tavanul habitatului si furniza lumina; inelul de misterioase cladiri albe care incer­cuia cilindrul de-a lungul santului.

Sfera cu gluga nu mai fusese aprinsa de luni intregi, de la prima incursiune a oamenilor pe domeniul avianilor si sesilelor. Singurele lumini pe care Nicole le vedea erau mici si foarte razlete, evident plasate in habitat de oamenii invada­tori, astfel ca nu putea discerne decat silueta vaga a marelui cilindru, o umbra cu conturul foarte difuz. Trebuie sa fi fost impresionant cand a intrat Richard aici, se gandi Nicole, induiosata la gandul ca se afla intr-un loc unde, nu cu mult timp in urma, se aflase caminul unei alte specii inzestrate cu constiinta. Asadar, ne-am extins si aici hegemonia, calcand in picioare toate formele de viata care nu sunt la fel de puter­nice ca noi.

Eleanor si Ioana sosira mai tarziu decat se asteptase Nicole. Incepura sa inainteze incet toate trei in lungul santu­lui. Unul dintre roboti era mereu in frunte, pe post de cer­cetas, avand grija ca intalnirea cu alti oameni sa fie evitata. De doua ori, in portiunea habitatului care semana mult cu o jungla de pe Pamant, Nicole astepta in liniste cat timp trecu pe drumul din stanga lor cate un grup de soldati si muncitori. In ambele dati studie fascinata plantele noi si interesante din jurul ei. Ba chiar gasi si o vietuitoare, ceva intre lipitoare si rama, care incerca sa intre in cizma ei dreapta. O lua si o baga in buzunar.

Trecusera aproape saptezeci si doua de ore de cand Nicole intrase in Lacul Shakespeare cand, impreuna cu cei doi roboti, ajunse in sfarsit la locul stabilit pentru intalnire. Erau in celalalt capat al habitatului, departe de intrare, unde densitatea oamenilor atingea cota cea mai mica. Dupa cateva minute de la sosirea lor, un submarin iesi la suprafata. Chepengul sasului se deschise si Richard Wakefield, cu un zambet urias pe fata barboasa, se repezi spre iubita lui sotie. Nicole, tremurand de bucurie, simti cum bratele lui o cuprind strans.

5

Totul era foarte familiar. In afara dezordinii facute de Richard in lunile cat statuse singur si de transformarea camerei copiilor in cresa pentru cei doi pui de aviani, ada­postul subteran din New York arata exact la fel ca in vremea cand Richard, Nicole, Michael O'Toole si copiii lor plecasera de pe Rama, cu ani in urma.

Richard ancorase submarinul intr-un golf natural din partea de sud a insulei, intr-un loc pe care el il numise Port.

- De unde ai submarinul? il intrebase Nicole in timp ce mergeau catre adapost.

- A fost un dar, raspunse Richard. Sau cel putin asa cred. Superiorul avianilor - un el sau o ea - mi-a aratat cum sa-l conduc si-apoi a disparut, lasand submarinul aici.

Intrarea in New York fusese o experienta stranie pentru Nicole. Chiar si pe intuneric, zgarie-norii ii aminteau cu intensitate de anii in care traise pe aceasta insula misterioasa din mijlocul Marii Cilindrice.

Cati ani au trecut de cand am plecat? se intreba Nicole cat timp ce ea si Richard, tinandu-se de mana, facusera popas langa hambarul in care Francesca Sabatini o lasase pe Nicole sa piara in fundul putului. Dar Nicole stia ca nu exista nici o cale de a gasi un raspuns exact la intrebarea ei. Timpul care trecuse nu putea fi masurat in nici un mod normal, intrucat ei facusera doua lungi calatorii interstelare cu viteze apropiate de cea a luminii, cea de a doua dormind intr-o cuseta speciala in timp ce tehnologia extraterestra le intarzia procesul imbatranirii prin atenta manipulare a enzimelor si metabolis­mului lor.

Cand se apropiasera de vechiul lor camin, Richard spu­sese:

- Singurele schimbari facute pe nava spatiala Rama la fiecare vizita la Baza de Tranzit sunt cele necesare urmatoarei misiuni. Asa ca in adapostul nostru nu s-a schimbat nimic. Ecranul negru e tot acolo, in Camera Alba, la fel si vechea noastra tastatura. Procedurile pentru formularea cererilor catre ramani, sau cum s-or numi gazdele noastre, sunt si ele neschimbate.

- Dar cum e cu ceilalti locuitori ai adaposturilor? intre­base Nicole in timp ce coborau rampa catre nivelul locuintei lor. I-ai vizitat?

- Adapostul avian e un cavou, raspunsese Richard. L-am strabatut de la un cap la altul de mai multe ori. O data am intrat cu grija in adapostul octopaianjenilor, dar am mers numai pana la acea camera ca o catedrala, cu cele patru tuneluri care dadeau din ea

Nicole il intrerupse, razand:

- Cele pe care le-am botezat Eenie, Meenie, Mynie si Moe

- Da. Oricum, nu m-am simtit bine acolo. Am avut sen­timentul ca adapostul este inca locuit, cu toate ca n-am putut sa identific ceva anume, si ca octozii, sau ce-o fi traind acolo, imi urmaresc fiecare pas.

De data asta fu randul lui sa rada:

- Ma crezi sau nu, imi faceam griji si pentru ce s-ar fi intamplat cu Tammy si Timmy daca, dintr-un anume motiv, nu ma intorceam.

Intalnirea lui Nicole cu Tammy si Timmy, cei doi pui de aviani pe care Richard ii crescuse de cand iesisera din ou, fu extraordinara. Richard construise o usa de dimensiuni reduse pentru camera lor si o inchisese bine cand plecase in intam­pinarea lui Nicole. Cum creaturile cu aspect de pasare nu zbu­rau inca, n-aveau cum sa paraseasca incaperea in timpul absentei lui Richard. Insa, de indata ce-i auzira glasul in ada­post, incepura sa tipe strident si sa sporovaiasca. Nu incetara sa caraie nici cand Richard le deschise usa si-i lua in brate.

- Imi spun ca nu trebuia sa-i las singuri, ii striga Richard lui Nicole prin zgomotul ingrozitor.

Nicole radea atat de tare incat ii dadura lacrimile. Ambii pui isi intinsesera gaturile lungi spre fata lui Richard. Isi intrerupeau sporovaiala si tipetele doar pe perioade scurte, timp in care isi frecau usor partea de dedesubt a ciocului de obrazul barbos al lui Richard. Avianii erau inca mici, aveau doar saptezeci de centimetri inaltime stand in picioare, insa aveau gatul atat de lung incat pareau mult mai mari.

Nicole se uita cu admiratie cum sotul ei ingrijeste odraslele extraterestre al caror tutore era. Le facu curatenie, se asigura ca aveau mancare si apa proaspata si verifica daca paturile facute din ceva asemanator cu fanul, din coltul incaperii, sunt destul de moi.

Ai facut progrese mari, Richard Wakefield, se gandi Nicole, amintindu-si cat de retinut era cu ani in urma cand era vorba de o indatorire mai banala asociata cu calitatea de parinte. Era profund induiosata de afectiunea fata de acei pui greoi. E cu putinta ca fiecare din noi sa aiba inlauntrul sau genul asta de dragoste altruista? se pomeni Nicole intreban­du-se. Si ca, inainte s-o gasim, sa trebuiasca sa depasim, cumva, toate problemele pe care le-au creat atat ereditatea cat si mediul?

Richard depozitase cei patru cantalupi si felia de sesila intr-un colt din Camera Alba. Ii explica lui Nicole ca, de cand sosise in New York, nu observase nici o schimbare nici la cantalupi, nici in materialul sesil.

- Poate ca, la fel ca semintele, cantalupii pot ramane mult timp in stare latenta, spuse Nicole dupa ce Richard o puse la curent cu complexul ciclu de viata al speciei sesile.

- Asa ma gandeam si eu, spuse Richard. Bineinteles ca habar n-am in ce conditii ar putea germina cantalupii Specia asta e atat de ciudata si de complicata incat nu m-ar mira ca procesul sa fie controlat cumva de bucata aia mica de sesila.

In prima lor seara impreuna, Richard reusi cu mare greu­tate sa determine puii sa se culce.

- Se tem ca am sa-i parasesc din nou, explica Richard cand reveni in Camera Alba.

Era pentru a treia oara cand caraitul furios al lui Tammy si Timmy intrerupsese cina lui cu Nicole. In cele din urma, Richard le programa pe Ioana si Eleanor sa le tina de urat avianilor. Numai asa reusi sa-si convinga pupilele extrateres­tre sa stea linistite ca sa poata petrece o seara singur cu Nicole.

Inainte de a adormi, facura dragoste pe indelete si cu tan­drete. In timp ce se dezbraca, Richard recunoscuse ca nu e sigur cat de bine insa Nicole ii spusese ca performanta lui (sau lipsa acesteia) n-avea nici o importanta. Insistase ca va fi o bucurie de nedescris doar sa-si lipeasca trupul de al ei si ca, daca survenea si o stimulare sexuala, aceasta avea sa consti­tuie un supliment minunat. Erau compatibili, fireste, cum fusesera de prima data cand se culcasera impreuna. Dupa dragoste au ramas alaturi, mana in mana, fara sa vorbeasca. In ochii lui Nicole aparura cateva lacrimi care-i alunecara pe tample, adunandu-i-se in urechi. Ea zambi pe intuneric. Era extraordinar de fericita.

Pentru prima data, in viata lor nu exista nimic imperios. In fiecare noapte discutau firesc, uneori chiar si in timp ce faceau dragoste. Richard ii povesti lui Nicole mult mai multe despre copilaria si adolescenta sa decat o facuse vreodata. Relatarile lui includeau cele mai dureroase amintiri despre abuzurile suferite din partea tatalui, precum si detalii chinu­itoare din casnicia dezastruoasa cu Sarah Tydings.

- Acum imi dau seama ca Sarah si tata aveau ceva in comun, ceva fundamental, spuse Richard intr-o seara, tarziu. Amandoi erau incapabili sa-mi acorde pretuirea pe care o cautam cu atata disperare si, cumva, amandoi stiau ca am sa continui sa incerc s-o obtin, chiar daca asta insemna sa renunt la toate celelalte lucruri din viata mea.

Nicole ii impartasi lui Richard pentru prima data intreaga drama a legaturii ei amoroase de patruzeci si opt de ore cu printul de Wales, chiar dupa ce cucerise medalia olimpica de aur. Ba chiar recunoscu in fata lui Richard ca tanjise sa se marite cu Henry si ca fusese absolut distrusa cand isi daduse seama ca printul o exclusese drept candidata la postura de regina a Angliei in primul rand din cauza culorii pielii ei. Richard se dovedi extrem de interesat, chiar fascinat de povestea lui Nicole. Dar nu arata nici macar o clipa ca ar fi gelos ori ca s-ar fi simtit amenintat.

S-a mai maturizat, se gandea Nicole in una din noptile urmatoare, in timp ce Richard isi indeplinea sarcina de a culca puii.

- Iubitule, spuse Nicole cand Richard reveni in dormi­torul lor din adapost, vreau sa-ti spun ceva Am asteptat momentul potrivit

- Uf! Richard lua un aer fals incruntat. Se pare ca e ceva serios Sper sa nu dureze mult, pentru ca aveam la randul meu niste planuri pentru noi in seara asta.

Traversa camera si incepu s-o sarute.

- Te rog, Richard, nu acum spuse ea, indepartandu-l cu blandete. Lucrul asta e foarte important pentru mine.

Richard se dadu doi pasi inapoi.

- Cand credeam ca am sa fiu executata, spuse incetisor Nicole, mi-am dat seama ca toate treburile mele personale erau in ordine, in afara de doua. Mai existau inca lucruri pe care voiam sa le spun, atat tie cat si lui Kate. Chiar l-am rugat pe politistul care-mi explica procedura de executie sa-mi dea un stilou si hartie ca sa pot scrie doua ultime scrisori.

Nicole se opri o clipa, de parca voia sa gaseasca vorbele potrivite, apoi continua:

- In acele zile cumplite nu-mi aminteam daca ti-am spus vreodata, explicit, cat de fericita am fost cand am devenit sot si sotie si, de asemenea, nu voiam sa mor fara

Se opri a doua oara, se uita scurt in jur, apoi privi iarasi direct in ochii lui Richard.

- Mai era un lucru pe care voiam sa-l infaptuiesc prin acea ultima scrisoare, spuse ea. La vremea aceea credeam ca e necesar sa-mi completez viata, astfel incat sa plec din lumea asta fara restante Richard, voiam sa-mi cer iertare pentru insensibilitatea de care am dat dovada atunci cand tu si cu Michael si cu mine Am facut o greseala atunci culcandu-ma cu Michael prea repede pentru ca m-am temut

Nicole inspira adanc.

- Trebuia sa fi avut mai multa credinta. Nu ca mi-as dori, fie si o clipa, ca Patrick sau Benjy sa nu fi existat, dar acum imi dau seama ca am cedat prea repede in fata sin­guratatii mele. As vrea sa

Richard ii atinse buzele cu degetul.

- Nu e nevoie sa te scuzi, Nicole, spuse el. Stiu ca m-ai iubit mult.

Existenta lor simpla se desfasura intr-un ritm lejer. Dimineata se plimbau prin New York, de obicei la brat, explorand din nou fiecare colt al insulei pe care odinioara o numisera casa lor. Din cauza ca in cea mai mare parte era intuneric, orasul arata altfel acum. Doar lanternele lor luminau enigmaticii zgarie-nori ale caror detalii le erau clar intiparite in amintire.

Deseori se plimbau pe digul care inconjura orasul, uitandu-se la apele Marii Cilindrice. Intr-o dimineata petre­cura trei ore stand intr-un loc, chiar locul in care, cu multi ani in urma, isi incredintasera viata celor trei aviani. Isi amintira de teama dar si de emotia pe care le simtisera in clipa in care marile creaturi-pasari ii ridicasera de la pamant ca sa-i poarte peste mare.

In fiecare zi dupa masa de pranz, Nicole, care mereu avu­sese mai multa nevoie de somn decat sotul ei, dormea putin. Richard folosea tastatura ca sa mai comande mancare sau provizii de la ramani, sau ducea puii la suprafata ca sa faca putina miscare, sau lucra la unul din multele lui proiecte imprastiate prin adapost. Seara, dupa o cina usoara, se culcau si, intinsi unul langa altul, discutau ore intregi inainte de a face dragoste sau de a adormi. Discutau despre orice - despre Dumnezeu, despre Vultur, despre ramani, despre politica din Noul Eden, despre carti de tot felul si, cel mai mult, despre copiii lor.

Desi puteau conversa cu entuziasm despre Ellie, Patrick si Benjy sau chiar despre Simone, pe care nu o mai vazusera de multi ani, lui Richard ii venea greu sa vorbeasca despre Katie. Se invinuia in mod constant ca nu se purtase mai sever cu fiica sa preferata cat fusese copil, punea comportamentul ei iresponsabil ca persoana adulta pe seama propriei inga­duinte. Nicole incerca sa-l consoleze si sa-l linisteasca, reamintindu-i ca situatia lor pe Rama fusese neobisnuita si ca, la urma urmei, nimic din trecutul lui nu-l pregatise pentru dis­ciplina corespunzatoare ceruta de la un parinte.

Intr-o dupa-amiaza cand se trezi din somn, Nicole il auzi pe Richard mormaind pe hol. Curioasa, se ridica repede si se duse in camera care fusese odata dormitorul lui Michael O'Toole. Ramase in usa si se uita cum Richard facea ultimele retusuri la o macheta care ocupa cea mai mare parte a incaperii.

- Voila! spuse el, intorcandu-se pentru a-i da de inteles ca i-a auzit pasii. Nu va castiga nici un premiu pentru estetica, dar este o reprezentare rezonabila a partii noastre de univers si, fara indoiala, mi-a dat mult de gandit.

O platforma dreptunghiulara plata acoperea majoritatea podelei. In platforma erau practicate douazeci de locasuri in care erau introduse vergele verticale subtiri, de inaltimi vari­ate. In capatul fiecarei vergele era cel putin o sfera colorata, reprezentand o stea.

Vergeaua verticala din mijlocul machetei, care avea in varf o sfera galbena, se inalta cam cu un metru si jumatate deasupra platformei.

- Acesta, fireste, e Soarele nostru, ii spuse Richard lui Nicole. Iar aici suntem noi - sau mai bine zis Rama - in cuadrantul asta, cam la o patrime a distantei dintre Soare si cea mai apropiata stea asemanatoare, Tau Ceti Sirius, unde pe aflam cand eram la Baza de Tranzit, e acolo, in urma

Nicole se plimba in jurul machetei care reprezenta vecinatatea stelara a Soarelui.

- Pe o raza de doisprezece ani-lumina si jumatate de la planeta noastra exista douazeci de sisteme stelare, intre care sase sisteme binare si un grup triplet, cel mai apropiat vecin al nostru, Centaurul, cam pe aici. De notat ca stelele din Centaur sunt singurele din interiorul sferei de cinci ani lumina.

Richard arata cele trei sfere separate reprezentand con­stelatia Centaurul. Fiecare avea alta culoare si marime. Cele trei stele, legate intre ele prin sarme subtiri, se sprijineau pe varful aceleiasi vergele verticale, chiar in interiorul unei sfere deschise, de sarma, avand in centru Soarele si insemnata cu un 5 mare.

- In timpul multelor zile cat am stat singur aici, conti­nua Richard, m-am pomenit adesea intrebandu-ma de ce Rama merge in aceasta directie anume. Avem o destinatie precisa? Asa s-ar parea, intrucat traiectoria noastra nu a vari­at de cand a avut loc acceleratia initiala Si daca mergem spre Tau Ceti, ce vom gasi acolo? Un alt complex asemana­tor cu Baza de Tranzit? Sau poate ca, intre timp, s-a mutat acolo acea Baza de Tranzit?

Richard se opri. Nicole se duse la marginea machetei si intinse bratele catre o pereche de stele rosii din capatul unei vergele lungi de trei metri.

- Presupun ca ai variat lungimea vergelelor pentru a demonstra relatia tridimensionala dintre toate aceste stele, spuse ea.

- Da Acel grup binar anume pe care il atingi tu, se numeste Struve 2398, spuse Richard. Are o declinatie foarte mare si distanta dintre el si Soare e putin mai mare de zece ani-lumina.

Vazand usoara grimasa de pe fata lui Nicole, Richard rase si, traversand camera, o lua de mana.

- Vino cu mine si am sa-ti arat ceva cu adevarat intere­sant, spuse el.

Se dusera in cealalta parte a machetei si ramasera cu fata la Soare, la jumatatea distantei dintre stelele Sirius si Tau Ceti.

- Ar fi fantastic daca Baza de Tranzit pe care o cunoastem chiar s-a deplasat, spuse Richard emotionat, si o vom vedea din nou, aici, in cealalta parte a sistemului nostru solar, nu-i asa?

Nicole rase.

- Bineinteles, spuse ea, insa nu avem nici o dovada

- Dar avem minte si imaginatie, o intrerupse Richard. Iar Vulturul chiar ne-a spus ca intreaga Baza de Tranzit se poate deplasa. Mie mi se pare ca

Richard se opri la mijlocul frazei, apoi schimba subiectul.

- N-ai intrebat chiar tu, dupa ce am plecat de la Baza de Tranzit, pe unde a mers nava noastra Rama in toti anii aceia in care noi am dormit? Sa presupunem, de exemplu, ca avianii si sesilele au fost culesi de undeva de pe drum, din jurul sistemelor binare Procyon poate, sau poate chiar de aici, din jurul lui Epsilon Eridani - am fi putut foarte bine sa fi urmat chiar traiectoria asta. La o fractiune semnificativa din viteza luminii, Rama putea sa faca usor drumul inapoi pana la Soare

- Stai asa, Richard, spuse Nicole. Pe aceasta tema, esti cu mult inaintea mea. S-o luam de la inceput

Se aseza pe platforma, in interiorul machetei, langa o sfera rosie aflata in varful unei vergele foarte scurte, de numai cativa centimetri si-si incrucisa picioarele.

- Daca am inteles bine ipoteza ta, voiajul nostru actual se va sfarsi la Tau Ceti?

Richard dadu din cap afirmativ.

- Traiectoria e prea perfecta ca sa fie o coincidenta. In aproximativ cincisprezece ani vom ajunge la Tau Ceti si cred ca experimentul nostru va lua sfarsit.

Nicole marai.

- Sunt deja batrana, spuse ea. La vremea aceea, daca am sa mai fiu in viata, am sa fiu scofalcita ca o pruna uscata Doar asa, din curiozitate, ce crezi ca se va intampla cu noi dupa ce "experimentul nostru ia sfarsit", cum spui tu?

- Uite-aici ne trebuie imaginatie Banuiesc ca vom fi dati jos de pe Rama, insa ce se va intampla cu noi dupa aceea n-am cum sa stiu Presupun ca soarta noastra va depinde intr-un fel de ceea ce s-a observat in tot timpul asta

- Asadar, esti intru totul de acord cu mine ca Vulturul si amicii lui de la Baza de Tranzit stau cu ochii pe noi?

- Absolut. Au investit enorm in acest proiect Sunt convins ca monitorizeaza tot ce se intampla aici pe Rama Trebuie sa marturisesc ca ma mira ca ne-au lasat complet de capul nostru si nu s-au amestecat niciodata in treburile noas­tre, dar probabil ca asta e metoda lor.

Nicole ramase tacuta cateva secunde. Se juca absenta cu sfera rosie de langa ea (Richard ii spusese ca reprezenta steaua Epsilon Indi).

- Judecatorul din mine se teme de concluzia pe care ar trage-o cu privire la noi un extraterestru inzestrat cu ratiune, pe baza comportamentului nostru din Noul Eden.

Richard ridica din umeri.

- Nu suntem mai rai pe Rama decat am fost timp de se­cole pe Pamant In plus, nu pot accepta ideea ca niste extraterestri cu adevarat avansati ar emite asemenea judecati subiective. Daca acest proces de observare a calatorilor spatiali se desfasoara de zeci de mii de ani, cum a sugerat Vulturul, atunci probabil ca ramanii au pus la punct un sistem de masuratori cantitative pentru a evalua toate aspectele civi­lizatiilor pe care le intalnesc Aproape sigur, pe ei ii intere­seaza cel mai mult adevarata noastra natura, iar asta nu poate insemna, intr-un sens mai larg, decat un lucru: suntem rai sau buni?

- Cred ca ai dreptate, spuse visatoare Nicole. Dar e deprimant ca noi, ca specie, ne comportam atat de barbar chiar si atunci cand suntem destul de siguri ca suntem observati.

Se opri si reflecta.

- Asadar, dupa parerea ta, lunga noastra interactiune cu ramanii, inceputa cu acea prima nava spatiala de acum peste o suta de ani, se apropie de sfarsit?

Asa cred. Candva in viitor, poate cand vom ajunge la Tau Ceti, partea noastra din acest experiment se va incheia. Banuiesc ca, dupa ce toate datele despre creaturile aflate in prezent in Rama intra in Marea Baza de Date Galactica, Rama va fi golita. Cine stie, poate curand dupa aceea, aceasta mare nava spatiala cilindrica va aparea in alt sistem planetar unde traieste o alta specie capabila de calatorii spatiale si va incepe un alt ciclu.

- Si ajungem la intrebarea mea de mai inainte, la care nu mi-ai raspuns, de fapt Ce se va intampla cu noi atunci?

- Poate noi sau urmasii nostri vom fi trimisi intr-o cala­torie lenta inapoi spre Pamant Sau poate vom fi socotiti ire­cuperabili si vom fi ucisi o data ce s-au adunat aceste date.

- Nici una din variantele astea de sfarsit nu e prea atragatoare, spuse Nicole. Si trebuie sa spun ca, desi sunt de acord cu tine ca ne indreptam spre Tau Ceti, restul ipotezei tale mi se pare o pura speculatie.

Richard ranji.

- Am invatat multe de la tine, Nicole Restul ipotezei mele se bazeaza pe intuitie. Tinand cont de tot ce am invatat de la ramani, asa mi se pare mie corect.

- Dar n-ar fi mai simplu sa ne imaginam ca ramanii au halte imprastiate prin toata galaxia si ca cele doua aflate cel mai aproape de noi sunt la Sirius si Tau Ceti?

- Ba da, raspunse Richard, insa intuitia imi spune ca e putin probabil. Baza de Tranzit era o creatie tehnica uluitoare. Daca in galaxie exista complexe similare la fiecare douazeci de ani-lumina sau pe-aproape, in total ar fi miliarde Si nu uita, Vulturul a spus in mod hotarat ca Baza de Tranzit se poate deplasa.

Nicole recunoscu in sinea ei ca era putin probabil ca un complex atat de uluitor ca Baza de Tranzit sa fi fost multipli­cat de miliarde de ori in cine stie ce mare proces cosmic de asamblare. Ipoteza lui Richard avea, intr-adevar, o logica anume. Dar ce trist ca inregistrarea cu privire la noi din Baza de Date Galactica va contine atat de multe informatii negative, se gandi Nicole.

- Si care e rolul avianilor, al sesilelor si al vechilor nostri prieteni, octopaianjenii, in scenariul tau? intreba un minut mai tarziu Nicole. Si noi, si ei facem parte din acelasi experiment? Si daca da, sugerezi ca la bord exista si o colonie de octozi, doar ca nu i-am intalnit pana acum?

Richard dadu din nou din cap.

- Concluzia asta se impune de la sine, spuse el. Daca faza finala a fiecarui experiment este observarea unui esantion reprezentativ de calatori spatiali in conditii contro­late, e logic ca octozii sa fie si ei aici Rase nervos. Poate ca, chiar in momentul asta, avem cu noi pe nava unii dintre vechii nostri prieteni de pe Rama II.

- Ce placut sa te gandesti la asta inainte de a adormi! spuse zambind Nicole. Daca ai dreptate, noi doi mai avem de petrecut cincisprezece ani pe o nava locuita nu numai de oameni care vor sa ne prinda si sa ne omoare, ci si de arah­nide uriase, posibil inteligente, a caror natura n-o intelegem.

- Nu uita ca s-ar putea sa ma insel, spuse Richard, cu un ranjet.

Nicole se ridica si se indrepta spre usa.

- Unde te duci? intreba Richard.

- La culcare, raspunse razand Nicole. Cred ca mai am un pic si ma apuca durerea de cap. Pot contempla infinitul numai o perioada limitata de timp.

6

Dimineata urmatoare cand deschise ochii, Nicole il vazu pe Richard stand langa pat si tinand in mana doua rucsacuri pline.

- Mergem sa exploram si sa cautam octopaianjeni din­colo de ecranul negru, spuse el entuziasmat. Le-am lasat lui Tammy si Timmy mancare si apa pentru doua zile si le-am programat pe Ioana si Eleanor sa ne gaseasca daca survine vreo urgenta.

Nicole se uita cu atentie la sotul ei in timp ce-si lua micul dejun. Ochii lui erau plini de viata si energie. Asta e Richard pe care mi-l amintesc cel mai bine, isi spuse. Aventura a fost mereu componenta cea mai importanta din viata lui.

- Am mai fost aici de doua ori, spuse Richard de indata ce trecura aplecati pe sub ecranul ridicat. Dar niciodata n-am ajuns la capatul acestui prim coridor.

Ecranul se inchisese in urma lor, lasandu-i in bezna.

- Nu exista riscul sa fi ramas prinsi in capcana de partea asta, nu-i asa? intreba Nicole in timp ce-si verificau lanter­nele.

- Catusi de putin, raspunse Richard. Ecranul se ridica sau coboara cam o data pe minut. Dar daca in zona asta ramane cineva sau ceva timp de un minut incepand de acum, ecranul se va ridica iarasi automat.

Cateva secunde mai tarziu, Richard continua:

- Trebuia sa te fi avertizat inainte de a porni la drum ca acest culoar e foarte lung. Am mai mers pe el cel putin un kilometru si n-am gasit niciodata nimic. Nici macar o devi­atie. Si nu exista nici lumina. Asa ca prima portiune va fi foarte plictisitoare - dar culoarul trebuie sa duca undeva, caci probabil ca biotii care ne aduc proviziile vin pe drumul asta. Nicole il lua de mana.

- Numai sa nu uiti, Richard, ca nu mai suntem la fel de tineri cum eram odata.

Richard lumina cu lanterna mai intai parul lui Nicole, care era carunt, apoi propria barba carunta.

- Suntem doi bosorogi, nu-i asa? spuse el vesel.

- Vorbeste in numele tau, replica Nicole, strangandu-i mana.

Culoarul era mult mai lung de un kilometru. In timp ce inaintau, Richard ii povesti lui Nicole uluitoarele experiente pe care le traise in cel de-al doilea habitat.

- Am fost pur si simplu ingrozit cand usile liftului s-au deschis si am vazut pentru prima oara mirmipisicile, spuse Richard.

Terminase deja de relatat sederea la aviani si ajunsese in punctul in care coborase in fundul cilindrului.

- Eram paralizat de frica. Ele erau doar la trei sau patru metri de mine. Amandoua ma priveau fix. Lichidul cremos din uriasii lor ochi ovali inferiori se misca dintr-o parte in alta, iar perechea de ochi de sus, de pe antene se indoia dupa mine ca sa ma vada din alt unghi. Richard se cutremura. N-am sa uit niciodata acel moment.

- Acum lasa-ma sa vad daca am priceput bine biologia, spuse Nicole cateva minute mai tarziu, in timp ce se apropi­au de ceva ce parea a fi o ramificatie a coridorului. Mirmipisicile se dezvolta in cantalupi, au viata destul de scurta dar activa, dupa care mor in interiorul unei sesile, unde intreaga lor experienta de viata, spui tu, se adauga cumva la baza de cunostinte a retelei neurale. Ciclul de viata se incheie atunci cand in interiorul sesilei cresc noi cantalupi. Aceste tinere creaturi sunt apoi recoltate la timpul potrivit de popu­latia mirmipisiceasca activa. Richard aproba din cap.

- Poate nu-i chiar asa, dar trebuie sa fie pe aproape, spuse el.

- Asadar, singurul lucru care ne lipseste pentru ca pepenii galbeni sau cantalupii sa inceapa procesul germinarii este setul de conditii adecvate?

- Speram sa ma ajuti sa rezolv enigma asta, spuse Richard. La urma urmei, doctore, tu esti singura dintre noi care are diploma de biolog.

Coridorul se bifurca, fiecare din cele doua ramuri for­mand un unghi de patruzeci si cinci de grade cu culoarul lung si drept pe care venisera de la adapostul lor.

- Pe care din ele o luam, doamna cosmonaut des Jardins? intreba Richard zambind, in timp ce lumina cu lanterna in ambele directii.

Nici unul din cele doua tuneluri nu avea vreo caracteris­tica distinctiva.

- S-o luam mai intai la stanga, spuse Nicole cateva secunde mai tarziu, dupa ce Richard schitase pe computerul sau portabil o harta.

Tunelul din stanga incepu sa se schimbe dupa numai cateva sute de metri. Se largea intr-o rampa descendenta care serpuia in jurul unui stalp extrem de gros si cobora pe o dis­tanta de cel putin o suta de metri in cochilia Ramei. In timp ce coborau, Richard si Nicole vazura sub ei lumini. La capat gasira un canal lung si lat cu maluri largi, plate. In stanga lor vazura o pereche de bioti crabi care fugeau de ei in partea opusa a canalului, iar dincolo de bioti, in departare, un pod. In dreapta lor, pe canal se deplasa o barja, incarcata cu diverse obiecte necunoscute, cenusii, negre si albe.

Richard si Nicole trecura in revista peisajul din jurul lor, apoi se uitara unul la altul.

- Ne-am intors in Tara Minunilor, cea a lui Alice, spuse Richard razand. Sa luam o gustare cat timp introduc in com­puterul meu de incredere tot acest domeniu.

In timp ce mancau, un biot centiped se apropie de ei, se opri scurta vreme ca pentru a-i studia, apoi trecu mai departe. Urca rampa pe care tocmai o coborasera Richard si Nicole.

- Ai vazut bioti crabi sau centipezi in al doilea habitat? intreba Nicole.

- Nu, raspunse Richard.

- Iar noi i-am scos intentionat din planurile pentru Noul Eden, nu-i asa?

Richard rase.

- Ba chiar asa. Ne-ai convins, si pe Vultur si pe mine, ca oamenilor obisnuiti nu le-a fi fost usor sa trateze cu ei.

- Asadar, prezenta lor aici implica existenta unui al treilea habitat? intreba Nicole.

- Posibil. In definitiv, noi habar n-avem ce se afla acum in Semicilindrul Sudic. Nu l-am mai vazut de cand Rama a fost renovata. Presupun ca biotii crabi, centipezi si alti bioti ramani sunt aferenti teritoriului, daca intelegi ce vreau sa spun. Poate ca ei functioneaza in toate partile Ramei, in toate calatoriile, afara doar de cazul in care sunt exilati la cererea vreunui anumit calator spatial.

In timp ce Richard si Nicole isi terminau masa, in stanga lor pe canal aparu alta barja. Ca si prima, era incarcata cu obiecte gri, negre si albe.

- Astea sunt diferite de primele, remarca Nicole. Mormanele astea imi amintesc de piesele de schimb pentru biotii centipezi depozitate in putul meu.

- S-ar putea sa ai dreptate, spuse Richard, ridicandu-se. S-o luam in lungul canalului, sa vedem unde ne duce.

Se uita in jur, mai intai la tavanul boltit care se inalta la zece metri deasupra capetelor lor, apoi la rampa din spa­tele lor.

- Daca n-am facut vreo greseala de calcul si daca Marea Cilindrica nu e mult mai adanca decat cred, canalul asta merge de la sud la nord, pe sub mare.

- Deci daca urmam barja vom ajunge inapoi la Cilindrul Nordic? intreba Nicole.

Mersera in lungul canalului mai bine de doua ore. In afara a trei bioti paianjeni care se deplasau repede in echipa pe malul opus, Richard si Nicole nu vazura nimic nou. Alte doua barje trecura pe langa ei, carand, in general, acelasi tip de incarcatura in aval; pe alocuri se intalnira atat cu bioti crabi, cat si cu bioti centipezi, insa fara sa interactioneze. Trecura pe langa un alt pod peste canal.

Facura doua popasuri pentru a se odihni, a manca si a bea apa, timp in care statura de vorba. La a doua oprire Nicole sugera sa se intoarca. Richard se uita la ceas.

- Sa mai stam o ora, spuse el. Daca simtul meu de ori­entare este corect, ar trebui sa fim deja sub Semicilindrul Nordic. Mai devreme sau mai tarziu trebuie sa gasim unde duc barjele toata marfa asta.

Richard avea dreptate. Dupa inca un kilometru in lungul canalului, Richard si Nicole vazura in departare o structura mare, pentagonala. Pe masura ce se apropiau, putura sa vada ca apa canalului curgea direct in centrul pentagonului. Cladirea in sine, care incaleca simetric canalul, avea o inaltime de sase metri. Avea acoperisul plat, nici o fereastra si era alba-crem la exterior. Fiecare din cele cinci sectiuni sau aripi ale ei se intindeau pe o lungime de douazeci sau treizeci de metri de la centrul structurii.

Pasarela din lungul canalului se termina cu niste trepte care urcau spre o banda periferica ce inconjura intregul pen­tagon. Aceeasi configuratie se gasea si de cealalta parte a canalului; in acel moment, un biot centiped folosea banda periferica pentru a trece dintr-o parte a canalului in cealalta, ca pe un pod.

- Unde crezi ca se duce? intreba Nicole in timp ce se dadeau la o parte pentru a-i permite biotului sa treaca.

- Poate la New York, raspunse Richard. In lungile mele plimbari de dinaintea masacrarii avianilor mi s-a intamplat uneori sa vad cate unul in departare.

Se oprira in fata singurei usi a pentagonului, care era pe partea dinspre canal a cladirii.

- Intram? intreba Nicole.

Richard dadu din cap si impinse usa mica. Nicole se apleca si intra in cladire. Se pomenira intr-o incapere mare, bine luminata, cu un volum de aproximativ o mie de metri cubi, cu tavanul aflat la cinci metri deasupra podelei. Pasarela lor se afla la doi-trei metri deasupra podelei, asa ca Richard si Nicole puteau sa urmareasca majoritatea activitatilor ce se desfasurau sub ei. Muncitori bioti roboti pe care nu-i mai vazusera, fiecare proiectat pentru o anumita sarcina, descar­cau cele doua barje din incapere, sortand incarcatura conform unui plan prestabilit. Multe din piesele individuale din stive erau incarcate pe biotii-camion, care dispareau pe una din usile din spate o data ce erau plini.

Dupa cateva minute de observare, Richard si Nicole isi continuara drumul pe pasarela pana in locul in care aceasta se intersecta, chiar deasupra centrului incaperii, cu o alta poteca. Richard se opri si facu niste insemnari in computer.

- Presupun ca planul general e la fel de simplu cum arata la prima vedere, ii spuse el lui Nicole. Putem s-o luam fie la stanga, fie la dreapta - indiferent pe unde am lua-o, intram in alta aripa a pentagonului.

Nicole alese pasarela din dreapta, pentru ca biotii-camion despre care credea ca duc piese de schimb pentru biotii cen­tipezi plecasera in directia aceea. Si nu se inselase. De indata ce Richard si Nicole intrara in a doua incapere, care avea exact aceleasi dimensiuni ca prima, isi dadura seama ca pe podeaua de sub ei se fabricau atat un biot centiped cat si un biot crab. Se oprira si urmarira procesul timp de cateva minute.

- Absolut fascinant, spuse Richard, terminand diagrama fabricii de bioti pe computer. Mergem?

Cand Richard se intoarse spre Nicole, ea il vazu ca face ochii mari.

- Nu te uita acum, spuse el linistit o secunda mai tarziu, dar sa stii ca avem companie.

Nicole se rasuci si se uita in spate. In cealalta parte a incaperii, la patruzeci de metri in spatele lor pe pasarela, o pereche de octopaianjeni se apropia incet. Richard si Nicole nu le auzisera zgomotele distinctive, asemanatoare cu tarairea unor perii metalice, din cauza vacarmului din fabrica de bioti.

Octopaianjenii se oprira cand isi dadura seama ca oamenii i-au observat. Inima lui Nicole batea cu furie. Isi amintea clar ultima ei intalnire cu un octopaianjen, cand o salvase pe Katie din adapostul octozilor din Rama II. Si atunci, ca si acum, primul ei impuls fusese sa fuga.

Il apuca pe Richard de mana si amandoi se uitara lung la extraterestri.

- Sa fugim, spuse ea in surdina.

- Si eu sunt la fel de inspaimantat ca si tine, dar hai sa mai stam putin. Ei nu se misca. Vreau sa vad ce au sa faca.

Richard se concentra asupra octopaianjenului din frunte si-si schita cu atentie in minte imaginea lui. Corpul aproape sferic era cenusiu inchis, cu un diametru de circa un metru si cu o fanta verticala lata de douazeci sau douazeci si cinci de centimetri, care ducea de sus pana jos, unde corpul se des­facea in opt tentacule negre cu auriu care se rasfirau pe podea, fiecare avand doi metri lungime. In interiorul fantei verticale erau multe protuberante si incretituri necunoscute {Aproape sigur senzori, se gandi Richard), dintre care cea mai mare era reprezentata de un grup de lentile dreptunghiulare continand un anume tip de lichid.

Pe cand cele doua perechi se uitau una la alta, o banda lata de un purpuriu aprins incepu sa se miste rapid in jurul "capului" octopaianjenului conducator. Banda asta izvora din una din marginile paralele ale fantei verticale; se misca in jurul capului, disparand in marginea opusa a fantei. Fu urmata la cateva secunde de o a doua banda complicat colo­rata, compusa din fasii rosii, verzi si cateva fara culoare, care facu si ea aceeasi calatorie in jurul capului octopaianjenului.

- Exact asta s-a intamplat cand Katie si cu mine ne-am intalnit cu octopaianjenul ala, spuse Nicole cu nervozitate. Katie spunea ca ne vorbeste.

- Dar n-avem cum sa stim ce spune, replica Richard. Faptul ca poate sa vorbeasca nu inseamna ca n-o sa ne faca rau

In timp ce octopaianjenul conducator continua sa vor­beasca in culori, Richard isi aminti dintr-o data un episod din anii de dinainte, din perioada odiseei lui pe Rama II. La vre­mea aceea statea intins pe o masa, inconjurat de cinci sau sase octozi, toti cu modele colorate pe cap. Richard isi aminti cu claritate groaza pe care o simtise in timp ce se uita cum niste creaturi foarte mici, aparent controlate de octopaianjeni, se tarau si-i intrau in nas.

Lui Richard incepura sa-i zvacneasca tamplele de durere.

- Cu mine n-au fost deloc draguti, ii spuse el lui Nicole. Cand au

In acel moment, usa din capatul indepartat al incaperii se deschise si intrara alti patru octopaianjeni.

- Ajunge, spuse Richard simtind ca Nicole se incordeaza. Cred ca e timpul sa o luam spre iesire.

Se indreptara repede spre centrul incaperii, unde pasa­rela, la fel ca in camera anterioara, se unea cu drumul ce ducea in afara cladirii. Cotira spre iesire, dar se oprira dupa cativa pasi. Si pe usa asta veneau alti patru octopaianjeni.

Richard si Nicole se rasucira, se intoarsera pe pasarela principala interioara si o luara la fuga in directia celei de a treia aripi a pentagonului. De data asta alergara intins, fara sa coteasca spre iesire, pana ajunsera in interiorul celei de-a patra aripi. In sectorul asta era intuneric bezna. Incetinira si Richard scoase lanterna ca sa cerceteze imprejurimile. Pe podeaua de sub ei se gaseau instalatii cu aspect sofisticat, dar nici un fel de activitate.

- Sa incercam iar sa iesim? intreba Richard bagand la loc lanterna in buzunarul de la camasa.

- Da.

Se luara de mana si alergara spre intersectie, unde cotira la dreapta si se indreptara spre iesirea din pentagon.

Cateva minute mai tarziu se aflau intr-un coridor intunecat, pe un teritoriu complet necunoscut. Amandoi erau epuizati. Nicole respira cu greutate.

- Richard, trebuie sa ma odihnesc. Nu pot alerga asa, intruna.

Mersera repede vreo cincizeci de metri pe coridorul intunecat si pustiu. Vazura in stanga lor o usa. Richard o deschise cu precautie, se uita inauntru si cerceta incaperea cu lanterna.

- Trebuie sa fie un fel de camera de depozitare, spuse el. Dar acum e goala.

Richard intra in incapere, se uita pe usa din spate intr-o alta camera goala, apoi se intoarse dupa Nicole. Se asezara cu spatele lipit de perete. Dupa cateva secunde, Nicole spuse:

- Iubitule, cand ne intoarcem in adapostul nostru vreau sa ma ajuti sa-mi fac un consult la inima. In ultimul timp am niste dureri ciudate.

- Acum te simti mai bine? intreba Richard ingrijorat.

- Da. Nicole zambi in intuneric si isi saruta sotul. Pe cat de bine e de asteptat dupa ce am scapat ca prin urechile acu­lui de un card de octopaianjeni.

7

Nicole dormi agitat, cu spatele lipit de perete si capul pe umarul lui Richard. Avu cosmar dupa cosmar, trezindu-se de fiecare data cu o tresarire, apoi atipind iar. In ultimul cosmar era pe o insula din ocean, impreuna cu copiii. Un val urias se indrepta inspre ei. Nicole era innebunita, caci copiii erau raspanditi pe toata insula. Cum putea sa-i salveze pe toti? Se destepta cutremurandu-se.

Il inghionti pe intuneric pe sotul sau.

- Richard, trezeste-te. Ceva nu e in regula.

La inceput Richard nu se misca. Cand Nicole il atinse a doua oara, deschise incet ochii.

- Ce s-a intamplat?

- Am sentimentul ca nu suntem in siguranta aici. Cred ca ar trebui sa plecam.

Richard aprinse lanterna si plimba fasciculul de raze prin camera.

- Nu e nimeni aici, spuse el bland. Si nici nu aud nimic nu crezi c-ar trebui sa ne mai odihnim?

Ramasera tacuti o vreme; temerile lui Nicole sporeau.

- Am o presimtire intensa ca suntem in pericol, spuse ea. Stiu ca tu nu crezi in lucrurile astea, dar in ce ma priveste au fost aproape intotdeauna corecte.

- Bine, spuse Richard in cele din urma.

Se ridica si traversa camera, deschise usa din spate care dadea intr-o camera similara. Se uita inauntru.

- Nici aici nu e nimic, spuse el dupa cateva secunde.

Se intoarse si deschise usa dinspre coridor, pe care intrasera. In clipa in care usa se deschise, auzira amandoi zgo­motul inconfundabil de perii taraite.

Nicole sari in picioare. Richard inchise usa fara zgomot si alerga langa ea.

- Vino, spuse el in soapta. Trebuie sa gasim alta cale de a iesi de aici.

Trecura in camera cealalta, apoi in alta si in alta. Toate erau intunecate si pustii. In timp ce alergau prin teritoriul necunoscut, isi pierdura simtul orientarii. In cele din urma ajunsera la o mare usa dubla din capatul uneia din multele incaperi identice. Richard ii spuse lui Nicole sa stea pe loc in timp ce el impingea cu precautie partea stanga a usii.

- La naiba! exclama el de indata ce se uita in camera. Ce dracu' e asta?

Nicole veni langa el si, la lumina lanternei, privi bizarul continut al camerei. In ea erau ingramadite niste obiecte mari. Cel mai apropiat semana cu o amiba mare pe un skateboard, urmatorul cu o uriasa sfera din impletitura, cu doua antene iesind din mijlocul ei. In camera nu se auzea nici un sunet si nimic nu se misca. Richard ridica lanterna mai sus si se uita prin restul camerei aglomerate.

- Mergi inapoi, spuse surescitata Nicole, zarind ceva familiar. In partea aia. La cativa metri in stanga celeilalte usi.

Cateva secunde mai tarziu lanterna lumina patru siluete omenesti, imbracate cu costume spatiale si casti, aflate langa peretele indepartat.

- Sunt bioti umani, spuse emotionata Nicole, cei pe care i-am vazut chiar inainte de a ne intalni cu Michael O'Toole la baza funicularului cu scaune.

- Norton si compania? intreba neincrezator Richard simtind pe sira spinarii un fior de teama.

- Pun pariu ca ei sunt, raspunse Nicole.

Intrara in camera si ocolira in varful picioarelor obiectele numeroase pentru a se apropia de siluetele in cauza. Inge­nuncheara amandoi langa ele.

- Trebuie sa fie un loc de aruncat biotii, spuse Nicole dupa ce isi confirmara ca chipul din spatele castii transparente era intr-adevar o copie a comandantului Norton, care condu­sese prima expeditie ramana. < Richard se ridica si clatina din cap.

- De necrezut! spuse el. Ce cauta ei aici?

Plimba lumina lanternei prin camera. O secunda mai tar­ziu, Nicole tipa. La nici patru metri departare de ea se misca un octopaianjen, sau cel putin asa parea in lumina aceea ciu­data. Richard veni repede langa ea. Isi dadura repede seama ca ceea ce vedeau era doar un biot octopaianjen si izbucnira in ras.

- Acum pot sa merg acasa, Richard Wakefield? intreba Nicole dupa ce reusi sa-si stapaneasca rasul nervos.

- Cred ca da, spuse Richard zambind. Numai sa gasim drumul.

Pe masura ce patrundeau tot mai adanc in labirintul de camere si tuneluri din zona ce inconjura pentagonul, Nicole era tot mai convinsa ca nu vor mai gasi niciodata iesirea. In cele din urma Richard incetini pasul si incepu sa introduca informatii in computerul sau portabil. Dupa aceea reusira macar sa nu mai mearga in cerc, dar nu intalnira nici unul din reperele pe care le vazusera atunci cand fugisera de octopaianjeni.

Incepuse deja sa-i cuprinda disperarea cand dadura peste un mic biot-camion care cara pe un coridor ingust o aduna­tura de obiecte mici, fara noima. Richard se mai destinse. Ii spuse lui Nicole:

- Lucrurile astea parca ar fi facute pe comanda, la cere­rea cuiva, ca obiectele care ne sunt noua livrate in Camera Alba. Daca mergem in directia din care a venit biotul, s-ar putea sa descoperim unde sunt fabricate toate obiectele noas­tre. De acolo ne va fi usor sa gasim drumul spre adapostul nostru.

Fu un drum lung. Amandoi erau complet epuizati cand, dupa mai multe ore de mers, coridorul lor se largi; intrara intr-o fabrica uriasa cu un tavan foarte inalt. In mijlocul fabricii erau doisprezece cilindri grosi care semanau cu boile­rele de moda veche de pe Pamant. Fiecare avea o inaltime de patru sau cinci metri si o latime de un metru si jumatate la mijloc. Boilerele erau aranjate pe patru randuri, de cate trei pe fiecare rand.

Din fiecare boiler ieseau si intrau benzi transportoare (sau echivalentul lor raman), dintre care doua functionau in momentul sosirii lui Richard si Nicole. Richard era fascinat.

- Uita-te acolo, spuse el, aratand spre podeaua unei magazii mari, acoperita cu mormane de obiecte de toate dimensiunile si toate formele. Aceea trebuie sa fie materia prima. La computerul central, care se afla probabil in baraca aia de dupa boilere, soseste o cerere care este apoi procesata si repartizata uneia din masinile astea. Biotii ies, aduna arti­colele corespunzatoare si le pun pe benzile transportoare. In interiorul boilerelor, materiile prime sunt modificate semni­ficativ, intrucat ceea ce iese este obiectul comandat de cine stie ce specie inteligenta care foloseste tastatura sau echiva­lentul ei ca sa comunice cu ramanii.

Richard se duse spre boilerul activ cel mai apropiat.

- Insa adevarata intrebare este: ce fel de proces are loc in interiorul acestor boilere? spuse el debordand de suresci­tare. Chimic? Nuclear, poate, implicand transformarea elementelor? Ori ramanii au vreo alta tehnologie de fabricatie care depaseste complet intelegerea noastra?

Batu de cateva ori foarte tare in peretele boilerului activ.

- Peretii sunt foarte grosi, anunta el.

Apoi se apleca spre locul in care banda transportoare intra in boiler si dadu sa bage mana inauntru.

- Richard, nu crezi ca e un gest prostesc? tipa Nicole.

Richard ridica privirea si dadu din umeri. Cand se apleca iar ca sa studieze interfata banda/boiler, un biot bizar care arata ca un aparat de fotografiat cu burduf prevazut cu picioare veni in fuga din fundul salii. Se baga repede intre Richard si banda transportoare activa si apoi isi mari volu­mul, fortandu-l pe Richard sa se indeparteze de procesul activ.

- Frumoasa miscare! spuse Richard cu admiratie. Se intoarse spre Nicole. Sistemul are o protectie excelenta.

- Richard, daca nu te superi, putem sa revenim la obiec­tivul nostru principal? Sau ai uitat ca nu stim pe unde sa ne intoarcem in adapostul nostru?

- Numai putin, spuse Richard. Vreau sa vad ce iese din boilerul activ aflat cel mai aproape de noi. Poate ca, vazand rezultatul, dupa ce am vazut deja ce a intrat, am sa pot deduce genul de proces care are loc intre timp. Nicole clatina din cap.

- Uitasem cat esti de insetat de cunostinte. Dintre toti oamenii pe care i-am intalnit, numai tu te-ai opri sa studiezi o planta noua sau un animal necunoscut chiar daca te-ai rataci de tot in padure.

In partea opusa a imensei sali, Nicole gasi un alt culoar lung. Dupa o ora il convinse in sfarsit pe Richard sa paraseasca fascinanta fabrica extraterestra. N-aveau de unde sa stie unde ducea acest nou culoar, dar era singura lor speranta. Mersera si tot mersera. De fiecare data cand Nicole obosea sau devenea deprimata, Richard ii ridica moralul prea­marind minunile pe care le vazusera de cand parasisera ada­postul lor.

- Locul asta e absolut uimitor, nemaipomenit! spuse el la un moment dat, entuziasmat la culme. Mintea mea nu poate sa judece ce inseamna toate astea nu numai ca nu suntem singuri in universul asta dar nici macar nu ne aflam in var­ful piramidei, privitor la inzestrare

Richard continua pe tonul asta entuziasmat pana cand, intr-un tarziu, cand erau amandoi aproape sfarsiti, vazura in fata lor o bifurcatie a coridorului. Din cauza unghiurilor, Richard fu sigur ca se intorsesera la Y-ul initial, aflat la doar doi kilometri de adapostul lor.

- Uraaa! striga Richard prinzand viata. Uite, aproape am ajuns acasa.

In momentul acela Nicole auzi ceva care o facu sa ramana stana de piatra.

- Richard, stinge lumina! striga ea.

El se rasuci rapid, mai sa cada, si stinse lanterna. Dupa cateva clipe nu mai avura nici o indoiala. Zgomotul de perii taraite devenea mai puternic.

- Fugi! tipa Nicole, tasnind cu toata viteza de langa sotul ei.

Richard ajunse la bifurcatie cu doar cincisprezece secunde inaintea primului octopaianjen. Extraterestrii veneau din canal. In timp ce fugea de ei, Richard se rasuci si aprinse lanterna, luminand in spate. In acea clipa vazu cel putin patru modele colorate miscandu-se in intuneric.

Adusera in Camera Alba toata mobila pe care o putura gasi si creara o baricada de-a curmezisul partii de jos a ecranului negru. Timp de mai multe ore statura la panda, asteptandu-se ca in orice clipa ecranul sa se ridice si adapos­tul lor sa fie invadat de octopaianjeni. Dar nu se intampla nimic. In cele din urma, le lasara pe Ioana si Eleanor de paza in Camera Alba si-si petrecura noaptea in camera in care erau Tammy si Timmy.

- De ce n-au venit octopaianjenii dupa noi? intreba Richard a doua zi, in zori. Sunt aproape sigur ca ei stiu ca ecranul se ridica automat. Daca ar fi venit pana in capatul coridorului

- Poate ca n-au vrut sa ne sperie din nou, il intrerupse cu blandete Nicole.

Richard se incrunta si-i arunca o privire cinica.

- Totusi, n-avem nici o dovada ferma ca octopaianjenii sunt ostili, in ciuda faptului ca-ti amintesti ca ai fost prost tratat cand ai fost prizonierul lor, in timpul odiseei tale din trecut Nici lui Katie, nici mie nu ne-au facut nici un rau, desi puteau usor s-o faca. Si, pana la urma, mi te-au dat inapoi.

- La vremea aceea eram in coma profunda, replica Richard. Si nu le mai foloseam ca subiect de testat In plus, cum a fost cu Takagishi? Sau cu atacurile lor asupra printului Hal si a lui Falstaff?

- Fiecare din incidentele astea are o explicatie plauzi­bila, fara esenta ostila. Tocmai asta e atat de derutant. Sa presupunem ca Takagishi a murit de atac de cord. Sa mai pre­supunem ca octozii i-au conservat si impaiat corpul ca sa-l foloseasca drept material didactic pentru instruirea altor Octopaianjeni Poate ca si noi am fi facut la fel

Nicole se opri, apoi continua:

- Iar atacul, cum il numesti tu, asupra printului Hal si a lui Falstaff s-ar putea sa fi fost doar o neintelegere Daca roboteii tai au hoinarit si au intrat intr-un loc foarte important, poate un cuib sau echivalentul unei biserici la octopaianjeni? Era firesc ca octozii sa-si apere un sector vital.

- Sunt nedumerit, spuse Richard dupa un moment de ezitare. Acum ii aperi pe octopaianjeni dar ieri fugeai de ei chiar mai repede decat mine.

- Da, raspunse ganditoare Nicole. Recunosc ca eram ingrozita. Am presupus instinctiv ca sunt ostili si am fugit. Astazi imi e rusine de mine. Noi, oamenii trebuie sa ne folosim ratiunea ca sa inabusim reactiile instinctive Mai ales tu si cum mine. Dupa tot ce am vazut in Rama si la Baza de Tranzit, ar trebui sa fim imuni la xenofobie.

Richard zambi si dadu din cap.

- Asadar, acum sugerezi ca s-ar putea ca octopaianjenii sa incerce doar sa stabileasca vreun fel de contact pasnic?

- Poate, raspunse Nicole. Nu stiu ce vor. Dar stiu ca nu i-am vazut niciodata facand ceva care sa fie ostil dincolo de orice indoiala.

Richard se uita pe pereti, distrat, timp de cateva secunde, apoi isi freca fruntea.

- As vrea sa-mi pot aminti mai multe detalii din perioa­da cat am stat la ei. Inca mai am dureri de cap naprasnice cand incerc sa ma concentrez asupra acelui episod din viata mea -numai atunci cand ma aflam in interiorul sesilei, durerea nu insotea amintirile despre octopaianjeni.

- Odiseea ta a avut loc cu mult in urma, spuse Nicole. Poate ca si octopaianjenii sunt capabili de a invata si acum au adoptat o alta atitudine fata de noi.

Richard se ridica.

- In regula, spuse el. M-ai convins. Data viitoare cand vedem un octopaianjen, n-o sa mai fugim. Cel putin nu ime­diat, adauga razand.

Mai trecu o luna. Richard si Nicole nu mai iesira dincolo de ecranul negru si nu mai avura alte intalniri cu octopaianjenii. Isi petreceau zilele avand grija de puii de aviarii (care invatau sa zboare) si-si tineau de urat unul altuia. Principalele subiecte de discutie erau copiii lor si trecutul.

- Cred ca de-acum suntem batrani, spuse Nicole intr-o dimineata in timp ce se plimbau prin una dintre cele trei piete centrale ale New York-ului.

- Cum poti sa spui una ca asta? intreba Richard cu un zambet strengaresc. Doar pentru ca ne petrecem majoritatea timpului discutand despre ce s-a intamplat demult si cheltuim pentru functiile igienice ale corpului mai multa atentie si energie decat pentru sex, inseamna ca suntem batrani?

Nicole rase.

- E chiar atat de rau? intreba ea.

- Nu chiar, raspunse Richard pe un ton glumet. Inca te mai iubesc ca un scolar Dar cand si cand dragostea asta e pusa pe planul doi de junghiuri si dureri pe care nu le aveam inainte Apropo, nu trebuia sa te ajut sa-ti faci un control la inima?

- Ba da. Dar, de fapt, n-ai cu ce sa ma ajuti. Singurele instrumente pe care le-am adus in trusa medicala pe care am luat-o cu mine cand am fugit sunt stetoscopul si sfigmo­manometrul. Le-am folosit de mai multe ori ca sa ma con­sult N-am gasit nimic neobisnuit, cu exceptia unei valve care da rateuri din cand in cand, iar dificultatile de respiratie n-au mai recidivat. Probabil ca de vina au fost emotia si varsta, incheie Nicole zambind.

- Daca ginerele nostru cardiolog era aici, ti-ar fi facut un consult complet.

Cateva minute mersera in tacere.

- Ti-e foarte dor de copii, nu-i asa? intreba Richard.

- Da, raspunse oftand Nicole. Dar incerc sa nu ma gan­desc prea mult la ei. Sunt fericita ca traiesc si ca sunt aici cu tine - e infinit mai bine decat in acele ultime luni petrecute in inchisoare. Si am multe amintiri minunate despre copii

- Dumnezeu mi-a dat intelepciunea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, cita Richard. Asta e una dintre cele mai mari calitati ale tale, Nicole Intotdeauna am fost putin invidios pe detasarea ta.

Nicole inainta agale. Care detasare? se intreba ea, amintindu-si cu claritate cat de obsedata fusese dupa moartea lui Valeri Borzov, survenita chiar dupa ce Newton se intal­nise cu Rama. Nici n-am putut sa dorm pana nu m-am con­vins ca nu a murit din vina mea. Se gandi in treacat la anii care trecusera de atunci. Detasarea, daca exista cat de cat, a venit destul de recent Maternitatea si varsta iti dau o alta perspectiva asupra lumii si asupra propriei persoane.

Dupa cateva minute, Richard se opri si se intoarse cu fata la Nicole.

- Te iubesc foarte mult, spuse el dintr-o data, imbratisand-o cu putere.

Brusca lui manifestare o nedumeri pe Nicole.

- Ce-a fost asta? intreba ea. Richard privea in departare.

- In ultima saptamana, mintea mea a plasmuit un plan nebunesc, spuse el cu emotie. Am stiut de la bun inceput ca e periculos dar, asemeni tuturor proiectelor mele, a pus stapanire pe mine Ba chiar s-a intamplat de doua ori sa ma dau jos din pat ca sa ma gandesc la detalii Am vrut sa-ti spun mai inainte despre el, dar trebuia sa ma conving ca intr-adevar e posibil

- Habar n-am ce tot spui tu acolo, rosti nerabdatoare Nicole.

- Este vorba despre copii. Am conceput un plan ca sa evadeze si ei si sa vina la noi aici, in New York. Chiar am inceput sa le reprogramez pe Ioana si Eleanor.

Nicole se uita lung la sotul ei, intre emotiile si ratiunea ei ducandu-se o adevarata lupta. Richard dadu sa-i explice pla­nul de evadare.

- Numai o clipa, Richard. Mai intai trebuie sa ne punem o intrebare importanta Ce te face sa crezi ca vor vrea sa evadeze? Ei nu se afla in inchisoare, nu sunt nici macar acuzati de ceva. Sigur, Nakamura e un tiran si viata in colonie este grea si deprimanta, dar din cate stiu eu, copiii nostri sunt la fel de liberi ca oricare alt cetatean. Iar daca vor incerca sa ni se alature si vor da gres, viata lor va fi in pericol In plus, existenta noastra aici, desi pentru noi e grozava, pentru ei cu greu poate fi considerata un paradis.

- Stiu stiu si poate ca m-am lasat dus de val, din dorinta de a-i vedea Dar ce riscam trimitandu-le pe Ioana si Eleanor sa stea de vorba cu ei? Patrick si Ellie sunt adulti si pot hotari singuri

- Dar Benjy si Katie? intreba Nicole. Pe fruntea lui Richard aparu o cuta.

- Evident ca Benjy n-ar putea veni singur, asa ca par­ticiparea lui depinde de faptul daca vreunul din ceilalti se hotaraste sa-l ajute. Cat despre Katie, ea e foarte nestatornica si imprevizibila e de asteptat chiar sa se hotarasca sa-i spuna lui Nakamura Cred ca nu avem alta alegere decat sa o lasam pe dinafara

- Un parinte nu inceteaza niciodata sa spere, spuse incetisor Nicole, mai mult pentru sine. Apropo, planul tau ii include si pe Max si Eponine? Ei fac parte, practic din familie.

- Max este alegerea perfecta pentru coordonarea evadarii din interiorul coloniei. N-a facut el o treaba nemaipomenita ascunzandu-te si apoi conducandu-te pana la Lacul Shakespeare fara sa fii detectata? Patrick si Ellie vor avea nevoie de cineva matur si chibzuit care sa-i calauzeasca Conform planului meu, Ioana si Eleanor il vor aborda mai intai pe Max. Nu numai ca el e deja familiarizat cu robotii, dar ne si poate spune sincer daca planul poate sau nu functiona. Daca, prin intermediul robotilor, ne va spune ca intreaga idee e prosteasca, vom renunta la ea.

Nicole incerca sa-si imagineze bucuria pe care avea s-o simta imbratisandu-si iarasi copiii. Ii fu imposibil.

- In regula, Richard, spuse ea, zambind in sfarsit. Recunosc ca ma intereseaza Sa discutam despre asta Dar trebuie sa ne promitem ca nu vom face nimic decat daca sun­tem absolut siguri ca nu ne punem copiii in pericol.

8

Curand dupa cina, Max Puckett si Ellie Turner se scuzara in fata lui Eponine si a lui Robert si iesira din casa fermei lui Max din Noul Eden. De indata ce nu mai putura sa fie auziti din casa, Max incepu sa-i povesteasca lui Ellie despre vizita pe care i-o facusera de curand roboteii. Lui Ellie nu-i venea sa creada ce auzea.

- Sigur ai inteles gresit, ii spuse ea pe un ton coborat. Nu se poate ca ei sa ne propuna sa plecam pur si simplu

Max duse un deget la buze; mai aveau doar cativa metri pana la hambar.

- Poti sa vorbesti personal cu ei, rosti el in soapta. Dar, dupa spusele acestor micute personaje, exista loc berechet pentru noi toti in adapostul ala in care ati trait primii cativa ani dupa nasterea ta.

In hambar era intuneric. Inainte ca Max sa aprinda lu­mina, Ellie zarise deja, pe un pervaz, micutii roboti care straluceau.

- Buna, Ellie, spuse mica Ioana, imbracata tot in armura. Mama ta si tatal tau sunt sanatosi si iti transmit urarile lor de bine.

Robotul Eleanor adauga:

- Am venit in seara asta la tine pentru ca Max a consi­derat ca e necesar sa auzi cu urechile tale ce avem noi de spus. Richard si Nicole va invita, pe tine si pe prietenii tai, sa va alaturati lor in vechiul vostru adapost din New York, unde parintii tai duc o viata spartana dar pasnica.

Ioana interveni:

- In adapostul vostru totul este la fel cum era pe vremea cand erai mica. Mancarea, imbracamintea si alte obiecte sunt furnizate tot de ramani, pe baza cererilor facute folosind tas­tatura din Camera Alba. Apa proaspata se gaseste in cantitati nelimitate in cisterna de la baza scarii de la intrare.

Ellie asculta, fascinata, in timp ce Ioana ii reamintea conditiile de trai de sub orasul insula aflat in partea sudica a celui de-al doilea habitat. Incerca sa-si reaminteasca singura adapostul dar imaginea din mintea ei era surprinzator de vaga. Din acea perioada a vietii ei isi putea aminti cu claritate doar ultimele cateva zile pe Rama, inclusiv spectaculoasele inele de culoare emanand din Marele Corn si indreptandu-se incet spre nordul uriasului cilindru. Insa imaginea interiorului adapostului era incetosata. De ce nu-mi amintesc mai clar macar camera copiilor? se intreba ea. Din cauza ca, de atunci, s-au intamplat prea multe lucruri care s-au intiparit mai adanc in memoria mea?

Ii trecu prin fata ochilor un montaj de imagini izvorate din primii ani ai copilariei. Unele erau intr-adevar de pe Rama, dar mult mai multe erau din apartamentul in care sta­tuse cu familia ei la Baza de Tranzit. Inconfundabilele trasa­turi ale Vulturului, personaj semanand cu un zeu pentru copi­lita Ellie, pareau sa domine montajul.

Eleanor de Aquitania o intrebase ceva, dar Ellie nu fusese atenta.

- Scuza-ma, Eleanor, te rog sa repeti intrebarea. M-am lasat furata de amintirile din copilarie.

- Mama ta a intrebat de Benjy. E tot in sectia din Avalon?

- Da, raspunse Ellie. Si se simte bine, atat cat te poti astepta. Cea mai buna prietena a lui din lume este Nai Watanabe. Cand s-a sfarsit razboiul, ea s-a oferit sa lucreze cu cei care au fost trimisi, dintr-un motiv sau altul, in sectia din Avalon. Petrece aproape zilnic catva timp cu Benjy si l-a aju­tat enorm. Gemenilor ei, Kepler si Galileo, le place mult sa se joace cu el - cu toate ca, uneori, Galileo e afurisit si-i lui Nai da multa bataie de cap.

- Dupa cum ti-am povestit, spuse Max, intorcand con­versatia la principalul subiect, Nicole si Richard au lasat la latitudinea noastra sa decidem cine va fi implicat in cazul in care chiar incercam o evadare in masa. Va urma Benjy instructiunile?

- Cred ca da, spuse Ellie. Atata timp cat are incredere in persoana care i le da. Dar sub nici o forma n-avem cum sa-i spunem dinainte despre evadare. Nu ne putem astepta sa nu-i scape vreo vorba. Lui Benjy nu-i sta in fire sa fie secretos si viclean. Se va bucura din cale-afara dar

- Domnule Puckett, o intrerupse Ioana D'Arc, ce sa le spunem lui Richard si Nicole?

- La naiba, Ioana, ai putintica rabdare Ba si mai bine, reveniti dupa o saptamana, astfel incat Ellie, Eponine si cu mine sa avem mai mult timp sa cantarim lucrurile si sa va putem da un raspuns mai documentat Si spuneti-i lui Richard ca mie toata treaba mi se pare al dracului de tentanta, chiar daca, fara doar si poate, e o nebunie.

Max ii depuse pe cei doi roboti pe podeaua hambarului si ei isi luara talpasita. Cand Max si Ellie iesira din nou la aer, Max scoase o tigara din buzunar.

- Sper ca nu te deranjez prea mult daca fumez aici afara, zise el, ranjind.

Ellie zambi.

Dupa un minut de tacere, Ellie spuse:

- Nu vrei sa-i spui lui Robert, nu-i asa, Max? Max clatina din cap.

- Deocamdata nu. Poate n-am sa-i spun decat in ultimul moment.

O cuprinse pe Ellie cu bratul pe dupa umeri.

- Domnita, imi place sotul tau doctor, zau ca da, insa uneori ma gandesc ca atitudinea si prioritatile lui sunt putin ciudate. Nu pot avea certitudinea ca nu va povesti nimanui

- Te gandesti, Max, ca poate Robert a jurat in vreun fel, in particular, sa nu mai actioneze impotriva autoritatii? Si ca se teme

- La naiba, Ellie, nu sunt psiholog. Cred ca nici unul din noi nu poate sa inteleaga ce schimbari au survenit in inima lui dupa uciderea cu sange rece a doua persoane. Insa pot sa spun ca exista posibilitatea ca el sa nu pastreze secretul - pentru a evita o decizie personala dureroasa, daca nu pentru altceva.

Max trase cu sete din tigara si se uita la tanara sa pri­etena.

- Nu crezi ca va veni, Max, nu-i asa? Nici chiar daca eu vreau sa vina.

Max clatina iarasi din cap.

- Nu stiu, Ellie. Asta va depinde de cat de mare nevoie are de tine si de micuta Nicole. Robert v-a facut loc in viata lui, dar inca isi ascunde sentimentele in spatele muncii nein­trerupte.

- Dar tu, Max? intreba acum Ellie. Ce parere ai, in rea­litate, despre tot acest plan?

- Eponine si cu mine suntem gata sa plecam, sa avem mica noastra aventura, spuse Max cu un ranjet. Oricum, e doar o problema de timp sa intru intr-un conflict serios cu Nakamura.

- Si Patrick?

- Lui ii va placea la nebunie ideea. Insa ma tem ca s-ar putea sa-i spuna ceva lui Katie. Ei au o relatie aparte

Max se opri la mijlocul frazei, vazandu-l pe Robert ca iese pe veranda din fata, cu fiica sa obosita in brate.

- O, acolo erai, Ellie, spuse Robert. Credeam ca v-ati ratacit in hambar Nicole e foarte obosita iar eu trebuie sa ajung la spital foarte devreme

- Desigur, iubitule, spuse Ellie. Max si cu mine tocmai ne aminteam de mama si de tata

Trebuie sa para o zi absolut normala, se gandi Ellie in timp ce arata cartea de identitate biotului Garcia din holul supermarketului din Beauvois. Trebuie sa fac totul exact ca si cum ar fi o zi de joi obisnuita.

- Doamna Turner, spuse biotul cateva secunde mai tar­ziu, inmanandu-i o lista scoasa din computerul asezat langa peretele din spatele lui, poftim ratia care va este alocata pen­tru saptamana asta. Nici de data asta nu avem broccoli si rosii, asa ca am inclus doua masuri de orez suplimentare Acum puteti inainta ca sa va luati produsele.

Ellie intra cu mica Nicole in zona principala a supermar­ketului. De partea cealalta a unei plase de sarma, unde in perioada de inceput a coloniei cetatenii isi faceau singuri cumparaturile, cinci sau sase bioti Tiasso si Lincoln, toti apartinand seriei 300 complet reprogramata de guvernul Nakamura, se miscau in susul si josul intervalelor dintre raf­turi impartind produsele. Majoritatea rafturilor erau goale. Cu toate ca razboiul se terminase de catva timp, vremea instabila din Noul Eden, precum si revolta majoritatii fermierilor in fata duritatii lui Nakamura, faceau ca productia sa se mentina la un nivel minim. De aceea, guvernul gasise ca trebuie sa supravegheze distribuirea hranei. Doar favoritii guvernului aveau mancare mai multa decat strictul necesar.

In fata lui Ellie si a fiicei ei in varsta de aproape doi ani erau la coada sase persoane. In fiecare joi dupa-amiaza Ellie isi facea cumparaturile impreuna cu aceeasi oameni. Aproape toti se intoarsera cand intrara Ellie si Nicole.

- Iat-o pe scumpetea de fetita, spuse o femeie placuta cu parul carunt. Ce mai faci, Nicole?

Nicole nu raspunse. Se dadu inapoi cativa pasi si se agata strans de piciorul mamei ei.

- Nicole e inca timida, spuse Ellie. Vorbeste numai cu cei pe care-i cunoaste.

Un biot Lincoln aduse doua cutii mici cu mancare si le inmana tatalui si fiului adolescent din fruntea cozii.

- Azi nu vom folosi carucior, ii spuse biotului tatal. Te rog sa notezi asta in fisa noastra Acum doua saptamani, cand iarasi am carat in mana alimentele, nimeni nu a notat ca n-am luat carucior si-n toiul noptii am fost treziti de o Garcia care ne-a cerut sa returnam magazinului caruciorul.

Nu trebuie sa existe nici o greseala banala, isi spuse Ellie. Fara carucioare nereturnate, nimic care sa dea de banuit pana dimineata. In timp ce astepta la rand, Ellie revazu inca o data detaliile planului de evadare pe care le dis­cutase cu o zi in urma cu Patrick, Eponine si Max. Fusese aleasa o zi de joi pentru ca era ziua in care ii vizita de obicei pe bolnavii de RV-41 din Avalon. Max si Eponine solici­tasera si primisera aprobarea de a merge la cina la Nai Watanabe. Ei urmau sa aiba grija de Kepler si Galileo, in timp ce Nai se ducea sa-l aduca pe Benjy. Totul era in ordine. Ramasese o singura mare incertitudine.

Ellie repetase de o suta de ori in gand ce-i va spune lui Robert. Prima lui reactie va fi negativa, se gandi ea. Va spune ca e prea periculos, ca periclitez siguranta lui Nicole. Si va fi furios ca nu i-am spus mai devreme.

In mintea ei ii raspunsese deja la toate obiectiile si descrisese intr-o lumina favorabila viata pe care aveau sa o duca in New York. Totusi, era extrem de tensionata. Nu fusese in stare sa se convinga ca Robert va accepta sa vina. Si nu stia cum va reactiona el daca-i va declara ca e pregatita sa o ia pe Nicole si sa plece fara el.

In timp ce cumparaturile ii erau depozitate in caruciorul pe care avea sa-l returneze dupa ce descarca totul acasa, Ellie o stranse de mana pe fiica sa. Se apropie momentul, gandi ea. Trebuie sa am curaj. Trebuie sa am incredere.

- Cum Dumnezeu te asteptai sa reactionez? spuse Robert Turner. Vin acasa dupa o zi extrem de grea la spital, cu gandul la sutele de lucruri pe care trebuie sa le fac maine si, la cina, tu imi spui ca vrei sa plecam din Noul Eden pen­tru totdeauna. Si ca plecam in seara asta Ellie, draga mea Ellie, toata treaba asta e absurda. Chiar daca ar tine, n-as avea timp sa clarific totul Am proiecte

- Stiu ca e neasteptat, Robert, spuse Ellie, temandu-se tot mai mult ca a subestimat dificultatea sarcinii, dar nu puteam sa-ti spun mai devreme. Ar fi fost prea periculos Daca te scapai si-i spuneai ceva lui Ed Stafford sau altcuiva din personalul tau si te-ar fi auzit vreun biot?

- Dar nu pot sa plec asa, pur si simplu, fara sa spun nimic nimanui Robert clatina din cap cu putere. Ai idee cati ani de munca s-ar irosi?

- N-ai putea sa scrii ce trebuie facut la fiecare proiect? sugera Ellie. Si poate sa faci un rezumat la ce s-a realizat deja

- intr-o noapte, nu, raspunse apasat Robert. Nu, Ellie, problema iese din discutie. Nu putem pleca. Sanatatea coloniei pe termen lung ar putea sa depinda de rezultatele cercetarilor mele In plus, chiar daca accept ca parintii tai locuiesc confortabil in acel loc bizar pe care l-ai descris, in mod sigur nu pare a fi un loc bun de crescut un copil. Si nici macar n-ai pomenit de pericolul care ne paste pe toti. Plecarea noastra va fi vazuta ca un act de tradare. Daca suntem prinsi, vom fi amandoi executati. Ce se va intampla atunci cu Nicole?

Ellie mai asculta un minut obiectiile lui Robert, apoi isi dadu seama ca sosise timpul sa expuna si propriul punctul de vedere. Isi aduna tot curajul, se duse la masa si lua mainile sotului ei in ale sale.

- Ma gandesc la asta de aproape trei saptamani, Robert Trebuie sa intelegi cat de greu imi e sa iau aceasta decizie Te iubesc din toata inima, dar daca trebuie, eu si Nicole vom pleca fara tine Stiu ca in plecarea asta exista o multime de incertitudini, dar viata de aici, din Noul Eden nu este catusi de putin sanatoasa pentru nici unul din noi

- Nu, nu, nu! spuse imediat Robert, eliberandu-se si incepand sa se plimbe innebunit prin camera. Nu cred nimic din toate astea. E un cosmar Se opri si se uita la Ellie. Nu poti s-o iei pe Nicole cu tine, spuse el cu patima. Ma auzi? Iti interzic s-o iei pe fiica noastra

- Robert! il intrerupse Ellie, strigand. Lacrimile ii siroiau pe obraji. Uita-te la mine Sunt sotia ta, mama fiicei tale Te iubesc. Te implor sa asculti ce am de spus.

Nicole intrase in fuga in camera si acum plangea langa mama ei. Ellie se calma inainte de a continua.

- Nu cred ca esti singurul din familia asta care are drep­tul sa ia decizii. Am si eu dreptul asta. Iti respect dorinta de a nu merge, dar sunt mama lui Nicole. Daca e sa ne despartim, atunci cred ca ar fi mai bine pentru ea sa fie cu mine

Ellie se opri. Fata lui Robert era schimonosita de manie. Facu un pas spre ea si, pentru prima data in viata ei, Ellie se temu ca Robert o va lovi.

Cu mana dreapta ridicata si facuta pumn, Robert urla:

- Pentru mine, cel mai bine ar fi sa uiti de toata prostia asta!

Ellie se dadu putin inapoi. Nicole continua sa planga. Robert se chinuia sa se stapaneasca. Cu glasul tremurand de emotie, zise:

- Jur ca nimeni si nimic nu ma va mai face sa sufar ca atunci

Ii dadura lacrimile.

- La naiba! articula el, dand cu pumnul in masa. Apoi, fara sa mai spuna nimic, se aseza pe scaun si-si ingropa fata in maini.

Ellie o linisti pe Nicole si o vreme nu spuse nimic.

- Stiu ce dureros a fost sa-ti pierzi prima familie, spuse ea in cele din urma. Dar, Robert, asta e cu totul alta situatie. Nimeni n-o sa ne faca vreun rau, lui Nicole sau mie.

Se duse la el si-l cuprinse in brate.

- Nu spun ca e o decizie usoara. Dar sunt convinsa ca asa e cel mai bine pentru Nicole si pentru mine.

Robert ii raspunse la imbratisare, dar fara mult entuzi­asm.

- N-am sa va opresc sa plecati, spuse el resemnat. Dar nu stiu ce-am sa fac eu. As vrea sa ma gandesc la asta cateva ore, cat timp suntem in Avalon.

- Bine, dragul meu, dar te rog sa nu uiti ca Nicole si cu mine avem mai multa nevoie de tine decat pacientii tai. Tu esti singurul nostru sot si tata.

9

Nicole nu-si putea stapani emotia. In timp ce facea ultimele retusuri la decorarea camerei copiilor, isi imagina cum va arata incaperea atunci cand copiii o vor imparti cu cei doi aviani. Timmy, care acum era inalt aproape cat Nicole, se catara langa ea ca sa inspecteze rezultatul muncii ei. Scoase cateva bolboroseli de apreciere.

- Gandeste-te, Timmy, spuse Nicole, stiind ca avianul nu-i intelege exact cuvintele dar ii poate interpreta timbrul vocii, cand Richard si cu mine ne vom intoarce, iti vom aduce noii colegi de camera.

- Esti gata, Nicole? striga Richard. E timpul sa plecam.

- Da, iubitule. Sunt in camera copiilor. Vii sa arunci o privire?

Richard baga capul pe usa si inspecta superficial noile decoratiuni.

- Grozav, pur si simplu grozav, spuse el. Acum trebuie s-o luam din loc. Operatiunea asta necesita o sincronizare perfecta.

In timp ce mergeau spre Port, Richard o informa pe Nicole ca nu mai sosisera informatii din Semicilindrul Nordic. Lipsa vestilor putea sa indice faptul ca Ioana si Eleanor erau prea implicate in evadare, spuse el, sau prea aproape de un posibil dusman sau chiar ca aplicarea planului de evadare era in pericol. Nicole nu isi amintea sa-l mai fi vazut pe Richard atat de nervos. Incerca sa il calmeze.

- Inca nu stim daca vine si Robert? intreba ea peste cateva minute, in timp ce se apropiau de submarin.

- Nu. Nici despre reactia lui cand Ellie i-a spus despre plan. Au aparut in Avalon, asa cum fusese stabilit, dar au fost ocupati cu pacientii lui. Ioana si Eleanor n-au avut ocazia sa discute cu Ellie dupa ce au ajutat-o pe Nai sa-l ia pe Benjy din spital.

Cu o zi in urma, Richard verificase submarinul cel putin de doua ori. Cu toate acestea, scoase un oftat de usurare cand sistemul de operare porni si nava aluneca in apa. In timp ce se afundau in apele Marii Cilindrice, Richard si Nicole ramasera tacuti. Fiecare anticipa, in felul lui, emotia reunirii care avea sa aiba loc in mai putin de o ora.

Poate exista o bucurie mai mare decat sa-ti reintalnesti copiii dupa ce ai crezut ca n-ai sa-i mai vezi niciodata? gandi Nicole. Imaginea celor sase copii ai ei ii umplu incet mintea. O vazu pe Genevieve, primul ei copil, nascut pe Pamant dupa scurta aventura cu printul Henry. Urmatoarea era senina Simone, pe care Nicole o lasase la Baza de Tranzit cu un sot mai mare ca ea cu aproape saizeci de ani. Cele doua fete mai mari erau urmate in procesiunea mentala de cei patru copii care traiau inca pe Rama, nabadaioasa Katie, scumpa ei Ellie si cei doi fii conceputi cu Michael O'Toole, Patrick si Benjy cel cu retard intelectual.

Sunt atat de diferiti intre ei! se gandi Nicole. Fiecare e, in felul lui, un miracol.

Emotia pe care o simtea Nicole era coplesitoare. In timp ce Richard incepu sa manevreze submarinul in pozitia pentru rendez-vous, prin fata ochilor inlacrimati ai lui Nicole dansau amintirile recente legate de Ellie, Patrick si Benjy. Intinse mana si o stranse pe a lui Richard, in timp ce nava iesea la suprafata apei.

Prin hublou puteau vedea opt siluete care stateau pe mal in locul stabilit. Cand apa se scurse de pe hublou, Nicole ii recunoscu pe Ellie, pe sotul ei, Robert, pe Eponine, pe Nai care-l tinea de mana pe Benjy, si pe cei trei copii mici, dintre care unul era nepoata si tiza ei, pe care nu o vazuse niciodata. Batu cu pumnii in hublou, stiind ca era inutil caci nici unul din cei de pe mal nu o puteau auzi sau vedea.

De indata ce deschisera usa, Richard si Nicole auzira focuri de arma. Robert Turner se uita ingrijorat in spate si apoi o lua repede in brate pe micuta Nicole. Ellie si Eponine luara si ele in brate cate unul din gemenii Watanabe. Galileo se lupta cu Eponine si primi o palma de la mama lui care incerca sa-l conduca pe Benjy in submarin.

Alta runda de focuri, mult mai aproape, se auzi chiar cand grupul intra in nava.

- Max a spus sa plecam imediat ce suntem toti la bord, le spuse in graba Ellie parintilor ei. El si Patrick tin la distanta plutonul care a fost trimis sa ne prinda.

Richard se pregatea sa inchida usa cand doua siluete inar­mate, una tinandu-se cu mana de burta, navalira din tufele din apropiere.

- Fii gata de plecare! urla Patrick intorcandu-se cu spatele si tragand doua focuri. Sunt chiar in urma noastra.

Max se impletici, dar Patrick isi tari prietenul ranit ultimii cincizeci de metri pana la submarin. Trei soldati din colonie trasera asupra navei in timp ce aceasta se cufunda. Pret de cateva clipe, nimeni nu spuse nimic. Apoi in micul compartiment izbucni harmalaia. Toata lumea striga si plangea. Nicole si Robert se aplecara asupra lui Max, care statea jos cu spatele rezemat de perete.

- Esti ranit grav? intreba Nicole.

- La dracu', nu, raspunse Max cu patima. A fost doar un glont ratacit care mi s-a infipt undeva in burta. E nevoie de artilerie, nu gluma, ca sa-i vii de hac unui ticalos ca mine.

Cand Nicole isi indrepta spatele si se uita in jur, Benjy era chiar langa ea.

- Ma-ma, spuse el, cu bratele intinse si tremurand de bucurie.

Cei doi se imbratisara indelung in mijlocul comparti­mentului. Hohotele de fericire ale lui Benjy reflectau senti­mentele tuturor persoanelor aflate in nava.

La bordul submarinului, noii veniti fiind practic sus­pendati intre doua lumi straine, majoritatea conversatiilor aveau un caracter personal. Nicole vorbi cu fiecare din copiii ei in parte si-si tinu pentru prima data in brate nepoata. Micuta Nicole nu intelegea cine e femeia cu parul carunt care voia s-o imbratiseze si sa o sarute.

- Asta e bunica ta, spuse Ellie, incercand sa convinga copila sa primeasca afectiunea lui Nicole. E mama mea, Nikki, si o cheama ca pe tine.

Nicole se pricepea destul la copii ca sa stie ca va mai trece catva timp pana cand fata o va accepta. La inceput se produse o oarecare confuzie din cauza numelui comun si, ori de cate ori cineva rostea "Nicole", se intorceau si bunica si fetita. Dar dupa ce Ellie si Robert incepura sa-i spuna fetitei "Nikki", restul grupului facu la fel.

Inainte ca submarinul sa ajunga la New York, Benjy ii dovedi mamei sale ca facuse progrese semnificative la citit. Nai fusese o profesoara excelenta. Benjy adusese in rucsacul sau doua carti, una fiind o colectie de basme scrise cu trei se­cole in urma de Hans Christian Andersen. Basmul preferat al lui Benjy era "Ratusca cea urata", pe care il citi in intregime, spre incantarea mamei si a profesoarei lui. In glasul lui se simti o emotie minunata, autentica atunci cand ratusca dis­pretuita se transforma intr-o lebada frumoasa.

- Sunt foarte mandra de tine, iubitule, spuse Nicole, stergandu-si cateva lacrimi, cand Benjy termina de citit. Iar tie, Nai, iti multumesc din adancul inimii.

- Pentru mine a fost o adevarata placere sa lucrez cu Benjy, raspunse thailandeza. Uitasem ce inseamna sa predai unui elev care dovedeste interes si apreciere.

Robert Turner curata rana lui Max Puckett si extrase glontul, operatie urmarita indeaproape de gemenii Watanabe, in varsta de cinci ani, amandoi fascinati de interiorul corpului lui Max. Agresivul Galileo se impingea mereu ca sa vada mai bine; Nai trebui sa arbitreze in favoarea lui Kepler doua dis­pute fratesti.

Doctorul Turner confirma ca, asa cum declarase Max, rana nu e grava si prescrise o scurta perioada de conva­lescenta.

- Cred ca va trebui s-o las mai moale, spuse Max, facandu-i cu ochiul lui Eponine. Oricum, asta aveam de gand sa fac. Nu cred ca vor fi prea multi porci sau pui in orasul asta extraterestru de zgarie-nori. Iar la bi-oti nu ma pricep deloc.

Chiar inainte ca submarinul sa ajunga in Port, Nicole avu o scurta discutie cu Eponine, in care ii multumi din suflet fos­tei profesoare a lui Ellie pentru tot ce facusera ea si Max pen­tru familie. Eponine accepta cu modestie multumirile si-i spuse ca Patrick fusese "absolut fantastic" in ajutorul pe care-l daduse in toate aspectele evadarii.

- E un tanar grozav, spuse Eponine.

- Tu cum mai stai cu sanatatea? o intreba cu delicatete Nicole cateva clipe mai tarziu.

Frantuzoaica ridica din umeri.

- Bunul doctor spune ca virusul RV-41 e tot acolo, la panda, asteptand un moment prielnic pentru a-mi infrange sistemul imunitar. Cand s-o intampla asta, o sa-mi ramana de trait intre sase luni si un an.

Patrick il informa pe Richard ca Ioana si Eleanor incer­casera sa atraga in capcana plutonul trimis de Nakamura facand mult zgomot, asa cum fusesera programate, si aproape sigur fusesera capturate si distruse.

- Imi pare rau de Ioana si Eleanor, ii spuse Nicole lui Richard cand ramase pentru scurt timp singura cu el. Stiu ce mult insemnau roboteii pentru tine.

- Si-au indeplinit misiunea, raspunse Richard si se stra­dui sa zambeasca. La urma urmei, nu tu mi-ai spus odata ca ei nu sunt la fel ca oamenii?

Nicole se intinse si-si saruta sotul.

Nici unul din proaspetii evadati nu mai fusese in New York la varsta adulta. Cei trei copii ai lui Nicole se nascusera toti pe insula si locuisera acolo in primii ani ai copilariei, dar un copil are un cu totul alt simt al locului decat un adult. Ellie, Patrick si Benjy fura uluiti cand pusera piciorul pe mal si vazura siluetele inalte si subtiri ale cladirilor care se inaltau in semiintuneric spre cerul Ramei.

Max Puckett ramase fara glas, lucru neobisnuit la el. Statea langa Eponine tinand-o de mana si se holba la spiralele subtiri, impunatoare, care se inaltau la vreo doua sute de metri deasupra insulei.

- Asta-i prea mult pentru un baiat de fermier din Arkansas, spuse el in cele din urma, clatinand din cap.

Max si Eponine incheiau procesiunea care-si croia drum catre adapostul pe care Richard si Nicole il transformasera intr-un apartament multifamilial.

- Cine a construit toate astea? il intreba Robert Turner pe Richard cand grupul se opri putin in fata unui poliedru urias.

Robert devenea tot mai nelinistit. De la inceput avusese retineri sa vina cu Ellie si Nikki, dar acum era pe cale de a se convinge ca facuse o mare greseala.

- Probabil inginerii de la Baza de Tranzit, raspunse Richard. Cu toate ca n-avem cum sa stim in mod sigur. Noi, oamenii, am adaugat constructii noi in habitatul nostru. Este posibil ca fiintele sau creaturile artificiale care au locuit aici cu mult timp in urma sa fi construit unele din aceste cladiri uimitoare sau chiar pe toate.

- Si acum unde se afla? intreba Robert, inspaimantat de perspectiva de a intalni fiinte cu cunostinte tehnice necesare crearii unor astfel de edificii impresionante.

- N-avem cum sa stim. Dupa spusele Vulturului, aceasta nava spatiala Rama face, de mii de ani, voiaje de descoperire a speciilor care calatoresc prin spatiu. Undeva in partea noastra de galaxie exista o alta specie calatoare prin spatiu care s-ar fi simtit bine intr-un mediu ca asta. Cine au fost sau sunt creaturile alea si de ce au vrut sa traiasca in si printre acesti zgarie-nori incredibili e o enigma pe care, pro­babil, n-o vom deslusi niciodata.

- Cum e cu avianii si octopaianjenii, unchiule Richard? intreba Patrick. Inca mai traiesc aici, in New York?

- N-am vazut nici un avian pe insula de cand am venit - exceptie facand, desigur, puii pe care ii crestem. Dar inca mai exista niste octopaianjeni prin preajma. Mama ta si cu mine am intalnit o duzina cand am plecat sa exploram ce se afla in spatele ecranului negru.

In acel moment, un biot centiped se apropie de proce­siune dintr-o alee laterala. Richard indrepta lanterna in directia lui. Robert Turner ingheta de frica pe moment, dar urma instructiunile si se dadu la o parte din drum cand biotul trecu tropaind pe acolo.

- Zgarie-nori construiti de stafii, octopaianjeni, bioti centipezi, bombani Robert. Ce loc incantator!

- Dupa parerea mea, e cu mult mai bine decat sa traiesti sub tiranul ala de Nakamura, spuse Richard. Cel putin aici suntem liberi, si putem lua decizii singuri.

- Wakefield! striga Max Puckett din spate. Ce s-ar intampla daca nu ne-am da la o parte din calea biotilor astia centipezi?

- Nu stiu sigur, Max, raspunse Richard. Dar probabil ca te-ar calca sau te-ar ocoli exact ca si cum ai fi un obiect nein­sufletit.

Cand ajunsera la adapost, Nicole prelua rolul de ghid. Arata fiecarei persoane in parte unde era camera care-i va apartine. Exista o camera pentru Max si Eponine, alta pentru Ellie si Robert, o camera impartita in doua de un paravan pen­tru Patrick si Nai, camera mare a copiilor cu mai multe despartituri pentru cei trei copii, Benjy si cei doi aviani, si ultima, o incapere mica pe care ea si Richard hotarasera sa o faca sufragerie comuna.

In timp ce adultii despachetau putinele lucruri pe care le luasera in rucsacuri, copiii traira prima intalnire cu Tammy si Timmy. Avianii nu pricepeau ce-i cu acei omuleti, mai ales cu Galileo, care insista sa traga sau sa ciupeasca tot ce atingea. Dupa ce suporta acest tratament vreo jumatate de ora, Timmy il zgarie usor pe Galileo cu o gheara, drept aver­tizare si baiatul starni o zarva incredibila.

- Pur si simplu nu inteleg, se scuza Richard in fata lui Nai. Avianii sunt niste creaturi foarte blande.

- Ba eu inteleg, raspunse Nai. Galileo a facut precis vreo nazdravanie. Ofta. E uimitor, sa stii. Cresti doi copii exact in acelasi fel si ei se dovedesc a fi total diferiti. Kepler e atat de bun, aproape un inger - nu prea pot sa-l invat sa se apere. Iar Galileo mai ca nu da nici o atentie la tot ce-i spun.

Cand toti terminara de despachetat, Nicole continua turul, aratandu-le cele doua bai, coridoarele, rezervoarele sus­pendate in care familia statuse in acea perioada a calatoriei intre Pamant si Baza de Tranzit cand nava accelerase puter­nic si, in cele din urma, Camera Alba, cu ecranul negru si tas­tatura, care era si camera lui Nicole si a lui Richard. Richard le demonstra cum functioneaza ecranul negru: tasta o cerere si, cam dupa o ora, primi niste jucarii noi, simple pentru copii. De asemenea, le dadu lui Max si lui Robert cate o copie a dictionarului prescurtat de comenzi care sa le permita sa foloseasca tastatura.

Curand dupa cina copiii adormira. Adultii se adunara in Camera Alba. Max puse intrebari legate de octopaianjeni. In timp ce descria aventurile din spatele ecranului negru, Nicole pomeni de problemele cardiace. Robert se arata ingrijorat si, la scurt timp dupa aceea, o consulta in dormitorul ei.

Ellie il ajuta pe Robert la consult. Robert aduse atata echipament medical cat incapuse in rucsac, incluzand toate instrumentele miniaturale si monitoarele necesare pentru a face o electrocardiograma completa. Rezultatele nu erau bune, dar nici atat de rele pe cat se temea in taina Nicole. Inainte de culcare, Robert informa restul familiei ca anii isi pusesera in mod clar amprenta pe inima lui Nicole, dar ca nu se impunea o operatie in viitorul apropiat. O sfatui pe Nicole sa se menajeze, desi stia ca soacra lui ii va ignora recoman­darea.

Dupa ce toti adormira, Richard si Nicole mutara mobila ca sa faca loc pentru rogojini. Se culcara unul langa altul, tinandu-se de mana.

- Esti fericita? intreba Richard.

- Da, iubitule, raspunse Nicole, foarte. E intr-adevar minunat sa fie toti copiii aici.

Se intinse spre Richard si-l saruta.

- Sunt si franta de oboseala, barbate, dar n-am sa adorm pana nu-ti multumesc, mai intai, pentru faptul ca ai pus la cale toate astea.

- Sunt si copiii mei, daca-ti aduci aminte.

- Da, iubitule, spuse Nicole intinzandu-se la loc pe spate. Dar stiu ca n-ai fi facut toate astea daca nu eram eu. Te-ai fi multumit sa stai aici cu puii, cu aparatele tale si cu misterele extraterestre.

- Poate. Dar sunt si incantat ca toata lumea e aici in ada­post Apropo, ai avut ocazia sa vorbesti cu Patrick despre Katie?

- Doar pe scurt, raspunse Nicole oftand. Mi-am dat seama din ochii lui ca tot mai e foarte ingrijorat din cauza ei.

- Toti suntem, spuse Richard bland. Ramase tacut cateva minute, apoi se ridica intr-un cot. Sa stii ca o consider pe nepoata noastra absolut adorabila.

- Si eu la fel, spuse Nicole razand, dar n-avem nici o sansa sa fim considerati nepartinitori pe tema asta.

- Hei, oare faptul ca o avem pe Nikki cu noi inseamna ca nu mai pot sa-ti spun Nikki nici chiar in momentele spe­ciale?

Nicole intoarse capul si se uita la Richard. Acesta zam­bea cu toata fata. Mai vazuse de multe ori expresia aceea aparte de pe chipul lui.

- Culca-te, spuse Nicole razand. Sunt prea epuizata emotional ca sa mai fac ceva in noaptea asta.

Perioada de inceput trecu foarte repede. Erau atatea de facut, atata teritoriu fascinant de explorat! Cu toate ca in mis­teriosul oras de deasupra lor era vesnic intuneric, familia facea in mod regulat excursii in New York. Fiecare loc de pe insula avea o istorie aparte pe care Richard si Nicole puteau sa o povesteasca. Intr-o seara, Nicole spuse luminand cu lanterna uriasa dantelarie metalica suspendata intre doi zgarie-nori ca o panza de paianjen:

- Aici am salvat avianul care se incurcase intre vergele si care apoi m-a invitat in adapostul lui.

Cu alta ocazie, cand se aflau in marele hambar cu puturile si sferele lui ciudate, spuse:

- Acolo jos am stat multe zile blocata si-am crezut ca am sa mor.

Familia puse la punct un set de reguli menite sa-i fe­reasca pe copii de probleme. Ele nu erau necesare pentru micuta Nikki, care nu se prea departa de parintii ei grijulii, dar baietii Kepler si Galileo erau greu de tinut in frau. Gemenii Watanabe pareau sa aiba o energie infinita. O data au fost gasiti leganandu-se cu hamacurile din rezervoarele suspendate si sarind pe ele ca pe niste trambuline. Alta data, Kepler si Galileo au "imprumutat" lanternele familiei si au plecat la suprafata, fara aprobarea adultilor, sa exploreze New York-ul. Baietii au fost localizati abia dupa zece ore de neli­niste si cautari, in labirintul de strazi si alei din capatul inde­partat al insulei.

Avianii exersau aproape zilnic zborul. Pe copii ii incan­ta sa-si insoteasca prietenii inaripati in piete, unde Timmy si Tammy aveau mai mult spatiu sa-si etaleze talentele in dez­voltare. Richard o ducea mereu pe Nikki sa vada cum zboara avianii. De fapt, isi lua nepoata cu el oriunde se ducea. Din cand in cand Nikki mergea pe jos, dar de cele mai multe ori Richard o ducea in spate intr-un suport confortabil pentru copilasi inventat de el. Cei doi erau nedespartiti. Richard deveni si principalul profesor al lui Nikki. Nu trecu mult si Richard ii anunta pe toti ca nepoata lui e un geniu al mate­maticii.

Seara o punea la curent pe Nicole cu ultimele ispravi ale fetitei.

- Stii ce a facut azi? intreba el, de obicei cand erau in pat.

- Nu, dragul meu, raspundea invariabil Nicole, stiind ca nici unul din ei nu va dormi pana nu-i povestea.

- Am intrebat-o cate bile negre ar avea daca are deja trei si eu ii mai dau doua. (Pauza teatrala). Si stii ce mi-a raspuns? (Alta pauza). Cinci! A spus cinci. Si fetita asta abia a impli­nit doi ani saptamana trecuta

Pe Nicole o emotiona interesul lui Richard fata de Nikki. Caci fetita si barbatul care incepea sa imbatraneasca erau o pereche perfecta. Ca parinte, Richard nu putuse niciodata sa-si depaseasca problemele afective reprimate si simtul acut al responsabilitatii, asa ca asta era prima data din viata lui cand traia bucuria iubirii cu adevarat inocente. Pe de alta parte, Robert, tatal lui Nikki era un doctor grozav, dar nu era o persoana foarte calda si nu aprecia pe deplin perioadele de timp lipsite de scop pe care parintii trebuie sa le petreaca in compania copiilor lor.

Patrick si Nicole avura mai multe discutii lungi despre Katie, in urma carora Nicole se simti foarte deprimata. Patrick nu-i ascunse mamei faptul ca sora lui, Katie, era adanc implicata in toate manevrele lui Nakamura, ca bea prea mult si ca are o viata sexuala promiscua. In schimb, nu-i spuse lui Nicole ca sora lui dirija afacerea cu prostituate a lui Nakamura, nici nu-i impartasi banuiala ca devenise depen­denta de droguri.

10

Existenta lor aproape perfecta in New York ramase neschimbata pana intr-o dimineata devreme. Richard si Nikki erau la suprafata si se plimbau pe intariturile de la malul Marii Cilindrice, in partea de nord a insulei. Fetita vazu prima siluetele ambarcatiunilor; arata spre apa intunecata si spuse:

- Uite, Nikki vede ceva.

Privirea slabita a lui Richard nu putu detecta nimic in intuneric, iar lumina lanternei nu batea atat de departe. Scoase binoclul puternic pe care il purta mereu la el si vazu ca, intr-adevar, in mijlocul Marii Cilindrice se afla doua barci. O puse pe Nikki in suportul din spinare si porni grabit spre adapost.

Ceilalti membri ai familiei tocmai se trezisera si, la inceput, n-au prea inteles de ce era Richard atat de alarmat.

- Dar cine altcineva ar putea fi in barca? spuse el. Mai ales in partea de nord. Trebuie sa fie un grup de explorare trimis de Nakamura.

Consiliul de familie se tinu la micul dejun. Toti fura de acord ca se confrunta cu o criza de proportii. Patrick martu­risi ca in ziua evadarii fusese la Katie, indeosebi pentru ca voia sa-si ia ramas bun de la sora lui si ca facuse cateva comentarii neobisnuite care o determinasera pe Katie sa inceapa sa puna intrebari; Nicole si ceilalti ramasera tacuti.

- N-am spus nimic anume, se scuza Patrick, totusi a fost o tampenie din partea mea Katie e foarte desteapta.

Probabil ca, dupa ce am disparut cu totii, a pus lucrurile cap la cap.

- Si-acum ce facem? intreba Robert Turner, dand glas nelinistii tuturor. Katie cunoaste foarte bine New York-ul, era aproape adolescenta cand a plecat de aici si poate sa-i con­duca pe oamenii lui Nakamura direct la adapostul asta. Aici vom fi prada sigura pentru ei.

- Exista vreun alt loc in care am putea merge? intreba Max.

- Nu prea, raspunse Richard. Vechiul adapost al avia­nilor este gol, dar nu stiu cum o sa ne obtinem hrana acolo. Si adapostul octopaianjenilor era gol cand l-am vizitat acum mai multe luni, dar n-am mai fost in tinutul lor de cand a sosit Nicole in New York. Sigur, bazandu-ne pe cele intamplate cand Nicole si cu mine am fost in explorare, trebuie sa pre­supunem ca prietenii nostri cu tentacule negre si aurii sunt inca prin preajma. Chiar daca nu mai traiesc in vechiul lor adapost, daca ne-am muta acolo am avea aceeasi problema cu obtinerea hranei.

- Dar, unchiule Richard cum e cu zona din spatele ecranului? intreba Patrick. Spuneai ca acolo e fabricata man­carea noastra. Poate am reusi sa gasim acolo vreo doua incaperi

- Chiar daca nu-s prea optimist, spuse Richard dupa o scurta pauza, propunerea ta e probabil singura noastra optiune rezonabila in momentul de fata.

Familia hotari ca Richard, Max si Patrick sa cerceteze regiunea din spatele ecranului negru, atat pentru a afla exact unde era produsa mancarea oamenilor, cat si pentru a consta­ta daca exista alta zona locuibila. Robert, Benjy, femeile si copiii aveau sa ramana in adapost. Sarcina lor era sa inceapa sa puna la punct procedurile pentru o evacuare rapida in caz de necesitate.

Inainte de plecare, Richard verifica un nou sistem radio pe care il proiectase in timpul liber. Era suficient de puternic pentru ca exploratorii si restul familiei sa ramana in legatura prin radio cat timp erau despartiti. Existenta acestei legaturi usura sarcina lui Richard si Nicole de a-l convinge pe Max sa-si lase pusca in adapost.

Cei trei barbati urmara fara dificultate harta din com­puterul lui Richard si ajunsera la camera boilerelor, pe care Richard si Nicole o vizitasera cu prilejul explorarii precedente. Max si Patrick se uitara uluiti la cele douasprezece boilere uriase, la zona vasta in care materia prima era ordonat aranjata si la multele soiuri de bioti care se foiau prin preajma. Fabrica era extrem de activa. De fapt, absolut toate boilerele erau implicate in diverse tipuri de procese de fabricatie.

- In regula, ii spuse Richard lui Nicole prin radio. Am ajuns si suntem pregatiti. Transmite comanda pentru cina si vom vedea ce se intampla.

In mai putin de un minut, unul din boilerele cele mai apropiate de cei trei barbati incheie actiunea pe care o desfasura. Intre timp, nu departe de magazia din spatele boilerelor, trei bioti care aratau ca niste vagoane de marfa acoperite, cu mainile varate in gramezile de materie prima, alesera repede mici cantitati din mai multe articole diferite. Acesti trei bioti se dusera apoi la boilerul inactiv de langa Richard, Max si Patrick, unde isi golira containerele pe banda transportoare care intra in boiler. Imediat, barbatii auzira boilerul reluandu-si activitatea. Un biot lung si subtire, semanand cu trei greieri legati unul dupa altul, fiecare avand o carapace in forma de castron, se catara pe banda trans­portoare cand scurtul proces de fabricatie ajunse aproape de final. Dupa cateva clipe, boilerul se opri din nou si materia procesata iesi pe banda transportoare. Biotul segmentat scoase din capatul sau din spate, puse toata mancarea oame­nilor in carapacele de pe spinarea sa si o lua repede la fuga.

- Fir-as al naibii! spuse Max, uitandu-se dupa biotul greier care disparu pe coridorul din spatele magaziei.

Inainte ca vreunul din barbati sa mai apuce sa spuna ceva, alt set de bioti vagoane-de-marfa prevazuti cu maini incarcara benzile transportoare cu vergele lungi si groase si, in mai putin de un minut, boilerul care le fabricase mancarea opera in alt scop.

- Ce sistem fantastic! exclama Richard. Probabil ca e prevazut cu un proces complex de intrerupere a activitatii, comenzile de hrana avand prioritate. Nu-mi vine sa cred

- Stai o clipa si repeta ce-ai spus, ca sa inteleg si eu.

- Acolo, in adapost dispunem de subsecvente de tra­ducere automata - le-am proiectat eu cu multi ani in urma, pe vremea cand am locuit acolo, spuse Richard surescitat. Cand Nicole introducea in computerul ei pui, cartofi si spanac, computerul facea o lista cu substantele chimice complexe din componenta acestor alimente, sub forma unor comenzi de tas­tatura. Dupa ce eu semnalam ca suntem gata, ea tasta sirul de comenzi. Comenzile ajungeau imediat aici si ceea ce vedem noi era raspunsul la ele. La acel moment, toate sistemele de procesare se aflau in activitate; totusi, echivalentul raman al unui computer, aflat aici in fabrica, identifica solicitarea nou sosita ca fiind pentru hrana si-i conferea prioritate maxima.

- Vrei sa spui ca acel computer de control de aici a intrerupt functionarea boilerului, astfel incat el sa poata sa fabrice mancarea noastra? intreba Patrick.

- Chiar asa, raspunse Richard.

Max se dusese mai incolo si se uita la celelalte boilere din fabrica uriasa. Richard si Patrick i se alaturara.

- Cand eram copil, pe la opt-noua ani, spuse Max, tata m-a dus in prima mea excursie in muntii Ozark, la o departare de cateva ore bune de ferma noastra. Am ramas acolo peste noapte. Imi amintesc ca stateam culcat pe spate in sacul de dormit si ma uitam la toate luminitele alea care licareau pe cer In acea noapte am avut un gand mare, mare pentru un baiat de fermier din Arkansas. M-am intrebat cati copii extraterestri aflati undeva, acolo in univers, se uita la stele exact in acelasi moment si-si dau seama, pentru prima data, ce micut e taramul lor in marea alcatuire a cosmosului. Max se intoarse si le zambi prietenilor sai.

- Asta e unul din motivele pentru care am ramas fermi­er, spuse el razand. Pentru puii si porcii mei eram intotdeauna important. Eu le aduceam mancarea. Era un eveniment major cand taica Max aparea la tarcul lor

Se opri o clipa. Nici Richard, nici Patrick nu spusera nimic.

- Cred ca in adancul inimii mele am vrut intotdeauna sa fiu astronom, continua Max. Sa vad daca pot intelege mis­terele universului. Dar de cate ori ma gandeam la miliardele de ani si la miile de miliarde de kilometri, ma apuca depri­marea. Nu suportam sentimentul de totala si completa neinsemnatate care ma cuprindea. De parca un glas din capul meu imi spunea intruna: "Puckett, esti un rahat. Esti un zero absolut."

- Dar faptul ca ne dam seama de aceasta neinsemnatate si, mai ales, faptul ca suntem capabili sa o masuram ne face pe noi, oamenii, foarte deosebiti, spuse linistit Richard.

- Acum facem filosofie si nu-s deloc in elementul meu, raspunse Max. Eu ma simt bine cu ferma de animale, cu tequila si chiar cu vijeliile salbatice din Vestul Mijlociu. Arata cu mana in jur. Toate astea ma sperie de moarte. Daca as fi stiut, atunci cand m-am inscris pentru colonia martiana, ca am sa intalnesc masini mai destepte ca oamenii

- Richard, Richard! auzira cu totii prin radio glasul neli­nistit al lui Nicole. Avem o situatie de urgenta. Ellie tocmai s-a intors de pe malul nordic. Patru barci mari sunt pe cale sa traga la tarm Ellie spune ca e convinsa ca unul din oameni avea uniforma de politist si mai spune ca a vazut la sud un fel de curcubeu mare Puteti sa va intoarceti in cateva minute?

- Nu, nu putem, raspunse Richard. Suntem inca in sala cu boilerele. Asta inseamna probabil o distanta de cel putin trei kilometri si jumatate A spus Ellie cati oameni ar putea sa fie in fiecare barca?

- Eu as zice ca in jur de doisprezece, tata, raspunse Ellie. N-am stat sa-i numar Dar barcile n-au fost singurul lucru neobisnuit pe care l-am vazut cat am fost sus. In timp ce alergam spre adapost, partea de sud a cerului s-a luminat din cauza unor explozii de culoare care s-au transformat treptat intr-un urias curcubeu Era aproape de locul unde spuneai tu ca trebuie sa fie Marele Corn.

Zece secunde mai tarziu, Richard striga in radio:

- Nicole, Ellie, toti ceilalti, ascultati-ma. Evacuati ime­diat adapostul. Luati copiii, puii de avian, cantalupii, materialul sesil, cele doua pusti, toata mancarea si atatea lucruri personale cate puteti cara fara efort. Lasati lucrurile noastre acolo - avem destule in rucsacuri ca sa supravietuim in caz de urgenta. Mergeti direct in adapostul octopaianje­nilor si asteptati-ne in camera aceea mare care, cu ani in urma, era o galerie de fotografii Soldatii lui Nakamura vor veni mai intai in adapostul nostru. Vazand ca nu ne gasesc, daca e si Katie cu ei, s-ar putea sa mearga si-n adapostul octopaianjenilor. Dar nu cred ca vor intra in tunelele de acolo

- Si voi ce faceti?

- Ne intoarcem cat de repede putem. Daca nu e nimeni apropo, Nicole, lasa un transmitator cu volumul la maxim in Camera Alba si altul in camera copiilor. Asa vom sti daca e cineva in adapostul nostru. In fine, cum spuneam, daca adapostul nostru n-a fost invadat, ne vom intalni ime­diat. Daca oamenii lui Nakamura ne-au ocupat locuinta, vom incerca sa gasim de aici alta intrare in adapostul octopaianje­nilor. Trebuie sa existe una

- Bine, iubitule, il intrerupse Nicole. Trebuie sa incepem sa strangem lucrurile Am sa las aparatul de emisie-receptie pornit, in caz ca veti avea nevoie de noi.

- Asadar, crezi ca adapostul octopaianjenilor ne ofera cea mai mare siguranta? intreba Max dupa ce Richard inchise transmitatorul.

- Este o alegere, raspunse Richard cu un zambet slab. Aici, in spatele ecranului exista prea multe necunoscute. Si stim sigur ca nu vom fi in siguranta daca politia si armata lui Nakamura ne gasesc S-ar putea ca octopaianjenii sa nu mai locuiasca in adapostul lor. In plus, dupa cum a spus Nicole de multe ori, n-avem nici o dovada de netagaduit ca octozii sunt ostili.

Barbatii se miscara cat de repede putura. Cand ajunsera la bifurcatie, si Richard si Max asudau puternic.

- Trebuie sa ne oprim o clipa, ii spuse Max lui Patrick, care era in frunte. Unchiul tau Richard trebuie sa-si traga sufletul.

Patrick scoase din rucsac o sticla cu apa si o oferi celor­lalti. Richard bau cu sete, isi sterse fruntea cu o batista; un minut mai tarziu alergau din nou catre adapost.

La vreo cinci sute de metri de mica platforma din spatele ecranului, aparatul de emisie-receptie al lui Richard incepu sa capteze zgomote nedeslusite din interiorul adapostului.

- Poate cineva din familie a uitat ceva important, spuse Richard, incetinind ca sa asculte, si s-a intors sa-l ia.

La scurt timp auzira un glas pe care nu-l putura identi­fica. Se oprira si asteptara.

- Aici in spate s-ar parea ca a trait un soi de animal, spuse glasul. Veniti sa aruncati o privire.

- La naiba! spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici de curand Ma intreb de cat timp au plecat.

- Capitane Bauer! striga cineva. Ce sa fac cu tot echipa­mentul asta electronic?

- Lasa-l deocamdata, raspunse al doilea glas. In cateva minute trebuie sa coboare si restul soldatilor. Vom hotari atunci ce sa facem.

Richard, Max si Patrick ramasera linistiti in coridorul intunecat. Timp de aproximativ un minut nu auzira nimic in aparatul de emisie-receptie. Dupa toate aparentele, nici unul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se afla pe moment in Camera Alba sau in camera copiilor. Apoi cei trei auzira din nou glasul lui Franz Bauer.

- Ce-i asta, Morgan? Abia te aud E vreun fel de racheta Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? Bine. Bine. Venim sus imediat.

Timp de cincisprezece secunde emitatorul ramase mut.

- A, Pfeiffer, iata-te, il auzira apoi clar pe capitanul Bauer. Aduna oamenii si sa mergem sus. Morgan spune ca in partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de artificii. Mai toti soldatii sunt deja speriati de zgarie-nori si intuneric. Am sa ma duc sus sa-i linistesc.

- Asta e sansa noastra, sopti Richard ridicandu-se in picioare. Vor sta sigur afara din adapost cateva minute.

O lua la fuga, apoi se opri.

- S-ar putea sa fie nevoie sa ne despartim Mai tineti minte cum sa ajungeti la adapostul octopaianjenilor?

Max clatina din cap.

- Eu n-am fost niciodata acolo

- Poftim, spuse Richard inmanandu-i lui Max com­puterul sau portabil. Tastezi un M si un P pentru imaginea generala a New York-ului. Adapostul octopaianjenilor e mar­cat cu un cerc rosu Daca tastezi L de doua ori la rand va aparea o harta a interiorului adapostului Acum sa mergem, cat mai avem ceva timp.

Cei trei nu gasira nici un soldat in adapost. La cativa metri de iesirea in New York erau totusi postati doi paznici. Din fericire, ii fascina atat de tare focul de artificii desfasurat deasupra capetelor lor pe cerul raman incat nu-i auzira pe cei trei strecurandu-se pe scarile din spatele lor. Pentru mai multa siguranta, trioul se desparti, fiecare luand-o pe un alt drum spre adapostul octopaianjenilor.

Richard si Patrick ajunsera la destinatie la cateva minute unul dupa celalalt, dar Max intarzia. Din nefericire, ruta aleasa de el trecea prin una din pietele in care se adunasera cinci-sase soldati ca sa vada mai bine focurile de artificii. Max o lua la fuga pe o alee si se lipi de o cladire. Scoase com­puterul si studie harta de pe monitor, incercand sa gaseasca un traseu alternativ spre adapostul octopaianjenilor.

Intre timp, formidabilul spectacol al focurilor de artificii continua. Max ridica privirea si ameti cand o minge mare, albastra exploda aruncand in toate directiile sute de raze de lumina albastra. Timp de aproape un minut, Max se uita hip­notizat la cer. Spectacolul era mai maret decat tot ce vazuse el vreodata pe Pamant.

Max ajunse in sfarsit la adapostul octopaianjenilor, cobori repede rampa si intra in sala-catedrala din care porneau patru tunele ce duceau in alte parti ale adapostului. Max tasta in computer doi de L si pe micutul monitor aparu harta domeniului octopaianjenilor. Max era atat de preocupat de studierea hartii incat nu auzi sunetul de perii metalice taraite, insotit de un scancet ascutit dar slab.

Ridica privirea abia cand sunetul deveni foarte puternic. Marele octopaianjen statea la doar cinci metri de el. La vede­rea creaturii, Max simti fiori de gheata pe sira spinarii. Ramase nemiscat, luptandu-se cu dorinta de a o rupe la fuga. Lichidul cremos din singurul ochi al octopaianjenului se misca dintr-o parte in alta, dar extraterestrul nu inainta spre Max.

Dintr-unul din sirurile de zimti paralele aflate de o parte si de alta a ochiului-lentila aparu o unda de culoare purpurie care se deplasa in jurul capului sferic al octopaianjenului, urmat de benzi de alte culori, toate disparand in al doilea sir de zimti, care marginea fanta in care se afla lentila. Benzile colorate reaparura in aceeasi succesiune iar Max, a carui inima batea atat de tare incat o simtea in gat, clatina din cap si spuse:

- Nu inteleg.

Octopaianjenul ezita o clipa, apoi isi ridica de la pamant doua dintre tentacule, aratand clar in directia unuia din cele patru tunele. Ca pentru a sublinia ce voia sa spuna, octodul porni tarsait in acea directie si repeta gestul.

Max o lua incet spre tunelul indicat, avand grija sa nu se apropie prea mult de octopaianjen. Cand ajunse la intrarea in tunel, in jurul capului octopaianjenului incepu sa se roteasca alta serie de benzi colorate.

- Iti multumesc foarte mult, spuse Max politicos, apoi se intoarse si intra in coridor.

Nici macar nu se opri sa se uite la harta pana nu strabatu trei sau patru sute de metri. In timp ce mergea, in fata lui se aprindeau automat lumini care, dupa ce trecea, se stingeau. Cand in sfarsit examina harta cu grija, descoperi ca nu era departe de incaperea unde trebuia sa ajunga.

Cateva minute mai tarziu, Max intra in camera unde erau adunati toti ceilalti din familie. Avea pe fata un zambet cat toate zilele.

- N-o sa ghiciti niciodata cu cine m-am intalnit putin mai devreme, spuse el inainte ca Eponine sa-l intampine cu o imbratisare.

La scurt timp dupa ce Max termina de povestit intalnirea cu octopaianjenul, Richard si Patrick se intoarsera cu pre­cautie in sala-catedrala, oprindu-se in rastimpuri sa asculte daca se aud sunetele care dadeau de gol prezenta extraterestrilor. Nu auzira nimic de acest fel. De asemenea, nu vazura si nici nu auzira nimic care sa indice ca fortele trimise din Noul Eden se afla in vecinatate. Dupa vreo ora, Richard si Patrick se intoarsera la restul grupului si incepura sa discute ce sa faca mai departe.

Familia largita avea suficienta mancare pentru cinci zile, poate sase, daca fiecare portie era rationalizata cu grija. Apa aveau de la cisterna din apropierea salii-catedrala. Toata lumea fu de acord ca acest prim grup de cautare trimis din Noul Eden nu va ramane prea mult in New York. Se ridica intrebarea daca Katie i-a spus capitanului Bauer si oamenilor lui unde se afla adapostul octopaianjenilor. Un singur aspect nu starni controverse: faptul ca probabilitatea de a fi descoperiti de ceilalti oameni era cel mai ridicata in urma­toarele doua zile. Ca urmare, timp de treizeci si sase de ore nimeni nu parasi incaperea cea mare decat pentru satisfacerea necesitatilor fizice.

La sfarsitul acestei perioade, toti membrii grupului dar mai ales puii de avian si copiii sufereau grav de claustrofobie. Richard si Nai ii scoasera pe coridor pe Tammy si Timmy impreuna cu Benjy si copiii, incercand fara succes sa-i faca sa taca si-i condusera prin sala-catedrala spre tunelul vertical care cobora mai adanc in adapost, intesat cu un fel de spite groase, metalice. Richard, care in majoritatea timpului o cara pe Nikki in spinare, ii avertiza de mai multe ori pe Nai si pe gemeni cu privire la pericolele din zona de care se apropiau. Chiar si asa, la foarte scurt timp dupa ce tunelul se largi si ajunsera la coridorul vertical, impetuosul Galileo intra in gaura in forma de butoi inainte sa-l poata opri maica-sa. Copilul ingheta de frica pe data. Richard trebui sa-l salveze din pozitia precara in care statea, cocotat pe doua spite la mica distanta sub nivelul pasarelei care inconjura uriasul abis. Tinerii aviani, incantati sa poata zbura din nou, pluteau liberi prin zona si de doua ori plonjara mai multi metri in haul intunecos, dar niciodata destul de adanc pentru a declansa urmatoarea baterie de lumini aflata mai jos.

Inainte de a se intoarce la restul familiei, Richard il lua pe Benjy intr-o scurta inspectie a ceea ce el si Nicole numi­sera intotdeauna muzeul octopaianjenilor. Aceasta incapere mare, aflata la cateva sute de metri distanta de tunelul verti­cal, era tot goala. Dupa cateva ore, la propunerea lui Richard, jumatate din membrii familiei largite se mutara in muzeu pen­tru ca fiecare sa aiba mai mult spatiu.

In a treia zi a sederii lor in adapostul octopaianjenilor, Richard si Max hotarara sa incerce sa afle daca soldatii din colonie se mai afla in New York. Patrick a fost cel ales drept cercetas. Max si Richard ii dadura instructiuni clare: trebuia sa mearga cu precautie pana la sala-catedrala iar apoi sa urce rampa pana in New York. De acolo, folosind cat mai putin cu putinta lanterna si computerul portabil, trebuia sa mearga pana la tarmul nordic al insulei si sa vada daca barcile mai sunt acolo. Indiferent de rezultatul investigatiei, trebuia sa se intoarca direct in adapost si sa le spuna tot ce a vazut.

- Si mai e ceva foarte important, spuse Richard. Daca se intampla sa auzi fie un octopaianjen, fie un soldat, te intorci imediat la noi. Dar sub nici o forma nu trebuie ca vreun om sa te vada coborand in adapostul asta. N-ai voie sa faci nimic care sa puna in pericol restul familiei.

Max insista ca Patrick sa ia una din cele doua pusti. Richard si Nicole nu se opusera. Ii urara cu totii succes, apoi Patrick porni in misiunea de cercetare. Mersese doar cinci sute de metri in lungul tunelului cand auzi in fata lui un zgo­mot. Se opri sa asculte, dar nu-l putu identifica. Dupa alte cateva sute de metri, sunetele incepura sa se defineasca. Patrick auzi de mai multe ori, in mod clar, sunetul de perii taraite. Se auzea si un zanganit ca de obiecte metalice care se ciocnesc intre ele sau de un perete. Asculta timp de mai multe minute, apoi, amintindu-si de instructiuni, se intoarse la ceilalti.

Dupa o lunga discutie, Patrick primi aprobarea sa-si reia misiunea. I se spuse sa se apropie de octopaianjeni atat cat indraznea si sa-i urmareasca in liniste atat cat putea. Pe cand se apropia de sala-catedrala, auzi din nou periile tarsaite dar cand ajunse chiar in marea incapere de la baza rampei nu era nici un octopaianjen prin preajma. Unde or fi plecat? se intreba el. Primul impuls il indemna sa faca stanga-imprejur si sa se intoarca in directia din care venise. Totusi, intrucat nu intalnise, de fapt, nici un octopaianjen, se hotari sa urce rampa, sa iasa in New York si sa-si indeplineasca restul misiunii.

Cam dupa un minut, Patrick descoperi socat ca iesirea din adapostul octopaianjenilor fusese bine astupata cu un strat gros, alcatuit din vergele metalice si un material semanand cu cimentul. Octopaianjenii au facut asta, dar oare de ce ne-au inchis aici?

Inainte de a se intoarce sa dea raportul, Patrick inspecta sala-catedrala si descoperi ca si iesirea unuia din cele patru tunele fusese astupata cu ceva ce parea a fi o usa groasa sau o poarta. Ala trebuie sa fie tunelul care duce in canal, se gandi el. Ramase in zona inca vreo zece minute, ascultand cu atentie, dar nu auzi nimic.

11

- Zi asa, octopaianjenii n-au facut niciodata nimic ostil! spuse Max furios. Atunci cum dracu' numiti voi treaba asta? Suntem prinsi in capcana. Clatina din cap cu tarie. M-am gan­dit eu din capul locului ca-i o prostie sa vin aici.

- Te rog, Max, spuse Eponine. Sa nu ne certam. Nu ajuta la nimic daca ne certam intre noi.

Toti adultii, cu exceptia lui Nai si Benjy, strabatusera culoarul de un kilometru pana la sala-catedrala ca sa exami­neze ce facusera octopaianjenii. Intr-adevar, oamenii erau inchisi in adapost. Doua dintre cele trei tunele deschise care dadeau din sala duceau la coridorul vertical, iar al treilea, descoperira ei repede, ducea la o camera de depozitare mare si pustie, care nu avea nici o iesire.

- Ar fi bine sa gasim o solutie cat mai repede, spuse Max. Mancarea ne mai ajunge doar pentru patru zile si n-avem nici o idee de unde sa facem rost de alta.

- Imi pare rau, Max, spuse Nicole, dar tot mai cred ca decizia initiala a lui Richard a fost corecta. Daca ramaneam in adapostul nostru am fi fost capturati si dusi inapoi in Noul Eden, unde aproape sigur am fi fost executati

- Poate, o intrerupse Max. Sau poate nu Cel putin, in cazul ala, copiii ar fi fost crutati. Si nu cred ca Benjy si doc­torul ar fi fost omorati

- Toate astea sunt pure speculatii si nu rezolva princi­pala noastra problema: ce facem acum? interveni Richard..

- In regula, geniule, zise Max pe un ton muscator. Pana acum, tu ai luat hotararile. Ce propui?

Eponine interveni din nou.

- Esti nedrept, Max. Nu e vina lui Richard ca suntem in situatia asta. Si, cum spuneam mai inainte, nu ne ajuta

- Bine, bine, o intrerupse Max si se indrepta spre culoarul care ducea in camera-depozit. Am sa intru in tunelul asta sa ma calmez si sa fumez o tigara. Se uita in urma la Eponine. Nu vii si tu? Ne mai raman exact douazeci si noua dupa ce o fumam pe asta.

Eponine le zambi slab lui Nicole si lui Ellie.

- Tot mai e suparat foc pe mine ca n-am luat toate tigarile cand am evacuat adapostul, spuse ea incet. Nu va faceti griji Max se infurie usor, dar ii trece repede Ne intoarcem in cateva minute.

- Care e planul tau, iubitule? il intreba Nicole pe Richard dupa plecarea celor doi.

- Nu prea avem de ales, raspunse Richard sumbru. Unul sau doi adulti trebuie sa stea cu Benjy, copiii si avianii, in timp ce noi ceilalti exploram cat mai repede adapostul asta Nu ma incanta deloc ideea ca octopaianjenii chiar intentioneaza sa ne lase sa murim de foame.

- Scuza-ma, Richard.

Robert Turner vorbea pentru prima oara de cand Patrick anuntase ca iesirea spre New York e astupata.

- Nu cumva presupui din nou ca octopaianjenii sunt prietenosi? Sa presupunem ca nu sunt sau, mai degraba, sa presupunem ca supravietuirea noastra este nesemnificativa pentru ei intr-un fel sau altul si ca pur si simplu au sigilat ada­postul ca sa se protejeze de toti acei oameni aparuti de curand

Robert se opri, parand ca si-a pierdut sirul gandurilor.

- Voiam sa spun, continua el dupa cateva secunde, ca nepoata ta si de fapt toti copiii sunt in mare pericol, atat psi­hic cat si fizic si ma voi opune oricarui plan care i-ar lasa neprotejati si vulnerabili.

- Ai dreptate, Robert, il intrerupse Richard. Mai multi adulti, dintre care cel putin un barbat, trebuie sa ramana cu Benjy si copiii De ce nu va intoarceti tu, Patrick si Ellie chiar acum la copii? E si Nai acolo. Nicole si cu mine ii astep­tam pe Max si Eponine si venim si noi repede.

Richard si Nicole ramasera singuri.

- Ellie spune ca Robert e furios mai tot timpul dar nu stie cum sa-si exprime mania in mod constructiv, zise incet Nicole I-a spus ca intreaga actiune i s-a parut de la bun inceput o greseala si petrece ore intregi gandindu-se la asta, incruntat si mohorat Ellie spune chiar ca o ingrijoreaza obsesia asta al lui.

Richard clatina din cap.

- Poate a fost o greseala, spuse el. Poate ca tu si cu mine ar fi trebuit sa ne traim singuri restul vietii. Insa m-am gandit ca

In acel moment Max si Eponine se intoarsera din camera.

- Vreau sa va cer scuze amandurora, spuse Max intinzand mana. Cred ca m-am lasat coplesit de teama si frustrare.

- Multumesc, Max, spuse Nicole. Dar nu-i nevoie sa-ti ceri scuze. Ar fi caraghios sa presupunem ca putem trece printr-o experienta ca asta fara sa apara si neintelegeri.

Toata lumea era in muzeu.

- Sa revedem inca o data planul, spuse Richard. Cinci dintre noi vor cobori pe spite si vor explora zona din jurul peronului de metrou. Vom cerceta in amanunt orice tunel pe care-l gasim. Apoi, daca nu gasim nici un mijloc de evadare si metroul cel mare ne asteapta intr-adevar acolo, Max, Eponine, Nicole si cu mine ne vom urca in el, iar Patrick se va intoarce aici in muzeu.

- Nu crezi ca e o nesabuinta sa va urcati toti patru in metrou? intreba Robert. De ce nu urcati doar doi mai intai? si daca metroul pleaca si nu se mai intoarce?

- Robert, din pacate n-avem timpul de partea noastra, raspunse Richard. Daca n-am sta atat de prost cu mancarea, am putea urma un plan mai conservator. In acel caz poate numai doi dintre noi ar intra in metrou. Dar daca traseul metroului are mai multe destinatii succesive, in loc de una singura? Intrucat am hotarat deja ca vom explora numai cate doi, pentru siguranta, s-ar putea sa ne ia mult sa gasim o cale de evadare avand doar un cuplu care cerceteaza.

In camera se lasa o tacere prelungita, pana cand Timmy incepu sa sporovaiasca nedeslusit cu sora lui. Nikki se duse la avian si incepu sa-i mangaie burta catifelata.

- N-am pretentia de a cunoaste toate raspunsurile, spuse Richard, si nici nu subestimez gravitatea situatiei. Dar daca exista o cale de iesire de aici, lucru in care Nicole si cu mine credem, cu cat o gasim mai repede, cu atat mai bine.

Fu randul lui Patrick sa puna o intrebare.

- Presupunand ca luati toti patru metroul, noi cat timp trebuie sa va asteptam aici in muzeu?

- Asta e o intrebare grea, raspunse Richard. Aveti man­care suficienta pentru inca patru zile, iar apa din cisterna ar trebui sa va tina in viata o oarecare perioada dupa aceea Nu stiu, Patrick. Cred ca ar trebui sa ramaneti aici cel putin doua sau trei zile Dupa aceea va trebui sa hotarati singuri Daca va fi posibil, unul sau mai multi dintre noi se vor intoarce.

Benjy urmarea conversatia cu foarte mare atentie. Era evident ca intelege in linii mari ce sa intampla, caci incepu sa planga incetisor. Nicole se duse la el sa-l linisteasca.

- Nu-ti face griji, fiule, spuse ea. Totul o sa fie bine. Barbatul-copil isi privi mama.

- Asa sper, spuse el, dar mi-e frica.

Galileo Watanabe sari brusc si alerga spre locul in care cele doua pusti erau rezemate de perete.

- Daca unul din octopaianjenii aia intra aici, am sa-l impusc, spuse el atingand una din pusti inainte ca Max sa i-o ia din mana. Bang! Bang!

Strigatele lui ii facura pe aviani sa tipe si pe micuta Nikki sa planga. Dupa ce Ellie sterse lacrimile fiicei sale, Max si Patrick pusera pustile pe umar si cei cinci exploratori isi luara la revedere. Ellie intra in tunel cu ei.

- N-am vrut sa vorbesc despre asta in fata copiilor, dar ce trebuie sa facem daca vedem un octopaianjen in timp ce voi sunteti plecati? intreba ea.

- Incercati sa nu intrati in panica, raspunse Richard.

- Si sa nu faceti nimic agresiv, adauga Nicole.

- Insfac-o pe Nikki si fugi de sa-ti sfaraie calcaiele, spuse Max, facandu-i cu ochiul.

Cata vreme coborara pe spite nu se intampla nimic neobisnuit. La fel ca in urma cu multi ani, luminile de la urmatorul nivel inferior se aprindeau cand cineva care cobo­ra se apropia de zona neluminata. Cei cinci exploratori ajun­sera pe peronul de metrou in mai putin de o ora.

- Acum vom afla daca acele vehicule misterioase mai functioneaza, spuse Richard.

In mijlocul peronului circular era o gaura de dimensiuni mai mici, care cobora mai adanc in intuneric, rotunda si pre­vazuta de asemenea cu spite metalice care ieseau din pereti. In unghi drept fata de locul in care stateau cei cinci, de o parte si de alta a peronului, se vedeau doua tunele intunecate, taiate in piatra si metal. Unul dintre tunele era mare, cu o deschidere de cinci-sase metri pe inaltime, in timp ce tunelul opus era exact cu un ordin de marime mai mic. Cand Richard se apropie la douazeci de grade de tunelul cel mare, acesta se lumina brusc si putu sa-i vada clar interiorul. Tunelul semana cu un mare canal colector de pe Pamant.

Ceilalti membri ai grupului de explorare venira repede langa Richard de indata ce se auzi venind din tunel primul zgomot suierat. In mai putin de un minut, un vehicul asemanator cu un metrou aparu in viteza de dupa un colt inde­partat si se indrepta rapid inspre ei, oprindu-se cu capatul din fata la un metru de locul in care coridorul cu spite continua sa coboare.

Si interiorul metroului era luminat. In vagon nu existau scaune, ci doar niste bare metalice din tavan pana in podea imprastiate aparent la intamplare. Cinci secunde mai tarziu, pe partea opusa a peronului trase un vehicul identic, exact o zecime din marimea primului.

Cu toate ca Max, Patrick si Eponine auzisera de multe ori istorisiri despre doua metrouri fantoma, acum cand vedeau aievea vehiculele se simteau cuprinsi de neliniste.

- Chiar vorbesti serios, prietene? il intreba Max pe Richard dupa ce examinara amandoi rapid exteriorul metroului mai mare. Chiar ai de gand sa urci in dracia asta daca nu gasim nici o cale de iesire?

Richard aproba dand din cap.

- Dar asta poate sa mearga oriunde, spuse Max. N-avem nici cea mai vaga idee ce e, cine l-a construit sau ce dracu' face aici. Si o data ce ne-am suit in el, suntem complet neajutorati.

- Asta-i drept, spuse Richard zambind vag. Max, intelegi excelent situatia in care ne aflam.

Max clatina din cap.

- In fine, mai bine am gasi naibii ceva in afurisita asta de gaura, pentru ca nu stiu daca Eponine si cu mine

- In regula, spuse Patrick apropiindu-se de ei. Cred ca e timpul pentru urmatoarea faza a operatiunii Haide, Max, esti gata sa mai cobori niste spite?

Richard n-avea la dispozitie nici unul din robotii sai isteti ca sa-l plaseze in metroul mai mic. Insa avea o camera de luat vederi miniaturala, prevazuta cu un sistem de mobilitate rudi­mentar si care spera sa fie suficient de grea pentru a pune in miscare metroul mai mic.

- Metroul cel mic nu ne asigura in nici un caz o posibila iesire, le spuse el celorlalti. Vreau doar sa determin asa, pen­tru mine, daca s-a schimbat ceva in acesti ani. In plus, s-ar parea ca nu exista nici un motiv, cel putin deocamdata, ca mai mult decat doi dintre noi sa coboare mai departe.

In timp ce Patrick si Max coborau incet spitele supli­mentare iar Richard era absorbit in verificarea finala a video-camerei mobile, Nicole si Eponine se plimbau pe peron.

- Cum merge, fermierule? il intreba Eponine pe Max prin radio.

- Pana acum, bine, raspunse el. Dar suntem la numai zece metri sub voi. Spitele astea sunt mai departate unele de altele decat cele de deasupra, asa ca trebuie sa fim mai pre­cauti.

- Relatia ta cu Max trebuie sa fi inflorit cu adevarat cat am fost eu in inchisoare, comenta Nicole cateva clipe mai tarziu.

- Intr-adevar, raspunse cu nonsalanta Eponine. Sincera sa fiu, asta m-a mirat. Nu credeam ca un barbat e in stare sa aiba o legatura serioasa cu cineva care stii tu dar l-am subestimat pe Max. Chiar ca e o persoana neobisnuita. Sub masca aceea de mascul necioplit

Eponine se opri. Nicole zambea larg.

- Eu nu cred ca Max a reusit sa pacaleasca pe cineva -cel putin nu pe cei care-l cunosc. Max cel dur si spurcat la gura e un rol pe care si l-a insusit dintr-un anume motiv, autoaparare, probabil, la ferma aceea din Arkansas.

Cele doua femei ramasera tacute o vreme.

- Insa cred, totusi, ca nu l-am apreciat pe Max la ade­varata lui valoare, spuse Nicole. Merita toata admiratia fiindca te adora din tot sufletul, chiar daca voi doi n-ati putut niciodata sa

- O, Nicole, o intrerupse Eponine, cuprinsa de emotii. Sa nu crezi ca eu n-am vrut, ca n-am visat la asta. Iar doctorul Turner ne-a spus de multe ori ca sansele ca Max sa con­tracteze RV-41 sunt foarte mici daca ne protejam Dar pen­tru mine, "foarte mici" nu ajunge. Daca, cumva, i-as trans­mite lui Max virusul asta oribil care ma ucide? Cum mi-as putea ierta vreodata faptul ca-l condamn la moarte pe barba­tul pe care-l iubesc?

Ochii lui Eponine se umplura de lacrimi.

- Suntem intimi, fireste, spuse ea. In felul nostru plin de precautii Iar Max nu s-a plans nici macar o data. Dar imi dau seama din ochii lui ca-i lipseste

- In regula, il auzira pe Max prin radio. Acum vedem fundul. E la cinci metri sub noi si seamana cu o podea nor­mala. De acolo pornesc doua tunele, unul de marimea tunelu­lui mai mic de la nivelul vostru, iar celalalt micut de tot. Ne ducem jos sa inspectam mai indeaproape.

Sosise timpul ca exploratorii sa intre in metrou. Videocamera mobila a lui Richard nu descoperise nici o nou­tate substantiala si era clar ca la singurul nivel de sub ei nu exista nici o iesire pe care oamenii sa o poata folosi. Richard si cu Patrick terminara de discutat intre patru ochi ce avea de facut tanarul cand se intorcea la ceilalti. Apoi se intoarsera la Max, Nicole si Eponine si se indreptara toti cinci incet spre metroul care astepta.

Eponine avea un gol in stomac. Inspira adanc si spuse:

- Nu mi-e rusine sa recunosc ca mi-e frica.

- Rahat, spuse Max, asta-i un eufemism. Asculta, Richard, de unde stim noi ca chestia asta n-o sa se repeada peste stanca aia de care ne-ai vorbit, cu noi cu tot?

Richard zambi dar nu raspunse. Ajunsera langa metrou.

- Bun, spuse Richard, intrucat nu stim precis cum se activeaza chestia asta, va trebui sa fim foarte atenti. Vom intra cat de cat simultan. Asta va elimina posibilitatea ca usile sa se inchida si metroul sa porneasca inainte sa fi urcat toti.

Nimeni nu spuse nimic timp de aproape un minut. Stateau insirati unul langa altul, Max si Eponine fiind cel mai aproape de tunel.

- Acum am sa numar, spuse Richard. Cand spun trei, facem cu totii un pas inainte.

- Pot sa inchid ochii? intreba Max ranjind. Asa faceam cand eram mic si ma suiam in montagne russe.

- Daca vrei raspunse Nicole.

Intrara in metrou si fiecare se prinse de o bara verticala. Nu se intampla nimic. Patrick se uita de pe peron la ei.

- Poate ca-l asteapta pe Patrick, spuse linistit Richard.

- Nu stiu, bombani Max, dar daca nenorocitul asta de tren nu se misca in cateva secunde, eu am sa sar.

La numai cateva clipe dupa comentariul lui Max, usa se inchise incet. Fiecare apuca sa inspire de doua ori inainte ca metroul sa se puna incet in miscare, accelerand rapid in tunelul luminat.

Patrick le facu cu mana si urmari din ochi metroul pana acesta disparu dupa primul colt. Apoi isi puse pusca pe umar si incepu sa urce spitele. Va rog sa va intoarceti repede, le spuse el in gand celor plecati, inainte ca incertitudinea sa ne vina de hac tuturor.

Ajunse la nivelul celorlalti in mai putin de cincisprezece minute. Dupa ce bau o gura de apa din sticla, porni grabit in josul tunelului spre muzeu. In timp ce mergea, se gandea ce le va spune celorlalti.

Patrick trecu pragul fara sa observe ca incaperea e cufun­data in intuneric. Totusi, cand intra si luminile se aprinsera, se simti pe moment dezorientat. Nu sunt unde trebuie, se gandi el la inceput, am luat-o prin alt tunel. Ba nu, se corec­ta uitandu-se repede in jur, asta trebuie sa fie camera. Vad cateva pene in coltul de acolo si unul din scutecele ciudate ale lui Nikki

Cu fiecare secunda care trecea, inima ii batea mai repede. Unde sunt toti? se intreba Patrick, uitandu-se innebunit prin camera inca o data. Ce putea sa li se intample? Cu cat se uita mai mult la peretii goi, isi dadea seama ca sora si prietenii lui n-ar fi plecat din proprie vointa. Macar de-ar fi lasat un bilet! Patrick isi petrecu doua minute scotocind fiecare ungher. Nu exista nici un mesaj. Probabil cineva sau ceva i-a fortat sa plece, isi spuse el.

Incerca sa gandeasca logic, dar ii fu imposibil. Mintea ii sarea mereu de la ceea ce trebuia sa faca la imaginile cumplite a ceea ce li s-ar fi putut intampla celorlalti. In cele din urma se gandi ca probabil se mutasera inapoi in camera initiala, cea pe care mama lui si Richard o numeau galeria foto, poate din cauza ca luminile din muzeu functionau prost sau poate dintr-un alt motiv la fel de banal. Insufletit de acest gand, Patrick tasni in tunel.

Ajunse la galeria foto dupa trei minute. Si ea era pustie. Patrick se aseza langa perete. Existau numai doua directii in care ar fi putut s-o ia tovarasii sai. Cum in timp ce urcase nu vazuse pe nimeni, conchise ca ceilalti au plecat catre sala-catedrala si iesirea sigilata. In timp ce mergea pe cori­dorul lung, tinand strans pusca, Patrick ajunse sa creada ca soldatii lui Nakamura nu parasisera insula si ca patrunsesera, cumva, in adapost si-i capturasera pe ceilalti.

Chiar inainte de a intra in sala-catedrala, Patrick auzi plansul lui Nikki.

- Ma-mi, ma-mi, tipa ea, scoase un vaiet jalnic. Patrick dadu buzna in incaperea mare si, nevazand pe nimeni, se intoarse si o lua la fuga pe rampa in sus, in directia plansului nepoatei sale.

Pe palierul aflat dedesubtul iesirii sigilate era o scena haotica. Nikki continua sa jeleasca iar Robert Turner umbla nauc cu bratele intinse si cu ochii in sus, repetand intruna: "Nu, Doamne, nu!" Benjy hohotea pe infundate intr-un colt, in timp ce Nai incerca, fara mare succes, sa-si linisteasca gemenii.

Cand Nai il vazu pe Patrick, sari si alerga spre el.

- O, Patrick, spuse ea cu ochii siroind de lacrimi, Ellie a fost rapita de octopaianjeni.

12

Patrick reusi abia dupa mai multe ore sa inchege o poves­te coerenta a ceea ce se intamplase dupa ce grupul explorato­rilor parasise camera muzeu. Nai era inca zguduita din cauza experientei traite, Robert nu putea vorbi mai mult de un minut fara sa izbucneasca in lacrimi si atat copiii cat si Benjy inter­veneau in mod frecvent in discutie, adesea fara nici o logica. La inceput, Patrick se lamuri doar ca octopaianjenii venisera si nu numai ca o rapisera pe Ellie, ci in plus ii luasera si pe aviani, cantalupii si materialul sesil. Pana la urma, totusi, dupa intrebari repetate, intelese majoritatea detaliilor intam­plarii.

Se parea ca la vreo ora dupa plecarea celor cinci exploratori, oamenii ramasi in camera muzeu auzisera la usa zgomotul de perii tarsaite. Cand Ellie iesi sa vada ce se intam­pla, vazu ca din ambele directii se apropiau niste octopaian­jeni. Se intoarse cu vestea in camera si incerca sa-i calmeze pe Benjy si pe copii.

Cand primul octopaianjen aparu in prag, toti oamenii se trasera inapoi cat putura, facand loc celor noua sau zece octopaianjeni care intrara. La inceput, creaturile au ramas laolalta in grup, cu capetele stralucind de mesajele colorate, miscatoare pe care le foloseau pentru a comunica. Dupa cateva minute, unul dintre octopaianjeni inainta putin, arata direct spre Ellie ridicand unul dintre tentaculele lui negre cu auriu, dupa care emise o lunga succesiune de mesaje colorate care se repeta cu iuteala. Ellie ghici (asa spunea Nai; Robert, pe de alta parte, sustinea ca Ellie stia, cumva, ce spun octopaianjenii) ca extraterestrii cer cantalupii si materia sesila. Le lua din colt si i le inmana octopaianjenului con­ducator. Acesta le lua cu trei tentacule ("Merita sa vezi cum isi folosesc chestiile alea ca niste butuci si cilii de dedesubt!" exclama Robert) si le dadu subalternilor sai.

Ellie si ceilalti crezura ca octopaianjenii vor pleca, dar se inselara amarnic. Octodul ramase cu fata la Ellie si continua sa emita mesaje colorate. O pereche de octopaianjeni incepu sa se deplaseze incet in directia lui Tammy si Timmy.

- Nu! spuse Ellie. Nu-i luati!

Dar era prea tarziu. In ciuda tipetelor avianilor, cei doi octopaianjeni ii infasurara strans cu tentaculele in jurul lor si plecara cu ei. Galileo Watanabe tasni si-l ataca pe octopaian­jenul care-l tinea pe Timmy cu trei tentacule. Octodul a folosit un al patrulea tentacul pentru a-l ridica pe baiat de la pamant si a-l inmana unuia dintre colegii sai. Galileo trecu de la unul la altul, apoi fu lasat jos, nevatamat, in coltul indepar­tat al camerei. Intrusii i-au permis lui Nai sa alerge sa-si linisteasca fiul.

La aceasta vreme, trei sau patru octopaianjeni plus avianii, cantalupii si materia sesila disparusera in hol. In camera mai erau sase extraterestri. Timp de vreo zece minute, acestia vorbira intre ei. In tot acest timp, conform spuselor lui Robert ("Eu n-am fost prea atenta, eram prea speriata si ingri­jorata din pricina copiilor", spunea Nai), Ellie urmarea mesajele colorate pe care le schimbau octopaianjenii intre ei. La un moment dat, Ellie o duse pe Nikki la Robert si i-o puse in brate.

- Cred ca inteleg putin din ceea ce spun ei (citatul ii apartinea tot lui Robert), rosti Ellie, alba ca varul la fata. Vor sa ma ia si pe mine.

Octopaianjenul conducator se deplasa din nou catre ei si incepu sa vorbeasca in culori, parand sa se adreseze lui Ellie. Cele intamplate in urmatoarele zece minute constituiau un subiect controversat, Nai si Robert avand versiuni diferite iar Benjy fiind in linii mari de partea lui Nai. Conform versiunii lui Nai, Ellie a incercat sa-i protejeze pe ceilalti din camera, facand un fel de targ cu octopaianjenii. Prin vorbe si prin ges­turi, Ellie le-a spus octopaianjenilor ca va merge cu ei daca ii garanteaza ca toti ceilalti oameni din camera vor fi lasati sa paraseasca in siguranta adapostul.

- Ellie a fost explicita, sustinu Nai cu insistenta. Le-a explicat ca suntem prinsi in capcana si ca nu avem destula mancare. Din nefericire, au inhatat-o inainte ca ea sa fie sigura ca au inteles targul.

- Esti naiva, Nai, spuse Robert cu o expresie indurerata si nedumerita in privire. N-ai inteles cat de sinistre sunt crea­turile astea. Au hipnotizat-o pe Ellie. Serios. In prima parte a vizitei, cand se uita atat de atenta la culorile lor. Va spun ca nu mai era ea. Toata aiureala aia cu garantarea plecarii in siguranta a tuturor a fost un subterfugiu. Ellie a vrut sa plece cu ei. I-au modificat personalitatea chiar acolo, pe loc, cu modelele alea nebunesti, colorate si nimeni n-a vazut asta, in afara de mine.

Patrick nu credea versiunea lui Robert; o punea pe seama tulburarii puternice. Nai, totusi, era de acord cu Robert cu privire la doua aspecte: Ellie nu s-a luptat, nici n-a protestat cand primul octopaianjen a invaluit-o cu tentacule si, inainte de a disparea din camera, le-a insirat o lista lunga de lucruri legate de ingrijirea lui Nikki.

- Care om intreg la minte, dupa ce a fost luat pe sus de un extraterestru, s-ar apuca sa insire calm ce paturele strange in brate copilul lui cand doarme, cand a fost ultima data deranjat la stomac si alte lucruri de felul asta? Era evident ca-i hipnotizata sau drogata sau mai stiu eu ce.

Patrick intelese relativ repede cum se facea ca sunt toti pe palierul de sub iesirea sigilata. Dupa ce octopaianjenii plecara cu Ellie, Benjy alerga afara pe coridor, tipand si urland si atacand in zadar ariergarda octozilor. Robert i se alatura si amandoi ii urmara pe Ellie si contingentul extraterestru pana la sala-catedrala. Poarta de la al patrulea tunel era deschisa. Un octopaianjen ii tinu la distanta pe Robert si pe Benjy cu patru tentacule lungi, in timp ce ceilalti se indepartara. Apoi ultimul octopaianjen incuie poarta in urma lui.

Pentru Max, calatoria cu metroul era palpitanta. Ii amintea de o excursie pe care o facuse la un mare parc-muzeu cand avea zece ani. Vagonul era suspendat deasupra a ceva ce semana cu o banda metalica si nu atingea nimic in goana prin tunel. Richard emise ipoteza ca functioneaza magnetic.

Metroul se opri dupa vreo doua minute si usa se deschise repede. Cei patru exploratori se uitara afara la un peron sim­plu, de culoare alb-crem, dincolo de care era o arcada inalta de vreo trei metri. Max spuse:

- Cred ca, in conformitate cu planul A, Eponine si cu mine ar trebui sa coboram aici.

- Da, spuse Richard. Fireste, daca metroul nu se pune iar in miscare, vom cobori si Nicole si cu mine.

Max o lua pe Eponine de mana si pasira cu grija pe peron. Imediat dupa aceea, usa metroului se inchise si vehicu­lul porni in viteza.

- Ei bine, nu-i asa ca e romantic? o intreba Max pe Eponine. Iata-ne in sfarsit singuri, numai noi doi.

O lua in brate si o saruta.

- Vreau sa stii atata doar, frantuzoaico: te iubesc. Habar n-am unde dracu' suntem, dar indiferent ce-o fi aici, ma bucur ca ma aflu aici cu tine.

Eponine rase.

- La orfelinat aveam o prietena care visa sa fie singura pe o insula pustie cu un renumit actor francez, Marcel du Bois, care avea un piept de mamut si bratele ca niste trun­chiuri de copaci. Ma intreb cum s-ar fi simtit ea in locul asta. Cred ca trebuie sa trecem pe sub arcada, adauga uitandu-se in jur.

Max ridica din umeri.

- Doar daca nu apare cumva un iepure alb pe care sa-l urmam in vreo gaura

De cealalta parte a arcadei era o incapere mare, drept­unghiulara, cu pereti albastri. Era absolut goala si exista numai o iesire, o usa deschisa spre un coridor ingust si lumi­nat care mergea paralel cu tunelul de metrou. Peretii acestui coridor care, atat cat puteau vedea Eponine si Max, se con­tinua in ambele directii, aveau aceeasi culoare albastra ca peretii camerei de dincolo de arcada.

- Incotro o luam? intreba Max.

- Incolo vad doua chestii asemanatoare cu niste usi, care dau in sens opus fata de metrou, spuse Eponine aratand in dreapta.

- Si-n partea asta sunt doua, spuse Max uitandu-se in stanga. Sa mergem mai intai la prima intrare, ne uitam ce e acolo si pe urma hotaram o strategie.

Mersera brat la brat cincizeci de metri pe culoarul albas­tru. Ceea ce vazura cand ajunsera la urmatoarea intrare ii sperie. Alt coridor albastru, identic, avand din loc in loc niste usi, se intindea in fata lor pe o distanta de multi metri.

- Rahat! exclama Max. Suntem pe cale de a intra intr-un fel de labirint Tare n-as vrea sa ne ratacim!

- Si ce crezi ca ar trebui sa facem? intreba Eponine.

- Cred spuse Max, ezitand, cred ca ar trebui sa fumam o tigara si sa dezbatem problema.

Eponine rase.

- Nici ca se putea sa ai o idee mai buna!

Inaintau cu mare grija. De fiecare data cand coteau intr-un alt coridor albastru, Max facea semne pe perete cu rujul de buze al lui Eponine, indicand intreg drumul de intoarcere in camera de dincolo de arcada. De asemenea, insista ca Eponine, care se pricepea mai bine decat el la com­puter, sa inregistreze semnele si pe computerul portabil.

- In caz ca apare ceva si sterge semnele mele, spuse Max.

La inceput, aventura ii amuza si, in doua randuri, se intoarsera la arcada doar ca sa dovedeasca faptul ca o pot face; reusita le trezi un anumit sentiment de implinire. Dar dupa aproximativ o ora, cand la fiecare cot dadeau de un peisaj albastru identic, entuziasmul lor incepu sa se evapore. In cele din urma se oprira, se asezara pe podea si impartira alta tigara.

- Pentru ce ar crea o faptura inteligenta un loc ca asta? intreba Max, facand inele de fum Ori suntem supusi vre­unui test fara voia noastra

- Ori exista ceva aici care nu trebuie sa fie gasit cu usurinta, termina Eponine.

Lua tigara de la Max si trase adanc fumul in piept.

- Daca-i asa, atunci trebuie sa existe vreun cod simplu care defineste pozitia precisa a obiectului sau locului special, un cod ca la combinatiile alea de pe timpuri pentru incuietori, de doua ori dreapta si de patru ori stanga

- Si tot asa pana dimineata, o intrerupse Max zambind larg; o saruta scurt si se ridica. Asadar, ar trebui sa presupunem ca suntem in cautarea unui ceva special si sa ne organizam logic cautarea.

Eponine se ridica si ea si se uita nedumerita la Max.

- Ce anume ai vrut sa spui cu asta? Max rase.

- Nu-s sigur, dar e al dracului de sigur ca a sunat inteligent.

Max si Eponine mergeau de aproape patru ore pe cori­doarele albastre, asa ca hotarara ca e timpul sa manance. Tocmai isi incepusera pranzul format din mancare ramana cand vazura ceva trecand in stanga lor, intr-o intersectie de coridoare. Max sari in picioare si alerga in intersectie. La cateva secunde dupa ce ajunse, un vehicul micut, inalt de abia zece centimetri, coti la dreapta pe culoarul invecinat. Max tasni si apuca sa vada cum vehiculul dispare pe sub o arcada mica, taiata in peretele altui coridor albastru, la vreo douazeci de metri departare.

- Vino incoace! ii striga el lui Eponine. Am gasit ceva. Eponine ajunse repede langa el. Partea de sus a arcadei din perete se afla la numai douazeci si cinci de centimetri de podea, asa ca fura nevoiti sa se lase amandoi in genunchi si apoi sa se aplece si mai mult pentru a vedea incotro plecase vehiculul. Primul lucru pe care-l vazura ii ului: cincizeci sau saizeci de creaturi micute, cam cat furnicile, coborara din vehiculul asemanator unui autobuz si apoi se raspandira in toate directiile.

- Ce dracu' e asta?! exclama Max.

- Priveste, Max! spuse Eponine surescitata. Uita-te cu atentie Creaturile acelea mici sunt octopaianjeni Vezi? Arata exact ca acela pe care mi l-ai descris.

- Fir-as al naibii! Ai dreptate Trebuie sa fie pui de octopaianjeni.

- Nu cred. Felul in care intra in stupii aceia mici sau case sau ce-or fi Uite, exista si un fel de canal, si o barca

- Camera video! striga Max. Intoarce-te si adu ca­mera Aici e un intreg oras in miniatura.

Cand se asezasera sa manance, Max si Eponine isi scosesera rucsacurile si restul echipamentului. Eponine pleca in fuga dupa videocamera. Max continua sa se uite fascinat la complexa lume miniaturala din spatele arcadei. Un minut mai tarziu auzi un tipat slab si simti ca-l strabate un fior rece de frica.

Tampitule! se apostrofa Max in timp ce alerga spre locul unde mancasera. Niciodata sa nu lasi pusca din mana, nicio­data.

Dadu ultimul colt si se opri brusc. Intre el si locul in care mancase cu Eponine erau cinci octopaianjeni. Unul o invaluise cu trei tentacule, altul apucase pusca. Al treilea octopaianjen tinea rucsacul lui Eponine.

Expresia de pe fata ei trada groaza.

- Ajuta-ma, Max Te rog, il implora Eponine.

Max facu un pas inainte, dar doi octopaianjeni il oprira. Unul dintre ei emise un suvoi de benzi colorate care i se rotira in jurul capului.

- Nu inteleg ce dracu-mi spui! striga Max plin de frus­trare. Dar trebuie sa-i dati drumul.

Max tasni ca un mijlocas de fotbal pe langa primii doi octopaianjeni si aproape ajunsese la Eponine cand simti ten­taculele infasurandu-se in jurul lui, tintuindu-i bratele la piept. In zadar se zbatu. Creatura era incredibil de puternica.

Trei dintre octopaianjeni, printre care si cel care o cap­turase pe Eponine, pornira pe coridorul albastru, indepartan­du-se de el.

- Max Max! striga ingrozita Eponine.

El nu putea face nimic. Octopaianjenul care-l tinea nu se clinti. Dupa un minut nu mai auzi strigatele lui Eponine.

Dupa alte zece minute, Max simti ca muschii puternici care il tineau incep sa se relaxeze.

- Si-acum, ce se intampla? intreba el cand se vazu liber. Ce urmeaza sa faceti, ticalosilor?

Unul dintre octopaianjeni arata spre rucsacul lui, care ramasese sprijinit de perete. Max se tranti langa el si scoase niste mancare si apa. Octopaianjenii vorbira intre ei prin culori, in timp ce Max, care intelegea prea bine ca e pazit, lua cateva imbucaturi de mancare.

Coridoarele astea sunt prea inguste, isi zise el, gandindu-se cum sa scape. Iar afurisitii astia sunt prea mari, ca sa nu mai vorbesc de tentaculele lor lungi. Cred ca va trebui sa astept sa vad ce-o sa mai urmeze.

Cei doi octopaianjeni nu se miscara din loc ore intregi. In cele din urma, Max adormi pe podea, intre ei.

Cand se trezi, Max era singur. Se duse cu precautie pana la primul colt si se uita in ambele directii. Nu vazu nimic. Dupa ce studie semnele de pe perete facute cu rujul de buze si mai adauga cateva mazgalituri prin care descria pozitia orasului octopaianjenilor micuti, Max se intoarse in camera din spatele peronului de metrou. Nu stia ce sa faca. Petrecu o vreme ratacind pe coridoarele albastre si strigand-o periodic pe Eponine, dar efortul se dovedi zadarnic. In cele din urma se hotari sa se aseze pe peron si sa astepte metroul. Trecu mai bine de o ora; aproape ca se hotarase sa se intoarca la orasul miniatural al octopaianjenilor cand auzi vajaitul metroului care se apropia din directia opusa coridoarelor verticale cu spite. Cand metroul se apropie, ii vazu prin ferestre pe Richard si Nicole.

- Max! strigara ei deodata, chiar inainte ca usa sa se deschida.

Richard si Nicole erau extrem de emotionati.

- Am gasit! exclama Richard sarind pe peron. O incapere uriasa, cu o cupola de vreo patruzeci de metri inaltime, in culorile curcubeului E de cealalta parte a Marii Cilindrice - metroul merge chiar prin mare, intr-un tunel transparent

Se intrerupse, iar metroul porni vajaind.

- Are bai si paturi si apa curenta, adauga repede Nicole.

- Si hrana proaspata, daca-ti vine sa crezi niste fructe si legume ciudate, dar sunt grozave

- Unde-i Eponine? intreba dintr-o data Nicole, intre­rupandu-l pe Richard in mijlocul frazei.

- A plecat, raspunse Max posac.

- A plecat? intreba Richard. Dar cum unde?

- Au rapit-o prietenii vostri cei pasnici, zise cu ciuda Max.

- Ceeee?! exclama Richard.

Max le povesti totul pe indelete, fara sa omita nimic. Richard si Nicole il ascultara cu atentie pana termina.

- Au fost mai destepti ca noi, comenta la sfarsit Richard, clatinand din cap.

- Nu noi, spuse Max, frustrat. Au fost mai destepti ca mine. Ne-au facut sa credem, pe Ep si pe mine, ca rezolvam nu stiu ce puzzle in labirintul ala de coridoare albastre La naiba!

- Nu fi prea dur cu tine, spuse incet Nicole, atingandu-l pe umar. N-aveai de unde sa stii

- Dar ce tampenie colosala! spuse Max, ridicand glasul. Iau cu mine pusca pentru protectie si unde, ma rog, e pusca aia cand apar prietenii nostri cu opt picioare? Rezemata de blestematul de perete

- La inceput si noi am fost intr-un loc similar, numai ca toate coridoarele noastre erau rosii, nu albastre, spuse Richard. Nicole si cu mine am umblat cam o ora, apoi ne-am intors pe peron. Metroul ne-a cules din nou in zece minute si ne-a adus prin Marea Cilindrica.

- Ai cautat-o pe Eponine? intreba Nicole.

- Am incercat. Am umblat de colo-colo si am strigat-o.

- Poate ca ar trebui sa mai incercam o data, sugera Nicole.

Cei trei prieteni se intoarsera in lumea coridoarelor albas­tre. Cand ajunsera la prima intersectie, Max le explica lui Richard si Nicole semnele de ruj de pe perete.

- Cred ca ar trebui sa ne despartim, spuse Max. Cautarea va fi probabil mai eficienta asa Eu zic sa ne intal­nim peste o jumatate de ora in camera din spatele arcadei.

La al doilea colt, Max, acum singur, nu mai gasi semnele de ruj. Nedumerit, incerca sa-si aminteasca daca era posibil sa fi omis sa faca o harta la fiecare cotitura sau sa nu fi trecut pe-aici Adancit in ganduri, simti o mana pe umar si mai sa inghete de spaima.

- Hei, eu sunt, spuse Richard, vazandu-i expresia de pe chip. N-ai auzit cand te-am strigat?

- Nu, raspunse Max.

- Eram doar la doua coridoare departare Locul asta trebuie sa aiba o izolatie fonica fantastica Oricum, nici eu, nici Nicole n-am gasit nici o harta de-a ta cand am dat al doilea colt. Asa ca nu eram siguri

- Rahat! exclama Max apasat. Nemernicii aia destepti au sters peretii Nu pricepeti? Au planuit de la bun inceput toata afacerea, iar noi am facut exact ce se asteptau ei sa facem.

- Dar, Max, n-aveau cum sa prevada cu exactitate tot ce vom face, spuse Richard. Nici chiar noi nu ne stiam in intregime strategia. Deci cum puteau ei

- Nu pot sa explic, spuse Max. Dar o simt. Creaturile alea au asteptat in mod deliberat ca Eponine si cu mine sa mancam si apoi ne-au ingaduit sa vedem vehiculul ala. Stiau ca o sa plecam in urmarirea lui si ca vor avea ocazia sa o inhate pe Eponine Si, cumva, ne-au urmarit tot timpul pe toti

Pana si Max fu de acord ca e inutil s-o mai caute pe Eponine in labirintul de coridoare albastre.

- Aproape sigur ca nu mai e aici, spuse el cu naduf.

In timp ce asteptau pe peron metroul, Richard si Nicole ii povestira mai amanuntit despre sala mare cu cupola curcubeu din partea sudica a Marii Cilindrice.

- In regula, spuse Max cand cei doi terminara. O lega­tura e evidenta chiar si pentru mine, baiatul de fermier din Arkansas. Curcubeul din cupola e in mod evident conectat cu curcubeul de pe cer, care a abatut atentia soldatilor lui Nakamura. Asa ca tipii cu curcubeul, cine or mai fi si astia, nu vor ca noi sa fim capturati. Si nu vor sa murim de foame Probabil ei sunt cei care au construit metroul, cel putin asa mi se pare mie logic. Dar care e relatia dintre cei cu curcubeul si octopaianjeni?

- Inainte de a-mi spune de rapirea lui Eponine, eram practic convins ca sunt unii si aceiasi, raspunse Richard. Acum nu mai stiu. E greu de interpretat experienta voastra altfel decat un act ostil.

Max rase.

- Richard, ai un fel aparte de a folosi cuvintele. De ce-i socotesti si acum nevinovati pe nemernicii astia urati? M-as fi asteptat la una ca asta de la Nicole, dar pe tine octopaianjenii astia te-au tinut prizonier luni intregi, ti-au bagat creaturi mititele pe nas si probabil ca ti-au umblat chiar si la creier

- Asta nu stim sigur, spuse linistit Richard.

- In regula, spuse Max. Dar cred ca tu nesocotesti o gra­mada de dovezi.

Max auzi vajaitul cunoscut si se opri. Metroul sosi, indreptandu-se in directia adapostului octopaianjenilor.

Chiar inainte de a pasi in metrou, Max intreba cu o unda de sarcasm:

- Cum se face ca metroul asta merge intotdeauna in directia cea buna?

Patrick reusise, in cele din urma, sa-i convinga pe Robert si pe Nai sa se intoarca in camera muzeu. Nu fusese usor. Atacul octopaianjenilor ii traumatizase puternic atat pe adulti, cat si pe copii. Robert nu putea dormi deloc, iar gemenii aveau cosmaruri din care se trezeau tipand. Cand aparura Richard, Max si Nicole, mancare nu mai era aproape deloc, iar Patrick incepuse deja sa intocmeasca planuri pentru situ­atii neprevazute.

Reintalnirea fu lipsita de entuziasm. Discutara pe larg ambele rapiri, care i-au deprimat profund pe toti adultii, chiar si pe Nicole. Cupola curcubeu din sud nu produse prea mare entuziasm. Insa nu exista nici un dubiu privitor la ce aveau de facut. Richard rezuma succint situatia.

- Cel putin, sub cupola exista mancare, spuse el.

Isi stransera lucrurile in tacere. Patrick si Max coborara copiii prin coridorul vertical cu spite. Metroul aparu la scurt timp dupa ce toata lumea ajunse pe peron. Nu opri la nici una din cele doua statii intermediare, ci isi continua drumul prin tunelul transparent din Marea Cilindrica. Ciudatele si minu­natele creaturi subacvatice de pe partea cealalta a peretelui tunelului, aproape sigur bioti, i-au fascinat pe copii, iar lui Richard i-au amintit de voiajul sau la New York, cu ani in urma, cand venise sa o caute pe Nicole.

Incaperea de sub cupola de la celalalt capat al liniei de metrou era cu adevarat uluitoare. Desi la inceput Benjy si copiii se aratara mai interesati de varietatea de hrana noua si proaspata intinsa pe o masa lunga de pe o latura a camerei, adultii umblara uimiti de colo-colo, nu doar uitandu-se la culorile stralucitoare ale curcubeului de deasupra capului lor, ci si examinand toate firidele din partea opusa peronului, unde se aflau baile si dormitoarele individuale.

Max masura cu pasul dimensiunea podelei incaperii prin­cipale. In partea cea mai lata avea cincizeci de metri, iar de la marginea peronului pana la peretii albi si intrarile firidelor, patruzeci de metri. Patrick veni langa Max, care statea la mar­ginea peronului, in timp ce ceilalti discutau cum sa imparta firidele-dormitor.

- Imi pare rau de Eponine, spuse Patrick, punand mana pe umarul prietenului sau.

Max ridica din umeri.

- Intr-un fel, e mai rau ca Ellie a fost luata. Nu stiu daca Robert si Nikki isi vor reveni vreodata complet.

Cei doi barbati ramasera alaturi, uitandu-se la tunelul intunecat si pustiu.

- Stii, Patrick, spuse Max mohorat, as vrea sa pot con­vinge fermierul din mine ca necazurile noastre au luat sfarsit si ca cei cu curcubeul or sa aiba grija de noi.

Kepler veni in fuga cu o leguma lunga care semana cu un morcov verde.

- Domnule Puckett, spuse el, trebuie sa gustati din asta. E cea mai buna.

Max accepta darul baietelului si musca din leguma.

- Chiar ca e buna, Kepler, spuse el, ciufulind parul baiatului. Iti multumesc foarte mult.

Kepler se intoarse alergand la ceilalti. Max rontai incet leguma.

- Intotdeauna mi-am ingrijit excelent porcii si gainile, ii spuse el lui Patrick. Au avut hrana buna si conditii de trai grozave.

Arata cu mana dreapta spre cupola si spre masa incarcata cu mancare.

- De asemenea, renuntam la animale pe rand, cand eram gata sa le tai sau sa le vand la targ.

Conexiunea Curcubeu

1

Nicole statea culcata pe spate, iarasi treaza in toiul noptii. In lumina slaba din dormitorul lor il vedea pe Richard dor­mind linistit langa ea. In cele din urma se ridica fara zgomot, traversa incaperea si iesi in camera mare a caminului lor tem­porar.

Inteligenta care detinea controlul asupra iluminatului avusese grija ca oamenii sa poata dormi, reducand intotdeau­na drastic lumina care stralucea prin cupola curcubeu timp de aproximativ opt ore din douazeci si patru. In timpul acestor intervale de "noapte", camera principala de sub cupola era luminata slab iar dormitoarele individuale taiate in pereti, care nu aveau iluminat propriu, erau suficient de intunecate pentru un somn odihnitor.

Timp de mai multe nopti la rand, Nicole dormise agitat, trezindu-se din vise nelinistitoare pe care nu si le amintea prea bine. In acea noapte se plimba agale in jurul camerei mari in care familia si prietenul ei isi petreceau majoritatea timpului si se chinuia fara succes sa reconstituie imaginile care-i tulburasera odihna. In capatul indepartat al incaperii, aproape de peronul pustiu, se opri si se uita in tunelul intunecat care ducea prin Marea Cilindrica.

Ce se petrece in realitate aici? se intreba Nicole. Ce ne mai pregateste puterea sau inteligenta nestiuta?

Trecusera patru saptamani de cand micul contingent uman ajunsese in aceasta magnifica pestera construita dedesubtul Semicilindrului sudic al Romei. Era evident ca noul spatiu de locuit fusese proiectat, cu un efort considera­bil, anume pentru ei. Dormitoarele si baile din firide erau identice cu cele din Noul Eden. Primul metrou care se intor­sese dupa ce ei ajunsesera la cupola adusese si mai multa mancare si apa, plus divane, scaune si mese ca sa mobileze "locuintele". Oamenii fusesera aprovizionati chiar si cu far­furii, pahare si tacamuri. Cine sau ce cunostea suficient de multe despre activitatea umana cotidiana pentru a furniza in detaliu astfel de articole de uz casnic?

Evident, cineva care ne-a tinut foarte atent sub obser­vatie, isi raspunse Nicole. Mintea ei evoca imaginea Vulturului si-si dadu seama ca incepe sa-si faca iluzii. Dar cine altcineva ar putea fi? Numai ramanii si Inteligenta de la Baza de Tranzit detin suficiente informatii

Un zgomot venit din spatele ei ii intrerupse gandurile. Se intoarse si-l vazu pe Max Puckett traversand camera inspre ea.

- Nici tu nu poti sa dormi? intreba el. Nicole clatina din cap.

- In ultimele nopti am visat urat.

- Eu imi fac intruna griji pentru Eponine, spuse Max. Inca mai vad groaza din ochii ei cand au luat-o.

Se intoarse in tacere cu fata la tunelul de metrou.

Dar tu, Ellie? se intreba Nicole, simtind un val de neli­niste. Esti in siguranta la octopaianjeni sau Max are dreptate in privinta lor? Oare Richard si cu mine ne amagim crezand ca octozii nu intentioneaza sa ne faca vreun rau?

- Eu nu mai pot sta aici, ii spuse linistit Max lui Nicole. Trebuie sa fac ceva s-o ajut pe Eponine Sau cel putin sa ma conving pe mine insumi ca incerc.

- Dar ce poti face, Max? intreba Nicole dupa o scurta pauza.

- Singura noastra legatura cu lumea exterioara e afurisi­tul ala de metrou. Data viitoare cand vine sa ne aduca man­care si apa, adica fie in noaptea asta, fie maine, am de gand sa urc in el si sa raman acolo. Cand pleaca, am sa plec si eu cu el si am sa cobor unde se opreste. Apoi am sa incerc sa gasesc un octopaianjen si sa ma las si eu capturat.

Nicole vazu disperarea de pe chipul prietenului ei.

- Max, te agati ca inecatul de pai, spuse ea cu blandete. Nu vei gasi nici un octopaianjen decat daca vor ei In plus, avem nevoie de tine

- Pe dracu', Nicole, aici nu e nevoie de mine. Max ridicase glasul.

- Aici nu e absolut nimic de facut, in afara de discutii si de jocuri cu copiii. In adapostul vostru macar puteai opta pen­tru o plimbare prin intunericul din New York Intre timp, s-ar putea ca Ellie si Eponine sa fie moarte sau sa-si doreasca moartea. E timpul sa facem ceva

Vazura amandoi lumini licarind la distanta, in tunelul de metrou.

- Iata-l ca vine, spuse Max. Am sa te ajut sa descarci dupa ce-mi strang lucrurile.

O lua la fuga in directia dormitorului sau.

Nicole ramase sa se uite la metroul care se apropia. Cateva minute mai tarziu, acesta trase in fanta lui, o incizie in podeaua circulara a camerei, si se opri brusc Dupa ce usile se deschisera, Nicole se duse sa cerceteze interiorul trenului.

Pe langa patru mari carafe cu apa, metroul continea obisnuita gama de hrana proaspata, plus un tub mare, ca de pasta de dinti, plin cu o substanta lipicioasa care semana la gust cu un amestec de miere si portocale. Dar unde se cultiva toate astea? se intreba Nicole pentru a suta oara incepand sa descarce mancarea. Ca de fiecare data, isi zise ca, probabil, undeva in Semicilindrul sudic exista o ferma mare. De aceeasi parere erau si ceilalti. Consensul se dizolva cand venea vorba despre cine ii hraneste. Richard avea convingerea ca sunt hraniti chiar de octopaianjeni, mai ales pentru ca toate proviziile treceau prin teritoriul pe care-l considera domeniul octopaianjenilor. Era greu sa-i contrazici logica. Max era de acord ca octopaianjenii le furnizeaza alimentele, insa atribuia motive sinistre tuturor actiunilor acestora. Daca sunt hraniti, asta nu se intampla in virtutea vreunui scop umanitar, sustinea el.

De ce ar fi octopaianjenii binefacatorii nostri? se intre­ba Nicole. Sunt de acord cu Max ca hranirea noastra intra in contradictie cu rapirea lui Ellie si Eponine Oare nu s-ar putea sa fie implicata vreo alta specie? In ciuda faptului ca Richard o ironiza cu blandete in intimitatea dormitorului lor, o parte din Nicole se agata de speranta ca exista cu adevarat niste "curcubeeni" situati mai sus in ierarhia dezvoltarii decat octopaianjenii, care erau interesati de mentinerea in viata a oamenilor vulnerabili si le porunceau octopaianjenilor sa-i hraneasca.

Continutul metroului includea intotdeauna o surpriza. De data asta, in fundul vagonului se aflau sase mingi de diverse marimi, fiecare avand alta culoare intensa.

- Uita-te, Max, spuse Nicole. Ne-au trimis pana si mingi, ca sa se joace copiii.

Acesta se intorsese cu rucsacul si o ajuta sa descarce.

- Minunat! spuse el sarcastic. Acum sa-i vezi pe copii certandu-se care minge a cui e.

Cand terminara de golit metroul, Max urca in vagon si se aseza pe podea.

- Cat ai sa astepti? intreba Nicole.

- Cat trebuie, raspunse posac Max.

- Le-ai spus si celorlalti ce ai de gand sa faci?

- La dracu', nu! raspunse Max cu vehementa. De ce sa le spun? Aici nu facem democratie.

Max se apleca in fata.

- Scuza-ma, Nicole, dar in momentul asta sunt intors pe dos. Eponine a disparut de o luna, eu am ramas fara tigari si imi sare usor tandara. Se sili sa zambeasca. Cand ma purtam asa, Clyde si Winona imi spuneau ca am o teapa in fund.

- Nu-i nimic, Max, raspunse Nicole putin mai tarziu si-l imbratisa scurt inainte de a pleca. Sper doar sa fii in siguranta, oriunde vei merge.

Metroul nu pleca. Max refuza cu incapatanare sa coboare din vagon, chiar si pentru a merge la baie. Prietenii sai ii adusera apa, mancare si cele necesare pentru a pastra curate­nia in vagon. La sfarsitul celei de a treia zi, provizia de hrana era drastic diminuata.

- Cineva trebuie sa discute repede cu Max, le spuse Richard celorlalti adulti dupa ce copiii se culcara. E limpede ca metroul n-o sa plece atata timp cat este el in vagon.

- Aveam de gand sa vorbesc cu el despre asta maine dimineata, spuse Nicole.

- Dar noi am ramas acum fara mancare, protesta Robert. Si nu stim cat dureaza

- Putem rationaliza ce ne-a ramas, il intrerupse Richard. Astfel o sa ne ajunga cel putin doua zile Uite ce e, Robert, toti suntem incordati si obositi E mai bine sa discutam cu Max dupa o noapte de somn bun.

- Si daca Max n-o sa vrea sa coboare din metrou? o intreba Richard pe Nicole cand ramasera singuri. Ce facem?

- Nu stiu. Patrick mi-a pus aceeasi intrebare azi dupa-amiaza Ii era frica de ceea ce s-ar putea intampla daca incercam sa-l coboram cu forta pe Max din metrou Patrick spune ca Max e obosit si foarte manios.

Richard dormea dus de multa vreme cand Nicole inceta sa se mai gandeasca cum sa-l abordeze cel mai bine pe Max. Trebuie evitata cu orice pret o confruntare, isi zise ea. Asta inseamna ca trebuie sa vorbesc cu el intre patru ochi, fara sa fim auziti de ceilalti. Dar ce anume sa-i spun? Si ce sa fac daca Max reactioneaza negativ?

In cele din urma, epuizata, Nicole adormi. Iarasi avu cosmaruri. Mai intai visa ca vila de la Beauvois e in flacari iar ea n-o poate gasi pe Genevieve. Apoi visul se schimba brusc si Nicole se visa la sapte ani, pe Coasta de Fildes, participand la ceremonia Poro. Inota pe jumatate goala in elesteul din mijlocul oazei. Pe malul elesteului, leoaica dadea tarcoale, cautand-o pe fata care-i deranjase puiul. Nicole se baga sub apa, pentru a evita ochii ageri ai leoaicei. Cand iesi la suprafata ca sa respire, leoaica disparuse, insa pe mal patru­lau acum trei octopaianjeni.

"Mama, mama", o auzi Nicole pe Ellie. Calcand apa, Nicole se uita in jurul elesteului. "Noi suntem tefere, mama", spuse distinct glasul lui Ellie. "Sa nu-ti faci griji pentru noi".

Dar unde era Ellie? Uitandu-se mai bine, Nicole vazu o silueta umana in padurea din spatele celor trei octopaianjeni. "Ellie, tu esti?" striga Nicole in vis.

Silueta intunecata spuse "Da" cu glasul lui Ellie, apoi iesi intr-un luminis unde putea fi vazuta in lumina lunii. Nicole recunoscu imediat dintii stralucitor de albi.

"Omeh!" striga ea, cuprinsa de un val de groaza. "Omeh"

Un zgaltait insistent o trezi. Richard statea pe pat langa ea.

- Te simti bine, iubito? intreba el. O strigai pe Ellie iar apoi pe Omeh.

- Am avut iarasi unul din visele acelea intense, spuse Nicole ridicandu-se si imbracandu-se. Mi s-a spus ca Ellie si Eponine sunt in siguranta, acolo unde se afla.

- Unde te duci la ora asta? intreba Richard.

- Sa vorbesc cu Max.

Iesi repede din dormitor in camera principala de sub cupola. Fara sa stie de ce, se uita la tavan chiar cand pasi in incapere. Vazu ceva ce nu observase pana atunci. La cativa metri sub cupola, in perete parea sa fie taiat un palier sau o platforma. De ce n-am vazut palierul ala pana acum? se intreba Nicole in timp ce alerga spre metrou. Pentru ca umbrele sunt cu totul altfel in timpul zilei? Sau pentru ca acel palier a fost de curand construit?

Max dormea facut ghem intr-un colt al vagonului. Nicole intra foarte incet. Cu cateva secunde inainte ca ea sa-l atinga, Max murmura de doua ori numele lui Eponine. Apoi capul lui zvacni.

- Da, draga, rosti el foarte clar.

- Max, sopti Nicole la urechea lui. Trezeste-te, Max. Cand se trezi, Max arata de parca vazuse o stafie.

- Am avut un vis absolut uimitor, spuse Nicole. Acum stiu ca Eponine si Ellie sunt tefere Am venit sa te rog sa cobori din metrou, astfel incat sa poata sa ni se mai aduca mancare. Stiu cat de mult vrei sa faci ceva

Nicole se opri. Max se ridicase in picioare si se pregatea sa coboare din metrou. Expresia complet uluita de pe chipul lui inca nu disparuse.

- Sa mergem, spuse el.

- Asa, pur si simplu? intreba Nicole, uimita ca nu intampinase nici o rezistenta.

- Da, spuse Max, pasind pe peron.

Numai dupa ce iesi si Nicole din metrou, usile acestuia se inchisera si vehiculul porni in viteza. Uitandu-se in urma metroului care disparea, Max spuse:

- Cand m-ai trezit, visam ca vorbesc cu Eponine. Cu o clipa inainte sa-ti aud glasul, ea mi-a spus ca ai sa-mi aduci un mesaj important.

Max dadu din umeri, apoi rase si porni spre firide.

- Bineinteles ca nu cred in rahatul asta cu perceptiile extrasenzoriale, dar coincidenta a fost, in mod sigur, fan­tastica.

Metroul se intoarse inainte de a se intuneca iar. De data asta, trenul avea doua vagoane. Vagonul din fata era luminat, deschis si plin cu mancare si apa, ca intotdeauna. Al doilea vagon era complet intunecat. Usile lui nu se deschisera, iar ferestrele erau acoperite.

- Mai sa fie, spuse Max, incercand fara succes sa deschida vagonul al doilea, ce avem noi aici?

Dupa ce descarcara mancarea si apa din vagonul din fata, metroul nu pleca asa cum facea de obicei. Oamenii asteptara, dar misteriosul vagon refuza sa-si dezvaluie secretele. In cele din urma, Nicole si prietenii ei hotarara sa cineze. Conversatia de la masa fu linistita si plina de speculatii privi­toare la intrus.

Cand micul Kepler sugera cu inocenta posibilitatea ca in vagonul intunecat sa fie Ellie si Eponine, Nicole povesti din nou cum il gasise pe Richard in coma, dupa lunga lui sedere la octopaianjeni.

Dupa cina, Max propuse:

- Ar trebui sa stam de paza toata noaptea, ca nu cumva sa avem parte de vreun truc diabolic in timp ce dormim. Eu voi fi in primul schimb de patru ore.

Patrick si Richard se oferira si ei sa stea de paza. Inainte de culcare se dusera toti pe peron si se uitara la metrou.

- Ma-ma, ce ar putea fi inauntru? intreba Benjy.

- Nu stiu, iubitule, raspunse Nicole imbratisandu-si fiul. Chiar ca n-am nici o idee.

In dimineata urmatoare, cu o ora inainte ca lumina din cupola sa se intensifice, Patrick si Max ii trezira pe Richard si pe Nicole.

- Veniti, trebuie sa vedeti! le spuse Max surescitat.

In mijlocul incaperii principale se aflau patru creaturi mari, negre, segmentate, cu simetrie bilaterala, asemanatoare cu furnicile ca forma si structura. La fiecare din cele trei seg­mente ale corpului lor erau atasate atat o pereche de picioare, cat si o pereche de apendice apucatoare telescopice care, in timp ce oamenii se uitau, stocau de zor materialul in mor­mane. Creaturile erau o adevarata priveliste. Fiecare din "bratele" lungi, ca niste serpi, aveau mobilitatea trompei de elefant, cu o capacitate suplimentara (si utila). Cand un anu­mit brat nu era folosit pentru a ridica ceva ori pentru a con­trabalansa o greutate carata de membrul opus, acel brat se retragea in "caseta" lui de pe partea laterala a creaturii, unde ramanea "bobinat" strans pana era din nou nevoie de el. Astfel, cand fapturile extraterestre nu executau nici o sarcina, bratele lor nu se vedeau si nici nu le stanjeneau deplasarea.

Oamenii continuara sa se uite uluiti la creaturile bizare, lungi de aproape doi metri si inalte de un metru, care golira repede vagonul de metrou intunecat, trecura repede in revista mormanele, apoi plecara cu metroul. De indata ce extra­terestrii disparura, Max, Patrick, Richard si Nicole se dusera sa examineze gramezile. In ele erau obiecte de toate formele si marimile, dominate de o singura piesa lunga si plata ce semana cu o treapta.

- Daca e sa ghicesc, spuse Richard luand un obiect mic de forma unui stilou, as zice ca, din punctul de vedere al rezistentei, materialul asta se situeaza undeva intre ciment si otel.

- Dar pentru ce e, unchiule Richard? intreba Patrick.

- Presupun ca au de gand sa construiasca ceva.

- Cine anume? intreba Max.

Richard ridica din umeri si clatina din cap.

- Creaturile astea care tocmai au plecat mi-au lasat impresia unor animale domestice avansate, capabile sa indeplineasca sarcini secventiale, complicate, dar care nu gandesc cu adevarat.

- Asadar, nu sunt curcubeenii mamei? intreba Patrick.

- Categoric nu, raspunse Nicole cu un zambet vag.

La micul dejun, ceilalti membri ai familiei, inclusiv copiii, aflara de noile creaturi. Toti adultii cazura de acord ca, daca extraterestrii se intorceau, cum era de asteptat, nu-i vor stanjeni in ceea ce faceau, in afara cazului in care ajungeau la concluzia ca activitatile lor constituie o amenintare grava la adresa oamenilor. Cand metroul trase la peron trei ore mai tarziu, doua dintre noile fiinte coborara din vagonul din fata si se dusera in graba in mijlocul camerei principale. Fiecare ducea un vas mic in care isi inmuia in mod frecvent unul din brate si apoi facea semne de un rosu aprins pe podea. Pana la urma, aceste linii rosii circumscriau o zona care continea peronul de metrou, tot materialul stivuit si cam jumatate din camera.

Cateva clipe mai tarziu, alta duzina de animale uriase cu apendice ca niste trompe se revarsara din cele doua vagoane de metrou, mai multe dintre ele carand in spate structuri mari si grele, curbilinii. Erau urmate de doi octopaianjeni cu culori neobisnuit de aprinse radiind in jurul capului. Cei doi octopaianjeni se dusera in mijlocul incaperii unde examinara mormanele de material, apoi le ordonara creaturilor asemana­toare cu furnicile sa inceapa sa construiasca ceva.

- Asadar, complotul se ingroasa, ii spuse Max lui Patrick in timp ce priveau de la distanta. Intr-adevar, prietenii nostri octopaianjeni detin controlul, dar ce naiba fac?

- Cine stie, raspunse Patrick, fascinat de ceea ce vedea.

- Uita-te acolo, Nicole, langa mormanul ala mare, spuse Richard cateva minute mai tarziu. E evident ca fiinta-furnica de acolo citeste culorile octopaianjenului.

- Si-acum ce facem? intreba Nicole in soapta.

- Cred ca ne multumim sa ne uitam si sa asteptam, raspunse Richard.

Toata activitatea de constructie se desfasura in interiorul liniilor rosii care fusesera pictate pe podea. Cateva ore mai tarziu, dupa ce metroul aduse inca o incarcatura de compo­nente mari, curbilinii, forma generala a ceea ce se construia deveni clara. Intr-o parte a camerei era ridicat un cilindru ver­tical cu diametrul de patru metri. In cele din urma, segmentul din varf fu pozitionat la nivelul partii de jos a cupolei. In inte­riorul cilindrului fura montate trepte care urcau in spirala in jurul centrului structurii.

Lucrul continua neintrerupt treizeci si sase de ore. Arhitectii octopaianjeni supravegheau uriasele furnici cu brate mobile. Singura intrerupere semnificativa a activitatii se produse atunci cand Kepler si Galileo, care se plictisisera sa urmareasca ore in sir constructia, lovira din greseala una din creaturile-furnici cu o minge. Toata activitatea inceta pe loc si un octopaianjen veni in graba, atat ca sa returneze mingea cat si, pare-se, sa-l linisteasca pe muncitor; arunca mingea inapoi copiilor cu o miscare abila a doua tentacule si lucrul se relua.

In afara de Max si Nicole, toata lumea dormea cand extraterestrii terminara scara, adunara materialele reziduale si plecara cu metroul. Max se duse la cilindru si baga capul inauntru.

- Destul de impresionant, spuse el, dar la ce serveste?

- Hai, Max, fii serios, raspunse Nicole. Este evident ca trebuie sa urcam scara.

- Rahat, Nicole! Asta stiu. Dar de ce? De ce vor octopaianjenii aia sa urcam si sa iesim de-aici? Sa stii, ne-au manipulat din clipa in care am intrat in adapostul lor. Le-au rapit pe Eponine si pe Ellie, ne-au mutat in Semicilindrul sudic si au refuzat sa ma lase sa ma intorc in New York Ce s-ar intampla daca ne-am hotari sa nu le urmam planul?

Nicole se uita lung la prietenul ei.

- Max, ai ceva impotriva sa amanam discutia asta pana dimineata, cand vom fi toti impreuna? Sunt foarte obosita.

- Sigur ca nu, spuse Max. Dar spune-i barbatului tau ca eu cred ca ar trebui sa facem ceva total imprevizibil, ca de pilda sa ne intoarcem pe jos prin tunel, in adapostul octopaianjenilor. Simt eu ca ceva e in neregula aici.

- Nu cunoastem toate raspunsurile, Max, spuse Nicole obosita, dar nu mi se pare ca am avea de ales. Atata timp cat octopaianjenii detin controlul asupra aprovizionarii noastre cu apa si mancare, trebuie sa le indeplinim dorintele Poate ca, in situatia asta, trebuie doar sa avem putina incredere.

- Incredere? Asta e sinonim cu a nu gandi. Max se duse iar la cilindru.

- Iar scara asta uimitoare ar putea sa ne duca tot atat de usor in iad, ca si in rai.

2

Dimineata, metroul se intoarse cu mancare si apa. Dupa plecarea lui si dupa ce toata lumea inspecta structura cilin­drica inchisa, Max declara ca a sosit timpul ca oamenii sa arate ca "s-au saturat sa fie tratati ca niste nimicuri" de catre octopaianjeni. Propuse ca el, impreuna cu oricine ar fi dorit sa-l insoteasca, sa ia singura pusca ramasa si sa plece inapoi prin tunelul de sub Marea Cilindrica.

- Dar ce anume vrei sa realizezi cu asta? intreba Richard.

- Vreau ca ei sa ma captureze si sa ma duca acolo unde le tin pe Eponine si pe Ellie. Atunci am sa stiu sigur ca ele sunt tefere. Visele lui Nicole nu sunt de ajuns

- Dar, Max, planul tau nu e logic, spuse Richard. Ia gandeste-te. Chiar presupunand ca nu te calca metroul in timp ce esti in tunel, cum ai sa le explici octopaianjenilor ce vrei?

- Speram sa ma ajutati voi, Richard. Tii minte ca tu si Nicole ati comunicat cu avianii. Ma gandeam ca ti-ai putea folosi computerul ca sa-mi faci imaginea grafica a lui Eponine. Atunci eu as arata-o octopaianjenilor, folosind moni­torul meu

Nicole sesiza staruinta din glasul lui Max. Il atinse pe Richard pe umar.

- De ce nu? spuse ea. Cat timp tu creezi pe computer imaginile lui Eponine si Ellie, cineva ar putea sa urce si sa vada unde duce scara asta.

- Eu as vrea sa merg cu Max, spuse dintr-o data Robert Turner. Daca exista o sansa cat de mica s-o gasesc pe Ellie, vreau sa profit de ea Nikki va fi in siguranta aici, cu bunicii.

Desi cele auzite ii nelinisteau pe Richard si pe Nicole, amandoi preferara sa nu-si manifeste ingrijorarea in fata celorlalti. Il rugara pe Patrick sa urce scara cat timp lucra Richard pe computer. Max si Robert se dusera in dormi­toarele lor ca sa se pregateasca de drum. Intre timp, Nicole si cu Nai ramasera cu Benjy si copiii in camera principala.

- Nicole, tu crezi ca e o greseala ca Max si Robert se duc inapoi, nu-i asa? intreba Nai pe obisnuitul ei ton blajin.

- Da, raspunse Nicole. Dar nu sunt convinsa ca ceea ce cred eu e relevant in situatia asta Amandoi se simt frustrati si deposedati de ceea ce le apartine. Pentru ei e important sa intreprinda o actiune menita sa le redea partenerele Chiar daca actiunea nu are prea multa logica.

- Ce crezi ca se va intampla cu ei? intreba Nai.

- Nu stiu. Dar nu cred ca Max si Robert le vor gasi pe Ellie si pe Eponine. Dupa parerea mea, fiecare dintre ele a fost rapita dintr-un anumit motiv Cu toate ca habar n-am care sunt acele motive, am convingerea ca octopaianjenii nu le vor face rau lui Ellie si lui Eponine si ca, pana la urma, ele se vor intoarce la noi.

- Esti foarte increzatoare, spuse Nai.

- Nu chiar, spuse Nicole. Experientele mele cu octo­paianjenii ma fac sa cred ca avem de-a face cu o specie cu un simt al moralitatii foarte dezvoltat Recunosc ca rapirile nu par sa concorde cu aceasta imagine - si nu-i invinuiesc pe Max si pe Robert ca au ajuns la o cu totul alta concluzie pri­vitoare la octopaianjeni - dar as paria ca, in timp, vom intelege chiar si scopul rapirilor.

- Intre timp, ne confruntam cu o situatie dificila, spuse Nai. Daca Max si Robert pleaca si nu se mai intorc

- Stiu, dar nu putem face nimic in privinta asta. Ei au decis, si-n special Max, ca trebuie sa ia atitudine. E un gest putin demodat, de "mascul feroce" chiar, dar de inteles. Noi ceilalti trebuie sa le facem pe plac chiar daca, dupa parerea noastra, purtarea lor pare capricioasa.

Patrick se intoarse in mai putin de o ora. Ii informa ca scara se sfarseste pe un palier care se ingusteaza, dand intr-un culoar in spatele cupolei. Culoarul acela ducea la o alta scara, mai mica, ce urca vreo zece metri si iese intr-o coliba in forma de iglu, aflata cam la cincizeci de metri sud de stanca impozanta ce domina Marea Cilindrica.

- Si cum era afara, pe Rama? intreba Robert.

- La fel ca in nord, raspunse Patrick. Frig, cam cinci grade Celsius as zice, si intuneric, doar urme de lumina de fundal Coliba iglu este bine incalzita si bine luminata. Sunt paturi si o singura baie, cu siguranta destinate noua, dar altfel nu e prea mult spatiu.

- Nu exista alte coridoare sau pasaje? intreba Max.

- Nu, raspunse Patrick, clatinand din cap.

- Unchiul Ri-chard a facut niste fo-to-gra-fii grozave sau, mai bine zis, ima-gi-ni-le lui El-lie si Epo-nine, ii spuse Benjy fratelui sau. Ar trebui sa le vezi.

Max apasa doua taste ale computerului sau portabil si pe monitor aparu o reproducere excelenta a chipului lui Eponine.

- Richard nu i-a facut ochii bine la inceput, dar l-am corectat eu, spuse Max I-a fost mai usor cu imaginea lui Ellie.

- Asadar, sunteti gata de plecare? il intreba Patrick pe Max.

- Aproape. O sa asteptam pana dimineata, asa incat lumina din camera asta sa lumineze o portiune mai mare de tunel.

- Cat credeti ca o sa va ia sa ajungeti in partea cealalta?

- Daca mergem in ritm sustinut, in jur de o ora. Sper ca Robert sa faca fata.

- Si ce faceti daca auziti metroul venind? intreba Patrick.

- In privinta asta nu prea avem ce face, raspunse Max, ridicand din umeri. Am cercetat deja tunelul si vizibilitatea e foarte mica. Unchiul Richard al tau spune ca trebuie sa ne bazam pe sistemul de protectie al metroului.

La cina se isca o cearta din cauza pustii. Richard si Nicole se opusera cu tarie ca Max sa ia pusca, nu pentru ca tineau neaparat ca arma sa ramana restului familiei, ci pentru ca se temeau de vreun "incident" care i-ar fi putut afecta in final pe toti. Richard dovedi cam putin tact cand isi formula remarcile si-l infurie pe Max.

- Domnule specialist, replica Max la un moment dat, vrei sa-mi spui de unde stii tu precis ca pusca o sa-mi fie "inutila" in gasirea lui Eponine?

Richard raspunse strident:

- Max, octopaianjenii trebuie sa

- Lasa-ma pe mine, draga, interveni Nicole, apoi se adresa lui Max pe un ton mai bland: Max, nu-mi pot imagina un scenariu in care pusca sa-ti fie un bun valoros in calatoria asta. Daca vrei sa te folosesti de ea impotriva octopaianje­nilor, asta inseamna ca ei sunt ostili si atat soarta lui Eponine, cat si a lui Ellie ar fi decise Noi nu vrem

- Si daca ne intalnim cu alte creaturi ostile, care nu sunt octopaianjeni? intreba cu incapatanare Max Sau daca am nevoie de pusca pentru a-i transmite semnale lui Robert? Ar putea fi multe situatii

Grupul nu reusi sa rezolve problema. La vremea pregati­rilor de culcare, Richard era tot frustrat.

- Oare Max nu intelege ca adevaratul motiv pentru care vrea sa aiba o arma este acela de a-si oferi un sentiment de securitate? Si ca sentimentul e fals? Daca face ceva nechib­zuit si octopaianjenii inceteaza sa ne mai livreze apa si man­care?

- Richard, sa nu ne facem griji pentru asta acum, spuse Nicole. In stadiul asta nu cred ca putem face altceva decat sa-l rugam pe Max sa fie atent si sa-i reamintim ca e reprezentan­tul nostru. Oricat am vorbi cu el, n-o sa se razgandeasca.

- Atunci poate ca ar trebui sa supunem la vot daca sa ia sau nu pusca, spuse Richard. Si sa-i aratam lui Max ca toti suntem impotriva a ceea ce face el.

- Instinctul imi spune ca orice gen de vot ar reprezenta o cale total gresita de a trata cu Max. El simte deja ce gandesc toti. O opozitie fatisa si unitara l-ar instraina si ar mari pro­babilitatea producerii unui "incident" Nu, iubitule, in cazul de fata ne ramane doar speranta ca nu se va intampla nimic nedorit.

Richard ramase tacut aproape un minut.

- Cred ca ai dreptate, spuse el in cele din urma. Ca de obicei Noapte buna, Nicole.

- Noapte buna, Richard.

- Vom astepta cu totii aici patruzeci si opt de ore, le spuse Richard lui Max si Robert. Dupa aceea, unii dintre noi pot incepe sa mute lucrurile sus in iglu.

- In regula, Richard, spuse Max strangand curelele ruc­sacului si zambind larg. Fii fara grija. N-am sa impusc nici un prieten de-al tau octopaianjen decat daca e absolut necesar.

Se intoarse spre Robert.

- Hei, amigo, esti gata de aventura?

Robert nu parea in largul lui cu rucsacul in spate. Se apleca greoi si isi ridica fiica in brate.

- Nikki, tati va lipsi numai pentru scurt timp, spuse el. Nonni si Boobah vor ramane aici, cu tine.

Chiar inainte de plecarea celor doi, Galileo veni in fuga, cu un rucsac mic in spate.

- Merg si eu! striga el. Vreau sa ma bat cu octopaian­jenii.

Toata lumea rase, in timp ce Nai ii explica lui Galileo de ce nu poate merge cu Max si cu Robert. Patrick indulci deza­magirea baietelului spunandu-i ca poate sa urce el primul cand familia se muta in iglu.

Cei doi barbati intrara repede in tunel. Primele cateva sute de metri mersera in tacere, uitandu-se la fascinantele creaturi marine aflate de cealalta parte a peretelui transparent din sticla sau plastic. Max trebui sa incetineasca de doua ori pentru a-l astepta pe Robert, care statea prost cu conditia fi­zica. Dupa ceva mai mult de o ora, lanternele lor luminara prima statie de pe celalalt tarm al Marii Cilindrice. Cand ajunsera la cincizeci de metri de peronul statiei, toate luminile se aprinsera si putura sa vada pe unde merg.

- Richard si Nicole au vizitat locul asta, spuse Max. Dincolo de arcada e un fel de atrium, iar apoi un labirint de coridoare rosii.

- Ce-o sa facem aici? intreba Robert.

Nefiind deloc in elementul lui, era foarte multumit sa se lase condus de Max.

- Inca nu m-am hotarat, raspunse Max. Cred ca vom explora un timp, in speranta ca dam de niste octopaianjeni.

Spre marea surpriza a lui Max, dincolo de peronul statiei, in mijlocul podelei atriumului, era pictat un cerc mare, albas­tru din care pornea o linie groasa, tot albastra, care cotea la dreapta la inceputul labirintului de coridoare rosii.

- Asta-i clar un indicator pentru idioti, spuse Robert, razand nervos.

Intrara in primul coridor. Linia albastra din mijlocul podelei se continua o suta de metri in fata lor apoi, intr-o intersectie, cotea la stanga.

- Crezi ca ar trebui sa urmam linia? intreba Max.

- De ce nu? raspunse Robert, facand cativa pasi pe cori­dor.

- E prea evident, spuse Max, mai mult pentru sine. Stranse pusca in mana si-l urma pe Robert.

- Asculta, spuse el dupa ce dadura primul cot la stanga, nu crezi ca linia asta a fost pusa aici anume pentru noi, nu-i asa?

- Nu, raspunse Robert, oprindu-se o clipa. De unde putea sa stie cineva ca venim?

- Exact asta ma intrebam si eu, bombani Max. Mersera mai departe in tacere, cotind inca de trei ori, asa cum le indica linia albastra, apoi ajunsera la o arcada cu inaltime de un metru si jumatate de la podea. Se aplecara si intrara intr-o camera mare, cu tavanul si peretii de un rosu inchis. Linia albastra se termina intr-un cerc mare, albastru, in mijlocul podelei.

La nici o clipa dupa ce intrara amandoi in cercul albastru, luminile din camera se stinsera. Pe peretele aflat in fata lui Max si Robert aparu un tablou mut, in miscare - un film, de fapt - cam de un metru patrat. In centrul imaginii erau Eponine si Ellie, amandoua imbracate in vestimentatii ciu­date, galbene, ca niste salopete. Uneori vorbeau intre ele, alteori vorbeau cu o persoana sau un lucru aflat undeva departe, in dreapta, dar fireste ca Max si Robert nu auzeau ce spun. Dupa cateva clipe, cele doua femei se deplasara cativa metri la dreapta, trecura pe langa un octopaianjen si aparura langa un animal gros si ciudat, vag asemanator cu o vaca, cu o burta plata, alba. Ellie sprijini de suprafata alba un toc ca un sarpe, il stranse de mai multe ori si scrise urmatorul mesaj:

Fiti fara grija. Suntem tefere". Ambele femei zambira si imaginea disparu brusc o secunda mai tarziu.

In timp ce Max si Robert stateau ca trasniti, filmul de nouazeci de secunde se repeta de doua ori in intregime. La a doua prezentare, barbatii reusira sa se adune suficient ca sa poata fi atenti la detalii. Cand filmul se termina, camera rosie fu inundata iar de lumina.

- Iisuse Hristoase! spuse Max, clatinand din cap. Robert era vesel.

- E in viata! exclama el. Ellie e inca in viata!

- Daca putem avea incredere in ceea ce am vazut, spuse Max.

- Ei, Max, zau asa. Ce motiv puteau sa aiba octopaian­jenii sa faca un film ca asta ca sa ne insele? N-ar fi fost mult mai simplu pentru ei sa nu faca nimic?

- Nu stiu, raspunse Max. Dar raspunde-mi la o intrebare. De unde au stiut ei ca noi doi, venind aici impreuna la ora asta, suntem ingrijorati cu privire la Ellie si Eponine? Exista doar doua posibile explicatii. Fie au urmarit tot ce am facut si am spus de cand am intrat in adapostul lor, fie cineva

- din grupul nostru le-a furnizat informatii octopaian­jenilor. Max, doar nu crezi ca Richard sau Nicole

- Nu, fireste ca nu, il intrerupse Max. Dar altfel imi este al dracului de greu sa inteleg cum am putut fi observati cu atata atentie. N-am vazut nimic care sa sugereze dispozitive de ascultare Doar daca nu cumva ni s-au plantat pe noi sau in noi niste transmitatoare sofisticate Altfel nimic din toate astea nu are dram de logica.

- Dar cum puteau sa faca asta fara stirea noastra?

- Habar n-am, raspunse Max aplecandu-se sa treaca pe sub arcada. Acum, daca presupun corect, cand ajungem in statie vom gasi metroul acolo, asteptandu-ne sa ne intoarcem impacati la ceilalti. Totul e prea bine aranjat.

Max avea dreptate. Cand se intoarsera in atrium, metroul era tras la peron, cu usile deschise. Max se opri. Aveau in ochi o licarire salbatica.

- Eu n-am sa urc in afurisitul asta de tren, spuse el cu glas coborat.

- Ce-ai de gand sa faci? intreba Robert, putin speriat.

- Am sa ma intorc in labirint, raspunse Max.

Apuca strans pusca, se rasuci pe calcaie si o rupse la fuga inapoi in coridor. Se abatu de la linia albastra si alerga vreo cincizeci de metri inainte ca primul octopaianjen sa-i apara in fata. Acestuia i se alaturara repede si alti octozi, care se imprastiara pe coridor dintr-o parte in cealalta si incepura sa se indrepte spre Max.

Acesta se opri, se uita la octopaianjenii care inaintau, apoi privi in urma. In capatul indepartat al coridorului, alt grup de octopaianjeni venea in directia lui.

- Ia stati dracului un minut! striga Max. Am ceva de spus. Voi, tipilor, trebuie sa intelegeti macar o parte din limba noastra, altfel nu v-ati fi dat seama ca noi venim incoace Nu sunt multumit. Vreau dovezi ca Eponine e in viata.

Octopaianjenii, cu benzi colorate rotindu-li-se in jurul capului, aproape ajunsera langa el. Max simti un val de frica si trase in aer un foc de avertizare. In mai putin de doua secunde simti in ceafa un junghi ascutit. Se prabusi imediat pe podea.

Robert, a carui nehotarare il facuse sa ramana in statie, traversa in fuga peronul la auzul focului de arma. Cand ajunse in coridorul rosu, vazu cum doi octopaianjeni il ridica pe Max de la podea. Robert se dadu la o parte in timp ce extraterestrii il carara pe Max in metrou si-l depusera cu blandete intr-un colt al vagonului. Apoi octopaianjenii aratara spre usa deschisa a metroului si Robert urca langa prietenul sau. Peste nici zece minute se aflau inapoi in incaperea de sub cupola curcubeu.

3

Dupa zece ore, Max tot nu se trezise. In acest timp, Robert si Nicole il examinara in amanunt si nu gasira nici o urma, nimic nelalocul lui. Intre timp, Robert povesti de mai multe ori aventura lor, cu exceptia celor intamplate in minu­tul critic in care Max a fost singur pe coridorul rosu.

Majoritatea intrebarilor puse de membrii familiei fura legate de ce vazusera Robert si Max in "film". Exista vreun indiciu de incordare la Ellie si Eponine care sa sugereze ca au fost fortate sa faca filmul? Pareau sa fi slabit? Aratau odih­nite?

- Cred ca acum stim mult mai multe despre firea gazde­lor noastre, spuse Richard aproape de sfarsitul celei de-a doua dezbateri, si cea mai lunga, a povestii lui Robert. Primul si cel mai important aspect: e clar ca octopaianjenii sau specia care detine controlul aici ne tin sub studiu in mod regulat si sunt capabili sa ne inteleaga conversatia. Nu exista nici o alta posi­bila explicatie a faptului ca filmul aratat lui Robert si Max le reprezenta pe Ellie si Eponine In al doilea rand, nivelul lor tehnologic, cel putin in ceea ce priveste imaginile in miscare, ori e cu multe sute de ani in urma nivelului nostru, ori, daca Robert are dreptate cand sustine ca nu putea sa existe vreun dispozitiv de protectie nici in camera, nici in spatele peretelui, sunt atat de avansati incat tehnologia lor noua ni se pare o minune. In al treilea rand

- Numai putin, unchiule Richard, il intrerupse Patrick. De ce "filmul" nu avea sonor? Lui Ellie si Eponine nu le-ar fi fost mult mai usor sa spuna, pur si simplu, ca sunt tefere? Nu e mai probabil ca octopaianjenii sa fie surzi, decat ca tehnolo­gia lor sa nu se fi dezvoltat dincolo de filmele mute?

- Ce idee interesanta, Patrick! spuse Richard. La asta nu ne-am gandit niciodata. Si, fireste, ei n-au nevoie sa auda pentru a comunica

- Creaturile care si-au petrecut cea mai mare parte a evolutiei in adancul oceanului sunt adesea surde, interveni Nicole. Nevoile lor senzoriale primare de supravietuire se leaga de alte lungimi de unda; dispunand doar de un numar limitat de celule atat pentru receptie, cat si pentru procesare, capacitatea auditiva pur si simplu nu se mai dezvolta.

- In Thailanda am lucrat cu oameni cu handicap auditiv, interveni si Nai, si m-a fascinat faptul ca incapacitatea de a auzi nu e un neajuns intr-o cultura avansata. Limbajul sem­nelor folosit de surzi este extraordinar de vast si foarte com­plex Oamenii de pe Pamant nu mai au nevoie sa auda ca sa vaneze sau sa fuga din calea animalelor de prada Limbajul in culori al octopaianjenilor este mai mult decat adecvat pen­tru comunicare

- Ia stati o clipa, spuse Robert, oare nu trecem cu vede­rea o dovada destul de concludenta ca octopaianjenii aud? Cum puteau ei sa stie ca Max si cu mine am plecat in cautarea lui Ellie si Eponine, daca n-au tras cu urechea la conversatia noastra?

Timp de mai multe clipe domni tacerea.

Poate ca le-au pus sa traduca ce se vorbeste, sugera Richard.

- Dar asta ar presupune doua lucruri putin probabile, spuse Patrick. Primul, daca octopaianjenii sunt surzi, de ce ar avea ei echipament miniatural, sofisticat care sa inregistreze sunetele? Al doilea, pentru ca octopaianjenii sa le puna pe Ellie si Eponine sa le traduca spusele noastre e nevoie de un nivel de comunicare interactiva care cu greu s-ar fi putut dez­volta in decurs de o luna Nu, dupa parerea mea, octozii au stabilit scopul simplu al calatoriei lui Max si Robert: portretele celor doua femei de pe monitoarele computerelor portabile.

- Bravo, exclama Richard. Ai gandit excelent

- Oameni buni, vad ca aveti de gand sa trancaniti despre rahatul asta toata noaptea, spuse Max pasind in mijlocul grupului.

Toti tresarira.

- Te simti bine? intreba Nicole.

- Sigur, raspunse Max. Ba chiar ma simt foarte odih­nit

- Povesteste-ne ce s-a intamplat, il intrerupse Robert. Am auzit focul de arma, dar cand am venit dupa colt, doi octopaianjeni te carau deja.

- Nici eu nu stiu, spuse Max. Chiar inainte sa-mi pierd cunostinta am simtit o durere, ceva fierbinte si ascutit, in ceafa Atata tot Probabil unul dintre octozii din spatele meu m-a lovit cu o sageata tranchilizanta sau, ma rog, echiva­lentul ei.

Max isi freca ceafa. Nicole veni sa se uite.

- Nu vad nici macar o gaurica. Cred ca folosesc sageti foarte subtiri.

Max se uita la Robert.

- Ai recuperat pusca?

- Imi pare rau, Max, spuse Robert. Nici macar nu m-am gandit la ea decat cand eram in metrou.

Max isi privi prietenii.

- Ei bine, oameni buni, vreau sa stiti ca razvratirea mea a luat sfarsit. Sunt convins ca nu ma pot lupta cu creaturile astea. Asa ca poate ar fi bine sa ne conformam planului lor.

Nicole puse o mana pe umarul prietenului ei.

- Acesta este noul Max Puckett, spuse ea zambind.

- Oi fi eu incapatanat, raspunse Max zambind si el, dar nu cred ca sunt tampit.

- Nu cred ca trebuie sa ne mutam toti in igluul lui Patrick, spuse Max in dimineata urmatoare, dupa ce un alt metrou le aduse apa si mancare.

- De ce spui asta? intreba Richard. Priveste dovada. Este clar ca igluul a fost proiectat ca locuinta pentru oameni. Altfel de ce s-ar fi construit scara?

- Dar chiar n-are logica, raspunse Max. Mai ales in ce-i priveste pe copii. Nu e suficient pentru a trai o perioada de timp Eu cred ca igluul e un fel de halta, o cabana in padure, daca vrei.

Nicole incerca sa-si imagineze cum vor sa traiasca toti zece in spatiul inghesuit descris de Patrick.

- Imi dau seama ce vrei sa spui, Max, dar ce propui? intreba ea.

- Ce-ar fi sa urce cativa dintre noi in iglu si sa se uite in jur cu atentie? Poate ca, din graba, lui Patrick i-a scapat ceva. Oricum, ar trebui sa fie evident ce avem de facut. N-ar fi caracteristic pentru octopaianjeni, sau cine ne calauzeste, sa ne lase in incertitudine.

Richard, Max si Patrick fura selectati pentru misiunea de recunoastere. Insa urcusul fu amanat, totusi, pentru ca Patrick sa-si poata tine promisiunea facuta lui Galileo. In fata lui Patrick, baietelul de cinci ani urca scara lunga, in spirala, apoi o lua pe hol pana la baza celei de-a doua scari. Baiatul era prea istovit ca sa mai urce. De fapt, cand coborara din cupola, pe baietel il lasara picioarele si Patrick trebui sa-l care in brate ultimii doisprezece metri.

- Rezisti sa urci si a doua oara? il intreba Richard pe Patrick.

- Cred ca da, raspunse Patrick, potrivindu-si rucsacul.

- Macar acum n-o sa trebuiasca sa ne astepte tot timpul pe noi, bosorogii, spuse Max, ranjind.

Cei trei barbati se oprira sa admire privelistea de pe palierul din varful scarii cilindrice.

Max se uita lung la minunatele culori ale curcubeului din cupola aflata la doar cativa metri deasupra capului si spuse:

- Uneori am impresia ca tot ce mi s-a intamplat de cand am urcat la bordul Pintei e un vis Cum se incadreaza in acest tablou porcii, gainile, ba chiar statul Arkansas? E prea mult.

In timp ce mergeau pe hol, Patrick spuse:

- Trebuie sa fie greu sa impaci toate astea cu viata nor­mala de pe Pamant. Dar gandeste-te la situatia mea. M-am nascut pe o nava spatiala extraterestra care se indrepta spre o planeta artificiala localizata in apropierea stelei Sirius. Mi-am petrecut mai mult de jumatate din viata dormind. Eu n-am nici o idee ce inseamna normal

- La naiba, Patrick, spuse Max luandu-l pe tanar dupa umeri, in locul tau, eu as fi nebun sadea.

Mai tarziu, pe cand urcau cea de-a doua scara, Max se opri si se intoarse spre Richard, care venea in urma lui. Spuse pe acelasi ton cald:

- Sper ca-ti dai seama, Wakefield, ca-s doar un ticalos plin de tafna si ca n-am avut nimic personal impotriva ta cand ne-am certat zilele trecute.

Richard zambi.

- Inteleg, Max. Si mai stiu ca sunt tot atat de arogant pe cat esti tu de tafnos Iti accept scuzele mascate daca le accepti si tu pe ale mele.

Max mima indignarea.

- Astea n-au fost scuze, spuse el urcand urmatoarea treapta.

Coliba iglu era exact asa cum o descrisese Patrick. Cei trei isi pusera jachetele si se pregatira sa iasa afara. Richard, care iesi primul pe usa, vazu celalalt iglu inainte ca Max si Patrick sa fi apucat macar sa inspire o data aerul tare al Ramei.

- Celalalt iglu nu era acolo, unchiule Richard, insista Patrick. Am facut inconjurul intregii zone.

Cel de-al doilea iglu, care avea o zecime din marimea colibei mari, era cu vreo treizeci de metri mai departe de stan­ca inalta ce strajuia Marea Cilindrica. In timp ce barbatii pornira spre igluul mai mic, usa se deschise si dinauntru iesira doua siluete omenesti micute. Siluetele aveau o inaltime de aproximativ douazeci de centimetri si erau luminate din interior.

- Ce dracu'?! exclama Max.

- Priviti, spuse emotionat Patrick, sunt mama si unchi­ul Richard!

Cele doua siluete cotira spre sud in intuneric, indepartan­du-se de stanca si mare. Richard, Max si Patrick mersera de-a busilea langa ele, ca sa le vada mai bine. Siluetele erau imbra­cate la fel cum fusesera Richard si Nicole cu o zi in urma. Atentia acordata detaliului era extraordinara. Parul, fata, culoarea pielii - pana si forma si culoarea barbii lui Richard - se potriveau perfect cu cele ale sotilor Wakefield. Figurinele purtau si ele rucsacuri.

Max intinse mana sa ridice silueta lui Nicole dar, cand o atinse, primi un soc electric. Silueta se intoarse si clatina din cap apasat. Barbatii urmarira perechea inca o suta de metri, apoi se oprira.

- Nu exista prea multa indoiala privitor la ceea ce tre­buie sa facem mai departe.

- Nu, spuse Max. S-ar parea ca tu si Nicole sunteti con­vocati pentru ceva.

In dupa-amiaza urmatoare, Richard si Nicole isi pusera in rucsacuri apa si mancare pentru mai multe zile si isi luara la revedere de la restul familiei. Nikki, care dormise intre ei in noaptea precedenta, planse mult cand bunicii ei plecara.

Urcarea scarii fu o ascensiune pe munte.

- Trebuia sa fi urcat scara mai incet, spuse Nicole, respirand greu, stand alaturi de Richard pe palierul de sub cupola si facandu-le pentru ultima oara cu mana celorlalti.

Nicole isi simtea inima batand aritmie. Astepta rabdat­oare ca palpitatiile sa se domoleasca. Nici Richard nu mai avea suflu.

- Nu mai suntem tineri, ca acum multi ani, in New York, spuse el dupa o scurta tacere. Esti gata sa ne continuam aventura? intreba el.

Nicole dadu din cap. Mersera incet, mana in mana, pe holul lung. Cand ajunsera la cea de a doua scara, Nicole se intoarse spre Richard.

- Iubitule, spuse cu o intensitate subita, nu e grozav ca suntem iar singuri, doar noi doi, chiar daca numai pentru cate-a ore? Ii iubesc pe toti ceilalti, dar e un chin sa fii al naibii de responsabila tot timpul

Richard rase usurel.

- Rolul asta ti l-ai ales tu, Nicole, nimeni nu te-a fortat. Se apleca si o saruta pe obraz. Nicole isi intoarse fata spre el si-l saruta apasat pe buze. Ranjind larg, Richard intreba:

- Sugerezi cu sarutul asta ca ar trebui sa ne petrecem noaptea in iglu si sa ne incepem maine calatoria?

- Cred ca imi citesti gandurile, domnule Wakefield, spuse Nicole cu un zambet cochet. De fapt, ma gandeam ce amuzant ar fi sa ne imaginam la noapte ca suntem iarasi tineri indragostiti Macar in imaginatia noastra ar trebui sa mai mearga, adauga ea razand.

Ajunsi la trei sute de metri de igluuri, Richard si Nicole nu mai puteau sa vada decat ceea ce luminau lanternele. Desi drumul de pamant batatorit, presarat ici-colo cu pietricele, era in general neted, din cand in cand unul dintre ei se impiedica daca nu era foarte atent.

- S-ar putea sa fie un drum lung si obositor pe intune­ric, spuse Nicole cand se oprira sa bea apa.

- Si friguros, spuse Richard luand o inghititura. Ti-e destul de cald?

- Atata timp cat ne miscam, raspunse Nicole, intinzand bratele ca sa-si potriveasca rucsacul.

Dupa aproape o ora vazura pe cer, la sud, o lumina care se indrepta spre ei, devenind tot mai mare.

- Ce crezi ca este? intreba Nicole.

- O fi Zana Albastra? Cand iti pui o dorinta si-o incre­dintezi unei stele, nu conteaza cine esti

Nicole rase.

- Esti imposibil! spuse ea.

- Dupa noaptea trecuta, spuse Richard in timp ce lumi­na continua sa se deplaseze in directia lor, ma simt iar ca un flacau.

Nicole chicoti si clatina din cap. Se tinura de mana in tacere. Globul de lumina continua sa creasca si, dupa un minut, se opri la douazeci sau treizeci de metri in fata lor si cam la douazeci de metri deasupra capetelor lor. Richard si Nicole stinsera lanternele, caci acum vedeau terenul din jur pe o distanta mai mare de o suta de metri.

Richard facu mana streasina si incerca sa identifice sursa de lumina, dar lumina era prea puternica. Nu se putea uita direct la ea.

- Indiferent ce-ar fi, se pare ca stie unde trebuie sa mergem, spuse Nicole dupa ce pornira din nou.

Doua ore mai tarziu, Richard si Nicole dadura de o poteca indreptata spre sud-vest, avand de-o parte si de alta lanuri de plante in crestere. Cand se oprira sa manance, intrara in lanuri si descoperira ca unul din alimentele pe care le primeau sub cupola, o leguma cu gust de fasole verde, dar asemanatoare ca aspect cu un dovlecel galben, constituia principala cultura. Intre aceste legume erau intercalate siruri cu o planta scunda, de un rosu aprins, pe care nu o mai vazusera. Richard trase din pamant o planta rosie, dar ii dadu drumul numaidecat vazand la capatul tulpinii o sfera verde, ca din piele, care fusese ingropata in pamant si care, o data scoasa afara, incepu sa se zvarcoleasca. In momentul in care atinse pamantul, creatura parcurse cei cativa centimetri pana la locul unde statuse ingropata si se ingropa acolo.

Richard rase.

- Cred ca, pe viitor, am sa ma gandesc mai bine inainte de a mai face una ca asta.

- Uite-acolo, spuse Nicole un minut mai tarziu. Nu-i unul din animalele care au construit scara?

Inaintara pe poteca si apoi intrara iarasi in lan, ca sa vada mai bine. Intr-adevar, spre ei venea una din creaturile mari, semanand cu o furnica, inzestrata cu sase brate lungi. Ea recolta legumele cu o eficienta uimitoare, ocupandu-se con­comitent de cate trei randuri aflate de o parte si de alta a cor­pului ei. Fiecare brat culegea legumele de pe un rand si le depozita in mormane, intre randuri, la vreo doi metri distanta unul de altul. Cele sase brate operand simultan si la distante diferite fata de corp constituiau o priveliste uimitoare.

Cand creatura ajunse la poteca, isi bobina rapid bratele la loc. Apoi se deplasa sase randuri mai incolo si intra in lan, pornind in directia opusa. Recolta se desfasura de la sud la nord, asa ca atunci cand Richard si Nicole pornira din nou la drum, trecura prin partea de camp pe care uriasa fiinta-furnica o recoltase deja. Acolo vazura cum niste creaturi mici si iuti, semanand la infatisare cu rozatoarele, dar ceva mai mari, aduna mormanele imprastiate de legume si fug cu ele spre vest.

In timp ce mergeau pe poteca, printre lanuri, Richard si Nicole ajunsera in repetate randuri la cate o rascruce si de fiecare data lumina plutitoare le indica traseul pe care trebuie sa-l urmeze. Lanurile se intindeau pe multi kilometri. Culturile din lanuri se schimbasera de mai multe ori, dar Richard si Nicole, de-acum flamanzi si osteniti, nu se mai apropiara ca sa examineze fiecare leguma noua.

In cele din urma ajunsera la o zona plata, deschisa, acoperita cu pamant moale. Lumina de deasupra lor incercui zona de trei ori, apoi pluti catre centru.

- Cred ca aici trebuie sa ne petrecem noaptea, spuse Richard.

- Bucuroasa, spuse Nicole, acceptand ajutorul lui Richard la scoaterea rucsacului. Nu cred sa am probleme cu somnul, chiar si pe acest pamant tare.

Mancara, apoi gasira un loc confortabil in care sa doar­ma. Cand se cufundara in starea crepusculara dintre starea de veghe si somn, lumina de deasupra lor incepu sa scada putin in intensitate si apoi cobori.

- Uite, sopti Richard, o sa aterizeze.

Nicole deschise ochii si se uita cum lumina continua sa paleasca, descrie un arc gratios si aterizeaza in partea opusa a zonei deschise. Continua sa straluceasca usor chiar si dupa ce ajunse pe pamant. Cu toate ca Richard si Nicole nu vedeau foarte bine creatura, isi dadeau seama ca e lunga si slaba si avea aripi de doua ori mai mari decat corpul.

- E un licurici urias! exclama Richard cand nu-i mai putura vedea conturul.

4

- Fiinte vii drept surse de lumina, fiinte vii drept utilaje agricole si de constructii - n-ai impresia ca prietenii nostri octopaianjenii, sau poate creatura care le e superioara in cine stie ce ierarhie simbolica uimitoare, sunt cei mai mari biologi din galaxie?

- Nu stiu ce sa zic, Richard spuse Nicole, terminan­du-si micul dejun. Insa pot spune cu certitudine ca, dupa toate indiciile, evolutia lor a urmat o cale mult diferita de a noastra.

Se uitara amandoi cu uimire cum licuriciul urias, auzind primele lor miscari, se aprinde si-si reia obisnuita pozitie in aer, deasupra lor. Dupa cateva minute, o a doua creatura, identica, se apropie de ei dinspre sud. Impreuna, cei doi licurici asigurau un iluminat echivalent cu lumina zilei din Noul Eden.

Richard si Nicole dormisera bine si se simteau revigorati. Cele doua calauze ii condusera pe poteci mai multi kilometri, prin lanuri, inclusiv prin unul cu iarba de peste trei metri inaltime. La o suta de metri dupa ce cotira brusc la stanga in iarba inalta, Richard si Nicole se pomenira la marginea unui sistem vast de rezervoare de apa putin adanci, care se intin­deau in fata lor cat vedeau cu ochii.

Mersera spre stanga mai multe minute, pana cand ajun­sera la ceea ce Richard indica in mod corect a fi coltul de nord-est al sistemului. Acesta consta dintr-o serie de rezer­voare dreptunghiulare, lungi si inguste, facute dintr-un aliaj metalic de culoare cenusie. Fiecare avea o latime de vreo douazeci de metri, aliniata pe directia est-vest si o lungime de mai multe sute de metri. Rezervoarele aveau un metru inaltime si erau trei sferturi pline cu un lichid care parea sa fie apa. In cele patru colturi ale fiecarui dreptunghi se aflau niste cilindri grosi, rosii si stralucitori, avand cam doi metri inaltime, cu sfere albe in varf.

Richard si Nicole strabatura cei o suta saizeci de metri de la est la vest, examinand fiecare rezervor si toti stalpii grosi, cilindrici, grupati cate opt, care marcau laturile comune ale rezervoarelor alaturate. In rezervoare nu vazura nimic in afara de apa.

- O fi un fel de uzina de purificare a apei? intreba Nicole.

Se oprira in capatul vestic.

- Ma indoiesc, raspunse Richard. Uita-te la grupul acela de componente mici, detaliate, fixate pe peretele exterior al rezervorului astuia, chiar in fata cilindrului As zice ca sunt un fel de componente electronice complicate. Intr-o simpla statie de purificare a apei n-ar fi nevoie de toate astea.

Nicole se uita intrebatoare la sotul ei.

- Fii serios, Richard! Cum poti sa pretinzi ca stii la ce foloseste o gramada de chestii tridimensionale bizare din interiorul unui rezervor de apa extraterestru?

- Mi-am dat si eu cu parerea, spuse Richard razand. Incercam doar sa subliniez ca sistemul arata prea complex pentru a fi o statie de purificare a apei.

Luminile calauzitoare de deasupra lor ii indemnau sa o ia spre sud. Al doilea sir de rezervoare inguste continea de asemenea numai apa; totusi, cand ajunsera la al treilea set de rezervoare dreptunghiulare cu stalpi cilindrici, Richard si Nicole descoperira ca apa e plina de bile micute, pufoase, de multe culori. Richard isi sufleca maneca, baga mana in apa si scoase cateva sute de asemenea obiecte.

- Astea-s oua, spuse cu fermitate Nicole. Sunt la fel de sigura de asta cum esti tu de faptul ca draciile alea mici din peretele rezervorului sunt componente electronice.

Richard rase din nou.

- Uite, spuse el punandu-i lui Nicole in fata ochilor movilita de obiecte mici, daca le studiezi cu atentie o sa vezi ca sunt numai cinci tipuri diferite.

- Cinci tipuri diferite de cel intreba Nicole. Obiectele asemanatoare cu niste oua umpleau toate rezervoarele din cel de-al treilea sir. Cand se apropiara de al patrulea sir de rezervoare si cilindri, aflat cateva sute de metri mai la sud, amandoi se simteau obositi.

- Daca nu vedem aici nimic nou, ce zici sa mancam? intreba Nicole.

- S-a facut, raspunse Richard.

Insa la cincizeci de metri distanta de al patrulea sir de rezervoare reusira sa desluseasca ceva. Un vehicul robot, paralelipipedic, inalt de vreo treizeci de centimetri, se misca iute inainte si inapoi intre stalpii cilindrici.

- Stiam eu ca alea sunt sine pentru vreun tip de vehicul, spuse Nicole, ironizandu-l pe Richard.

Richard era prea fascinat ca sa raspunda. Pe langa robo­tul alergator, care facea un tur complet prin sistem la fiecare trei minute, mai erau si alte minuni de observat. Un gard din plasa de sarma paralel cu zidurile, doar o idee mai inalt decat nivelul apei, impartea fiecare rezervor in doua, pe lungime. De o parte a plasei forfoteau inot o multime de creaturi micute, de cinci culori diferite. De cealalta parte, pe toata lungimea rezervorului, erau imprastiate rotocoale straluci­toare, semanand cu niste banuti de nisip. Gardul era pozitio­nat astfel incat trei patrimi din volumul rezervorului era la dispozitia rotocoalelor stralucitoare, dandu-le mult mai mult spatiu de manevra decat aveau inotatoarele inghesuite.

Richard si Nicole se aplecara sa studieze activitatea. Banutii de nisip se deplasau in toate directiile. Din cauza ca apa era intesata de creaturi si forfotea de activitate, avura nevoie de cateva minute ca sa identifice tiparul comun. La intervale neregulate, fiecare banut de nisip se propulsa spre gardul de plasa cu ajutorul cililor ca niste bice de pe partea ventrala a corpului sau plat si, in timp ce statea agatat de gard, folosea alta pereche de cili pentru a captura o inotatoare micuta si a o trage printr-o gaura a plasei. Cat timp banutul de nisip era lipit de gard, stralucirea lui scadea. Daca statea sufi­cient de mult si prindea mai multe inotatoare sa le manance, lumina ii palea de tot.

- Priveste ce se intampla acum cand paraseste gardul, ii spuse Richard lui Nicole, aratand un anumit banut de nisip aflat chiar sub ei. In timp ce inoata cu tovarasii lui, lumina i se intensifica treptat.

Richard se intoarse in graba la cel mai apropiat stalp cilindric, se lasa in genunchi si incepu sa sape in sol cu o unealta din rucsac.

- Sistemul asta are mult mai multe sub pamant, spuse el entuziasmat. Pun pariu ca toata intinderea asta de rezervoare face parte dintr-un urias generator de energie.

Facu trei pasi mari spre sud, isi nota cu grija pozitia si se apleca deasupra rezervorului ca sa numere banutii de nisip din zona cuprinsa intre el si stalpul cilindric. Rotocoalele stralucitoare erau greu de numarat din cauza miscarii con­stante.

- In jur de trei sute pe trei metri din lungimea rezer­vorului, ceea ce inseamna aproximativ douazeci si cinci de mii per rezervor sau doua sute de mii intr-un sir, spuse Richard.

- Asadar, presupui ca acesti stalpi cilindrici sunt un fel de sistem de stocare? Ca bateriile?

- Probabil, zise Richard. Ce idee fabuloasa! Sa gasesti o fiinta vie care genereaza electricitate. S-o fortezi sa renunte la sarcina acumulata ca sa manance. Ce poate fi mai grozav?

- Si ce rol are acel vehicul robot care se plimba dus-intors intre stalpi?

- As zice ca e un fel de mecanism de monitorizare, raspunse Richard.

Richard si Nicole pranzira, apoi terminara de inspectat presupusa uzina electrica. Sistemul avea cu totul opt coloane si opt randuri, in total saizeci si patru de rezervoare. Numai douazeci erau active la acea vreme.

- Capacitate suplimentara din belsug, comenta Richard. E limpede ca inginerii lor au notiunile de extindere si tole­ranta.

Licuricii uriasi se indreptau acum spre est, in lungul a ceva ce parea a fi un fel de autostrada importanta. In doua randuri, Richard si Nicole intalnira niste turme de creaturi mari gen furnica mergand in directia opusa fara sa inter­actioneze intre ele.

- Oare creaturile alea sunt suficient de inteligente pen­tru a lucra fara supraveghere? il intreba Nicole pe Richard. Sau nu ne este permis sa vedem fiintele care dau instructiuni?

- Buna intrebare! spuse Richard. Tii minte ce repede a venit octopaianjenul la "furnica" lovita de minge? Poate ca au un anumit grad de inteligenta, dar nu se descurca bine in medii noi sau necunoscute.

- La fel ca unii oameni pe care-i cunoastem, replica Nicole razand.

Lungul lor drum spre est se sfarsi cand cele doua lumini calauze se indreptara plutind spre un lot mare de pamant aflat chiar langa drum. Campul era pustiu, cu exceptia unor obiecte din departare: patruzeci de stalpi asemanatori cu cei folositi la portile de fotbal, acoperiti cu iedera si dispusi pe cinci randuri a cate opt.

- Vrei, te rog, sa te uiti in ghid? facu Richard. O sa intelegem mai usor ce vedem daca citim mai intai.

Nicole zambi.

- Ni se ofera o adevarata excursie, nu-i asa? De ce crezi ca vor gazdele noastre sa vedem toate astea?

Richard ramase tacut o clipa.

- Sunt aproape convins ca octopaianjenii stapanesc intreg acest teritoriu sau cel putin sunt specia dominanta dintr-o ierarhie complicata, spuse el intr-un tarziu. Cei care ne-au ales pe noi doi pentru aceasta excursie au crezut proba­bil ca, daca le cunoastem capacitatile, viitoarele interactiuni vor fi mai usoare.

- Dar daca e vorba, intr-adevar, de octopaianjeni, de ce nu ne-au rapit pur si simplu pe toti, asa cum au facut cu Ellie si Eponine?

- Nu stiu, raspunse Richard. Poate ca au un simt al moralitatii mult mai complicat decat ne-am imaginat noi.

Ambii licurici uriasi dansau in aer deasupra grupului de stalpi de poarta imbracati in iedera.

- Cred ca ghizii nostri devin nerabdatori, spuse Nicole. Daca n-ar fi fost atat de istoviti dupa doua zile de mers pe jos si daca n-ar fi vazut deja atatea privelisti fabuloase in lumea extraterestra din Semicilindrul sudic al Ramei, Richard si Nicole ar fi fost in egala masura captivati si coplesiti de simbioza complexa pe care aveau s-o descopere in urma­toarele ore.

Invelisul care imbraca in intregime stalpii de poarta nu era catusi de putin iedera. Ceea ce parea de la distanta a fi frunze erau, in realitate, mici cuiburi in forma de con, facute din mii de creaturi minuscule care semanau cu afidele. Pentru a forma cuibul, creaturile erau lipite intre ele printr-o substanta dulce, lipicioasa, ca mierea pe care oamenii o man­casera cu placere sub cupola. Afidele extraterestre fabricau acea substanta in cantitati mari, ca parte din activitatea lor normala diurna.

In timp ce Richard si Nicole se uitau, convoaie de gan­daci cu cioc care traia in niste movile inalte de cativa metri ce inconjurau intreaga enclava, navaleau din casele lor din patruzeci in patruzeci de minute si se catarau pe stalpi, recoltand excesul de substanta lipicioasa din cuiburi. Creaturile gandac, care aveau o lungime de aproximativ zece centimetri in momentul inceperii actiunii, isi mareau de trei-patru ori volumul pe durata ciclului de recoltare incheiat cu regurgitarea continutului corpurilor lor umflate in butoaiele ingropate la baza stalpilor.

Richard si Nicole nu prea vorbira cat timp urmarira acti­vitatea. Intregul sistem biologic din fata lor era si incalcit, si minunat - alt exemplu al uimitoarelor progrese facute de gazdele lor in materie de simbioza.

In timp ce se pregateau de culcare nu departe de una din movilele gandacilor, Richard spuse:

- Pun pariu ca, daca asteptam suficient de mult, vor aparea niste animale de povara care sa scoata din pamant butoaiele astea cu miere sau ce-or fi si sa le transporte in alt loc.

Stand intinsi alaturi pe pamant, vazura cei doi licurici aterizand in departare. Apoi se facu brusc intuneric.

- Eu nu cred ca toate astea s-au intamplat pur si simplu, spuse Nicole. Nici aici, nici pe alta planeta. Nicaieri. Evolutia naturala nu are ca rezultat genul de armonie intre specii la care am fost martori in ultimele doua zile.

- Ce vrei sa spui, iubito? intreba Richard. Ca toate crea­turile astea au fost cumva proiectate, ca masinile, anume pen­tru a indeplini anumite functii?

- Asta e singura explicatie pe care o pot accepta, spuse Nicole. Octopaianjenii, sau cine-o fi specia conducatoare, tre­buie sa fi ajuns la nivelul la care pot manipula genele pentru a obtine un animal sau o planta care face exact ce vor ei. De ce depoziteaza acei gandaci mierea in butoaie? Care e raspla­ta lor biologica pentru acea actiune?

- Sunt precis recompensati in vreun fel pe care noi nu l-am descoperit inca, spuse Richard.

- Bineinteles. Iar in spatele acelei recompense sta un incredibil arhitect sau inginer de sisteme biologice, care armonizeaza toate relatiile dintre specii, astfel incat fiecare specie sa fie fericita si, in plus, arhitectii insisi sa culeaga oarece profit - ca, de pilda, hrana sub forma de miere in exces Crezi ca genul asta de optimizare ar putea avea loc fara interventia unor proceduri sofisticate de inginerie genetica?

Richard ramase o vreme tacut. In cele din urma, spuse incet:

- Imagineaza-ti un inginer stand in fata computerului si proiectand un organism viu care sa intruneasca anumite cerinte ale sistemului E o idee naucitoare.

Gandacii navalira inca o data din movilele lor, mai-mai sa calce peste cei doi oameni somnorosi in goana lor spre stalpii si spre misiunea de recoltatori. Nicole se uita dupa ei pana cand disparura in intuneric. Apoi casca si se ghemui pe o parte. Noi, oamenii, am intrat intr-o era noua, se gandi ea inainte de a adormi. Pe viitor, noile repere istorice vor fi: I. c., "inainte de contact", si D.c., "dupa contact". Din momentul in care am inteles fara echivoc ca, undeva in alta parte in vastitatea universului nostru, substantele chimice simple au evoluat pana la apogeul fiintelor inzestrate cu constiinta si inteligenta, istoria speciei noastre a devenit o simpla paradigma izolata, un fragment mic si relativ insignifiant din fresca infinita care infatiseaza uimitoarea varietate a vietii constiente.

In dimineata urmatoare, dupa micul dejun, Richard si Nicole avura o scurta discutie despre provizia lor de hrana care se diminua, apoi se hotarara sa ia niste miere dintr-un butoi.

In timp ce umplea un mic container, Nicole se uita in jur si spuse:

- Cred ca daca n-am avea voie sa facem asta, ar veni vreun politist extraterestru si ne-ar opri.

Luminile calauzitoare se deplasara mai intai direct spre sud, conducandu-i catre o padure deasa cu copaci foarte inalti, care se intindea pe directia est-vest cat vedeau cu ochii. Licuricii cotira la dreapta si se deplasara paralel cu marginea padurii. Richard si Nicole ii urmara. Padurea din stanga lor era intunecoasa si amenintatoare. Din cand in cand auzeau dintr-acolo sunete ciudate, puternice.

O data, Richard se opri si se indrepta spre locul de unde incepea desisul. Intre copaci erau multe plante mai scunde, cu frunze mari verzi, rosii sau maro, precum si mai multe soiuri de plante cataratoare care legau laolalta ramurile din partea de mijloc si de sus a copacilor. Richard sari inapoi la auzul unui urlet puternic care parea ca vine de la doar cativa metri. Cerceta padurea cu privirea, dar nu descoperi sursa urletului.

- Padurea asta are ceva ciudat, spuse el intorcandu-se la Nicole. Iti da senzatia ca locul ei nu e aici.

Timp de peste o ora, licuricii continuara sa pluteasca spre vest. Pe masura ce Richard si Nicole inaintau in tacere, sunetele bizare deveneau mai frecvente. Richard are drep­tate, isi spuse Nicole la un moment dat, ostenita. Se uita la structura si ordinea lanurilor din dreapta ei si le compara cu desisul nedisciplinat din stanga. Padurea asta are ceva dife­rit, nelinistitor.

Pe la mijlocul diminetii facura o pauza scurta sa se odih­neasca. Richard calcula ca mersesera mai mult de cinci kilo­metri de cand se trezisera. Nicole ceru niste miere proaspata, care era in rucsacul lui Richard.

- Ma dor picioarele, spuse ea dupa ce manca si bau o inghititura de apa. Si azi noapte m-au durut, am avut intruna junghiuri sper sa nu mai avem mult pana la destinatie.

- Si eu sunt obosit, spuse Richard. Dar nu ne descurcam prea rau pentru doi oameni trecuti de saizeci de ani.

- In momentul de fata ma simt mai batrana, spuse Nicole ridicandu-se si intinzandu-se. Stii, inimile noastre tre­buie sa aiba aproape nouazeci de ani. N-or fi muncit ele mult in toti anii aia cat am stat adormiti, dar totusi au pompat intruna.

In timp ce discutau, un ciudat animalut sferic cu un sin­gur ochi, cu blana alba, pufoasa si o duzina de picioare fusiforme tasni din padure si inhata containerul cu miere. Intr-o clipita, creatura si mierea disparura.

- Ce-a fost asta? intreba Nicole, inca uluita.

- Ceva ce ravneste la dulce, raspunse Richard uitan­du-se in padure, unde disparuse animalul. Categoric, acolo e o alta lume.

Dupa o jumatate de ora, perechea de licurici coti la stan­ga si pluti deasupra unei poteci care ducea in padure. Poteca, sau mai bine zis drumul, avea o latime de cinci metri si era strajuit pe ambele parti de copaci desi. Intuitia ii spuse lui Nicole sa nu urmeze licuricii, dar nu-i dadu ascultare. Nelinistea ei spori cand, dupa ce facura cativa pasi in padure, din copacii din jurul lor izbucni un val zgomote. Se oprira mana-n mana si ascultara.

- S-ar parea ca sunt pasari, maimute si broaste, spuse Richard.

- Probabil ne semnaleaza prezenta aici. Nicole se intoarse si se uita in spate.

- Esti sigur ca facem ceea ce trebuie? Richard arata spre luminile din fata lor.

- Urmam insectele alea mari de doua zile si jumatate. Nu prea are sens sa ne pierdem increderea in ele tocmai acum.

Pornira din nou la drum, acompaniati de croncanituri, tipete si oracaieli. Din cand in cand, tipul copacilor din stan­ga si din dreapta lor se schimba, dar padurea ramanea deasa si intunecoasa.

La un moment dat, Richard spuse:

- Cred ca exista un grup de gradinari extraterestri care se ocupa de zona din jurul potecii asteia de mai multe ori pe saptamana. Uite cat de perfect sunt tunse toate tufele si copacii Nici o crenguta nu patrunde in spatiul liber de dea­supra capetelor noastre.

- Richard, spuse Nicole putin mai tarziu, daca sunetele pe care le auzim vin de la animale extraterestre, de ce nu vedem nici unul? Nici macar o creatura n-a iesit pe poteca. Si nu exista nici o dovada de viata nici macar o furnica adauga aplecandu-se si examinand solul.

- O fi poteca magica, spuse Richard ranjind. S-ar putea sa ne duca la casa de turta dulce si la vrajitoarea cea rea Hai sa cantam, Gretel, poate ne vom simti mai bine.

Poteca, la inceput absolut dreapta, incepu sa serpuiasca dupa primul kilometru. Sunetele scoase de creaturile padurii ii inconjurau pe Richard si pe Nicole din toate partile. Richard canta melodii populare din vremea adolescentei sale petrecute in Anglia. Din cand in cand i se alatura si Nicole, cand cunostea cantecul, dar in cea mai mare parte a timpului isi consuma energia incercand sa-si inabuse nelinistea crescanda. Incerca sa nu se gandeasca la posibilele animale extraterestre uriase pentru care ar fi fost o prada usoara, in caz ca acestea ii pandeau din padure.

Richard se opri brusc. Inspira de doua ori adanc.

- Simti mirosul? o intreba el pe Nicole. Ea adulmeca aerul.

- Da, il simt Seamana putin cu al gardeniilor.

- Doar ca e mult mai placut, spuse Richard. E absolut divin.

In fata lor, poteca o lua brusc la dreapta. La cotitura, langa poteca era o tufa mare, incarcata cu flori uriase, gal­bene, primele pe care le vedeau de cand intrasera in padure. Fiecare floare avea marimea unei mingi de baschet. Cand Richard si Nicole venira mai aproape de tufa, parfumul inci­tant se intensifica.

Richard nu se putu abtine. Inainte ca Nicole sa apuce sa spuna ceva, iesi cativa metri de pe poteca, isi ingropa fata intr-o floare uriasa si inspira cu nesat. Parfumul era minunat. Intre timp, unul dintre cei doi licurici se intoarse in zbor inspre ei si incepu sa descrie zigzaguri pe cer, deasupra capetelor lor.

- Nu cred ca ghizii nostri sunt incantati ca am iesit de pe poteca, spuse Nicole.

- Probabil ca nu, raspunse Richard. Dar a meritat.

Pe ambele parti ale potecii incepura sa apara si alte flori, de toate formele, marimile si culorile. In acelasi timp, sunetele pe care le auzeau scadeau in intensitate. Putin mai tarziu, cand Richard si Nicole ajunsera in mijlocul regiunii cu flori, zgomotele disparusera de tot.

Poteca se ingusta pana la doi metri latime, abia lasan­du-le destul loc cat sa poata merge alaturi fara sa atinga in trecere plantele cu flori. Richard parasi de mai multe ori drumul ca sa cerceteze sau sa miroasa uimitoarele flori. Fiecare abatere de la traseu ii facea pe licurici sa se napusteasca in directia lor. In ciuda entuziasmului manifestat de Richard pentru excursiile in padure, Nicole tinu seama de semnalele licuricilor si ramase pe poteca.

Richard era la vreo opt metri in stanga potecii si incerca sa se uite mai bine la o floare gigantica ce semana cu un covor oriental; pe neasteptate, disparu.

- Au! il auzi Nicole tipand, simultan cu bufnitura unei cazaturi.

- Esti teafar? intreba ea imediat.

- Da, raspunse el. M-am impiedicat de niste vita si am cazut intr-o tufa de maracini Tufa care ma inconjoara are frunze rosii si niste flori micute si ciudate care seamana cu gloantele Da, si miros a scortisoara.

- Ai nevoie de ajutor? intreba Nicole.

- Nu Ies de-aici intr-o clipita.

Nicole ridica privirea si observa ca unul dintre licurici gonea in departare. Ce-o mai fi asta? se intreba ea, cand il auzi din nou pe Richard.

- Totusi, s-ar putea sa am nevoie de ajutor. Se pare ca am ramas intepenit.

Nicole facu un pas precaut in afara potecii. Licuriciul ramas parca innebuni: plonja cu viteza pana aproape in fata ei. Pret de o clipa, Nicole nu mai vazu nimic.

- Nu veni incoace, Nicole! spuse Richard brusc cateva secunde mai tarziu. Daca nu mi-am pierdut mintile, cred ca planta asta se pregateste sa ma manance.

- Poftim? intreba Nicole, inspaimantata. Vorbesti serios?

Astepta nerabdatoare sa-i revina vederea, perturbata de pe urma excesului de lumina.

- Da, vorbesc serios, spuse Richard. Intoarce-te pe poteca Tufa asta bizara mi-a incolacit bratele si picioarele cu carcei galbeni niste insecte taratoare beau deja sangele din taieturile facute de spini si in tufa e o deschizatura spre care sunt tras incet si care pare a fi verisoara de-a saptea cu una dintre cele mai neplacute guri pe care le-am vazut la gra­dina zoologica Vad chiar si niste dinti.

Nicole sesiza panica din glasul lui Richard. Facu inca un pas in directia lui, dar licuriciul o orbi din nou.

- Nu vad nimic! striga ea. Richard, mai esti acolo?

- Da, raspunse el. Dar nu stiu cat am sa mai fiu. Auzira zgomot de animale care inaintau repede prin padure, insotit de un vaiet ascutit; trei siluete intunecate, inzestrate cu niste arme ciudate il inconjurara pe Richard. Octopaianjenii atacara tufa carnivora cu jeturile de lichid. In cateva clipe, tufa ii dadu drumul lui Richard si-si ascunse iar gura in spatele numeroaselor crengi.

Richard veni impleticit si o imbratisa pe Nicole. "Multumim!" strigara amandoi. Cei trei octopaianjeni dis­parura in padure la fel de repede cum aparusera. Nici Richard, nici Nicole nu observara ca ambii licurici pluteau din nou deasupra capetelor lor.

Nicole il examina cu grija pe Richard, dar nu gasi nimic in afara de taieturi si zgarieturi.

- Cred ca de acum o sa raman pe poteca, spuse el zam­bind sters.

- Poate ca nu e o idee rea, raspunse Nicole.

Isi continuau drumul prin padure, discutand despre cele intamplate. Richard inca mai era zguduit.

- Crengile din apropierea umarului meu stang s-au dat la o parte, spuse el, si am vazut gura aia, la inceput cam de marimea unei mingi de baschet. Dar in timp ce eram purtat intr-acolo, gaura devenea tot mai mare.

Se cutremura.

- Atunci am vazut dintisorii, pe toata circumferinta. Tocmai incepeam sa ma gandesc cum e sa fii mancat, cand au aparut prietenii nostri octopaianjeni.

- Totusi, ce se petrece aici? intreba Nicole putin mai tarziu.

Parasisera regiunea cu flori si erau inconjurati de copaci, desisuri de jungla si zgomote intermitente facute de animale.

- Sa fiu al naibii daca stiu, raspunse Richard.

Padurea se sfarsi brusc, tocmai cand lui Richard si lui Nicole li se facu o foame cumplita. Pasira pe un platou pustiu. In fata lor, poate la doi kilometri departare, un dom mare si verde umplea privelistea.

- Ce-o mai fi si

- E Orasul de Smarald, iubito, o intrerupse Richard. Il recunosti, de buna seama, din vechiul film Iar inauntru este Vrajitorul din Oz, gata sa ne indeplineasca toate dorintele.

Nicole zambi si-si saruta sotul.

- Adu-ti aminte ca vrajitorul era un sarlatan, spuse ea. Nu avea, de fapt, nici o putere.

- Asta ramane o problema discutabila, spuse Richard, zambind larg.

In timp ce ei discutau, cei doi licurici care ii calauzisera se indreptara in viteza catre dom, lasandu-i in semiintuneric. Isi scoasera lanternele din rucsac.

- Ceva imi spune ca ne apropiem de capatul calatoriei, spuse Richard, luand-o cu pasi mari in directia Orasului de Smarald.

De la mai mult de un kilometru, vazura portile prin binoclu. Erau foarte emotionati.

- Crezi ca asta e orasul-camin al octopaianjenilor? intreba Nicole.

- Da, intr-adevar, asa cred, raspunse Richard. Trebuie sa fie un loc pe cinste. Varful acelui dom verde e la cel putin trei sute de metri deasupra solului. As zice ca suprafata de dedesubt depaseste zece kilometri patrati.

Mai aveau doar sase sute de metri. Nicole intreba:

- Richard, care e planul nostru? Mergem pur si simplu pana acolo si batem la poarta?

- De ce nu? raspunse Richard, grabind pasul.

Cand ajunsera la doua sute de metri de oras, poarta se deschise si iesira trei siluete. Nicole auzi un strigat, iar una dintre siluete porni repede in directia lor. Richard se opri si duse iar binoclul la ochi.

- Este Ellie! striga el. Si Eponine Sunt cu un octopaianjen.

Nicole isi aruncase deja rucsacul si alerga pe platou. Isi lua in brate fiica iubita, ridicand-o de la pamant.

- O, Ellie, Ellie! spuse ea cu lacrimile siroind pe obraji.

5

- El e prietenul nostru, Archie Ne-a fost de mare aju­tor cat am stat aici Archie, ei sunt parintii mei.

Octopaianjenul raspunse printr-o fraza care incepu cu stacojiu stralucitor, urmat de verde-lisita, albastru-levantica, doua nuante de galben (galben-sofran si galben-lamaie) si, la urma, purpuriu. Banda de culori facu o tura completa in jurul capului sferic al octopaianjenului, apoi disparu iar in margi­nea din stanga a santului format de doua linii zimtate lungi, paralele pe mijlocul fetei lui.

- Archie spune ca e bucuros sa va cunoasca, mai ales dupa ce a auzit atatea despre voi, spuse Ellie.

- Stii sa-i citesti culorile? intreba Nicole, absolut uluita.

- Ellie e grozava, spuse Eponine. Le-a prins foarte repede limba.

- Dar tu cum vorbesti cu ei? intreba Nicole.

- Au vederea incredibil de ascutita si sunt deosebit de inteligenti, spuse Ellie. Archie si alti doisprezece au invatat deja sa descifreze miscarea buzelor noastre Dar, mama, despre toate astea putem vorbi mai tarziu. Mai intai poves­teste-mi despre Nikki si despre Robert. Ce fac? Cum se simt?

- Fiica ta se face pe zi ce trece tot mai dragalasa si-i este grozav de dor de tine Insa ma tem ca Robert nu si-a revenit complet de pe urma celor intamplate. Inca se considera vino­vat ca nu te-a protejat mai bine

Octopaianjenul Archie urmari politicos conversatia timp de mai multe minute, apoi o atinse pe Ellie pe umar si-i rea­minti ca, probabil, parintii ei sunt obositi si infrigurati.

- Multumesc, Archie, spuse Ellie. In regula, iata planul. Voi doi intrati in oras si ramaneti cel putin noaptea asta si maine - chiar langa poarta a fost amenajat un fel de aparta­ment de hotel pentru noi patru - iar poimaine sau cand veti fi odihniti pe deplin, ne intoarcem la ceilalti. Merge si Archie cu noi.

- De ce sa nu veniti voi trei cu noi, pur si simplu, si sa ne intoarcem la ceilalti? intreba Richard dupa o scurta tacere.

- Si eu am pus aceeasi intrebare, tata dar n-am primit un raspuns pe care sa-l consider satisfacator

Benzile de culoare din jurul capului lui Archie o intre­rupsera pe Ellie.

- Bine, ii spuse ea octopaianjenului inainte de a se intoarce spre parintii ei. Archie spune ca octozii tin neaparat ca voi doi sa va faceti o idee clara despre ei - in fine, despre asta putem discuta dupa ce ne instalam in apartamentul nos­tru.

Marile porti ale Orasului de Smarald se deschisera larg cand cei patru oameni si insotitorul lor octopaianjen ajunsera la vreo zece metri departare. Richard si Nicole nu erau deloc pregatiti pentru coplesitoarea varietate de privelisti ciudate care le intampina privirea la intrarea in oras. Chiar in fata lor se deschidea un bulevard larg, avand de o parte si de alta un sir neintrerupt de structuri scunde care duceau la o cladire inalta in forma de piramida, colorata in roz si albastru, aflata la o distanta de mai multe sute de metri.

Richard si Nicole erau practic in transa cand facura pri­mii pasi in orasul octopaianjenilor. Nici unul dintre ei nu avea sa uite vreodata acest prim moment incredibil. Ii inconjura un caleidoscop de culori. Toate elementele orasului - strazile, cladirile, ciudatele decoratiuni care strajuiau bulevardul, plantele din gradina (daca, intr-adevar, asta erau) si numeroasele specii de animale care pareau sa alerge in toate directiile - erau impodobite cu culori stralucitoare. Un grup de patru viermi mari sau serpi, semanand cu niste acadele in forma de baston doar ca mult mai intens colorate, stateau incolaciti pe pamant, chiar langa poarta, in stanga lui Richard si Nicole. Stateau cu capetele ridicate, facand parca eforturi sa-i vada cat mai bine pe vizitatorii straini. Animale colorate in nuante vii de rosu si galben, cu opt picioare si clesti ca de homar, carau vergele groase, verzi intr-o intersectie aflata la cincizeci de metri in fata lui Richard si Nicole.

Bineinteles ca erau zeci, poate sute de octopaianjeni veniti in zona portii sa-i zareasca pe cei doi oameni necunoscuti care le vizitau orasul. Sedeau in grupuri in fata cladirilor, stateau "in picioare" pe marginea bulevardului, ba chiar mergeau pe acoperisuri. Si toti vorbeau simultan in limba lor alcatuita din benzi de culori stralucitoare, accen­tuand decoratiunile statice ale scenei strazii prin explozii dinamice de diverse nuante.

Nicole se uita in jur, aruncand doar o privire in treacat fiecareia dintre bizarele creaturi care o priveau lung. Apoi lasa capul pe spate si se uita la cupola verde care se inalta departe, deasupra capului ei. Ici si colo se putea vedea un fel de schelet subtire, flexibil, dar cea mai mare parte a boltii era acoperita cu un strat verde, dens.

- Tot tavanul e alcatuit din vita si din alte plante, de pe care animale care seamana cu niste insecte recolteaza fructele si florile folositoare, o auzi ea pe Ellie. Este un intreg ecosis­tem viu care are avantajul suplimentar de a constitui un exce­lent invelis pentru oras, izolandu-l de frigul si atmosfera de pe Rama. Ai sa vezi, dupa ce se inchid portile, ce temperatura placuta este in mod normal in oras.

Sub cupola, de jur imprejur, erau imprastiate vreo douazeci de surse de lumina foarte stralucitoare, considerabil mai mari ca licuricii care-i calauzisera pe Richard si Nicole pe domeniul octopaianjenilor. Nicole incerca sa studieze una dintre lumini, dar renunta repede, din cauza ca era prea puter­nica pentru ochii ei. Daca nu ma insel, tot acest iluminat il asigura ciorchini de licurici ca aceia care ne-au condus aici, isi spuse ea.

Oare oboseala, emotia sau amandoua la un loc au facut-o pe Nicole sa-si piarda echilibrul? Indiferent de motiv, in timp ce se uita la cupola verde de deasupra ei, Nicole simti ca se invarte pamantul cu ea. Se clatina si intinse mana spre Richard. Valul de adrenalina care insoti ameteala si teama subita ii facura inima sa o ia la galop.

- Ce este, mama? intreba Ellie, alarmata de paloarea ei.

- Nimic, spuse Nicole, respirand rar. Nimic Am ametit o clipa, atata tot.

Nicole se uita in jos, in pamant, ca sa-si recapete sigu­ranta pe picioare. Strada era pavata cu placi patrate, viu colo­rate, asemanatoare cu gresia. La nu mai mult de cincizeci de centimetri in fata ei sedeau trei creaturi ciudate pe care nu le mai vazuse. Cam de marimea unor mingi de baschet, aveau o emisfera superioara de culoare bleumarin, dintr-un material ondulat care semana in unele privinte atat cu creierul uman, cat si cu o meduza care pluteste la suprafata apei. In centrul acestei mase in continua miscare se vedea un orificiu rotund, intunecat din care ieseau doua antene subtiri, de vreo doua­zeci de centimetri lungime, cu ganglioni sau noduri la dis­tante de doi-trei centimetri. Fara sa vrea, Nicole facu un pas inapoi, simtindu-se instinctiv amenintata de aceste animale bizare; antenele acestora se invartira si trioul fugi repede catre marginea bulevardului.

Nicole se uita repede in jur. Dupa benzile de culori in jurul capetelor tuturor octopaianjenilor pe care-i vedea, Nicole stiu ca ei ii comenteaza ultima reactie. Se simti dintr-o data despuiata, pierduta si total coplesita. De undeva din laun­trul ei veni un vechi si puternic semnal de pericol. Nicole se temu ca e pe cale sa tipe.

- Ellie, spuse ea incet, cred ca pentru azi imi ajunge Putem merge inauntru?

Ellie isi lua mama de brat si o conduse spre o usa a celei de-a doua structuri de pe partea dreapta a bulevardului.

- Octozii au lucrat zi si noapte ca sa transforme aceste incaperi Sper ca sunt multumitoare.

Nicole ramase cu ochii atintiti la scena strazii din orasul octopaianjenilor, insa ceea ce vedea nu mai patrundea prea adanc in partea constienta a mintii ei. Visez, isi spuse cand prin campul ei vizual trecu un grup de creaturi verzi si subti­ratice care semanau cu niste bile de popice pe picioroange. In realitate nu poate exista nicaieri un loc ca acesta.

- Si nervii mei au fost un pic suprasolicitati, spuse Richard. Am tras spaima aia in padure. Plus ca drumul facut in trei zile a fost lung, mai ales pentru niste oameni batrani Nu-i de mirare ca mama ta a ajuns sa se simta dezorientata -scena aceea de afara era tare ciudata.

Ellie spuse:

- Archie nu mai stia cum sa se scuze inainte sa plece. A incercat sa explice ca au permis accesul liber in zona portii gandindu-se ca tu si cu mama veti fi fascinati Nu s-au gan­dit ca ar putea fi prea mult

Nicole se ridica incet pe pat.

- Nu-ti face griji, Ellie, spuse ea. N-am devenit chiar atat de fragila Cred doar ca nu eram pregatita, mai ales dupa atata efort si atatea emotii.

- Vrei sa te mai odihnesti, mama, sau ai prefera sa mananci ceva?

- Ma simt bine, serios, sustinu Nicole. Sa continuam cu ce-ati planuit Apropo, Eponine, spuse ea, intorcandu-se spre frantuzoaica, trebuie sa-mi cer scuze pentru lipsa noastra de politete. Richard si cu mine am fost atat de nerabdatori sa vorbim cu Ellie si sa vedem tot Am uitat sa-ti spun ca Max iti transmite ca te iubeste. M-a pus sa-i promit ca, daca te vad, am sa-ti spun ca-i este nespus de dor de tine.

- Multumesc, Nicole, raspunse Eponine. De cand ne-au adus aici octopaianjenii, n-a fost zi sa nu ma gandesc la Max si la voi, ceilalti.

- Ai invatat si tu, ca si Ellie, limba octopaianjenilor? intreba Nicole.

- Nu, raspunse incet Eponine. Eu am facut ceva total diferit

Se uita in jur dupa Ellie, care iesise momentan, probabil ca sa se ocupe de cina.

- De fapt, continua Eponine, timp de doua saptamani, pana am inceput sa facem planuri pentru sosirea voastra, abia daca am vazut-o pe Ellie.

Timp de mai multe clipe domni o tacere ciudata.

- Tu si Ellie ati fost prizoniere aici? intreba apoi Richard, cu glasul coborat. V-ati dat seama de ce ati fost rapite?

- Nu, nu chiar, raspunse Eponine. Se ridica.

- Ellie, unde esti? striga ea. Tatal tau vrea raspunsuri la niste intrebari

- Doar un minut! o auzira cu totii pe Ellie strigand.

Peste cateva secunde, Ellie se intoarse in camera, urmata de octopaianjenul Archie. Intelese expresia de pe chipul tatalui ei.

- Archie e de buna credinta, spuse ea. Si-am convenit ca poate fi prezent cand va povestim tot Ca sa explice, sa dea lamuriri si eventual sa raspunda la intrebari la care noi nu putem

Octopaianjenul se aseza printre oameni; se asternu o tacere temporara.

- De ce am eu senzatia ca toata scena asta a fost repetata ca la teatru? intreba in cele din urma Richard.

Nicole se apleca ingrijorata si lua mana fiicei sale.

- Nu sunt vesti proaste, nu-i asa, Ellie? Ne-ai spus ca ai sa te intorci cu noi

- Nu e vorba de vesti proaste, mama, spuse Ellie. Doar cateva lucruri pe care Eponine si cu mine vrem sa vi le spunem Ep, vrei sa incepi tu?

In jurul capului lui Archie se revarsau benzi de culoare; octopaianjenul, care era evident ca urmarise atent conver­satia, isi schimba pozitia pentru a fi fata in fata cu Eponine. Ellie se uita atenta la benzi.

- Ce spune? intreba Nicole, inca uluita de capacitatea fiicei sale de a intelege limba extraterestrilor.

- Archie vrea sa va informeze ca Eponine si cu mine am fost ingrijite foarte bine, ca n-am avut de suferit in nici un fel si ca am fost rapite de octopaianjeni numai pentru ca ei n-au reusit sa-si dea seama cum sa comunice cu noi intr-un mod lipsit de ostilitate

- Rapirea nu e tocmai modul potrivit de a incepe o interactiune lipsita de ostilitate, remarca Richard.

- Tata, le-am explicat lui Archie si celorlalti acest lucru, continua Ellie, si tocmai de aceea vrea ca eu sa lamuresc lucrurile acum S-au purtat minunat cu noi si n-am vazut nimic care sa indice ca specia lor ar fi vreodata capabila de acte ostile

- In regula, spuse Richard. Mama ta si cu mine am pri­ceput esenta acestui preambul.

Se produse o intarziere scurta, datorita unor comentarii in culori facute de Archie. Dupa ce Ellie ii explica octopaian­jenului intelesul cuvintelor "esenta" si "preambul", se uita la parintii ei.

- Archie nu m-a intrebat niciodata de doua ori care e intelesul vreunui cuvant, spuse Ellie. Inteligenta lor este cu adevarat uluitoare.

- Cand am sosit aici, relua Eponine, Ellie tocmai ince­pea sa inteleaga limba octopaianjenilor La inceput, totul era teribil de derutant Dar dupa cateva zile, Ellie si cu mine am inteles de ce ne-au rapit octopaianjenii.

- Am discutat despre asta o seara intreaga, interveni Ellie. Amandoua eram naucite Nu pricepeam deloc cum se putea ca ei sa stie

- Ce sa stie? intreba Richard. Scuzati-ma, doamnelor, dar mi-e greu sa va urmaresc

- Stiau ca am RV-41, spuse Eponine. Si atat Archie, cat si doctorul Blue - acesta e un octopaianjen medic caruia ii spunem doctorul Blue pentru ca, atunci cand vorbeste, banda lui albastru-cobalt se raspandeste mult dincolo de limitele normale

- Ia stai putin, interveni de data asta Nicole, clatinand din cap cu tarie. Vreau sa inteleg bine. Ne spui ca octopaian­jenii stiau ca ai virusul RV-41. Cum se poate?

Archie "rosti" o fraza lunga in culori, pe care Ellie il ruga sa o repete.

- Archie spune ca ne-au monitorizat cu mare atentie toate activitatile, chiar de cand am parasit Noul Eden. Mai spune ca octozii au dedus din comportamentul nostru ca Eponine sufera de o boala incurabila.

Richard incepu sa se plimbe cu pasi mari prin camera.

- Asta e una din cele mai uluitoare afirmatii pe care le-am auzit vreodata, spuse el cu patima.

Se intoarse cu fata spre perete, pierdut in ganduri. Archie ii reaminti lui Ellie ca nu poate intelege nimic daca Richard nu sta cu fata la el. In cele din urma, Richard se rasuci.

- Cum se poate ca ei asculta, Ellie, nu-i asa ca octopaianjenii sunt surzi?

Cand Ellie dadu din cap afirmativ, Richard si Nicole invatara prima faramita din limba octopaianjenilor. Archie emise o banda stacojie (indicand ca urmeaza o propozitie declarativa; o banda lata purpurie precede intotdeauna o propozitie interogativa, explica Ellie), urmata de un magnific albastru-verde. Richard rosti impetuos:

- Ei bine, daca sunt surzi, cum naiba si-au putut da seama ca Eponine are RV-41, afara doar daca sunt maestri in a citi gandurile nu, chiar si asa tot nu se poate.

Se aseza din nou. Urma o alta perioada de tacere.

- Sa continuam? intreba in cele din urma Eponine. Richard dadu din cap.

- Cum spuneam, Archie si doctorul Blue ne-au explicat, lui Ellie si mie, ca sunt foarte avansati in biologie si medi­cina si ca, daca incercam sa cooperam cu ei, vor cauta sa afle daca dispun de tehnici care sa ma poata vindeca Presupunand, fireste, ca voi accepta sa fiu supusa tuturor pro­cedurilor

Ellie interveni din nou.

- Cand i-am intrebat de ce vor sa o vindece pe Eponine, doctorul Blue ne-a spus ca octopaianjenii incearca sa faca un important gest de prietenie care sa deschida calea spre o interactiune armonioasa intre speciile noastre.

Richard si Nicole erau absolut uluiti de ceea ce auzeau. Se uitara neincrezatori unul la altul, in timp ce Ellie continua:

- Pentru ca eu eram inca incepatoare in studiul limbii lor, a fost foarte greu sa le comunicam ce stim despre RV-41. Pana la urma, dupa multe sedinte de invatare intensiva a lim­bii, am putut sa le spunem octopaianjenilor tot ce stim.

- Si eu, si Ellie am incercat sa ne amintim tot ce-am aflat de la Robert despre boala asta. In tot acest timp, Archie, doctorul Blue si alti doi octopaianjeni au stat in preajma noas­tra. Nu i-am vazut nici o singura data "luand notite". Insa niciodata, dar niciodata, nu ne-au solicitat de doua ori aceeasi informatie.

- De fapt, adauga Ellie, ori de cate ori se intampla sa ne repetam, ei ne aminteau ca le mai spusesem asta.

- Acum vreo trei saptamani, continua Eponine, octopaianjenii ne-au adus la cunostinta ca procesul de stran­gere a informatiilor s-a incheiat si ca sunt pregatiti sa ma supuna la niste teste. Mi-au explicat ca e posibil ca, pe alocuri, testele sa fie dureroase; recunosc ca au fost iesite din comun, raportat la standardele umane

Ellie interveni din nou.

- Majoritatea testelor au implicat inserarea de creaturi vii in corpul ei, unele microscopice si altele pe care Eponine chiar le-a si vazut, fie prin injectare

- Fie lasand creaturilor sa intre prin, aa, cred ca ter­menul cel mai potrivit ar fi "orificiile" mele.

Aici Archie interveni si intreba intelesul cuvantului "ori­ficii". In timp ce Ellie ii explica, Nicole se apleca spre Richard.

- Iti suna cunoscut? intreba ea. Richard dadu afirmativ din cap.

- Insa eu n-am avut nici un fel de interactiuni, cel putin din cate imi amintesc Eu am fost izolat

- Am trait destule senzatii ciudate in viata mea, spuse Eponine, dar nimic nu se compara cu ziua cand cinci sau sase viermi mititei, abia cat un ac, au patruns in partea de jos a trupului meu.

Se cutremura.

- Mi-am spus ca, daca voi supravietui zilelor de invadare a interiorului corpului meu, n-am sa ma mai plang niciodata de vreun disconfort fizic.

- Credeai ca octopaianjenii sunt capabili sa te vindece? intreba Nicole.

- La inceput nu, raspunse Eponine. Dar pe masura ce zilele treceau, am inceput sa cred ca e cu putinta. Vedeam in mod cert ca au capacitati medicale total diferite de ale noas­tre Si aveam sentimentul ca fac progrese Apoi, intr-o zi, dupa ce testele s-au incheiat, Ellie a aparut in camera mea -in toata aceasta perioada am fost tinuta altundeva in oras, pro­babil in ceea ce este la ei spitalul - si mi-a spus ca octopaian­jenii au izolat virusul RV-41 si acum ii inteleg influenta asupra gazdei sale, adica a mea. Au pus-o pe Ellie sa-mi spuna ca vor sa introduca in organismul meu un "agent bio­logic" care sa caute virusul RV-41 si sa-l distruga complet. Agentul nu va reduce raul produs deja de virus, rau care, m-au asigurat ei prin intermediul lui Ellie, nu e chiar atat de grav, dar imi va curata complet organismul de RV-41.

Ellie interveni.

- Mi s-a mai spus sa-i explic lui Nikki ca agentul ar putea sa determine unele efecte secundare. Nu stiau exact la ce sa se astepte caci, fireste, nu mai folosisera pana atunci agentul pe oameni, dar "modelele" lor preziceau greturi si, posibil, dureri de cap.

- In privinta greturilor n-au gresit, spuse Eponine. Timp de doua zile am vomitat din doua in doua ore. La sfarsitul acelei perioade, doctorul Blue, Archie si ceilalti octopaianjeni au venit la patul meu ca sa-mi spuna ca sunt vindecata.

- Poftim??!! exclama Richard, sarind in picioare.

- O, Eponine, ma bucur enorm pentru tine, spuse ime­diat Nicole.

Se ridica si-si imbratisa prietena.

- Si tu crezi una ca asta? o intreba Richard pe Nicole. Crezi ca doctorii octopaianjeni, care inca n-au cum sa inte­leaga foarte bine cum functioneaza corpul omenesc, au putut realiza in cateva zile ceea ce stralucitorul tau ginere si echipa lui din spital n-au putut face in patru ani?

- De ce nu, Richard? raspunse Nicole. Daca treaba asta ar fi facut-o Vulturul la Baza de Tranzit, ai fi acceptat imedi­at. De ce n-ar fi octopaianjenii mult mai avansati ca noi in biologie? Uita-te la tot ce am vazut

- In regula, spuse Richard.

Clatina din cap de cateva ori, apoi se intoarse spre Eponine.

- Scuza-ma, spuse el, dar mie mi-e greu sa Felicitari. Ma bucur si eu pentru tine.

O imbratisa stanjenit.

Cat timp discutasera, cineva pusese fara zgomot legume proaspete si apa afara, langa usa. Cand se duse la baie, Nicole vazu ce li se pregatise pentru ospat.

- Trebuie sa fi fost o experienta uluitoare, ii spuse ea lui Eponine cand se intoarse.

- Putin spus, replica Eponine. Zambi. Desi simt in adancul sufletului ca sunt vindecata, abia astept sa-mi confir­mati acest lucru, tu si doctorul Turner.

Dupa cina imbelsugata, Nicole si Richard se simtira extrem de obositi. Ellie le spuse parintilor ca sunt si alte subiecte pe care ar vrea sa le discute impreuna, dar ca poate sa astepte ca ei sa se odihneasca.

- Mi-as dori sa-mi pot aminti mai multe despre perioada cat am stat la octopaianjeni inainte sa ajungem la Baza de Tranzit, spuse Richard, intins alaturi de Nicole in patul mare pus la dispozitie de gazdele lor. Atunci poate as intelege mai bine ce simt privitor la povestea spusa de Ellie si Eponine.

- Tot te mai indoiesti ca Eponine e vindecata? intreba Nicole.

- Nu stiu, raspunse Richard. Insa trebuie sa recunosc ca ma cam nedumereste diferenta de comportament dintre acesti octopaianjeni si cei care m-au testat si m-au examinat pe mine cu ani in urma Nu pot sa cred ca octozii din Rama II m-ar fi salvat de la a fi mancat de o planta carnivora.

- Poate ca octopaianjenii au un comportament foarte variat. Lucrul asta e valabil, cu certitudine, pentru fiintele umane. De fapt, e valabil pentru toate mamiferele de ordin superior de pe Pamant. De ce ne-am astepta ca toti octopaian­jenii sa fie la fel?

- Stiu ca ai sa-mi spui ca sunt xenofob, dar mi-e greu sa-i accept pe acesti "noi" octopaianjeni, spuse Richard. Mi se par prea agreabili ca sa fie adevarat. Ca biolog, care crezi tu ca e rasplata, ca sa folosesc un cuvant ales de tine, pentru faptul ca sunt "draguti cu noi"?

- O intrebare legitima, iubitule, dar la care nu cunosc raspunsul. Totusi, idealista din mine vrea sa creada ca am intalnit o specie care se comporta, in cea mai mare parte a timpului, intr-o maniera morala pentru ca se simt rasplatiti prin insusi actul facerii de bine.

Richard rase.

- Trebuia sa ma astept la raspunsul asta. Mai ales dupa discutia noastra despre Sisif, avuta in Noul Eden.

6

- Ai sa vezi, tata: limba lor e fascinanta, spunea Ellie cand Nicole se trezi in sfarsit dintr-un somn de unsprezece ore. Este extrem de matematica. Folosesc in total saizeci si patru de culori, dar numai cincizeci si una alcatuiesc ceea ce am putea numi alfabet. Celelalte treisprezece sunt clarifica­toare - ele trebuie sa precizeze timpurile sau chiar sa identi­fice gradele de comparatie. E o limba foarte eleganta.

Richard si Ellie luau deja micul dejun.

- Nu-mi imaginez cum poate fi o limba eleganta -mama ta este lingvistul familiei, replica Richard. Eu am reusit sa citesc in germana, dar vorbeam infiorator.

- Buna dimineata tuturor, spuse Nicole, intinzandu-se in pat. Ce avem la micul dejun?

- Niste legume noi sau poate sunt fructe, caci n-au echivalent in lumea noastra Toate alimentele octopaianje­nilor noi le-am numi, probabil, plante, caci isi trag energia din lumina. Viermii sunt singurul lucru pe care octopaianjenii il mananca in mod regulat si care nu-si obtine energia primara din fotoni.

- Asadar, toate plantele din lanurile pe langa care am trecut sunt energizate printr-un fel de fotosinteza?

- Ceva similar, daca am inteles bine ce mi-a spus Archie, raspunse Ellie. In societatea octopaianjenilor nu se face risipa Creaturile acelea pe care tu si tata le numiti "licurici uriasi" plutesc saptamanal sau lunar o anumita perioada de timp programata cu precizie deasupra fiecarui camp sau lan. Si apa e administrata cu tot atata grija ca fotonii.

- Unde-i Eponine? intreba Nicole, trecand in revista mancarea intinsa pe masa din mijlocul camerei.

- Isi strange lucrurile, spuse Ellie. In plus, s-a gandit ca n-ar trebui sa participe la aceasta conversatie de dimineata.

- O sa fim socati din nou, ca aseara? intreba cu nonsalanta Nicole.

- Poate, spuse incet Ellie. Chiar nu stiu cum o sa reactionati Vreti sa terminati de mancat inainte sa incepem, sau sa-i spun lui Archie ca suntem gata?

- Vrei sa spui ca octopaianjenul o sa ia parte la conver­satie si Eponine nu? intreba Richard.

- A fost alegerea ei, raspunse Ellie. Pe langa asta, Archie e mult mai implicat in subiectul discutiei decat Eponine, cel putin datorita rolului de reprezentant al octo­paianjenilor.

Richard si Nicole se uitara unul la celalalt.

- Ai vreo idee despre ce este vorba? intreba Richard. Nicole clatina din cap.

- Dar am putea incepe, spuse ea.

Dupa ce Archie lua loc alaturi de membrii familiei Wakefield, Ellie isi informa parintii ca, de data asta, Archie va asigura "preambulul"; toata lumea rase. Ellie traducea, pe alocuri ezitant, discursul lui Archie care incepuse cu scuze fata de Richard pentru felul in care fusese tratat cu ani in urma de "verii" lui Archie. Archie explica faptul ca acei octopaianjeni, cei pe care oamenii ii intalnisera in Rama II inainte de a ajunge la Baza de Tranzit, erau doar rude inde­partate cu octopaianjenii aflati in prezent la bord. Archie sublinie ca abia dupa ce Rama III intrase in sfera lor de influ­enta octopaianjenii au ajuns la concluzia ca marea nava spatiala cilindrica e importanta. Cativa dintre supravietuitorii celeilalte colonii de octopaianjeni, un "grup mult interior", conform spuselor lui Archie (aici Ellie il ruga sa repete), erau inca pasageri pe Rama III cand nava spatiala a fost intercep­tata, in prima parte a traiectoriei sale, de actuala colonie de octopaianjeni, care fusese aleasa anume sa le reprezinte spe­cia. Grupul de supravietuitori a fost inlaturat din vehicul, dar s-au pastrat toate inregistrarile facute de ei. Archie si ceilalti din colonia lui au aflat ce i se intamplase lui Richard in acea perioada si acum voiau sa indrepte cumva greseala comisa prin acel tratament.

- Asadar, tot acest preambul, pe langa faptul ca e fasci­nant, reprezinta o modalitate elaborata de a-mi cere scuze?

Ellie dadu din cap si Archie emise o banda lata de culoare stacojie, urmata de un stralucitor albastru-verde.

- Pot sa pun o intrebare inainte de a continua? spuse Nicole intorcandu-se spre octopaianjen. Din ceea ce ne-ai spus, presupun ca tu si colonia ta ati urcat la bordul Ramei III in perioada in care noi toti dormeam. Stiati ca noi suntem acolo?

Archie raspunse ca octopaianjenii au presupus existenta oamenilor in habitatul din nordul indepartat, dar ca n-au stiut sigur decat dupa ce invelisul extern al habitatului oamenilor a fost spart. La acea vreme, conform spuselor lui Archie, colo­nia octopaianjenilor se afla deja la fata locului de doisprezece ani omenesti.

- Archie spune ca a insistat sa-ti prezinte chiar el aceste scuze, spuse Ellie, uitandu-se la tatal ei si asteptand ca el sa raspunda.

- In regula, o accept, cred, spuse Richard. Desi habar n-am care ar fi protocolul corespunzator

Archie ii ceru lui Ellie sa defineasca termenul "protocol". Nicole rase.

- Uneori, Richard, esti atat de gomos!

- Oricum, spuse Ellie, ca sa castigam timp, restul am sa vi-l povestesc eu. Dupa spusele lui Archie, insemnarile ramase de la colonia cealalta de octopaianjeni arata ca acestia au facut pe voi un numar de experimente, cele mai multe din­tre ele fiind declarate ilegale in acele colonii de octopaianjeni la care Archie se refera ca fiind "foarte avansate". Un experi­ment, dupa cum adesea ai sugerat, tata, a presupus introduce­rea in creierul tau a unei serii de microbi specializati ca sa-ti stearga amintirile timpului cat ai stat la octopaianjeni. Eu le-am spus lui Archie si celorlalti ca experimentul cu memo­ria a reusit in mare parte, dar nu complet Experimentul cel mai complex pe care l-au realizat asupra corpului tau a fost o incercare de a-ti modifica sperma. Colonia de octopaianjeni de atunci nu stia incotro merge Rama II. Ei s-au gandit ca poate oamenii si octopaianjenii vor coexista secole intregi, poate chiar milenii si au hotarat ca e absolut esential ca aces­te doua specii sa comunice intre ele Asadar, au incercat sa modifice cromozomii din sperma ta astfel incat progenitura ta sa aiba atat o capacitate extinsa de vorbire, cat si o mai buna perceptie vizuala a culorilor descompuse. Pe scurt, au incer­cat sa ma manipuleze genetic inca inainte de a ma naste, ast­fel incat sa pot sa comunic cu ei fara dificultate. Pentru asta, au introdus in corpul tau o serie de creaturi speciale

Ellie se opri. Richard si Nicole se uitau uluiti la ea.

- Asadar, esti un fel de hibrid? intreba Richard.

- Un pic, se poate, spuse Ellie, razand ca sa imprastie incordarea. Daca am inteles bine, numai cateva mii din cele trei miliarde de kilobaze care definesc genomul meu au fost modificate Si, fiindca a venit vorba, Archie si ceilalti octopaianjeni ar vrea sa reconfirme, in scopuri de cercetare stiintifica, faptul ca sunt intr-adevar produsul de conceptie rezultat dintr-o sperma modificata. Ar dori sa preleveze de la amandoi sange si alte mostre de celule, ca sa poata concluziona fara echivoc ca n-am rezultat dintr-o impreunare "normala" a voastra. Ar vrea sa stie cu certitudine daca usurinta cu care le inteleg limba a fost intr-adevar "fabricata" si nu e doar un noroc incredibil.

- Dar acum ce mai conteaza? intreba Richard. Dupa parerea mea, singurul lucru care conteaza este ca puteti comunica

- Ma uimesti, tata - tu care intotdeauna ai fost insetat de cunoastere Societatea octopaianjenilor pune informatia in varful scarii valorilor. Ei sunt practic siguri deja, in urma testelor la care m-au supus, plus insemnarile pastrate de la cealalta colonie de octopaianjeni, ca sunt cu adevarat rezul­tatul unei sperme modificate. Totusi, analizarea amanuntita a genelor voastre le-ar permite sa aiba confirmarea acestui fapt.

- In regula, spuse Nicole dupa o scurta ezitare. Accept. Se duse si o imbratisa pe Ellie.

- Indiferent in ce fel ai fost conceputa, esti fiica mea si te iubesc din toata inima. Si sunt sigura ca va fi si tatal tau de acord, dupa ce va fi avut timp sa se gandeasca la asta, adauga ea uitandu-se la Richard.

Nicole ii zambi lui Archie. Octopaianjenul emise banda stacojiu lata, urmata de una albastru cobalt mai ingusta si una galben stralucitor. In limba octopaianjenilor, propozitia insemna "Multumesc".

In dimineata urmatoare, Nicole isi dori sa fi pus ceva mai multe intrebari inainte de a se oferi sa-i ajute pe octopaianjeni in cercetarea lor stiintifica. Chiar dupa micul dejun, lui Archie, constantul lor insotitor extraterestru, i se alaturara alti doi octopaianjeni. Unul dintre noii veniti, prezentat de Ellie ca fiind "doctorul Blue - un distins medic savant", ii lamuri ce se va petrece. Testele lui Richard aveau sa fie simple si directe. In esenta, octozii voiau doar suficiente date despre Richard pentru a corobora insemnarile diacronice facute in timpul sederii lui, cu ani in urma, in colonia celorlalti octopaianjeni.

In ceea ce o privea pe Nicole, intrucat baza de date a octopaianjenilor nu continea informatii fiziologice despre ea, iar octozii invatasera deja in urma examinarii minutioase a lui Ellie ca felul in care se exprima particularitatile genetice e dominat de contributia mamei, se impunea o procedura mult mai complicata. Doctorul Blue propuse sa realizeze o serie de teste complexe pe Nicole, dintre care cel mai important pre­supunea strangerea de date, in interiorul corpului ei, de catre o duzina de creaturi micute, spiralate, lungi de aproximativ doi centimetri si late cat un ac cu gamalie. Nicole se trase inapoi ingrozita cand dadu cu ochii de creaturile subtirele care forfoteau intr-un fel de punga de plastic tinuta de doc­torul Blue.

- Dar credeam ca nu va trebuie decat codul meu gene­tic, pe care-l contine fiecare celula in parte, spuse Nicole. Nu e nevoie sa

Culori aprinse inconjurau capul doctorului Blue cand octopaianjenul o intrerupse pe Nicole.

- Deocamdata, tehnicile noastre de extragere a infor­matiilor continute de genomul vostru nu sunt foarte avansate, ii spuse doctorul Blue lui Ellie, care traduse. Metodele noas­tre ar functiona cel mai bine daca am avea multe celule, pre­levate din mai multe organe si subsisteme biologice diferite.

Apoi doctorul ii multumi din nou politicos lui Nicole pentru cooperare, terminand cu propozitia din benzi albas­tru-cobalt si galben luminos pe care ea invatase deja s-o inter­preteze. Partea albastra a lui "multumesc" se prelinse pe partea laterala a capului doctorului Blue, producand un fru­mos efect vizual care o distrase pe moment pe lingvista Nicole. Asadar, pastrarea riguroasa a acelor benzi de culoare trebuie sa fie un comportament invatat, se gandi ea. Iar doctorul nostru are un fel de defect de vorbire.

Nicole redeveni atenta cateva minute mai tarziu, cand doctorul Blue explica faptul ca acele creaturi spiralate ii vor patrunde in corp prin piele si vor ramane acolo o jumatate de ora. Groaznic, isi spuse imediat Nicole cu scarba, seamana cu niste lipitori!

Una dintre creaturi ii fu asezata pe antebrat. Nicole ridica bratul in fata ochilor si se uita cum animalul micut i se insuru­beaza in piele. Nu simti nimic in timp ce creatura o invada, dar dupa ce aceasta disparu se cutremura involuntar.

Nicole fu rugata sa se intinda pe spate. Apoi doctorul Blue ii arata doua creaturi mici cu opt picioare, una rosie si una albastra, fiecare de marimea unei musculite de otet.

- S-ar putea sa simti un oarecare disconfort curand, cand spiralele ajung la organele interne, ii spuse doctorul Blue prin intermediul lui Ellie. Aceste vietati micute pot fi folosite pentru anestezie, daca vrei sa mai slabeasca durerea.

In mai putin de un minut, Nicole simti un junghi ascutit in piept. Primul ei gand fu ca-i patrunde ceva in inima. Cand doctorul Blue ii vazu fata schimonosita de durere, ii puse pe gat cele doua insecte anestezice. In doar cateva clipe, Nicole se pomeni suspendata intr-o stare ciudata, intre vis si trezie. Auzea inca vocea lui Ellie continuand sa explice ce se intam­pla, dar nu simtea nimic din ceea ce se petrecea in corpul ei.

Nicole se pomeni cu privirea atintita pe partea din fata a capului doctorului Blue, care supraveghea intreaga proce­dura. Spre marea ei uimire, i se paru ca incepe sa recunoasca expresii emotionale formate de incretiturile superficiale sub­tile de pe fata octopaianjenului. Isi aminti ca o data, in copilarie, fusese sigura ca l-a vazut pe cainele ei zambind. Simtul vazului are atat de multe fatete, gandi visatoare, mult mai multe decat am folosit noi vreodata!

Se simtea uimitor de linistita. Inchise ochii si, cand ii redeschise, redeveni fetita de zece ani care plangea langa tatal sau, in timp ce flacarile mistuiau catafalcul mamei ei in cere­monia de inmormantare cuvenita reginei senufo. Batranul Omeh, strabunicul ei, purtand o masca inspaimantatoare pen­tru a alunga demonii care ar fi incercat sa o insoteasca pe mama lui Nicole in lumea de dincolo, veni langa ea si o lua de mana.

- Profetia cronicilor s-a adeverit, Ronata, spuse el folosind numele senufo al lui Nicole, semintia noastra a ajuns pana la stele.

Masca pestrita de saman disparu, inlocuita de un alt set de culori, dispuse in benzi care se roteau in jurul capului doc­torului Blue. Nicole auzi din nou glasul lui Ellie. Fiica mea e un hibrid, isi spuse ea fara emotie. Am dat nastere la ceva ce e mai mult decat un om. A inceput un nou tip de evolutie.

Mintea ei se desprinse iarasi de prezent si se vazu in chip de pasare mare sau avion, zburand la inaltime in intuneric, deasupra savanelor de pe Coasta de Fildes. Parasise Pamantul, intorsese spatele Soarelui si se indrepta ca o racheta spre bezna si vidul de dincolo de sistemul solar. Vedea clar cu ochii mintii fata lui Omeh.

- Ronata, striga el pe cerul noptii din Coasta de Fildes, nu uita. Tu esti cea aleasa.

Oare chiar sa fi stiut el, cu atatia ani in urma, in Africa, pe Pamant? se intreba Nicole, inca in starea crepusculara din­tre veghe si somn. Si daca da, cum? Sa existe totusi o alta dimensiune pe care noi abia am inceput s-o intelegem?

Richard si Nicole stateau impreuna in semiintuneric. Erau singuri pentru o vreme. Ellie si Eponine plecasera cu Archie ca sa faca toate aranjamentele pentru plecarea din dimineata urmatoare.

- Ai fost foarte tacuta toata ziua, spuse Richard.

- Da, asa e, raspunse Nicole. M-am simtit ciudat, aproape drogata, dupa ultima procedura de azi dimineata Memoria mea e neobisnuit de activa. Ma gandesc la parintii mei. Si la Omeh. Si la viziunile pe care le-am avut cu ani in urma.

- Te-au surprins rezultatele testelor? intreba Richard dupa o scurta tacere.

- Nu chiar. Cred ca ni s-au intamplat atatea Si stii, Richard, tot mai tin minte cand a fost Ellie conceputa. Tu inca nu-ti amintesti pe deplin.

- Am stat de vorba mult cu Ellie si Archie azi dupa-amiaza, in timp ce tu dormeai. Schimbarile pe care octopaianjenii i le-au determinat lui Ellie sunt permanente, precum mutatiile. Probabil ca Nikki are cateva din aceleasi caracteristici - asta depinde de amestecul exact de gene. Fireste ca, in generatia urmatoare, ale ei vor fi atenuate

Richard nu-si termina gandul. Casca, apoi intinse mana si o lua pe a lui Nicole. Ramasera tacuti mai multe minute, apoi Nicole rupse tacerea.

- Richard, mai tii minte ce ti-am povestit despre croni­cile senufo? Despre femeia din acel trib, fiica de rege, despre care s-a prorocit ca va purta semintia senufo "pana in stele"?

- Vag, raspunse Richard. N-am mai vorbit de mult despre asta.

- Omeh era convins ca eu sunt femeia din cronici "Femeia fara pereche", o numea el Crezi ca exista vreo cale sa putem cunoaste viitorul?

Richard rase.

- In natura, toate urmeaza anumite legi. Acele legi pot fi exprimate ca ecuatii diferentiale in timp. Daca noi cunoastem precis conditiile initiale ale sistemului dintr-o perioada data si ecuatiile exacte care reprezinta legile naturii, teoretic putem prevedea toate rezultatele. Desigur, nu putem, din cauza ca intotdeauna cunostintele noastre sunt imperfecte iar regulile haosului limiteaza aplicabilitatea tehnicilor noas­tre de estimare

- Sa presupunem, spuse Nicole, proptindu-se intr-un cot, ca exista indivizi sau chiar grupuri care nu stiu matematica, dar care pot cumva vedea sau simti atat legile, cat si conditiile pe care le-ai mentionat. N-ar putea ei, in mod intuitiv, sa rezolve cel putin o parte din ecuatii si sa prezica viitorul folosind intu­itia pe care noi nu o putem influenta sau cuantifica?

- E posibil, spuse Richard. Dar adu-ti aminte, afirmati­ile iesite din comun cer

- dovezi iesite din comun. Stiu, spuse Nicole, apoi facu o scurta pauza. Ma intreb ce e atunci destinul. E ceva inventat de oameni dupa fapte? Sau e real? Si daca destinul chiar exista ca notiune, cum poate fi el explicat prin legile fizicii?

- Mi-e greu sa te urmaresc, iubito, spuse Richard.

- E derutant chiar si pentru mine, spuse Nicole. Sunt persoana care sunt pentru ca, asa cum sustinea Omeh cand eram mica, destinul meu a fost sa calatoresc in spatiu? Sau sunt persoana care sunt datorita tuturor alegerilor pe care le-am facut personal si a insusirilor pe care mi le-am dez­voltat in mod constient?

Richard rase din nou.

- Acum esti foarte aproape de una din enigmele filosofice fundamentale, controversa dintre omniscienta lui Dumnezeu si liberul arbitru al omului.

- Nu asta am urmarit, spuse ganditoare Nicole. Pur si simplu nu pot scapa de ideea ca tot ce s-a intamplat in viata mea incredibila n-ar fi fost o surpriza pentru Omeh.

7

Micul dejun de despartire fu un ospat. Octopaianjenii pusera la dispozitie mai mult de o duzina de fructe si legume diferite, precum si un preparat fierbinte si gros care, dupa cum spuneau Ellie si Archie, era facut din ierburile foarte inalte care cresteau chiar la nord de uzina electrica. In timp ce mancau, Richard il intreba pe octopaianjen ce se intamplase cu puii de avian Tammy si Timmy, precum si cu cantalupii si materia sesila. Raspunsul oarecum vag ca celelalte specii o duc bine nu-l multumi.

- Asculta, Archie, spuse Richard, in felul sau dintr-o bucata, caci acum se simtea suficient de in largul sau in prezenta gazdei extraterestre ca sa nu mai considere necesar sa fie exagerat de politicos. Creaturile alea ma intereseaza mai mult decat s-ar crede. Eu le-am salvat si le-am crescut singur, de la nastere. As vrea sa le vad, fie si numai in treacat In orice caz, consider ca merit un raspuns mai clar la intrebarea mea.

Archie se ridica, iesi pe usa apartamentului si reveni dupa cateva minute.

- Am aranjat sa vezi avianii cu ochii tai, mai tarziu, in timpul calatoriei de intoarcere la prietenii vostri, spuse el. Cat despre cealalta specie, doua oua tocmai au incheiat ger­minarea si sunt in stadiul de mirmipisica pui. Dezvoltarea lor e monitorizata indeaproape in partea cealalta a domeniului nostru si n-ai cum sa le vizitezi.

Richard se lumina la fata.

- Doua au germinat! Cum ati reusit asta?

- Ouale speciei sesile trebuie puse intr-un lichid contro­lat termic timp de o luna inainte ca procesul de dezvoltare embrionara sa inceapa, interpreta foarte rar Ellie culorile lui Archie. Temperatura trebuie mentinuta in limite de variatie foarte mici, mai putin de un grad dupa masuratorile voastre, la aceeasi valoare care e optima pentru manifestarea de mir­mipisica a speciei. Altfel, procesul de crestere si dezvoltare nu are loc.

Richard sari in picioare.

- Deci asta e secretul! spuse el, aproape strigand. La naiba, trebuia sa-mi inchipui! Am avut o gramada de indicii, atat din conditiile din interiorul habitatului lor, cat si din pic­turile alea murale pe care mi le-au aratat

Incepu sa se plimbe prin camera cu pasi mari.

- Dar de unde au stiut octopaianjenii? intreba el cu spatele la Archie.

Archie raspunse repede, dupa ce Ellie traduse.

- Aveam informatii de la cealalta colonie de octopaian­jeni. Insemnarile lor explicau intreaga metamorfoza a sesilelor.

Lui Richard i se parea prea simplu. Pentru prima data banui ca poate colegii lor extraterestrii nu-i spuneau tot ade­varul. Se pregatea sa mai puna niste intrebari cand intra in apartament doctorul Blue urmat de trei octopaianjeni, dintre care doi carau un obiect mare, hexagonal, invelit intr-un material ca hartia.

- Ce e asta? intre Richard.

- Asta e grupul oficial care va ureaza drum bun, traduse Ellie. Impreuna cu un cadou de la locuitorii orasului.

Unul dintre octopaianjenii noi o intreba pe Ellie daca se poate ca toti oamenii sa se adune afara, in bulevard, pentru ceremonia de despartire. Oamenii isi luara lucrurile si iesira prin hol in lumina mai vie. Pe Nicole o surprinse ceea ce vazu. Cu exceptia octopaianjenilor care ieseau din apartament dupa ei, bulevardul era pustiu. Chiar si culorile gradinilor pareau mai estompate, de parca in urma cu doua zile, cand sosisera Nicole si Richard, activitatea din preajma le invio­rase temporar.

- Unde sunt ceilalti? o intreba Nicole pe Ellie.

- Intentionat e foarte linistit totul, raspunse fiica. Octozii n-au vrut sa va copleseasca din nou.

Cei cinci octozi se aliniara in mijlocul bulevardului, avand direct in spatele lor cladirea in forma de piramida. Cei doi octopaianjeni din dreapta tineau in echilibru pachetul hexagonal, mai mare decat ei. Cei patru oameni fura aliniati vizavi de octopaianjeni, chiar in fata portilor orasului. Octopaianjenul din mijloc, pe care Ellie il prezentase in cele din urma ca "Optimizatorul Sef (dupa mai multe incercari nereusite de a gasi un cuvant omenesc precis si corect pentru descrierea facuta de Archie indatoririlor conducatorului octopaianjen) pasi in fata si incepu sa vorbeasca.

Optimizatorul sef isi exprima recunostinta fata de Richard, Nicole, Ellie si Eponine, adaugand multumiri per­sonale adresate fiecaruia in parte si-si exprima speranta ca aceasta scurta interactiune sa fie "prima din multele" care vor conduce la o mai buna intelegere intre cele doua specii. Apoi octopaianjenul preciza ca Archie va insoti oamenii pe drumul de intoarcere nu doar pentru ca interactiunea sa poate fi con­tinuata si largita, ci si pentru a le demonstra celorlalti oameni ca intre cele doua specii exista acum incredere reciproca.

In timpul unei pauze scurte, Archie inainta in spatiul din­tre cele doua linii si Ellie ii ura in mod simbolic bun venit in grupul lor. Cei doi octopaianjeni din dreapta dezvelira atunci cadoul: o pictura minunata, detaliata a privelistii pe care Nicole si Richard o vazusera cand intrasera in Orasul de Smarald. Pictura era atat de veridica incat Nicole ramase pe moment inmarmurita. Cateva minute mai tarziu, toti oamenii venira mai aproape ca sa studieze detaliile. In tablou erau prezentate toate creaturile ciudate, inclusiv cele trei ondulate, de culoare bleumarin, ale caror antene lungi si noduroase ieseau din masa unui corp in continua foiala; asta-i aminti lui Nicole ce dezorientata fusese in ziua precedenta.

In timp ce examina tabloul si se intreba cum fusese creat, Nicole isi aminti semi-lesinul care insotise privirea scenei reale. Am avut atunci o premonitie a pericolului? se intreba ea. Sau a fost altceva? Isi lua privirea de la tablou si se uita la octopaianjenii care vorbeau intre ei. Poate a fost o reve­latie, o rabufnire instantanee de recunoastere a ceva aflat dincolo de intelegerea mea. O forta sau o putere neexperi­mentata pana acum de nici o fiinta umana. Un fior rece ii strabatu sira spinarii in timp ce portile Orasului de Smarald incepura sa se deschida.

Richard era intotdeauna preocupat sa dea nume lucrurilor. Dupa mai putin de un minut de inspectie a crea­turilor pe care urmau sa calatoreasca, le numi "strutozauri".

- Nu e un nume foarte ingenios, il ironiza Nicole.

- N-o fi, dar le descrie perfect. Arata exact ca un strut urias, cu fata si gatul unui dinozaur erbivor.

Creaturile aveau patru picioare ca de pasare, un corp moale, acoperit cu pene, in mijloc cu o scobitura in care puteau sta usor patru oameni, si un gat lung care se putea intinde trei metri in orice directie. Intrucat picioarele aveau o lungime de aproximativ doi metri, gatul ajungea la pamantul din jur fara dificultate.

Cei doi strutozauri erau surprinzator de iuti. Archie, Ellie si Eponine calatoreau pe una dintre creaturi, pe care fusese legat, cu un fel de cablu, si tabloul. Nicole si Richard erau singuri pe cealalta creatura. Nu existau fraie sau alte mijloace evidente de a controla animalele; totusi, inainte ca grupul sa plece din Orasul de Smarald, Archie "discutase" aproape zece minute cu strutozaurii.

- Le explica intregul traseu, lamurise Ellie la momentul respectiv. Si le mai spune si ce sa faca in caz de accident.

- Ce fel de accident?! strigase Richard, dar Ellie se multumise sa dea din umeri.

La inceput, atat Richard, cat si Nicole se tinura bine de penele din jurul scobiturii in care stateau dar, dupa cateva minute, se destinsesera. Calatoria era foarte lina, nu simteau nici o miscare pe verticala.

Dupa ce Orasul de Smarald disparu din campul lor vizual, Richard intreba:

- Oare crezi ca animalele astea evolueaza in mod natu­ral asa, cu scobitura asta in mijlocul spatelui? Sau inginerii geneticieni octopaianjeni le prasesc cumva pentru transport?

- In mintea mea nu exista nici un dubiu, raspunse Nicole. Sunt convinsa ca majoritatea fiintelor vii pe care le-am intalnit, inclusiv fiintele acelea de culoare inchisa, spi­ralate, care se foiesc intruna si care mi-au patruns prin piele in corp, au fost create de octopaianjeni pentru a indeplini o functie anume. Cum ar putea fi altfel?

- Dar nu poti sa crezi ca animalele astea au fost create pornind de la zero, spuse Richard. Asta ar sugera o tehnolo­gie incredibila, mult peste puterea imaginatiei noastre.

- Nu stiu, iubitule, raspunse Nicole. Poate ca octopaian­jenii au calatorit in multe sisteme planetare, si au gasit in fiecare loc forme de viata care au putut fi usor modificate pentru a se incadra in grozavele lor scheme simbiotice Dar nu pot accepta ideea ca aceasta biologie armonioasa s-a nas­cut prin evolutie naturala.

Cei doi strutozauri si cei cinci "pasageri" ai lor erau calauziti de trei licurici uriasi. Dupa cateva ore, grupul se apropie de un lac mare care se intindea la sud si la vest. Ambii strutozauri se ghemuira la pamant pentru ca Archie si cei patru oameni sa poata cobori.

- Aici vom lua pranzul si vom bea apa, le spuse Archie celorlalti.

Ii intinse lui Ellie un container plin cu mancare, apoi ii duse pe strutozauri la lac. Nicole si Eponine o luara in directia unor plante albastre care cresteau la marginea lacului.

- Esti experta in limba lor, spuse Richard, intre doua imbucaturi. Mai mult decat impresionant!

Ellie rase.

- Ma tem ca nu sunt atat de buna pe cat crezi. Octozii folosesc in mod intentionat fraze foarte simple, ca sa-i pot intelege Si vorbesc rar, cu benzi late Dar fac progrese Iti dai seama, nu-i asa, ca nu folosesc limbajul lor adevarat atunci cand vorbesc cu noi. Doar o forma derivata.

- Ce vrei sa spui? intreba Richard.

- Mamei i-am explicat cand eram in Orasul de smarald. Cred ca n-a avut ocazia sa-ti spuna Limba lor adevarata are saizeci si patru de culori-simboluri, cum am mai spus, dar unsprezece dintre ele nu ne sunt accesibile. Opt sunt in partea infrarosie a spectrului, iar celelalte trei in cea ultravioleta. Asa ca noi putem distinge cu claritate numai cincizeci si trei din simbolurile lor. La inceput, lucrul asta a fost o adevarata problema Din fericire, cinci dintre cele unsprezece sim­boluri din afara spectrului vizibil sunt de clarificare. In orice caz, ca sa ne fie mai usor, au pus la punct ceea ce ar putea fi un nou dialect al limbii lor, folosind doar lungimile de unda pe care le putem vedea Archie spune ca acest dialect nou se preda deja in unele din clasele lor avansate

- Uimitor! spuse Richard. Vrei sa spui ca si-au adaptat limba in conformitate cu limitele noastre fizice?

- Nu chiar, tata. Continua sa-si foloseasca limba ade­varata atunci cand vorbesc intre ei. De asta nu inteleg intot­deauna ce-si spun Totusi, acest nou dialect a fost creat, iar acum este extins, tocmai pentru a usura cat mai mult comuni­carea cu noi.

Richard termina de mancat. Se pregatea sa-i mai puna lui Ellie o intrebare despre limba octopaianjenilor cand o auzi pe Nicole strigand.

- Richard, priveste acolo, in aer, spre padure! Richard intoarse capul si-si facu mana streasina. Vazu in departare doua pasari zburand spre ei. Nu le recunoscu din primul moment, ci abia dupa ce auzi tipatul familiar. Atunci sari in picioare si o lua la fuga in directia avianilor. Tammy si Timmy, acum maturi, parasira in picaj cerul si aterizara langa el. Richard fu salutat cu bucurie de "pupilele" lui, care sporovaiau necontenit si-si lipeau de el burtile catifelate.

Aratau perfect sanatosi. Ochii lor imensi si expresivi nu aratau nici o urma de tristete. Dupa cateva clipe in care impartasira bucuria regasirii, Timmy se indeparta cativa pasi, striga ascutit ceva cu un glas puternic si se inalta in aer. Se intoarse in cateva minute cu un tovaras avian, o femela cu corp catifelat de culoare portocalie, cum Richard nu mai vazuse. Fu putin derutat, dar isi dadu seama ca Timmy ii prezinta perechea lui.

Restul intalnirii cu avianii dura doar zece-cincisprezece minute. Dupa ce le explica faptul ca lacul intins asigura aproape jumatate din apa dulce de pe domeniul octopaianje­nilor, Archie insista ca grupul sa-si continue calatoria. Richard si Nicole erau deja instalati in scobitura de pe spatele strutozaurului lor cand cei trei aviani plecara. Tammy mai pluti un pic deasupra lor sporovaind ca sa-si ia ramas bun, deranjand evident creatura pe care calatoreau. In cele din urma, Tammy porni dupa fratele ei si perechea acestuia, inspre padure.

Strutozaurii se indreptara si ei catre padure. Richard era ciudat de tacut.

- Avianii inseamna mult pentru tine, nu-i asa? intreba Nicole.

- Absolut, raspunse sotul ei. Am fost mult timp complet singur, doar cu puii. Supravietuirea lui Timmy si Tammy depindeau de mine Faptul ca m-am angajat sa-i salvez a fost, probabil, primul gest altruist din viata mea. Acest lucru mi-a aratat noi dimensiuni ale nelinistii si fricii.

Nicole intinse mana si o lua pe a lui Richard.

- Viata ta emotionala a avut o odisee proprie, fiecare farama a ei fiind tot atat de bogata precum calatoria fizica pe care ai intreprins-o, spuse Nicole cu blandete.

Richard o saruta.

- Tot mai am cativa demoni care n-au fost exorcizati, spuse el. Poate, cu ajutorul tau, peste inca zece ani am sa fiu o fiinta umana cumsecade.

- Nu-ti acorzi suficient credit, iubitule, spuse Nicole.

- Mintii mele ii acord credit din belsug, spuse Richard ranjind si schimband tonul conversatiei. Si stii ce o fra­manta chiar acum? De unde a venit avianul ala cu burta portocalie?

Nicole paru nedumerita.

- Din al doilea habitat, raspunse ea. Tu insuti ne-ai spus ca populatia lor numara probabil vreo mie de indivizi inainte ca soldatii lui Nakamura sa le invadeze habitatul Precis au salvat si octopaianjenii cativa.

- Dar am trait acolo luni intregi, protesta Richard. Si n-am vazut niciodata un avian cu burta portocalie. Nici unul. Mi-as fi amintit.

- Si care e ipoteza ta?

- Nici una. Dar incep sa ma intreb daca nu cumva amicii nostri octopaianjeni au unele secrete pe care nu ni le-au impartasit inca.

Dupa mai multe ore, ajunsera la coliba iglu mai mare de la Marea Cilindrica. Igluul micut si stralucitor de alaturi dis­paruse. Archie si cei patru oameni "descalecara". Octopaianjenul si Richard dezlegara tabloul hexagonal si-l rezemara de iglu. Apoi Archie ii lua pe strutozauri deoparte si le dadu instructiuni pentru drumul de intoarcere acasa.

- Nu mai pot sa ramana putin? intreba Nicole. Copiii ar fi absolut incantati sa-i vada.

- Din pacate, nu, raspunse Archie. Avem numai cativa si cererea e mare.

Desi calatoria ii obosise, Eponine, Ellie, Richard si Nicole abia asteptau intalnirea cu ceilalti. Inainte de a parasi coliba iglu, Eponine si Ellie se spalara pe fata si se aranjara in oglinda. Apoi Eponine spuse:

- Va cer tuturor o favoare. Va rog sa nu spuneti nimanui de vindecarea mea pana nu am ocazia sa discut cu Max in particular. Vreau sa fie o surpriza.

- Sper ca Nikki sa ma recunoasca, spuse Ellie cu ner­vozitate in timp ce coborau prima scara si intrau in coridorul ce ducea la palier.

Tot grupul avu un moment de panica la gandul ca ceilalti ar putea sa doarma, dar Richard facu un calcul al­goritmic si asigura pe toata lumea ca sub cupola era mijlocul diminetii.

Iesira toti cinci pe palier si se uitara spre podeaua circu­lara de sub ei. Gemenii Kepler si Galileo jucau leapsa iar micuta Nikki se uita la ei si radea. Nai si Max descarcau hrana dintr-un metrou sosit de curand. Eponine nu se mai putu abtine.

- Max! striga ea. Max!

Max reactiona de parca fusese impuscat. Scapa mancarea pe care o ducea, se intoarse spre palier, o vazu pe Eponine facandu-i cu mana si tasni ca un pursange spre scara cilin­drica. In mai putin de doua minute iesi pe palier si-o cuprinse pe Eponine in brate.

- O, frantuzoaico, spuse el ridicand-o jumatate de metru de la podea si imbratisand-o furtunos, ce dor mi-a fost de tine!

8

Archie stia sa faca tot felul de scamatorii cu mingi colo­rate. Octopaianjenul putea sa prinda doua mingi deodata si sa le arunce in directii total diferite. Putea chiar sa jongleze cu sase mingi simultan, folosind patru tentacule, caci ii ajungeau celelalte patru ca sa-si mentina echilibrul. Copiilor le placea la nebunie ca el sa-i legene pe toti trei in acelasi timp. Archie parea ca nu se mai satura sa se joace cu puii de om.

La inceput, fireste, copiilor le fusese frica de oaspetele extraterestru. In ciuda asigurarilor repetate ca Archie e prie­tenos, micuta Nikki se arata extrem de circumspecta, din cauza amintirii terifiante a rapirii mamei sale. Benjy fu primul care-l accepta pe Archie ca tovaras de joaca. Gemenii Watanabe erau prea mici pentru jocuri complicate, asa ca tanarul descoperi cu mare incantare ca Archie e bucuros sa i se alature intr-un joc activ cu mingea.

Prezenta lui Archie ii deranja si pe Max, si pe Robert. De fapt, la o ora dupa sosirea celor patru oameni si a octopaian­jenului, Max ii luase la intrebari pe Nicole si Richard, in dor­mitorul acestora. Vorbise manios:

- Eponine mi-a spus ca afurisitul de octopaianjen o sa locuiasca aici, cu noi. V-ati pierdut cu totii mintile?

- Max, considera-l pe Archie un ambasador, spusese Nicole. Octozii vor sa comunice cu noi in mod regulat.

- Dar aceiasi octopaianjeni le-au rapit pe fiica ta si pe prietena mea si le-au tinut acolo, impotriva vointei lor, mai mult de o luna Iar tu imi spui ca trebuie sa ignoram cu totul faptele lor?

- Au existat anumite motive pentru rapiri, raspunsese Nicole schimband o privire cu Richard. Si s-au purtat bine cu ele De ce nu vorbesti cu Eponine despre asta?

- Eponine n-are decat cuvinte de lauda pentru octopaianjeni. Mai sa zici ca i s-a spalat creierul Credeam ca voi doi o sa dovediti mai multa judecata.

Chiar si dupa ce Eponine il informase pe Max ca octopaianjenii o vindecasera de RV-41, el ramase sceptic.

- Daca e adevarat, atunci e cea mai minunata veste pe care am primit-o de cand acei robotei au aparut la ferma si mi-au confirmat ca Nicole a ajuns cu bine in New York. Dar mi-e greu sa-i consider pe acesti monstri cu opt picioare bine­facatorii nostri. Vreau ca doctorul Turner sa te consulte cu mare atentie. Daca el imi spune ca esti vindecata, am sa cred.

Inca de la inceput, Robert Turner fu exagerat de ostil fata de Archie. Nimic din ce-i spusesera Nicole si Ellie nu reusi sa neutralizeze mania pe care inca o simtea legat de rapirea lui Ellie. Mandria sa de profesionist era si ea grav lezata de aparenta usurinta cu care fusese vindecata Eponine.

- Tu te astepti la prea mult, Ellie, ca intotdeauna, spuse Robert in a doua noapte de cand erau iar impreuna. Vii aici plina de relatari incantate despre acesti extraterestri care te-au smuls de langa Nikki si de langa mine si te astepti ca noi sa-i strangem la piept imediat. Nu e corect. Am nevoie de timp sa inteleg si sa sintetizez tot ce-mi spui Nu iti dai seama ca rapirea ta ne-a traumatizat si pe Nikki si pe mine? Aceleasi creaturi ne-au lasat cicatrici emotionale adanci; si tu vrei acum ca eu sa le consider prietene? Nu pot sa-mi schimb parerea peste noapte.

Pe Robert il tulbura si informatia adusa de Ellie despre modificarile genetice facute in sperma lui Richard, cu toate ca acest lucru explica de ce genomul sotiei sale sfidase orice clasificare cu ocazia testelor facute de colegul sau Ed Stafford in Noul Eden.

- Cum poti sa accepti cu atata calm descoperirea ca esti un hibrid? ii spuse el lui Ellie. Nu intelegi ce inseamna asta? Cand octopaianjenii ti-au modificat ADN-ul ca sa le intelegi mai usor limba, ei au umblat la un cod genetic robust care a evoluat in mod natural pe parcursul a milioane de ani. Cine stie ce susceptibilitati la boala, infirmitati sau chiar schimbari negative de fertilitate pot aparea la tine sau la generatiile urmatoare? Poate ca octozii i-au condamnat fara voie pe toti nepotii nostri.

Ellie nu reusi sa-si inmoaie sotul. Cand Nicole incepu sa lucreze cu Robert pentru a stabili daca Eponine era cu ade­varat vindecata de RV-41, observa ca Robert se zbarlea de fiecare data cand ea spunea ceva favorabil la adresa lui Archie sau a octopaianjenilor.

- Trebuie sa-i mai lasam timp lui Robert, isi sfatui ea fiica la o saptamana dupa intoarcere. El tot mai considera ca octopaianjenii l-au agresat, nu numai rapindu-te pe tine, ci si contaminand genele fiicei lui.

- Mama, mai e o problema Simt ca Robert este gelos intr-un mod ciudat. I se pare ca petrec prea mult timp cu Archie Nu accepta faptul ca Archie nu poate sa comunice cu nimeni decat daca sunt eu acolo, ca sa traduc.

- Cum spuneam, trebuie sa avem rabdare. Pana la urma, Robert va accepta situatia.

Dar, in particular, Nicole avea dubii. Robert era hotarat sa gaseasca vreo ramasita a virusului RV-41 in organismul lui Eponine si, cand vazu ca nici unul din testele facute cu echipamentul sau portabil relativ nesofisticat n-a dat la iveala nimic, continua sa ceara proceduri suplimentare. Parerea de profesionist a lui Nicole era ca nu obtin nimic daca fac noi testari. Ea era practic sigura ca Eponine e vindecata.

Cei doi medici avura o ciocnire la o zi dupa ce Ellie ii marturisise mamei sale ca Robert e gelos pe Archie. Nicole sugera sa puna capat testelor si s-o declare pe Eponine sana­toasa, dar isi auzi socata ginerele spunand ca propune sa-i deschida cavitatea toracica si sa-i ia o mostra din tesuturile din jurul inimii.

- Dar, Robert, ai mai avut vreodata un caz in care rezul­tatele atator teste sa fie negative si virusul sa ramana totusi activ in regiunea inimii?

- Numai cand moartea era iminenta si inima se deterio­rase deja, recunoscu el. Dar asta nu exclude posibilitatea ca aceeasi situatie sa se petreaca mai devreme in ciclul bolii.

Nicole era uluita. Nu se certa cu Robert caci isi dadu seama, dupa rigiditatea posturii lui, ca s-a hotarat deja asupra pasului urmator. Dar orice operatie pe cord deschis e riscanta, chiar daca Robert e foarte priceput se gandi ea. In mediul asta, orice accident ar putea provoca moartea. Te rog, Robert, vino-ti in fire. Daca nu, voi fi nevoita sa te impiedic, spre binele lui Eponine.

Max ceru sa discute cu Nicole intre patru ochi la foarte scurt timp dupa ce Robert recomanda operatia de inima.

- Eponine e inspaimantata, marturisi el, si eu la fel S-a intors din Orasul de Smarald mai plina de viata decat am vazut-o vreodata. Initial, Robert mi-a spus ca testele se vor incheia in doua zile Dar uite ca se taraganeaza de aproape doua saptamani si acum el spune ca vrea sa ia o mostra de tesut din inima

- Stiu, spuse mohorata Nicole. Mi-a spus si mie aseara.

- Te rog sa ma ajuti, spuse Max. Vreau sa fiu sigur ca am inteles bine. Tu si cu Robert i-ati facut de mai multe ori analiza sangelui, ca si alte analize ale diverselor tesuturi din corp, si toate rezultatele au fost neindoielnic negative?

- Corect, spuse Nicole.

- Si nu e adevarat si ca de fiecare data cand Eponine a fost examinata, chiar de cand a fost diagnosticata ca RV-41 pozitiva, cu ani in urma, analiza sangelui a indicat prezenta virusului?

- Ba da.

- Atunci de ce vrea Robert sa o opereze? Pur si simplu nu vrea sa creada ca e vindecata? Sau e doar exagerat de pre­caut?

- Nu pot sa raspund in locul lui, spuse Nicole.

Isi privi atenta prietenul ei si stiu care va fi urmatoarea lui intrebare si ce-i va raspunde. Toti trebuie sa luam decizii grele in viata, se gandi ea. Cand eram mai tanara, am incer­cat in mod constient sa evit sa ma pun intr-o situatie in care sa fiu nevoita sa iau astfel de decizii. Acum inteleg ca, evitan­du-le, le permit altora sa decida in locul meu. Si uneori ei se insala.

- Daca tu ai fi medicul raspunzator, Nicole, ai opera-o pe Eponine? intreba Max.

- Nu, n-as opera-o, raspunse cu grija Nicole. Dupa parerea mea, e aproape sigur ca octopaianjenii au vindecat-o pe Eponine si ca riscul operatiei nu se justifica.

Max zambi si-si saruta prietena pe frunte.

- Multumesc, spuse el.

Robert era revoltat. Le aminti tuturor ca si-a dedicat mai mult de patru ani din viata studierii acestei boli anume incer­cand, totodata, sa gaseasca un leac si ca, in mod sigur, stie mai mult despre RV-41 decat ei toti la un loc. Cum se putea ca ei sa aiba mai multa incredere intr-o presupusa vindecare realizata de extraterestri decat in talentul lui de chirurg? Cum indraznea soacra-sa, ale carei cunostinte despre RV-41 se limitau la ceea ce o invatase el insusi, sa expuna o opinie diferita fata de a lui? Nimeni din grup nu reusi sa-l induplece, nici chiar Ellie, pe care, pana la urma, o izgoni din preajma lui dupa mai multe schimburi de cuvinte neplacute.

Timp de doua zile, Robert refuza sa iasa din camera lui. Nici macar nu raspunse cand fiica sa, Nikki, ii ura "somn usor, tati", inainte de culcare. Familia si prietenii erau foarte tulburati de chinul lui, nu stiau ce sa faca pentru a-i alina durerea. Discutara de mai multe ori problema stabilitatii men­tale a lui Robert. Toata lumea era de acord ca Robert paruse "deplasat" chiar de la fuga din Noul Eden si ca dupa rapirea lui Ellie intreg comportamentul lui devenise si mai straniu, si mai imprevizibil.

Ellie ii marturisi mamei sale ca Robert s-a purtat "ciudat" cu ea dupa recenta lor regasire.

- Nu s-a apropiat de mine nici macar o data, asa cum se apropie un barbat de o femeie, spuse ea cu tristete. De parca l-as fi putut contamina Imi tot spune lucruri ciudate, ca de pilda: "Ellie, ai vrut sa fii rapita?"

- Mi-e mila de el, raspunse Nicole. Poarta in suflet o mare povara emotionala, inca de atunci, de demult, din Texas. Toate astea au pus pur si simplu capac. Ar trebui

- Dar ce putem face acum pentru el? o intrerupse Ellie.

- Nu stiu, iubito. Pur si simplu, nu stiu.

Ellie incerca sa depaseasca perioada dificila ajutandu-l pe Benjy sa invete limba octopaianjenilor. Tot ce era legat de octopaianjeni il fascina nespus pe fratele ei, inclusiv tabloul hexagonal adus din Orasul de Smarald. Il privea de mai multe ori pe zi si nu scapa nici o ocazie sa puna intrebari despre uimitoarele creaturi zugravite in tablou. Prin intermediul lui Ellie, Archie raspundea intotdeauna rabdator la toate intre­barile lui Benjy.

La scurt timp dupa ce incepu sa se joace in mod regulat cu Archie, Benjy hotarase ca vrea sa invete sa recunoasca cel putin cateva fraze din lexiconul octopaianjenilor. Benjy stia ca Archie poate sa interpreteze miscarea buzelor si voia sa-i arate octopaianjenului ca pana si un om "incet la minte" putea prinde suficient din limba octopaianjenilor pentru a purta o conversatie simpla, daca e motivat corespunzator.

Ellie si Archie incepura prin a-i preda elementele de baza. Benjy invata fara dificultate culorile octopaianjenilor pentru "da", "nu", "te rog", "multumesc". Si numerele erau destul de usoare, intrucat atat numeralele cardinale, cat si cele ordinale erau in esenta combinatii a doua culori de baza, rosu-sange si verde-malachit, folosite binar si marcate in propozitie de un clarificator roz-portocaliu. Cel mai mult ii dadu de furca lui Benjy intelegerea faptului ca nici o culoare nu are nici un inteles luata separat, ci numai cand e insotita de altele. De exemplu, o banda de culoare Siena ruginiu reprezenta verbul "a intelege" daca era urmata de una mov si apoi de un clarificator; totusi, cand combinatia siena rugi­niu/mov era urmata de purpuriu, intelesul celor trei benzi era "planta inflorita".

De asemenea, culorile individuale nu alcatuiau un alfabet in cel mai strict sens al cuvantului. Uneori, latimea unei benzi de culoare, comparata cu a celorlalte din secventa ce definea un singur cuvant, schimba complet intelesul. Combinatia de siena ruginiu si mov insemna "a intelege" numai daca cele doua benzi aveau latime aproximativ egala. O banda siena ruginiu ingusta urmat de una mov dubla insemna "capacitate".

Benjy se lupta cu limba, facand toate repetitiile necesare cu un zel iesit din comun. Ardoarea cu care invata ii incalzea lui Ellie inima intr-o perioada cand era foarte framantata, caci nu stia cum se va rezolva criza lui Robert.

La inceputul zilei a treia de exil autoimpus al lui Robert in camera sa, metroul trase la peron, cum era de asteptat, aducandu-le provizii de hrana si apa pentru o jumatate de sap­tamana. Numai ca de data asta, in tren erau si doi octopaian­jeni. Acestia coborara si avura o discutie lunga cu Archie. Familia se aduna laolalta, asteptandu-se la noi vesti neobisnuite.

- Soldatii oameni sunt din nou in New York si sparg zidul de etansare al adapostului nostru, relata Archie. E doar o problema de timp pana sa descopere tunelele de metrou.

- Si ce trebuie sa facem? intreba Nicole.

- Am vrea sa veniti cu noi in Orasul de Smarald, raspunse Archie. Colegii mei au anticipat aceasta posibilitate si au terminat deja proiectarea unei sectiuni speciale in oras, doar pentru voi. Ar putea fi gata in cateva zile.

- Si ce se intampla daca nu vrem sa mergem? intreba Max.

Archie se sfatui cu ceilalti doi octopaianjeni.

- Atunci puteti sa ramaneti aici si sa asteptati soldatii, spuse el. Noi va vom furniza cata mancare putem, dar vom incepe sa demontam sistemul de metrou de indata ce-i eva­cuam pe toti asociatii nostri la nord de Marea Cilindrica.

Archie continua sa vorbeasca, dar Ellie se opri din tradus si-i ceru octopaianjenului sa repete de mai multe ori urma­toarele cateva fraze. Apoi se intoarse, putin cam palida, spre familie si prieteni.

- Din pacate, traduse ea, noi octopaianjenii trebuie sa ne ingrijim de propria noastra soarta. De aceea, cei dintre voi care decid sa nu vina cu noi vor avea memoria de scurta durata blocata si nu-si vor putea aminti in detaliu nici un eveniment petrecut in ultimele saptamani. Max fluiera.

- Gata cu prietenia si comunicarea, spuse el. Cand e la o adica, toate speciile folosesc forta.

Se duse la Eponine, o lua de mana si o duse in fata lui Nicole. Eponine il privi mirata.

- Vrei, te rog, sa ne casatoresti? intreba el. Nicole se fastaci.

- Chiar acum? intreba ea.

- Chiar in minutul asta afurisit, raspunse Max. O iubesc pe femeia asta si vreau sa avem o luna de miere orgiastica impreuna, in coliba aia iglu de sus, inainte sa se dezlantuie iadul.

- Dar eu nu sunt indrituita sa protesta Nicole.

- Esti cea mai indrituita dintre cei de fata, o intrerupse Max. Haide, incearca macar o versiune aproximativa.

Mireasa fara grai zambea. Nicole incepu ezitant:

- Max Puckett, o iei de sotie pe aceasta femeie, Eponine?

- Da, si trebuia sa o fi facut cu luni in urma, raspunse Max.

- Si tu, Eponine, il iei de sot pe acest barbat, Max Puckett?

- O, da, Nicole, cu placere.

Max o trase pe Eponine spre el si o saruta patimas.

- Si acum, Ar-chi-bald, spuse el indreptandu-se cu Eponine spre scara, in caz ca vrei sa stii, frantuzoaica si cu mine intentionam sa mergem cu tine in acel Oras de Smarald despre care ea vorbeste atat de mult. Dar vom fi plecati in urmatoarele douazeci si patru de ore, poate mai mult, daca pe Eponine o tin puterile, si nu vrem sa fim deranjati.

Max si Eponine isi continuara in pas vioi drumul spre scara cilindrica si-n cateva clipe disparura. Ellie aproape ter­minase sa-i explice lui Archie ce se petrece cu Max si Eponine cand proaspetii casatoriti iesira pe palier si le facura cu mana. Toata lumea rase; Max o trase pe Eponine dupa el pe coridor.

Ellie statea singura, rezemata de perete, in lumina slaba. Acum sau niciodata, se gandi ea. Trebuie sa mai incerc o data.

Isi aminti scena furtunoasa din urma cu cateva ore.

- Fireste ca vrei sa te duci cu prietenul tau, octopaian­jenul Archie, spusese Robert cu amaraciune. Si speri sa o iei si pe Nikki cu tine.

- Toti ceilalti or sa accepte invitatia, raspunsese Ellie fara sa mai incerce sa-si ascunda lacrimile. Robert, te rog sa vii cu noi. Ei sunt o specie foarte blanda, foarte morala.

- V-au spalat creierul tuturor, spusese Robert. V-au facut sa credeti ca sunt mai buni chiar decat propria voastra specie.

Apoi se uitase cu dezgust la Ellie.

- Propria voastra specie, repetase el. Ce ironie! Vai, cred ca esti octopaianjen tot atat cat esti si om.

- Nu-i adevarat, iubitule, spusese Ellie. Ti-am spus de mai multe ori ca s-au facut numai schimbari marunte Sunt om, ca si tine

- De ce? De ce? De ce? strigase Robert. De ce m-am lasat convins de tine sa vin in New York? Trebuia sa fi ramas acolo unde eram inconjurat de lucruri pe care le intelegeam

In ciuda rugamintilor ei, Robert ramasese neinduplecat: nu va merge in Orasul de Smarald. Ba chiar paruse ciudat de incantat ca octopaianjenii ii vor bloca memoria de scurta durata.

- Poate ca atunci cand o sa va intoarceti, n-o sa mai am deloc memorie, spusese el razand ragusit. N-am sa-mi amintesc ca sotia si fiica mea sunt fiinte hibride si ca cei mai buni prieteni ai mei nu ma respecta catusi de putin ca profe­sionist Da, continuase el, voi putea sa uit cosmarul acestor ultime saptamani si sa-mi amintesc numai ca ai fost furata de langa mine, la fel ca prima mea sotie, pe cand eu inca te iubeam cu disperare.

Robert umbla prin camera manios. Ellie incercase sa il linisteasca.

- Nu, nu! strigase el, ferindu-se de atingerea ei. E prea tarziu. Prea multa durere. Nu mai pot suporta.

In primele ore ale serii, Ellie ceruse sfatul mamei sale. Nicole nu gasise nimic care s-o mangaie. Fusese de acord ca Ellie nu trebuie sa cedeze, dar o atentionase ca nimic din comportamentul lui Robert nu sugereaza ca s-ar putea razgandi.

La sugestia lui Nicole, Ellie il aborda pe Archie si il ruga ca, daca Robert refuza in continuare sa mearga cu ei, Archie sau un alt octopaianjen sa-l duca inapoi in adapost, unde sa fie repede gasit de ceilalti oameni. Archie accepta, cu oare­care retinere.

Te iubesc, Robert, rosti Ellie in gand ridicandu-se in sfarsit. Si Nikki te iubeste. Vrem sa vii cu noi, pentru ca esti sotul meu si tatal ei. Trase adanc aer in piept si intra in dor­mitor.

Pana si Richard avea lacrimi in ochi cand Robert Turner isi imbratisa pentru ultima oara sotia si fiica si-apoi porni ezi­tant dupa Archie spre metroul aflat la doar douazeci de metri departare. Nikki plangea incetisor, dar nu-si dadea seama pe deplin ce se petrece. Era prea mica.

Robert se intoarse, le facu, trist, semn cu mana si urca in tren. In cateva clipe, metroul disparu in tunel. In mai putin de un minut, atmosfera sumbra fu destramata de strigate vesele venind de pe palierul de deasupra lor.

- Hei, voi de colo, ar fi bine sa va pregatiti pentru o mare petrecere! striga Max.

Nicole ridica ochii spre palierul de sub cupola; chiar si de la distanta, in lumina slaba, putu sa vada zambetele radioase ale proaspetilor casatoriti. Asta e, se gandi ea, cu inima inca grea din cauza pierderii suferite de propria-i fiica. Tristete si bucurie. Bucurie si tristete. Oriunde exista oameni. Pe Pamant. In lumile noi de dincolo de stele. Acum si in vecii vecilor.

Orasul de Smarald

1

Micul mijloc de transport fara sofer opri intr-o piata cir­culara din care porneau cinci strazi. Singurii pasageri, o femeie bruneta cu par carunt si insotitorul ei octopaianjen, coborara din masina. In timp ce fiinta umana si octopaian­jenul se indepartau incet de piata, vehiculul pleca, avand acum luminile din interior stinse.

Un urias licurici solitar plutea in fata lui Nicole si a doc­torului Blue, care-si continuau conversatia in semiintuneric. Nicole avea grija sa accentueze fiecare cuvant, pentru ca pri­etenul ei extraterestru sa-i poata interpreta fara dificultate miscarea buzelor. Doctorul Blue raspundea cu benzi de culoare late, folosind propozitii simple pe care stia ca Nicole le intelege.

Cand ajunsera la prima dintre cele patru locuinte cu un singur nivel, de culoare alb-crem, de la capatul strazii infun­date, octopaianjenul ridica de la pamant un tentacul si "dadu mana" cu Nicole.

- Noapte buna, raspunse ea cu un zambet stins. A fost o zi extraordinara Multumesc pentru tot.

Dupa ce doctorul Blue intra in casa lui, Nicole se duse la fantana decorativa care forma o insulita in mijlocul strazii si bau de la una din cele patru duze care aruncau incontinuu jeturi de apa la nivelul taliei. O parte din apa care atinse fata lui Nicole cazu inapoi in bazinul putin adanc, producand agi­tatie in interiorul lui. Chiar si in lumina slaba, Nicole vazu creaturile care inotau tasnind in toate partile. Purificatorii se afla pretutindeni, mai ales cand suntem noi prin preajma, se gandi Nicole. Apa care mi-a atins fata va fi purificata in cate­va secunde. Se intoarse si se apropie de cea mai mare dintre locuintele din fundatura. Cand trecu pragul casei, licuriciul de afara zbura repede inapoi spre piata. In hol, Nicole batu usor in perete o singura data si in fata ei aparu imediat un licurici mai mic, abia stralucind. Nicole se opri intr-una dintre cele doua bai ale familiei, apoi in fata usii camerei lui Benjy. Acesta sforaia zgomotos. Asculta un minut, dupa care isi con­tinua drumul pe hol, spre dormitorul mare pe care-l impartea cu sotul ei.

Si Richard dormea. Nu raspunse la salutul soptit al lui Nicole. Ea isi scoase pantofii si parasi dormitorul. Ajunsa in camera cu rol de birou, Nicole batu usurel in perete de doua ori si lumina se intensifica. In birou zaceau in dezordine, claie peste gramada, componentele electronice pe care octopaian­jenii le adunasera, la cererea lui Richard, pe parcursul mai multor luni. Nicole rase in sinea ei in timp ce-si croia drum prin harababura, spre biroul ei. Intotdeauna are cate un proiect, se gandi ea. Macar translatorul va fi foarte util.

Nicole se aseza pe scaunul de la biroul ei, trase sertarul din mijloc si scoase computerul portabil, pentru care octopaianjenii furnizasera in sfarsit subsisteme noi de energie si stocare. Dupa ce-si extrase din meniu jurnalul, Nicole incepu sa scrie, uitandu-se din cand in cand pe micul moni­tor, ca sa citeasca.

Ziua 221 -

Am ajuns acasa foarte tarziu si, cum era de asteptat, toti dorm. Am fost tentata sa ma dezbrac si sa ma bag langa Richard, dar ziua asta a fost atat de iesita din comun incat am simtit nevoia sa-mi consemnez gandurile si sentimentele cat sunt inca proaspete in minte.

Am luat micul dejun, ca intotdeauna, impreuna cu intreg clanul nostru, al oamenilor de aici, la o ora dupa ce s-a lumi­nat de ziua. Nai ne-a vorbit despre ce vor face copiii la scoala inainte de somnul lung de dupa-amiaza, Eponine ne-a spus ca atat arsurile la stomac, cat si greata de dimineata au disparut, iar Richard s-a plans ca "vrajitorii in biologie" (gazdele noas­tre, octopaianjenii, fireste) sunt ingineri electricieni mediocri. Am incercat sa particip la conversatie, dar gandul imi statea la intalnirile cu doctorii octopaianjeni din dimineata asta.

Cand am ajuns in sala de conferinte din piramida, imedi­at dupa micul dejun, aveam emotii mari. Doctorul Blue si colegii sai au fost punctuali si s-au lansat imediat intr-o dis­cutie lunga despre ceea ce aflasera din testele lui Benjy. Jargonul medical e greu de inteles chiar si in limba materna -pe alocuri mi-a fost aproape imposibil sa inteleg ce spuneau ei in culori. Deseori, a trebuit sa le cer sa repete.

Am inteles in scurt timp ce raspuns imi aduc octopaian­jenii. Da, au vazut clar, facand comparatii, prin ce difera geno­mul lui Benjy de al celorlalti. Da, sunt de acord ca siragul spe­cific de gene de pe cromozomul 14 este aproape sigur cauza sindromului Whittingham. Dar nu, le pare rau, nu vedeau nici un mod de a-l vindeca - nici chiar folosirea unei proceduri pe care eu am interpretat-o ca transplant de gene. Problema e prea complexa, mi-au spus octopaianjenii, si implica prea multe lanturi de aminoacizi, iar ei nu au destula experienta cu privire la oameni

Cand am inteles ce-mi spun, am izbucnit in plans. Ma asteptasem la altceva. Crezusem ca aceeasi pricepere miracu­loasa care a eliberat-o pe Eponine de blestemul virusului RV-41 poate reusi sa vindece si defectul din nastere al lui Benjy. Mi-am dat seama ca, manata de disperare, chiar sperasem la un miracol, cu toate ca mintea mea stia foarte clar care e diferenta dintre o boala congenitala si un virus doban­dit. Doctorul Blue si-a dat toata silinta sa ma consoleze.Mi-am lasat lacrimile de mama sa curga acolo, in fata octopaianjenilor, stiind ca trebuie sa fiu tare cand ma voi intoarce acasa si le voi spune celorlalti.

Nai si Eponine au stiut rezultatul de indata ce mi-au vazut expresia de pe fata. Nai il adora pe Benjy si nu inceteaza sa-l laude pentru hotararea lui de a invata, in ciuda obstacolelor. Benjy e uimitor. Sta ore intregi in camera lui si-si face constiincios lectiile, se chinuieste zile la rand sa prinda o notiune pe care un copil de noua ani inzestrat ar invata-o in jumatate de ora. Saptamana trecuta, Benjy a venit la mine radiind de mandrie ca sa-mi arate ca stie sa gaseasca cel mai mic numitor comun pentru a aduna fractiile 1/4, 1/5 si 1/6 .

Nai este principala lui profesoara. Eponine ii e prietena. Probabil ca azi dimineata, Eponine  s-a simtit mai prost decat oricine. Pentru ca pe ea octopaianjenii au vindecat-o atat de repede, fusese sigura ca medicina lor magica va rezolva si problema lui Benjy. N-a fost sa fie. Eponine a plans atat de tare si de mult azi dimineata, incat mi-am facut griji pentru pruncul ei. Dupa ce s-a linistit, s-a batut usurel pe burta si, razand, mi-a spus sa stau linistita, caci reactia ei se datoreaza, probabil, hormonilor hiperactivi.

Toti cei trei barbati s-au amarat, dar nu si-au exteriorizat prea mult supararea. Patrick a iesit repede din camera, fara sa spuna ceva. Max si-a exprimat dezamagirea printr-o serie de injuraturi neobisnuit de colorate. Richard s-a strambat doar si a clatinat din cap.

Inainte de inceperea examinarii, conveniseram sa nu-i spunem lui Benjy nimic despre adevaratul scop al testelor facute de octopaianjeni. Oare sa fi stiut? Oare sa fi banuit ce se petrecea? Poate. Dar azi dimineata, cand i-am spus ca octopaianjenii au ajuns la concluzia ca e un tanar sanatos, n-am vazut in ochii lui nici macar un indiciu ca e constient de ceea ce se petrecuse. Dupa ce l-am imbratisat tare, m-am intors in camera mea si m-am lasat iarasi coplesita de durerea de a-mi sti fiul handicapat.

Sunt sigura ca Richard si doctorul Blue au conspirat sa-mi dea de lucru restul zilei. Ma retrasesem de abia doua­zeci de minute in camera mea cand am auzit o bataie usoara in usa. Richard mi-a explicat ca doctorul Blue se afla in atrium si ca alti doi medici octopaianjeni ma asteapta in sala de conferinte. Se intrebau daca am uitat oare ca progra­masera, special pentru mine, o prezentare detaliata a sistemu­lui digestiv al octopaianjenilor?

Discutiile cu octopaianjenii s-au dovedit a fi atat de fasci­nante incat o vreme chiar am reusit sa uit ca handicapul fiu­lui meu depaseste magia medicinii lor. Colegii doctorului Blue aveau planse anatomice complexe ale octopaianjenilor, pe care figurau toate organele cu rol important in procesului de digestie. Desenele, facute pe un fel de pergament, erau intinse pe masa mare. Octopaianjenii mi-au explicat, in minu­nata lor limba, tot ce se intampla cu hrana in interiorul cor­pului lor.

Trasatura cea mai neobisnuita a procesului digestiv al octopaianjenilor sunt cei doi saci mari, sau organe-depozit, de la ambele capete ale sistemului. Tot ce mananca ei intra direct in depozitul de asimilare, unde poate ramane pana la treizeci de zile. In functie de nivelul de activitate al individului, cor­pul acestuia determina in mod automat ritmul in care hrana din fundul sacului este preluata, descompusa chimic si dis­tribuita celulelor pentru a fi transformata in energie.

La celalalt capat al sistemului digestiv se afla un depozit de dezasimilare sau rezidual, in care este deversata toata materia pe care corpul octopaianjenului nu o poate converti in energie utila. Am aflat ca fiecare octopaianjen sanatos are un animal numit "distrugator" (asta e cea mai buna traducere pe care am gasit-o pentru numele acestor creaturi micute, aseme­nea centipedelor - unul dintre doctori mi-a asezat in palma doua dintre ele cand mi-au descris ciclul lor de viata) care traieste in depozitul sau de reziduuri. Acest animal se dez­volta dintr-un ou minuscul depozitat de predecesorul sau in corpul octopaianjenului gazda. Distrugatorul e in esenta omnivor. El consuma nouazeci si noua la suta din reziduurile acumulate in depozit intr-o luna pamanteana, cat ii ia sa ajunga la maturitate. Cand distrugatorul devine adult, el depune doua oua, dintre care numai unul va ecloza, si apoi paraseste pentru totdeauna octopaianjenul in care a trait.

Depozitul de asimilare este localizat chiar in spatele gurii, mai jos de ea. Octopaianjenii mananca foarte rar, iar atunci cand o fac, se imbuiba. Am purtat o discutie lunga despre obiceiurile lor alimentare. Doctorul Blue mi-a spus doua lucruri absolut surprinzatoare: primul, ca un depozit de asimilare gol duce la decesul imediat, in mai putin de un minut, si al doilea, ca un octopaianjen pui trebuie invatat sa monitorizeze situatia proviziei sale de hrana. Fantastic! El nu stie instinctiv cand ii e foame! Cand doctorul Blue a vazut uimirea de pe fata mea, a ras (o rabufnire de culori emise de-a valma), apoi s-a grabit sa ma asigure ca moartea din cauza infometarii nu e raspandita printre octopaianjeni.

Inca nu reusesc sa traversez lunga zi a octopaianjenilor fara sa dorm; din tot grupul nostru, numai Richard e in stare sa sara peste somnul de dupa-amiaza in mod regulat. Asadar, dupa cele trei ore de somn de dupa-amiaza, doctorul Blue m-a informat ca, datorita interesului meu viu pentru procesul lor digestiv, octopaianjenii s-au hotarat sa-mi arate alte cateva caracteristici neobisnuite ale biologiei lor.

Am urcat intr-un vehicul impreuna cu cei trei octozi, am iesit din zona noastra prin una din cele doua porti si am tra­versat Orasul de Smarald. Banuiesc ca si excursia asta a fost planificata pentru a-mi alina dezamagirea cu privire la Benjy. Dupa ce am iesit din zona noastra, pe langa masina si pe strada au inceput sa misune tot felul de creaturi fascinante, inclusiv multe din speciile pe care le-am zarit in treacat la inceputul primei vizite in Orasul de Smarald. Din cauza asta imi era greu sa fiu foarte atenta la tot ce spunea doctorul Blue, care mi-a amintit ca octopaianjenii sunt un gen polimorf si ca specia de octozi care a colonizat nava spatiala Rama pe care ne aflam are sase manifestari distincte la varsta adulta.

- Unul dintre parametrii posibili de variatie este marimea, mi-a spus el.

N-aveam cum sa fiu pregatita pentru ceea ce am vazut vreo douazeci de minute mai tarziu. Am coborat din masina in fata unui depozit mare. La fiecare capat al cladirii fara ferestre stateau doi octopaianjeni mamuti, cu balele curgand, cu capul avand un diametru de cel putin sapte metri, corp asemanator cu un mic dirijabil si tentacule lungi, de culoare cenusie ca gresia, si nu negru cu auriu, ca de obicei. Doctorul Blue m-a informat ca acest tip morfologic anume are o sin­gura functie si numai una: de a servi drept depozit de hrana pentru colonie.

- Fiecare "ghiftuit" (asa am tradus exprimarea in culori a doctorului Blue) poate stoca o cantitate echivalenta cu cea cuprinsa in cateva sute de depozite de asimilare pline cu hrana pentru un octopaianjen adult obisnuit, a spus doctorul Blue. Cum depozitele noastre de asimilare individuale retin hrana pentru treizeci de zile cu alimentatie normala, patruzeci si cinci de zile in cazul unui regim cu consum redus de energie, iti dai seama ce depozit urias reprezinta o duzina de astfel de ghiftuiti.

In timp ce priveam, cinci octopaianjeni s-au apropiat de unul dintre fratii lor uriasi si au spus ceva in culori. In cateva secunde, creatura s-a aplecat, si-a coborat capul pana la pamant si a regurgitat pe gura largita, aflata chiar sub lentila laptoasa, un mal gros. Cei cinci octozi de dimensiuni normale s-au adunat in jurul movilei de mal si s-au hranit cu ajutorul tentaculelor.

- Exersam acest lucru de mai multe ori pe zi, cu fiecare ghiftuit, mi-a spus Doctorul Blue. Indivizii apartinand acestui tip morfologic trebuie sa exerseze, caci nu sunt prea destepti. Poate ai observat ca nici unul dintre ei nu vorbeste in culori. N-au aptitudinea de transmitere a limbii, iar mobilitatea lor este extrem de limitata. Genomul lor a fost proiectat astfel incat ei sa poata depozita in mod eficient hrana, s-o conserve pe perioade mari de timp si s-o regurgiteze pentru a hrani colonia, la cerere.

Inca ma mai gandeam la uriasii ghiftuiti cand vehiculul nostru a ajuns la ceea ce mi s-a spus ca e o scoala a octopaian­jenilor. In timp ce traversam terenul scolii, am comentat ca marea cladire pare pustie. Unul dintre doctori a spus ceva despre faptul ca colonia nu a beneficiat de o "reinnoire recen­ta" - nu stiu daca am interpretat corect culorile, dar o expli­catie clara a ceea ce voia sa spuna prin asta n-am primit.

La un moment dat am intrat intr-o cladire mica, lipsita de orice fel de mobilier, situata intr-un capat al terenului. Inaun­tru erau doi octopaianjeni adulti si aproximativ douazeci de octopaianjeni tineri, inalti cam pe jumatate cat insotitorii lor mai mari. Din activitatea de acolo reiesea clar ca desfasoara un fel de exercitiu repetitiv. Totusi, n-am putut intelege con­versatia dintre tineri si profesorii lor, atat din cauza ca octopaianjenii foloseau alfabetul complet, incluzand ultravio­lete si infrarosii, cat si din cauza ca "exprimarea" tinerilor nu curgea in benzi ingrijite, regulate, ca sa le pot citi.

Doctorul Blue mi-a explicat ca asistam la o "ora de masurare", unde tinerii sunt instruiti sa-si evalueze propria sanatate, inclusiv sa estimeze cantitatea de hrana ramasa in depozitele lor de asimilare. Dupa ce doctorul Blue mi-a spus ca "masurarea" face parte integranta din programa de invatamant primar pentru tinerii lor, l-am intrebat cum se explica neregularitatea benzilor de culoare a tinerilor. Doctorul Blue m-a informat ca acesti octozi erau foarte tineri, abia trecuti de "prima culoare" si cu greu capabili sa comu­nice idei clare.

Dupa ce ne-am intors in sala de conferinte, mi s-au pus o serie de intrebari despre sistemul digestiv al omului. Intre­barile erau extrem de complexe (de exemplu, am trecut pas cu pas prin ciclul Krebs al acidului citric si am discutat despre elemente ale biochimiei omului pe care abia daca le mai tineam minte) si m-a uimit iarasi faptul ca octopaianjenii stiu mult mai multe despre noi decat stim noi despre ei. Ca intot­deauna, n-a fost nevoie sa repet nici un raspuns.

Ce zi! A inceput cu durerea provocata de descoperirea faptului ca octopaianjenii nu-l pot ajuta pe Benjy. Apoi mi-a fost dat sa-mi amintesc cat de elastic este psihicul omului - curiozitatea de a afla mai multe despre octopaianjeni m-a scos din starea de deznadejde. Continua sa ma uimeasca amploarea gamei de emotii pe care noi, oamenii, le pose­dam si cat de repede ne putem schimba si adapta.

Aseara am discutat cu Eponine despre viata noastra aici, in Orasul de Smarald si despre felul in care neobisnuitele noastre conditii de trai vor afecta comportamentul copilului pe care-l poarta in pantec. La un moment dat, Ep a clatinat din cap si a zambit.

- Stii ce e atat de uimitor? a intrebat ea. Iata-ne aici, un grup izolat de oameni, traind pe un domeniu extraterestru in interiorul unei uriase nave spatiale care goneste spre o destinatie necunoscuta Si totusi, zilele noastre aici sunt pline de rasete, de elan, de tristete si dezamagire, exact cum ar fi daca ne-am afla tot pe Pamant.

- O fi semanand asta la aspect si la consistenta cu o vafa, dar e al dracului de sigur ca n-are gust de vafa, spuse Max.

- Mai toarna sirop pe ea, spuse Eponine razand. Si da farfuria incoace.

Max ii intinse sotiei sale vafele, peste masa.

- La naiba, frantuzoaico, spuse el, in ultimele saptamani ai mancat tot ce s-a zarit. Daca nu te-as cunoaste, as crede ca tu si copilul ala nenascut al nostru aveti "depozite de asimi­lare" din alea de care ne-a povestit Nicole.

- Ar fi comod, totusi, spuse Richard distrat. Ti-ai putea face plinul la mancare si n-ai mai fi nevoit sa te opresti din treaba doar pentru ca stomacul tau striga.

- Cerealele alea sunt si mai bune, spuse micul Kepler, din celalalt capat al mesei. Pun pariu ca pana si lui Hercule i-ar placea

- Ca veni vorba, il intrerupse Max pe un ton mai coborat. Care-i rostul lui? Afurisitul asta de octopaianjen apare in fiecare dimineata, la doua ore dupa ivirea zorilor, si arde gazu' pe aici. Daca Nai face lectii cu copiii, el sade in fundul camerei

- Se joaca cu noi, unchiule Max! striga Galileo. Hercule e foarte amuzant. Face tot ce-i cerem noi Ieri m-a lasat sa ii folosesc partea din spate a capului ca sac de box.

- Dupa spusele lui Archie, Hercule este observatorul oficial, spuse Nicole. Octopaianjenii sunt curiosi cu privire la tot. Vor sa stie totul despre noi, chiar si cele mai banale ama­nunte.

- Asta-i grozav, spuse Max, dar avem o mica problema. Cand tu, Ellie si Richard sunteti plecati, nimeni de pe-aici nu intelege ce spune Hercule. Oh, sigur, Nai stie cateva faze sim­ple, dar nu sunt de nici un folos in majoritatea cazurilor. Ieri, de exemplu, cand toata lumea isi facea somnul de dupa-amiaza, afurisitul ala de Hercule a venit dupa mine la buda. Nu stiu voi cum sunteti, dar mie-mi vine greu sa-mi fac nevoile chiar si cu Eponine la o distanta de la care m-ar putea auzi. Cu un extraterestru holbandu-se la mine de la cativa metri, sfincterul meu era absolut paralizat.

- De ce nu i-ai spus lui Hercule sa plece? intreba Patrick razand.

- I-am spus, raspunse Max. Dar el s-a holbat la mine si-a tot repetat o secventa de culori din care n-am priceput nimic.

- Iti amintesti secventa? intreba Ellie. Poate iti pot spune eu ce zicea Hercule.

- La dracu', nu, nu mai tin minte, raspunse Max. In plus, acum nu mai conteaza Acuma nu-mi vine sa ma

Gemenii Watanabe izbucnira in hohote de ras; Eponine se incrunta la sotul ei. Benjy, care vorbise foarte putin in tim­pul micului dejun, ruga sa fie scuzat.

- Te simti bine, draga? intreba Nicole. Barbatul-copil dadu din cap si iesi din sufragerie, indreptandu-se spre dormitorul sau.

- Stie ceva? intreba incet Nai.

Nicole clatina repede din cap si se intoarse spre nepoata ei.

- Ai terminat de mancat, Nikki?

- Da, Nonni, raspunse fetita.

Se ridica de la masa si, dupa cateva clipe, Kepler si Galileo o urmara.

- Cred ca Benjy stie mai multe decat avem noi impresia ca stie, remarca Max imediat dupa plecarea copiilor.

- S-ar putea sa ai dreptate, spuse incetisor Nicole. Dar ieri, cand am stat de vorba cu el,    n-am vazut nici un indiciu cum ca

Nicole se opri in mijlocul frazei si se intoarse spre Eponine.

- Apropo, tu cum te simti in dimineata asta?

- Grozav, raspunse Eponine. Copilul a fost foarte activ inainte de ivirea zorilor. A dat tare din picioare aproape o ora - am putut chiar sa-i urmaresc piciorusele cum se misca prin burta mea. Am incercat sa-l fac pe Max sa puna mana, sa simta cum da micutul din picioare, dar a facut nazuri.

- Frantuzoaico, nu stiu de ce-i zici pruncului "el" cand stii foarte bine ca eu vreau o fetita care sa semene cu tine

- Nu te cred nici in ruptul capului, Max Puckett, il intre­rupse Eponine. Spui ca vrei fata numai ca sa nu fii dezamagit. Nimic nu ti-ar placea mai mult decat un baiat pe care sa-l cresti ca pe un tovaras Pe langa asta, dupa cum stii, in limba noastra se foloseste in mod obisnuit pronumele "el" atunci cand sexul nu e cunoscut sau specificat.

- Ceea ce ma aduce la alta intrebare pentru specialistele noastre in octopaianjeni, spuse Max dupa ce lua o gura de cvasi-cafea. Se uita mai intai la Ellie, apoi la Nicole. Stie vre­una dintre voi de ce sex ar putea fi prietenii nostri octopaian­jeni? Cu siguranta n-am vazut pe corpurile lor goale nimic care sa-mi dea vreun indiciu, adauga el razand.

Ellie clatina din cap.

- Chiar ca nu stiu, Max. Archie mi-a spus ca Jamie nu e copilul lui si nici al doctorului Blue, cel putin nu in cel mai strict sens biologic.

- Asa ca probabil Jamie e adoptat, spuse Max. Dar oare Archie e barbatul si doctorul Blue e femeia? Sau vecinii nostri de alaturi sunt un cuplu de homosexuali care cresc un copil?

- Poate ca octopaianjenii nu au ceea ce numim noi sex, spuse Patrick.

- Atunci de unde vin generatiile noi de octopaianjeni? intreba Max. Doar nu se materializeaza din vazduh.

Richard spuse:

- Octopaianjenii sunt atat de avansati din punct de vedere biologic, incat s-ar putea sa aiba un proces de repro­ducere care noua ni s-ar parea un miracol.

- L-am intrebat de mai multe ori pe doctorul Blue despre sistemul lor de reproducere, spuse Nicole. El spune ca e un subiect complicat, mai ales tinand cont de faptul ca octopaianjenii sunt polimorfi, si ca mi-l va explica dupa ce voi intelege celelalte aspecte ale biologiei lor.

- Daca as fi octopaianjen, spuse ranjind Max, as vrea sa fiu un haplea din aia grasi despre care ne-a povestit Nicole. Ce grozav ar fi ca singurul tau rost in viata sa fie sa mananci si sa tot mananci, depozitand hrana pentru toti fratii tai Ce existenta! Am cunoscut in Arkansas un fiu de fermier care era un ghiftuit. Numai ca el pastra toata mancarea pentru sine. Nu voia s-o imparta nici cu porcii Cred ca avea aproape trei sute de kilograme cand a murit, la varsta de treizeci de ani.

Eponine isi termina vafa.

- Glumele cu grasani in prezenta unei femei gravide dovedesc lipsa de sensibilitate, spuse ea, mimand indignarea.

- Oh, la naiba, Eponine! spuse Max. Stii ca nu se mai aplica nici una din prostiile astea. Aici in Orasul de Smarald suntem animale de gradina zoologica si trebuie sa ne suportam unii pe altii.

Nai se scuza de la masa.

- Mai am ceva de pus la punct ca sa inchei lectiile pen­tru azi, spuse ea. Nikki va incepe sa invete consoanele - deja a trecut ca vantul prin tot alfabetul.

- Asa mama, asa fiica, spuse Max.

Dupa ce Patrick iesi din sufragerie, iar la masa ramasera doar cele doua cupluri si Ellie, Max se apleca in fata cu un zambet poznas pe fata.

- Ma insala pe mine ochii sau tanarul Patrick petrece mult mai mult timp cu Nai decat petrecea cand am venit aici?

- Cred ca ai dreptate, Max, spuse Ellie. Si eu am obser­vat acelasi lucru. Mi-a spus ca se simte util ajutand-o pe Nai sa se descurce cu Benjy si cu copiii. La urma urmei, tu si Eponine sunteti preocupati unul de celalalt si amandoi de copilul care e pe drum, eu sunt foarte ocupata cu Nikki si cu octopaianjenii, mama si tata sunt vesnic angrenati in ceva

- N-ai inteles ideea, draga doamna, spuse Max. Ma intreb daca nu cumva in mijlocul nostru se formeaza un alt cuplu.

- Patrick si Nai? intreba Richard, de parca ideea i-ar fi trecut prin minte pentru prima data.

- Da, draga, spuse Nicole razand. Richard apartine acelei categorii de genii cu spirit de observatie foarte selectiv. Nici un detaliu, oricat de mic, al vreunui proiect de-al lui nu trece neobservat. Dar schimbarile evidente din comportamen­tul oamenilor ii scapa. Imi amintesc ca o data, in Noul Eden, cand Katie a incetat sa mai poarte rochii scurte

Nicole se opri. Inca-i era greu sa vorbeasca despre Katie fara sa se tulbure.

- Kepler si Galileo au observat ca Patrick e zilnic prin preajma, spuse Eponine. Nai spune ca Galileo a devenit foarte gelos.

- Si Nai ce spune despre atentia lui Patrick? intreba Nicole. O bucura?

- O stii pe Nai, raspunse Eponine. Vesnic draguta, vesnic se gandeste la ceilalti. Cred ca o ingrijoreaza gandul ca o posibila relatie cu Patrick i-ar putea afecta pe gemeni.

Toti ochii se intoarsera catre musafirul care aparu in prag.

- Mai, mai, mai! Buna dimineata, Hercule, spuse Max, ridicandu-se de pe scaun. Ce surpriza placuta! Cu ce-ti putem fi de folos in dimineata asta?

Octopaianjenul intra in camera; culorile incepura sa se reverse in jurul capului sau.

- Spune ca a venit sa-l ajute pe Richard la translatorul automat, spuse Ellie. Mai ales la partile care sunt in afara spectrului nostru vizibil.

2

Nicole visa. Se facea ca danseaza intr-un ritm african, in jurul unui foc de tabara dintr-o padurice de pe Coasta de Fildes. Omeh conducea dansul. Era imbracat in mantia verde pe care o purtase cand venise s-o viziteze la Roma cu cateva zile inainte de lansarea misiunii Newstar. Toti prietenii ei oameni din Orasul de Smarald, plus cei patru octopaianjeni pe care-i cunosteau mai bine dansau si ei in cerc, in jurul focului de tabara. Kepler si Galileo se bateau. Ellie si Nikki se tineau de mana. Octopaianjenul Hercule era imbracat intr-un costum african de un purpuriu aprins. Eponine avea burta foarte mare si era greoaie. Nicole isi auzi numele strigat din afara cercului. Era Katie? Se chinui sa recunoasca glasul, cu inima batand navalnic.

- Nicole, spuse Eponine stand langa patul ei. Am con­tractii.

Nicole se ridica in sezut si scutura din cap, ca sa se trezeasca de tot.

- Cat de dese? intreba ea automat.

- Sunt neregulate, raspunse Eponine. Am avut cateva la distanta de cinci minute, apoi nimic timp de o jumatate de ora.

E foarte probabil sa fie contractii Braxton-Hicks, se gandi Nicole. Mai are inca cinci saptamani pana la termen.

- Vino sa te intinzi pe divan, zise ea, punandu-si hala­tul. Si sa-mi spui cand incepe urmatoarea contractie.

Cand Nicole termina sa se spele pe maini il gasi pe Max asteptand in camera de zi.

- Naste? intreba el.

- Probabil ca nu, spuse Nicole.

Incepu sa apese usor burta lui Eponine, incercand sa localizeze copilul. Intre timp, Max se plimba agitat prin camera.

- As face moarte de om pentru o tigara in clipa de fata, bombani el.

Cand Eponine avu alta contractie, Nicole sesiza o pre­siune usoara pe colul uterin nedilatat. Era ingrijorata, pentru ca nu stia sigur unde se afla copilul.

- Imi pare rau, Eponine, spuse dupa cinci minute, cand prietena ei avu alta contractie. Cred ca este un travaliu fals, un fel de exercitiu prin care trece corpul tau, dar s-ar putea sa ma insel. Nu m-am mai ocupat de o sarcina ajunsa in stadiul asta fara sa am un echipament de monitorizare care sa ma ajute

- Se intampla ca unele femei sa nasca atat de devreme, nu-i asa? intreba Eponine.

- Da. Dar cazurile sunt rare. Numai unu la suta dintre femeile la prima sarcina nasc cu mai mult de patru saptamani inainte de termen. Si aproape intotdeauna asta se intampla din cauza unei complicatii de vreun fel. Sau a ereditatii Stii cumva daca tu sau vreunul dintre fratii tai v-ati nascut pre­matur?

Eponine clatina din cap.

- N-am stiut niciodata nimic despre familia mea biologica.

La naiba, isi spuse Nicole. Sunt aproape convinsa ca astea sunt contractii Braxton-Hicks Macar de-as fi sigura

Nicole ii spuse lui Eponine sa se imbrace si sa se intoar­ca acasa.

- Cronometreaza contractiile. Deosebit de important este intervalul dintre doua contractii succesive. Daca incep sa aiba loc cu regularitate, din patru in patru minute, fara pauze semnificative, sa vii din nou la mine.

- S-ar putea sa existe vreo problema? o intreba in soapta Max pe Nicole, in timp ce Eponine se imbraca.

- Putin probabil, dar intotdeauna exista posibilitatea asta.

- Ce zici, sa le cerem ajutorul prietenilor nostri vrajitori intr-ale biologiei? intreba Max. Iarta-ma daca te jignesc, dar

- Ti-am luat-o inainte, Max, spuse Nicole. Deja m-am decis sa ma consult cu doctorul Blue in dimineata asta.

Max incepuse sa se agite cu mult inainte ca doctorul Blue sa deschida ceea ce Max numea borcanul cu gandaci.

- Stai asa, doctore, spuse el, punandu-si mainile cu blandete pe tentaculul care tinea borcanul. Inainte sa lasi creaturile alea sa iasa, vrei sa-mi explici ce ai de gand sa faci?

Eponine era intinsa pe canapeaua din camera de zi a familiei Puckett. Era dezbracata, dar acoperita cu doua cearceafuri. Nicole o tinuse de mana pe Eponine aproape tot timpul cat cei trei octopaianjeni instalasera laboratorul mobil, iar acum se duse langa Max ca sa poata traduce ce spunea doctorul Blue.

- Doctorul Blue nu e specialist in domeniul asta, inter­preta Nicole. El spune ca unul din ceilalti doi octopaianjeni va trebui sa explice detaliile procesului.

Dupa o scurta discutie dintre cei trei octopaianjeni, doc­torul Blue se dadu la o parte si un alt extraterestru veni in fata lui Nicole si a lui Max. Apoi doctorul Blue o informa pe Nicole ca acest octod, pe care el il numea "inginerul de ima­gine", a inceput abia de curand sa invete dialectul mai simplu al limbii octopaianjenilor folosit in comunicarea cu oamenii.

- S-ar putea sa fie putin mai greu de inteles, ii spuse el. Cateva secunde mai tarziu, culorile incepura sa izvorasca in jurul capului inginerului si Nicole traduse:

- Fiintele micute din borcan se numesc cuadroizi de imagine - asta cred ca ar fi o traducere satisfacatoare Oricum, sunt aparate de fotografiat vii care vor patrunde in Eponine si vor fotografia copilul. Fiecare cuadroid are o capacitate de mai multe milioane de elemente fotografice, care pot fi alocate unui numar de 512 imagini per nilet octopaienjenesc. Pot crea chiar si filme.

Ezita si se intoarse spre Max.

- Eu simplific toate astea, daca n-ai nimic impotriva. Totul este foarte tehnic si exclusiv in matematica lor octala. Inginerul a explicat la sfarsit toate metodele prin care utiliza­torul poate alege imaginile - lui Richard i-ar fi placut la nebu­nie.

- Mai spune-mi o data cat inseamna un nilet, spuse Max.

- Aproximativ douazeci si opt de secunde, raspunse Nicole. Opt nileti fac un feng, opt fengi fac un voden, opt vodeni fac un tert si opt terti fac o zi octopaienjeneasca. Richard a calculat ca ziua lor are treizeci si doua de ore, pai­sprezece minute si un pic mai mult de sase secunde.

- Ma bucur ca exista cineva care intelege toate astea, spuse Max incet.

Nicole se intoarse cu fata la inginerul de imagini si con­versatia continua.

- Fiecare cuadroid de imagine intra in zona tinta speci­ficata, face fotografii, apoi se intoarce la procesorul de ima­gini - cutia gri de langa perete - unde "varsa" imaginile, isi primeste rasplata si se intoarce la coada.

- Poftim?! exclama Max. Ce fel de rasplata?

- Mai tarziu, Max, spuse Nicole.

Se chinuia sa inteleaga o fraza pe care deja il rugase pe octopaianjen sa o repete. Ramase tacuta cateva secunde, apoi clatina din cap si se intoarse spre doctorul Blue.

- Imi pare rau, dar tot nu inteleg ultima fraza.

Cei doi octopaianjeni avura un schimb rapid de replici in dialectul lor normal, apoi inginerul de imagini se intoarse iar cu fata la Nicole.

- In regula, spuse ea in cele din urma, cred ca acum am inteles Max, cutia gri e un fel de manager de date progra­mabil, care stocheaza datele in celule vii si pregateste materi­alul adunat de la cuadroizi pentru a fi proiectat pe perete sau oriunde am vrea sa vedem imaginile, in conformitate cu pro­tocolul selectat

- Am o idee, o intrerupse Max. Toate astea ma depasesc Daca tu esti convinsa ca smecheria asta n-o sa-i faca rau in nici un fel lui Eponine, dati-i inainte.

Doctorul Blue intelese ce spusese Max. La un semn al lui Nicole, el si ceilalti octopaianjeni se dusera in fata casei fami­liei Puckett si scoasera dintr-o masina parcata acolo ceva ce arata ca un sertar acoperit.

- In acest container, ii spuse lui Nicole doctorul Blue, se afla douazeci sau treizeci dintre cei mai mici membri ai speciei noastre, apartinand unui tip morfologic al carui rol principal este sa comunice direct cu cuadroizii si cu celelalte creaturi micute care fac ca acest sistem sa functioneze. De fapt, morfii vor dirija procedura.

- Fir-as al naibii! spuse Max cand sertarul se deschise si octopaianjenii mititei, de numai cativa centimetri inaltime, se repezira in mijlocul camerei. Pe astia i-am vazut impreuna cu Eponine in labirintul albastru de pe cealalta parte a Marii Cilindrice.

- Morfii pitici, explica doctorul Blue, primesc indrumari de la noi si apoi organizeaza intregul proces. Ei sunt cei care, de fapt, programeaza cutia gri Acum, tot ce ne trebuie ca sa incepem sunt cateva precizari cu privire la ce fel de imagini doriti si unde vreti sa le vedeti.

Marea imagine colorata de pe peretele camerei de zi a familiei Puckett arata un fat de sex masculin, frumos, perfect format, care umplea aproape tot uterul mamei sale. Max si Eponine sarbatoreau de o ora, de cand putura sa distinga in mod clar ca pruncul nenascut e intr-adevar baiat. In timp, Nicole invatase cum sa precizeze mai bine ce vrea sa vada, iar calitatea imaginilor se imbunatatise considerabil. Actuala imagine de pe perete, dubla fata de marimea naturala, era de-o claritate uluitoare.

- Pot sa-l mai vad o data cum da din picioare? intreba Eponine.

Inginerul de imagini ii spuse ceva morfului conducator si in mai putin de un nilet aparu o imagine a micutului Puckett dand din picioare in burta mamei sale.

- Uite ce picioare puternice are! exclama Max.

Acum era mai relaxat. Dupa ce-si revenise din socul provocat de imaginile initiale, Max incepuse sa fie ingrijorat de toate "instalatiile" care-l inconjurau pe fiul sau in uter. Nicole il linistise pe tatal novice identificand cordonul ombilical si placenta si asigurandu-l ca totul e normal.

- Sa-nteleg ca fiul meu n-o sa se nasca foarte curand? intreba Eponine dupa ce mai vazura filmul o data.

- Nu, raspunse Nicole. Cred ca mai ai cinci sau sase saptamani. Deseori, primul copil se naste putin mai tarziu. S-ar putea sa mai ai niste contractii din alea intermitente, dar sa nu-ti faci griji din pricina lor.

Nicole ii multumi din inima doctorului Blue, la fel si Max si Eponine. Apoi octopaianjenii isi adunara componen­tele laboratorului portabil, atat cele biologice, cat si cele nonbiologice. Dupa plecarea octopaianjenilor, Nicole traver­sa camera si o lua pe Eponine de mana.

Es-tu heureuse? isi intreba ea prietena.

Absolument, raspunse Eponine. Si usurata. Credeam ca e ceva in neregula.

- Nu, spuse Nicole. A fost doar o alarma falsa.

Max veni si-si imbratisa sotia. Era tot un zambet. Nicole se retrase usor si urmari scena tandra dintre prietenii ei. Doi soti nu se iubesc niciodata mai mult ca inainte de nasterea primului lor copil, reflecta ea, dand sa plece.

- Stai putin, spuse Max. Nu vrei sa stii ce nume o sa-i punem?

- Fireste ca vreau.

- Marius Clyde Puckett, spuse Max cu mandrie. Eponine explica:

- Marius pentru ca asa-l chema pe iubitul visat de pribeaga Eponine din Les Miserables - am tanjit dupa un Marius in noptile lungi si insingurate de la orfelinat. Si Clyde dupa fratele lui Max din Arkansas.

- E un nume grozav, spuse Nicole, zambind in sinea ei. Un nume grozav, repeta ea si se intoarse sa plece.

Richard se intoarse acasa in acea dupa-amiaza entuzias­mat la culme.

- Tocmai am petrecut doua ore absolut fascinante in sala de conferinte, impreuna cu Archie si ceilalti octopaian­jeni, ii spuse el lui Nicole cu un glas extrem de zgomotos. Mi-au aratat intreaga aparatura pe care au folosit-o cand au "consultat-o" azi pe Eponine. Uimitor! Ce genii incredibile! Nu, vrajitori e un termen mai potrivit - am spus-o de la inceput, afurisitii de octopaianjeni sunt niste vrajitori ai biolo­giei! Imagineaza-ti Au niste creaturi vii care joaca rolul de aparat de fotografiat sau camera de luat vederi, un set de insecte microscopice care citesc imaginile si stocheaza cu grija fiecare fotografie in parte, plus o replica deformata a lor insisi, obtinuta pe cale genetica, ce controleaza procesul, si o mana de elemente electronice care realizeaza, acolo unde e necesar, sarcinile obisnuite de administrare a datelor Cate mii de ani le-a luat ca sa obtina toate astea? Si cine a fost cel care le-a conceput? Iti sta mintea-n loc, pur si simplu! Nicole ii zambi sotului ei.

- L-ai vazut pe Marius? Ce parere ai?

- Am vazut toate fotografiile din dupa-amiaza asta, continua Richard sa strige. Stii cum comunica morfii pitici cu cuadroizii de imagini? Folosesc o gama speciala de lungimi de unde, din capatul zonei ultraviolete a spectrului. Chiar asa. Archie mi-a spus ca, de fapt, insectele acelea mici si octopaianjenii pitici au un limbaj comun. Si asta nu e tot. Unii morfi cunosc limbile a opt microspecii diferite. Chiar si Archie poate sa comunice cu alte patruzeci de specii, dintre care cincisprezece folosesc culorile de baza ale octopaianje­nilor, iar restul, limbaje care folosesc semne, substante chimi­ce si alte componente ale spectrului electromagnetic.

O clipa, Richard ramase nemiscat in mijlocul camerei.

- E incredibil, Nicole, pur si simplu incredibil!

Era pe cale sa se lanseze intr-un alt monolog cand Nicole il intreba cum comunicau intre ei octozii obisnuiti si morfii pitici.

- N-am vazut azi pe capetele morfilor nici o succesiune de culori.

- Toata conversatia lor se poarta in ultraviolete, spuse Richard, incepand din nou sa se plimbe prin camera cu pasi mari.

Brusc, se intoarse spre Nicole, cu degetul atintit spre mijlocul fruntii.

- Nicole, spuse el, chestia aia, lentila din mijlocul fan­tei sau canelurii lor verticale este un adevarat telescop, capa­bil sa primeasca informatii pe orice lungime de unda E uluitor! Au organizat, cumva, toate aceste forme de viata intr-un impresionant sistem simbiotic de o complexitate ce depaseste cu mult tot ce ne-am putea noi imagina vreodata

Richard se aseza pe divan, langa Nicole.

- Uite, inca mai am pielea ca de gaina, spuse el aratan­du-i bratele. Creaturile alea ma infioara. Doamne, bine ca nu sunt ostile.

Nicole isi privi sotul cu mirare.

- De ce spui asta?

- Ar putea sa adune o armata de miliarde de soldati, poate chiar de o mie de ori mai mult. Pun pariu ca vorbesc chiar si cu plantele! Ai vazut ce repede au rezolvat povestea din padure Imagineaza-ti cum ar fi daca inamicul tau ar detine controlul asupra tuturor bacteriilor, chiar si asupra virusilor, si le-ar face sa le indeplineasca poruncile Ce idee inspaimantatoare!

Nicole rase.

- Nu crezi ca te lasi dus de val? Doar pentru ca au creat pe cale genetica niste aparate de fotografiat vii nu inseam­na ca

- Stiu, o intrerupse Richard sarind de pe divan. Dar nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la extensia logica a ceea ce am vazut azi aici Nicole, Archie a recunoscut in fata mea ca singurul rol al morfilor pitici este sa se ocupe de lumea fiintelor mici. Piticii pot vedea fiinte a caror marime nu depaseste un micron, adica o miime de milimetru Acum extinde ideea asta. Imagineaza-ti o specie ai carei morfi dez­volta patru sau cinci relatii similare celei dintre octozii nor­mali si cei pitici. La urma urmelor, s-ar putea ca relatia, comunicarea cu bacteriile sa nu fie imposibila.

In acest punct, Nicole interveni:

- Richard, n-ai nimic de spus despre faptul ca Max si Eponine urmeaza sa aiba un fiu? Si ca baiatul pare perfect sanatos?

Richard ramase tacut cateva clipe.

- E minunat! spuse el oarecum rusinat. Cred ca ar trebui sa ma duc alaturi si sa-i felicit.

- Poti astepta pana dupa cina, spuse Nicole, uitandu-se la unul din ceasurile speciale facute de Richard, ceas care masura timpul pamantesc intr-un cadru de referinta octopaienjenesc. Patrick, Ellie, Nikki si Benjy sunt de juma­tate de ora la Max si Eponine, continua Nicole, chiar de cand doctorul Blue a trecut pe acolo cu niste fotografii pe perga­ment ale micutului Marius in uter. Cred ca se vor intoarce acasa in aproximativ un feng, cum ai spune tu, preciza ea zambind.

3

Nicole se spala pe dinti, apoi se privi in oglinda. Galileo avea dreptate, isi spuse ea. Sunt o baba.

Incepu sa-si frece fata cu degetele, masand metodic ridurile care pareau sa fie pretutindeni. Il auzi pe Benjy jucan­du-se afara cu copiii si pe Nai si Patrick chemandu-i la scoala. N-am fost mereu batrana. A fost o vreme cand mergeam si eu la scoala.

Nicole inchise ochii, incercand sa-si aminteasca propria imaginea de pe vremea cand era copil. Insa prea multe ima­gini din anii care trecusera de atunci ii incetosau si distor­sionau amintirea.

In cele din urma deschise ochii si se uita lung la imagi­nea ei din oglinda. In minte, sterse pungile de sub ochi si toate zbarciturile de pe fata. Schimba culoarea parului si a sprancenelor din cenusiu in negru intens. In sfarsit, reusi sa se vada ca la douazeci si unu de ani, o femeie frumoasa. Pret de o clipa, i se facu tare dor de anii tineretii. Caci eram tineri si convinsi ca nu vom muri niciodata.

Richard baga capul pe usa.

- Ellie si cu mine ne apucam de lucru cu Hercule, in birou, anunta el. Vii si tu?

- In cateva minute, raspunse Nicole.

In timp ce-si aranja parul, Nicole reflecta asupra tiparelor zilnice ale clanului oamenilor din Orasul de Smarald. De re­gula, se adunau toti la micul dejun in sufrageria familiei Wakefield. Scoala se termina inainte de pranz. Apoi toata lumea, cu exceptia lui Richard, isi facea somnul de dupa-amiaza, acomodandu-se la ziua mai lunga cu opt ore. In majoritatea dupa-amiezelor, Nicole, Ellie si Richard erau cu octopaianjenii, invatand mai multe despre gazdele lor sau impartasind experiente de pe planeta Pamant. Ceilalti patru adulti isi petreceau aproape tot timpul cu Benjy si copiii in enclava de la capatul fundaturii.

Si unde ne vor duce toate astea? se intreba dintr-o data Nicole. Cati ani vom mai fi oaspetii octopaianjenilor? Si ce se va intampla daca, si cand, Rama va ajunge la destinatia ei?

Nicole nu avea raspunsuri la nici una din aceste intrebari. Chiar si Richard parea ca a incetat sa-si mai faca griji cu privire la ceea ce se petrecea in afara Orasului de Smarald. Era absorbit complet de octopaianjeni si proiectul transla­torului. In ultima vreme ii cerea lui Archie doar din doua in doua luni informatii despre navigatia prin cosmos. De fiecare data, Richard ii informa pe ceilalti, fara comentarii, ca Rama se indreapta tot in directia generala a stelei Tau Ceti.

La fel ca micul Marius, se gandi Nicole, suntem multu­miti aici, in uterul nostru. Atata timp cat nu suntem obligati sa luam act de lumea din afara, nu punem intrebari coplesitoare.

Nicole iesi din baie si porni pe hol, inspre birou. Richard sedea pe podea, intre Hercule si Ellie.

- Sa gasesti succesiunea de culori si sa stochezi frecventa in procesor e usor, spunea el. Partea cea mai grea a traducerii este sa transformi in mod automat acea succesiune intr-o propozitie recognoscibila.

Richard se intoarse cu fata la Hercule si vorbi foarte rar:

- Pentru ca limba voastra este atat de matematica, fiecare culoare avand un numar acceptabil de angstromi definit a priori, senzorul nu trebuie decat sa identifice fluxul de culori si latimile benzilor. Atunci intregul continut de informatii a fost captat. Datorita preciziei regulilor, nici macar nu e greu sa codifici un algoritm de protectie simplu impotriva greselilor, care sa fie folosit in conversatiile cu tineri sau cu vorbitori neatenti, in caz ca o singura culoare se abate la stanga sau la dreapta in spectru. Totusi, sa transpui in limba noastra spusele unui octopaianjen e un proces mult mai complex. Dictionarul pentru traducere e cat se poate de sim­plu. Fiecare cuvant si clarificatorii corespunzatori pot fi iden­tificati imediat. Dar e aproape imposibil de facut urmatorul pas, anume transpunerea in fraza, fara interventia unui om.

- Asta pentru ca limba octopaianjenilor difera funda­mental de a noastra, comenta Ellie. Totul este precizat si cuantificat, pentru a reduce posibilitatea interpretarii gresite. In limba lor nu exista subtilitate si nici nuante. Pronumele "noi", "voi" si "ei-ele" sunt intotdeauna marcate cu clarifica­tori numerici, ba chiar siruri de calificatori, cand exista incer­titudini. Un octopaianjen nu spune niciodata "cativa vodeni" sau "mai multi mileti" - intotdeauna foloseste o cifra sau un interval numeric pentru a preciza mai bine lungimea perioa­dei de timp.

- Din punctul nostru de vedere, spuse Hercule in culori, limba oamenilor are doua aspecte extrem de dificile. Unul este absenta formularilor exacte, fapt care conduce la folosirea unui vocabular vast Si acum mi-e greu sa-l inteleg pe Max din cauza ca, deseori, ceea ce spune el nu e totuna cu ceea ce vrea sa spuna.

Nicole i se adresa lui Richard:

- Nu stiu cum face asta computerul tau, insa traducerea trebuie sa reflecte cumva toate informatiile cantitative continute in spusele unui octopaianjen. Aproape fiecare verb sau adjectiv folosit de ei are atasat un clarificator numeric. Uite, de exemplu, cum a tradus Ellie "extrem de dificil" si "vocabular vast". Adjectivul "dificil", spus de Hercule in limba lui, avea drept clarificator numarul cinci, iar "vocabu­lar mare" avea numarul sase drept clarificator pentru "mare". Toti clarificatorii pentru modul comparativ au in vedere intensitatea adjectivului. Cum sistemul lor numeric de baza este octal, intervalul de variatie al comparativelor este intre unu si sapte. Daca Hercule ar fi folosit cifra sapte pentru a clarifica adjectivul "dificil", Ellie ar fi tradus expresia prin "imposibil de dificil". Daca el ar fi folosit cifra doi drept clarificator in aceeasi fraza, ea ar fi spus "putin dificil".

- Greselile privind intensitatea adjectivelor, desi impor­tante, duc rareori la interpretari gresite, spuse Richard, jucan­du-se absent cu un procesor mic. Greseala de interpretare corecta a clarificatorilor verbelor e cu totul alta problema asa cum am invatat de curand din testele mele preliminare. Sa luam simplul verb octopaienjenesc "a merge", care inseamna, dupa cum stiti, a se deplasa neajutat, fara un mijloc de trans­port. Secventa maro-purpuriu - galben lamaie, ambele benzi de culoare avand aceeasi latime, acopera mai multe zeci de verbe in engleza, de la "a merge" pana la "a se plimba", "a topai", "a alerga", ba chiar "a sprinta".

- Acelasi aspect voiam sa-l scot si eu in evidenta, spuse Ellie. Nu exista traducere fara interpretarea completa a clari­ficatorilor Pentru acest verb anume, octozii folosesc un dublu clarificator care sa raspunda intrebarii "cat de repede". Intr-un sens, exista saizeci si trei de viteze diferite cu care ei pot sa "mearga" Ca sa complice problema si mai mult, pot folosi si un clarificator de traseu, asa ca formularea "sa mergem" poate avea multe, multe traduceri posibile.

Richard se stramba si clatina din cap.

- Ce s-a intamplat, tata? intreba Ellie.

- Sunt dezamagit, raspunse Richard. Sperasem sa am terminata la ora asta o versiune simplificata a translatorului. Am presupus ca esenta celor spuse poate fi determinata prin urmarirea tuturor clarificatorilor. Includerea tuturor benzilor inguste de culoare va cere o capacitate marita de memorare si va incetini semnificativ traducerea. S-ar putea chiar sa am probleme la proiectarea unui translator care sa lucreze in timp real.

- Si ce? intreba Hercule. De ce te preocupa atat de tare acest translator? Ellie si Nicole deja inteleg foarte bine limba noastra.

- Nu chiar, spuse Nicole. Ellie e singura dintre noi care chiar va intelege culorile fara nici o dificultate. Eu inca mai invat zilnic.

- Desi initial am inceput acest proiect atat ca o provo­care, cat si ca un mijloc de a ma obliga sa ma familiarizez cu limba voastra, ii raspunse Richard lui Hercule, discutam cu Nicole, saptamana trecuta, despre cat de important a devenit translatorul. Nicole spune, si sunt de acord cu ea, ca grupul sau clanul nostru din Orasul de Smarald se imparte in doua. Ellie, Nicole si cu mine ne facem viata mai interesanta inter­actionand tot mai mult cu specia voastra. Ceilalti, inclusiv copiii, raman in esenta izolati. Pana la urma, daca nu vor avea un mod de comunicare cu voi, vor deveni nemultumiti si/sau nefericiti. Un translator automat bun este cheia care le va deschide viata aici.

Harta era incretita si rupta in cateva locuri. Patrick o ajuta pe Nai s-o deruleze incet si s-o prinda pe peretele sufrageriei ei, care avea rol si de sala de clasa pentru copii.

- Nikki, mai tii minte ce este asta? intreba Nai.

- Desigur, doamna Watanabe, raspunse fetita. Este harta Pamantului nostru.

- Benjy, poti sa ne arati unde s-au nascut parintii si bunicii tai?

- Iarasi! Nu se poate, bombani Galileo suficient de tare, adresandu-i-se lui Kepler. Niciodata nu nimereste. E prea tampit.

- Galileo Watanabe! Du-te in camera ta si stai pe pat cincisprezece minute.

- Nu face nimic, Nai, spuse Benjy indreptandu-se spre harta. M-am obisnuit.

Galileo, in varsta de aproape sapte ani dupa numara­toarea oamenilor, se opri la usa sa vada daca i se va anula pedeapsa.

- Ce mai astepti? il certa maica-sa. Ti-am spus sa te duci in camera ta.

Benjy statu linistit in fata hartii in jur de douazeci de secunde. In cele din urma spuse:

- Ma-ma mea s-a nascut aici, in Franta.

Se dadu putin in spate si localiza Statele Unite, de cealalta parte a Oceanului Atlantic.

- Ta-tal meu s-a nascut aici in Boston, in A-me-ri-ca. Benjy dadu sa se aseze.

- Dar bunicii tai? il indemna Nai. Ei unde s-au nascut?

- Ma-ma ma-mei, bu-ni-ca mea, s-a nascut in Africa spuse Benjy rar; se uita lung la harta cateva secunde. Dar nu tin min-te unde e asta.

- Stiu eu, doamna Watanabe, spuse imediat micuta Nikki. Pot sa-i arat lui Benjy?

Benjy se intoarse si se uita la fetita frumusica, cu par negru ca smoala. Zambi.

- Poti sa-mi spui, Nik-ki.

Fata se ridica de pe scaun, traversa camera si puse dege­tul pe zona vestica a Africii.

- Mama lui Nonni s-a nascut aici, in tara asta verde, spuse ea cu mandrie. Se numeste Coasta de Fildes.

- Foarte bine, Nikki, spuse Nai.

- Imi pare rau, Nai, zise Benjy. Am lu-crat atat de mult la frac-tii, incat n-am avut timp de   ge-o-gra-fie.

Se uita lung dupa nepoata sa, care se intorcea la locul ei. Cand o privi din nou spre Nai, avea obrajii uzi de lacrimi.

- Nai, spuse el, azi n-am chef de scoa-la Cred ca am sa ma duc acasa.

- Bine, Benjy, raspunse Nai cu blandete.

Benjy porni catre usa. Patrick dadu sa-l urmeze, dar Nai ii facu semn sa stea pe loc.

Timp de aproape un minut, in clasa domni o liniste stan­jenitoare.

- Acum e randul meu? intreba in cele din urma Kepler. Nai dadu din cap si baiatul se duse la harta.

- Mama mea s-a nascut in Thailanda, in orasul Lampun. Tot acolo s-a nascut si tatal ei. Bunica din partea mamei s-a nascut tot in Thailanda, dar in alt oras, numit Chiang Saen. Iata-l aici, langa granita cu China.

Kepler facu un pas la est si arata Japonia.

- Tatal meu, Kenji Watanabe, si ambii lui parinti s-au nascut in orasul japonez Kyoto.

Baiatul se indeparta putin de harta. Parea ca-l framanta ceva.

- Ce este, Kepler? intreba Nai.

Dupa o tacere chinuitoare, baietelul spuse:

- Mama, tata a fost un om rau?

- Poftim? intreba Nai, uluita; se apleca spre fiul ei si-l privi in ochi. Tatal tau a fost o fiinta minunata Era inteligent, sensibil, iubitor, vesel - un adevarat print. El

Nai se opri. Emotiile stateau gata sa erupa, s-o copleseasca. Se uita o clipa in tavan, apoi isi recapata stapanirea de sine.

- Kepler, de ce pui asemenea intrebari? Iti adorai tatal. Cum poti sa

- Unchiul Max ne-a spus ca domnul Nakamura a venit din Japonia. Noi stim ca el e un om rau. Galileo spune ca, intrucat tata venea din acelasi loc

- Galileo! bubui glasul lui Nai, speriindu-i pe copii. Vino imediat aici!

Baiatul intra in fuga si-si privi mama nedumerit.

- Ce i-ai spus fratelui tau despre tatal vostru?

- La ce te referi? spuse Galileo, incercand sa faca pe nevinovatul.

- Mi-ai spus ca se poate ca tata sa fi fost un om rau, deoarece venea din Japonia, la fel ca domnul Nakamura

- Pai, nu-l mai tin minte prea bine pe tata. N-am spus decat ca s-ar putea

Nai trebui sa faca apel la intreaga ei stapanire de sine pentru a nu-i trage o palma lui Galileo. Il apuca pe baiat de umeri.

- Tinere, daca te mai aud o data spunand o vorba impotriva tatalui tau

Nai nu-si putu termina fraza. Nu stia cu ce sa-l ameninte, ce sa spuna in continuare. Se simti dintr-o data coplesita de intreaga ei viata.

- Va rog sa stati jos si sa ma ascultati cu mare atentie, le spuse in cele din urma fiilor sai gemeni. Harta asta de pe perete arata toate tarile de pe planeta Pamant. In fiecare nati­une exista tot felul de oameni, unii buni, altii rai, cei mai multi un amestec complex de bunatate si rautate. Nici o tara nu are numai oameni buni sau numai oameni rai. Tatal vostru a crescut in Japonia. La fel si domnul Nakamura. Sunt de acord cu unchiul Max ca domnul Nakamura este un om foarte rau. Dar rautatea lui nu are nici o legatura cu faptul ca e japonez. Tatal vostru, Kenji Watanabe, care era tot japonez, a fost cel mai bun om din cati au trait vreodata. Imi pare rau ca nu-l mai tineti minte si ca n-ati stiut cum era el in realitate

Nai facu o scurta pauza.

- Nu-l voi uita niciodata pe tatal vostru, spuse ea cu glas mai moale, aproape pentru sine. Si-acum il vad intorcandu-se in casa noastra din Noul Eden, dupa-amiaza tarziu. Voi amandoi strigati "Buna, tati!" cand intra pe usa. El ma saruta, va ridica in brate si va ducea la leaganul din curte. Intotdeau­na, indiferent cat de obositoare ii fusese ziua, era rabdator si iubitor

Glasul i se stinse. Lacrimile ii inundara obrajii si simti ca incepe sa tremure. Se intoarse cu spatele.

- Ora s-a terminat, sunteti liberi, spuse ea.

Patrick statea langa Nai si se uitau amandoi la gemeni, care se jucau impreuna cu Nikki cu o minge mare, albastra, in fundatura.

- Scuza-ma, Patrick, spuse Nai. Nu m-am asteptat sa devin

- N-ai de ce sa te scuzi, o intrerupse Patrick.

- Ba da, am, spuse Nai. Cu ani in urma mi-am promis sa nu ma las coplesita de astfel de sentimente in fata lui Kepler si Galileo. Ei n-au cum sa inteleaga.

- Au uitat deja, spuse Patrick dupa un moment de tacere. Uita-te la ei. Sunt total captivati de joc.

In acel moment, gemenii se certau. Ca de obicei intr-un joc fara reguli stricte, Galileo incerca sa obtina un avantaj. Nikki statea langa baieti, atenta la fiecare vorba.

- Baieti, baieti! striga Nai. Incetati Daca nu va puteti juca fara sa va certati, va trebui sa intrati in casa.

Cateva secunde mai tarziu, mingea albastra topaia pe strada catre piata si cei trei copii alergau veseli dupa ea.

- Vrei ceva de baut? il intreba Nai pe Patrick.

- Da, as vrea mai ai suc din acela de pepene verde pe care l-a adus Hercule saptamana trecuta? A fost foarte gustos.

- Da, raspunse Nai, aplecandu-se catre dulapiorul in care pastrau racoritoarele. Apropo, unde e Hercule? Nu l-am vazut de cateva zile.

Patrick rase.

- Unchiul Richard l-a recrutat sa lucreze cu norma intreaga la translator. Chiar si Ellie si Archie sunt acolo, cu ei, in fiecare dupa-amiaza.

Ii multumi lui Nai pentru paharul cu suc. Nai lua o gura din bautura ei si se intoarse in sufragerie.

- Stiu ca ai vrut sa-l linistesti pe Benjy azi dimineata, spuse ea. Te-am oprit doar pentru ca-l cunosc foarte bine pe fratele tau Este foarte mandru. Nu vrea mila nimanui.

- Am inteles, spuse Patrick.

- Azi dimineata, Benjy si-a dat seama, oarecum, ca pana si micuta Nikki - pe care el inca o mai vede ca pe un bebelus - il va intrece rapid la scoala. Descoperirea l-a socat si i-a reamintit propriile sale limite.

Nai statea in fata hartii Pamantului, ramasa pe perete.

- Banuiesc ca nimic de pe harta asta nu reprezinta ceva semnificativ pentru tine, spuse ea.

- Asta cam asa-i, raspunse Patrick. Am vazut multe fotografii si filme, desigur, si cand eram cam de varsta geme­nilor tata imi povestea despre Boston, despre culoarea frun­zelor din New England toamna si despre excursia pe care a facut-o in Irlanda cu tatal lui Dar amintirile mele sunt despre alte lucruri Adapostul din New York mi-e foarte viu in minte. La fel si uimitorul an pe care l-am petrecut la Baza de Tranzit. Si Vulturul! Ce creatura! Il tin minte mai bine decat pe tata.

- Asadar, te consideri pamantean? intreba Nai.

- E o intrebare interesanta, raspunse Patrick terminan­du-si bautura. Stii, de fapt nu m-am gandit niciodata la asta Cu siguranta ma consider om. Dar pamantean? Cred ca nu.

Nai atinse harta cu degetul.

- Daca ar fi fost mai mare, Lampun, orasul meu natal, ar fi aparut aici, chiar la sud de Chiang Mai. Uneori mi se pare imposibil sa fi locuit acolo cand eram copil.

Degetele lui Nai urmarira conturul Thailandei.

- Aseara, in timp ce le faceam baie baietilor, Galileo mi-a turnat o cana cu apa in cap si, dintr-o data, mi-am amintit foarte intens cele trei zile pe care le-am petrecut la Chiang Mai cu verisoarele mele, cand aveam paisprezece ani Era in aprilie, in timpul Festivalului Songkran si toata lumea din oras sarbatorea Anul Nou thailandez. Erau parade si discursuri - obisnuitele chestii despre felul cum, dupa vizita primei Rama, toti regii Chakki au pregatit poporul thai­landez pentru rolul sau important in lume - insa ceea ce-mi amintesc cel mai clar este ca mergeam noaptea prin oras, in partea din spate a unei furgonete electrice, impreuna cu verisoara mea Oni si cu prietenele ei. Peste tot pe unde mergeam, aruncam galeti cu apa peste oameni - si eram udate la randul nostru. O tineam tot intr-un ras.

- De ce arunca toata lumea apa? intreba Patrick.

- Acum am uitat, spuse Nai, ridicand din umeri. Avea nu stiu ce legatura cu sarbatoarea Dar experienta in sine, rasul si cum era sa am hainele leoarca si, dintr-o data, sa ma izbeasca o alta cascada de apa - toate astea mi le amintesc in amanunt.

Se lasa din nou tacerea. Nai desprinse harta de pe perete.

- Imi inchipui ca nici Kepler si nici Galileo nu se vor considera pamanteni, ingana ea in timp ce rula harta cu mare atentie. Ba poate ca studierea istoriei si geografiei Pamantului e o pierdere de timp.

- Nu cred, spuse Patrick. Ce altceva sa studieze copii? Si, in plus, avem nevoie cu totii sa intelegem de unde venim.

Trei fete de copii aparura in usa sufrageriei.

- E ora mesei? intreba Galileo.

- Aproape, raspunse Nai. Mergeti mai intai sa va spalati. Pe rand, adauga ea in timp ce copiii pornira tropaind pe hol.

Nai se intoarse brusc si-l surprinse pe Patrick privind-o intr-un fel neobisnuit. Zambi.

- Mi-a facut mare placere tovarasia ta in dimineata asta, spuse ea. M-ai ajutat sa ma descurc mai usor.

Intinse bratele si lua mainile lui Patrick in mainile ei.

- In aceste ultime doua luni mi-ai fost de mare ajutor in privinta lui Benjy si a copiilor, spuse ea cu ochii atintiti in ai lui. Si ar fi o prostie sa neg ca m-am simtit ceva mai putin sin­gura de cand ai inceput sa-ti petreci timpul cu noi.

Patrick facu stangaci un pas catre Nai, dar mainile ei il tinura pe loc.

- Inca nu, spuse ea cu blandete. E inca prea devreme.

4

La nici un minut dupa ce marii ciorchini de licurici de pe cupola Orasului de Smarald anuntara inceputul unei noi zile, Nikki se infiinta in dormitorul bunicilor ei.

- E lumina, Nonni, spuse ea. Acusi vin dupa noi. Nicole se intoarse pe o parte si-si imbratisa nepoata.

- Mai avem inca doua ore, Nikki, ii spuse fetitei emotionate. Boobah inca mai doarme Intoarce-te in camera ta si joaca-te cu jucariile pana facem noi un dus.

Cand fetita dezamagita pleca in sfarsit, Richard se ridica in sezut si se freca la ochi.

- Toata saptamana, Nikki n-a vorbit decat despre ziua asta, ii spuse Nicole. Sta toata ziua in camera lui Benjy si se uita la tablou. Ea si gemenii chiar au botezat toate acele ani­male bizare.

Intinse distrata mana dupa peria de par de langa pat.

- Oare de ce copiii mici inteleg atat de greu conceptul de timp? Cu toate ca Ellie i-a facut un calendar, pe care a taiat zilele una cate una, Nikki tot m-a intrebat in fiecare dimineata daca "azi e ziua cea mare".

- Din cauza ca-i emotionata, spuse Richard, ridicandu-se din pat. Sper sa nu fim cu totii dezamagiti.

- Cum sa fim? replica Nicole. Doctorul Blue spune ca vom vedea imagini si mai uimitoare decat cele pe care le-am vazut noi cand am intrat prima data in Orasul de Smarald.

- Cred ca intreaga menajerie va fi pe strazi. Apropo, ai inteles ce sarbatoresc octopaianjenii?

- Un fel de Cred ca sarbatoarea cea mai apropiata ca semnificatie, din cate stiu, ar fi Ziua Recunostintei la ameri­cani. Octopaianjenii o numesc "Ziua Belsugului". O zi in care sarbatoresc calitatea vietii lor Cel putin asa mi-a spus doc­torul Blue.

Richard porni catre dus, dar se intoarse si baga capul pe usa.

- Ce crezi: oare faptul ca ne-au invitat si pe noi are vreo legatura cu ce le-ai povestit despre discutia pe care a avut-o familia noastra la micul dejun, acum doua saptamani?

- Te referi la ziua in care Patrick si Max au spus ca le-ar placea sa se intoarca in Noul Eden?

- Exact, raspunse Richard.

- Da, cred ca are. Cred ca octopaianjenii avusesera convingerea ca suntem intru totul multumiti aici. Invitatia de a participa la sarbatoarea lor face parte din incercarea de a ne integra mai mult in societatea lor.

- As vrea sa fi terminat toti afurisitii aia de translatori, spuse Richard. Acum n-am decat doi si nici pe aia nu i-am verificat complet. Sa i-l dau lui Max pe cel de-al doilea?

- Ar fi o idee buna, spuse Nicole, inghesuindu-se in usa langa sotul ei.

- Ce faci?

- Vin si eu sa fac dus cu tine, raspunse Nicole razand. Fireste, asta doar daca nu cumva te consideri prea batran ca sa ai tovarasie sub dus.

Jamie veni din casa alaturata sa le spuna ca masina e pregatita. Era cel mai tanar dintre cei trei octopaianjeni vecini cu ei (Hercule locuia singur in cealalta parte a pietei) si oamenii nu-l intalnisera prea des. "Tutorii" lui Jamie, Archie si doctorul Blue, le explicasera ca Jamie e foarte ocupat cu studiul si ca se apropie de un eveniment major din viata lui.

Desi, la prima vedere, Jamie semana aproape perfect cu cei trei octopaianjeni adulti pe care clanul ii vedea in mod regu­lat, el era putin mai mic decat octozii adulti iar dungile aurii de pe tentacule erau ceva mai stralucitoare.

Initial, oamenii avusesera o dilema in privinta hainelor pe care sa le poarte la sarbatoarea octopaianjenilor, dar isi dadusera seama repede ca tinuta lor n-are nici o importanta. Nici una din speciile extraterestre ce locuiau in Orasul de Smarald nu-si acoperea trupul, fapt pe care octopaianjenii il comentasera adesea. Cand Richard sugerase o data, mai in gluma, mai in serios, ca si oamenii ar trebui sa renunte la imbracaminte cat timp se afla in Orasul de Smarald ("Cand esti la Roma", spusese el), grupul intelesese rapid cat de importanta era imbracamintea pentru confortul psihic al omului.

- N-as putea sta goala nici chiar printre voi, prietenii mei cei mai apropiati, fara sa-mi fie extrem de jena, spusese Eponine, rezumand sentimentele tuturor.

Grupul pestrit compus din unsprezece oameni si patru octopaianjeni porni catre piata. La coada grupului venea Eponine, mergand incet, cu o mana pe burta foarte mare. Toate femeile se gatisera putin - Nai purta rochia de matase thailandeza, viu colorata, cu flori albastre si verzi - dar bar­batii si copiii, cu exceptia lui Max (care-si pusese camasa hawaiana strident colorata pe care o pastra pentru ocazii spe­ciale) purtau ginsi si tricouri, tinuta lor de fiecare zi in Orasul de Smarald.

Macar aveau hainele curate. La inceput, gasirea unui mod de a-si spala rufele reprezentase o problema acuta pen­tru oameni. Totusi, dupa ce-i explicasera lui Archie incurca­tura in care se afla, nu trecusera decat cateva zile pana cand el le facuse cunostinta cu dromazii, fiinte de marimea insectelor, care le curatau automat hainele.

In piata, grupul urca in transportor. Chiar inainte de poar­ta care marca granita zonei lor, masina se opri ca sa urce doi octopaianjeni pe care nu-i mai vazusera pana atunci. Richard isi exersa translatorul in timpul conversatiei dintre doctorul Blue si noii veniti. Ellie se uita pe monitor peste umarul tatalui ei si facea comentarii despre acuratetea traducerii. In general, fidelitatea traducerii era destul de buna dar viteza, cel putin in ritmul normal al conversatiei octopaianjenilor, era prea mica. O propozitie se traducea in timpul in care erau "rostite" trei, ceea ce-l facea pe Richard sa reseteze cu regu­laritate sistemul. Bineinteles ca nu putu spicui mare lucru din conversatie, caci pierdea doua fraze din trei.

O data ajunsi de cealalta parte a portii, privelistea deveni fascinanta. Nikki, cu ochii larg deschisi, identifica impreuna cu Benjy si gemenii majoritatea animalelor din tabloul octopaianjenilor. Strazile largi erau extrem de aglomerate. Pe langa nenumaratele transportoare care se deplasau in ambele directii pe sine ca de tramvai, mai erau si pietoni de toate speciile si dimensiunile, creaturi care se deplasau cu vehicule pe roti semanand cu bicicletele si, ocazional, cate un grup mixt de fiinte cocotate pe un strutozaur.

Max, care de la sosire nu iesise nici macar o data din zona oamenilor, isi puncta observatiile cu "rahat", "dracia dracului" si alte cuvinte pe care Eponine ii ceruse sa le eli­mine din vocabular inainte de nasterea copilului. La prima oprire de dupa poarta, in masina lor se catara un mic grup de creaturi pe care nu le mai vazusera inainte, ceea ce-l nelinisti teribil pe Max, caci patru dintre noii veniti se indreptara ime­diat in directia lui Eponine pentru a examina "scaunul" spe­cial pe care octopaianjenii il instalasera datorita sarcinii ei avansate. Max statea protector langa ea, tinandu-se de una din barele verticale imprastiate de-a lungul celor zece metri ai masinii.

Doi dintre noii pasageri faceau parte din specia botezata de copii "crabi dungati", niste creaturi rosu cu galben cam de marimea lui Nikki, cu opt picioare, corp rotund acoperit cu o carapace tare si clesti care inspirau teama. Amandoi incepura imediat sa-si frece antenele de picioarele goale ale lui Eponine, pe sub rochie. Erau doar curiosi, dar combinatia dintre senzatia ciudata si aspectul neobisnuit al extra­terestrilor o facura pe Eponine sa se retraga speriata. Archie, care statea de cealalta parte a lui Eponine, intinse repede un tentacul si-i impinse cu blandete pe extraterestri. Atunci unul dintre crabii dungati se ridica pe cele patru picioare din spate, isi pocni clestii in fata lui Eponine si paru a spune ceva amenintator cu antenele care vibrau rapid. In clipa urmatoare, octopaianjenul Archie intinse doua tentacule, il ridica de la podea pe crabul ostil si il depuse in strada, afara.

Scena schimba dramatic starea de spirit a tuturor oame­nilor. In timp ce Archie le explica lui Max si Eponine ce se intamplase (Max era prea zguduit ca sa incerce sa foloseasca translatorul, asa ca Ellie traduse), gemenii Watanabe se inghesuira langa Nai, iar Nikki ii ceru bunicului ei s-o ia in brate.

- Specia asta nu e prea inteligenta, le spuse Archie pri­etenilor sai oameni, si ne-a fost greu sa-i eliminam pe cale genetica tendintele agresive. Creatura pe care am aruncat-o din autobuz a mai provocat neplaceri. Optimizatorul respon­sabil cu specia asta a marcat-o deja - poate ati observat - cu doua puncte mici, verzi, pe carapace Cu siguranta, aceasta ultima incalcare a regulilor va avea drept consecinta anihi­larea.

Cand Ellie termina de tradus, oamenii ii inspectara metodic pe ceilalti extraterestri din autobuz, cautand eventualele puncte verzi. Usurati ca toate celelalte creaturi nu con­stituie un pericol, adultii se relaxara oarecum.

- Ce-a spus "chestia" aia? il intreba Richard pe Archie in timp ce masina se apropia de alta statie.

- A fost o reactie standard de amenintare, spuse Archie, tipica animalelor cu inteligenta redusa. Modelul descris de antenele acestei creaturi transmiteau un mesaj grosolan, fara nici un continut de informatii reale.

Masina isi continua drumul pe bulevard timp de inca opt-zece nileti, oprindu-se de doua ori pentru a mai lua pasageri - sase octopaianjeni si vreo douazeci de alte creaturi din cinci specii diferite. Patru animale bleumarin, dintre cele cu emisfera superioara alcatuita dintr-o materie asemanatoare creierului uman, se asezara chiar in fata lui Richard, care inca o mai tinea in brate pe Nikki. Vietatile isi intinsera antenele noduroase spre picioarele lui Nikki; cele opt antene se imple­tira intre ele, ca pentru a "comunica". Cand fetita isi muta usor picioarele, antenele fura repede retrase in masa ciudata care forma corpul creaturilor extraterestre.

La aceasta vreme, mijlocul de transport era foarte aglo­merat. Un animal pe care oamenii nu-l mai vazusera si pe care Max l-a descris mai tarziu cu acuratete drept un carnat polonez cu nas lung si sase picioare scurte, se catara pe una din barele verticale si inhata cu cele doua labe din fata poseta lui Nai. Jamie interveni inainte ca poseta sau Nai sa aiba de suferit, dar dupa cateva clipe Galileo lovi puternic cu piciorul carnatul, care cazu de pe bara. Baiatul spuse ca i s-a parut ca vietatea se pregateste sa insface din nou poseta. Creatura se retrase in alta parte a autobuzului, cu singurul sau ochi tin­tuindu-l precaut pe Galileo.

- Ai face bine sa fii atent, spuse Max ranjind si ciufu­lind parul baiatului. Altfel octozii au sa-ti puna pe popou doua puncte verzi.

Bulevardul era strajuit de cladiri cu unul sau doua etaje, aproape toate zugravite cu modele geometrice in culori stralucitoare. La usi si pe acoperisuri atarnau ghirlande si jerbe alcatuite din flori si frunze viu colorate. Pe un zid lung (peretele din spate al spitalului principal, dupa cum ii spuse Hercule lui Nai), o uriasa pictura murala, de patru metri inaltime si douazeci de metri lungime, ii zugravea pe medicii octopaianjeni ingrijind bolnavii din propria specie, precum si multe alte creaturi care traiau in Orasul de Smarald.

Transportorul incetini putin si incepu sa coboare o rampa. Vehiculul traversa un pod lung de cateva sute de metri peste un rau sau un canal lat, pe care vazura barci, multi octopaianjeni voiosi si alte creaturi marine necunoscute. Archie le spuse ca intrau in inima Orasului de Smarald, unde aveau loc toate ceremoniile importante si unde traiau si lucrau "cei mai marcanti" optimizatori.

- Acolo, spuse el aratand o cladire octogonala inalta de aproximativ treizeci de metri, se afla biblioteca si centrul nostru de informatii.

Ca raspuns la intrebarea lui Richard, Archie spuse ca santul sau canalul cu apa incercuia complet "centrul adminis­trativ".

- Cu exceptia ocaziilor speciale, ca aceasta de azi si a chestiunilor oficiale aprobate de optimizatori, numai octopaianjenii au acces in aceasta zona, explica Archie.

Transportorul parca pe un platou mare de langa o struc­tura ovala care semana cu un stadion sau poate cu o sala de spectacole in aer liber. Dupa ce coborara din masina, Nai ii spuse lui Patrick ca-n ultima parte a calatoriei traise o senza­tie de claustrofobie mai mare ca oricand.

- Asa ceva n-am mai simtit decat in metroul din Kyoto la ora de varf, cand m-am dus sa cunosc familia lui Kenji.

- Cel putin in Japonia erai inconjurata de fiinte umane, spuse Patrick cutremurandu-se. Aici a fost atat de straniu M-am simtit de parca toate creaturile alea m-ar fi cercetat in amanunt. A trebuit sa inchid ochii ca sa nu innebunesc.

Oamenii coborara si pornira in grup spre stadion, incon­jurati de cei patru octopaianjeni prieteni si ceilalti doi octozi care urcasera in masina inainte ca aceasta sa iasa din zona oamenilor. Acesti sase octopaianjeni ii protejau pe Nicole si pe ceilalti oameni de hoardele de vietati care forfoteau in toate directiile. Eponine incepu sa ameteasca, atat din cauza amestecului de privelisti si mirosuri cat si din cauza mersului, asa ca Archie oprea procesiunea din cincizeci in cincizeci de metri. In cele din urma intrara pe o poarta si octopaianjenii ii condusera pe oameni spre sectorul destinat lor.

In sectorul rezervat oamenilor nu era decat un singur scaun. De fapt, Eponine avea singurul scaun de pe intregul stadion. Uitandu-se cu binoclul lui Richard spre partea supe­rioara a arenei, Max si Patrick vazura multe fiinte rezemate sau agatate de stalpii verticali solizi imprastiati de la un capat la altul al teraselor, dar nicaieri nu vazura vreun scaun.

Pe Benjy il fascinau traistele de panza alb-galbuie purtate de Archie si cativa dintre ceilalti octopaianjeni. Traistele, toate identice, erau cam de marimea unei genti de dama si atarnau la ceea ce s-ar fi putut numi nivelul soldului octopaianjenilor, prinse peste cap cu o curea simpla. Oamenii nu mai vazusera niciodata un octod purtand vreun accesoriu. Benjy observase traistele inca de la plecarea din piata si-l intrebase pe Archie ce-i cu ele, dar nu primise raspuns. La vremea aceea, Benjy presupusese ca Archie n-a inteles intre­barea; pana ajunsera la stadion si vazu alte traiste similare, o uitase si el.

Archie explica foarte vag scopul traistei, lucru care nu-i statea in fire. Nicole trebui sa-l roage sa repete inainte sa-i spuna lui Benjy despre ce e vorba.

- Archie spune ca e un echipament de care s-ar putea sa aiba nevoie ca sa ne protejeze in caz de urgenta.

- Ce fel de e-chi-pa-ment? intreba Benjy, dar Archie se indepartase deja cativa metri si discuta cu un octopaianjen dintr-un sector invecinat.

Oamenii erau separati de celelalte specii atat prin doua franghii metalice intinse la capetele stalpilor verticali de pe perimetrul enclavei lor, cat si prin protectorii (sau paznicii, cum ii numea Max) octopaianjeni care stationau in zona libera dintre diferitele specii. Alaturi de oameni, in dreapta, se afla un grup de cateva sute de extraterestri cu sase brate flexi­bile, aceleasi creaturi care construisera scara de sub cupola curcubeu. In stanga si mai jos de clanul oamenilor, de cealalta parte a unei mari zone libere, se aflau cam o mie de animale maro, scunde si indesate, asemanatoare cu iguanele, cu cozi lungi si conice si dinti iesiti in afara. Iguanele erau de marimea pisicilor domestice.

Intreg stadionul era impartit cu rigiditate pe specii, fapt ce sarea imediat in ochi. Nici o specie nu era amestecata cu alta. Ba mai mult, in afara de "paznici", in partea superioara nu se afla nici un octopaianjen. Toti cei cincisprezece mii de octozi (dupa estimarea lui Richard) prezenti ca spectatori stateau in randurile de jos.

- Exista mai multe motive pentru segregare, explica Archie si Ellie traduse. In primul rand, spusele Optimi­zatorului Sef vor fi difuzate in treizeci-patruzeci de limbi simultan. Daca va uitati cu atentie, veti vedea ca fiecare sec­tor in parte are un aparat - al vostru de aici, de exemplu, este ceea ce Richard numeste difuzor - care traduce in limba speciei respective. Toti octozii, inclusiv diversii morfi, inteleg limba noastra standard in culori. De asta stam toti in partea de jos, unde nu e nici un echipament special pentru tra­ducere Sa va arat despre ce vorbesc Uitati-va acolo (Archie intinse un tentacul), vedeti grupul acela de crabi dun­gati? Vedeti cele doua sarme lungi, verticale de pe masa aceea din fata sectorului lor? Cand Optimizatorul Sef incepe sa vorbeasca, sarmele acelea se vor activa si vor traduce in limba antenelor lor.

Mult mai jos de ei, peste ceea ce ar fi fost terenul de joc pe un stadion de pe Pamant, se afla o copertina uriasa cu dungi colorate, suspendata pe niste coloanele de sustinere fixate in partea de jos a arenei.

- Poti sa citesti ce scrie? il intreba Ellie pe tatal sau.

- Poftim? spuse Richard, inca uimit de amploarea spec­tacolului.

- Pe copertina e un mesaj, spuse Ellie aratand in jos. Citeste culorile.

- Ai dreptate.

Richard incepu sa citeasca rar:

- "Belsug inseamna hrana, apa, energie, informatii, echilibru si" care e ultimul cuvant?

- Eu l-as traduce prin "diversitate", spuse Ellie.

- Ce inseamna mesajul? intreba Eponine.

- Cred ca urmeaza sa aflam.

Cateva secunde mai tarziu, dupa ce Archie le spuse oamenilor ca alt motiv pentru segregarea speciilor era confir­marea statisticilor recensamantului efectuat de octopaianjeni, doua perechi de animale negre, uriase incepura sa ruleze copertina de pe teren pe doi pari lungi si grosi. Incepura din mijlocul arenei si se retrasera spre margini, infasurand coper­tina pe pari pentru a dezveli tot terenul.

In acelasi timp, un ciorchine suplimentar de licurici cobori de deasupra stadionului, astfel incat toate speciile putura sa vada cu claritate nu numai abundenta de fructe, legume si cereale, ci si cele doua grupuri alcatuite din diverse fiinte, care se aflau in sectoare distincte pe podeaua arenei, de o parte si de alta a centrului ei. Primul grup de extraterestri mergea in cerc larg pe o suprafata de pamant obisnuit. Extraterestrii erau legati intre ei cu un fel de franghie. Alaturi de ei se afla un bazin mare cu apa, in care inotau in cerc alte treizeci sau patruzeci de specii, de asemenea legate intre ele.

Chiar in centrul terenului era inaltata o platforma, pe care nu se aflau decat niste cutii negre, imprastiate pe suprafata ei; de pe platforma coborau niste rampe in directia celor doua suprafete adiacente. Sub privirile tuturor, patru octopaianjeni rupsera cercul din bazinul de inot si urcara rampa spre plat­forma. Alti patru octopaianjeni se deprinsera din grupul care mergea pe suprafata de pamant si se alaturara colegilor lor. Apoi unul dintre acesti opt octopaianjeni se urca pe o cutie din mijlocul platformei si incepu sa vorbeasca in culori.

- Ne-am adunat astazi

Vocea care se auzea din difuzor ii facu pe oameni sa tre­sara. Micuta Nikki incepu sa planga. La inceput le veni extrem de greu sa inteleaga ce auzeau, caci toate silabele erau accentuate exact la fel si sunetele, desi pronuntate cu grija, nu erau prea corecte, de parca le rostea cineva care nu auzise niciodata un om vorbind. Richard, naucit, abandona imediat incercarea de a-si folosi propriul translator si se apleca sa studieze aparatul din care veneau sunetele.

Ellie imprumuta binoclul lui Richard ca sa poata urmari mai bine culorile. Cu toate ca trebuia sa ghiceasca unele cuvinte, din cauza benzilor din afara spectrului vizibil pentru oameni, ii era mai usor sa citeasca frazele formulate in culori decat sa se concentreze asupra cuvintelor redate de echipa­mentul audio al octopaianjenilor.

Pana la urma, adultii isi acordara oarecum auzul la cadenta si pronuntia glasului extraterestru si prinsera in mare masura ce se spunea. Optimizatorul Sef octopaianjen arata ca totul e minunat in tara lor imbelsugata si ca succesul neintre­rupt al societatii lor diverse si complexe se reflecta in vari­etatea hranei aflata pe teren.

- Tot acest belsug n-ar fi putut fi obtinut fara stransa colaborare dintre specii, spuse vorbitorul.

Mai tarziu, Optimizatorul Sef inmana diplome de merit pentru performante deosebite. Fura scoase in evidenta mai multe specii - de exemplu, se parea ca productia de substanta asemanatoare mierii fusese remarcabila, caci o duzina de licurici luminara timp de cateva secunde sectorul gandacilor cu bot. Dupa vreo trei fengi de discurs, oamenii obosira din cauza efortului facut pentru a asculta acel glas ciudat si nu mai urmarira deloc discursul. De aceea, grupul fu surprins cand licuricii aparura deasupra capetelor lor si fura prezentati multimilor extraterestre. Miile de ochi straini ramasera atin­titi asupra lor timp de o jumatate de nilet.

In ultima parte a discursului Optimizatorului Sef, Max vorbise cu Eponine.

- Ce-au spus despre noi? o intreba Max pe Ellie, care continuase sa traduca.

- Doar ca suntem nou-veniti in tara lor, si ca inca ne mai studiaza capacitatile. Au mai urmat niste numere care, proba­bil, ne-au descris. N-am inteles partea aceea.

Dupa ce prezenta pe scurt alte doua specii, Optimizatorul Sef incepu sa faca rezumatul principalelor puncte ale discur­sului sau.

- Mami, mami!

Tipatul ingrozit al lui Nikki acoperi dintr-o data vocea extraterestra de la difuzor. In timp ce adultii erau absorbiti de discurs si de spectacolul din jurul lor, Nikki se catarase cumva peste bariera joasa care inconjura sectorul lor si intrase in spatiul liber care-i separa de creaturile iguana. Se parea ca nici octopaianjenul Hercule, care patrula in acea zona, n-o observase, dupa cum nu observa nici ca una dintre iguane a scos capul printre cele doua franghii metalice din jurul sec­torului ei si-a apucat rochia lui Nikki cu dintii ei ascutiti.

Groaza din glasul copilei ii paraliza pret de o clipa pe toti, in afara de Benjy. El actiona prompt: sari peste bariera, alerga in ajutorul lui Nikki si izbi in cap cu toata puterea crea­tura iguana. Uimita, creatura dadu drumul rochiei lui Nikki. Se dezlantui iadul. Nikki fugi inapoi in bratele mamei sale, dar inainte ca Hercule si Archie sa poata ajunge la Benjy, extraterestrul infuriat iesi printre franghii si sari in spatele lui Benjy. Acesta urla de durerea intensa provocata de dintii iguanei infipti in umarul lui si incepu sa se scuture, incercand sa azvarle creatura. Cateva clipe mai tarziu, creatura cazu la pamant, complet inconstienta. In locul in care coada creaturii se unea cu restul corpului se puteau vedea clar doua buline verzi.

Intregul incident se consumase in mai putin de un minut. Discursul nu fusese intrerupt. In afara de vietatile ce ocupau sectoarele din imediata vecinatate, nimeni nu observase intamplarea. Dar Nikki era foarte inspaimantata, Benjy era grav ranit iar Eponine incepuse sa aiba contractii. Mai jos de ei, iguanele furioase se impingeau in franghiile metalice, netinand seama de amenintarile celor opt octopaianjeni care venisera in spatiul dintre cele doua specii.

Archie le spuse oamenilor ca e timpul sa plece. Nimeni nu se opuse. Archie ii escorta in graba pana in afara stadio­nului. Ellie o ducea in brate pe Nikki care plangea in hohote, in timp ce Nicole aplica innebunita un antiseptic din trusa medicala pe rana lui Benjy.

Richard se ridica in coate cand Nicole intra in dormitor.

- Se simte bine baiatul? intreba el.

- Asa cred, spuse Nicole, oftand din greu. Tot mai sunt ingrijorata ca s-ar putea ca substantele chimice din saliva acelei creaturi sa-i faca rau Doctorul Blue mi-a fost de mare ajutor. Mi-a explicat ca iguanele nu au venin toxic, dar a fost de acord cu mine ca trebuie sa urmarim aparitia unei even­tuale reactii alergice Vom afla in urmatoarele cateva zile daca avem sau nu o problema.

- Si durerea? L-a mai lasat?

- Benjy refuza sa se planga Cred ca de fapt e foarte mandru de el - pe buna dreptate - si nu vrea sa spuna nimic care sa-i afecteze aura de erou al familiei.

- Dar Eponine? intreba Richard dupa o scurta tacere. Tot mai are contractii?

- Nu, deocamdata s-au oprit. Dar daca Marius se naste intr-o zi sau doua, nu va fi primul copil a carui nastere a fost provocata de adrenalina.

Nicole incepu sa se dezbrace.

- Cel mai greu ii este lui Ellie Spune ca e o mama denaturata si ca n-o sa-si ierte niciodata ca n-a supravegheat-o mai atent pe Nikki Acum cateva minute vorbea si ea ca Max si Patrick. Se intreba cu glas tare daca n-ar fi mai bine sa ne intoarcem cu totii in Noul Eden si sa mergem la noroc cu Nakamura. "De dragul copilului", a spus ea.

Nicole termina cu dezbracatul si se baga in pat.

- Richard, e o problema foarte serioasa crezi ca octopaianjenii ne-ar permite vreodata sa ne intoarcem in Noul Eden?

- Nu, spuse el dupa un timp. Cel putin nu toti.

- Sunt de acord cu tine, spuse Nicole. Dar nu vreau sa le-o spun celorlalti Poate ar trebui sa mai discut o data pro­blema cu Archie.

- Va incerca s-o ocoleasca, asa cum a facut prima data. Un timp ramasera tacuti, tinandu-se de mana.

- La ce te gandesti, iubitule? intreba Nicole cand observa ca Richard are ochii deschisi.

- La ziua de azi, raspunse el. La tot ce s-a intamplat azi. Reiau totul in minte, scena cu scena. Acum ca sunt batran si memoria mea nu mai e la fel de buna ca altadata, incerc sa folosesc tehnici de improspatare

Nicole rase.

- Esti imposibil! spuse ea. Dar te iubesc oricum.

5

Max era agitat.

- Eu unul nu vreau sa raman in locul asta un minut mai mult decat e necesar. Nu mai am incredere in ei Asculta, Richard, tu stii al naibii de bine ca am dreptate. Ai vazut ce repede a scos Archie din traista chestia aia ca un tub cand iguana extraterestra i-a sarit in spate lui Benjy? Si n-a ezitat o nici o clipa s-o foloseasca. Am auzit doar un fasait si, presto!, soparla aia a cazut, ori moarta, ori paralizata. I-ar fi facut acelasi lucru oricaruia dintre noi daca nu ne-am fi purtat cum trebuie.

- Max, cred ca exagerezi, spuse Richard.

- Nu, zau? Sa fie tot o exagerare faptul ca scena de ieri mi-a dovedit pentru a nu stiu cata oara cat de neputinciosi suntem

- Max, il intrerupse Nicole, nu crezi ca ar fi mai bine sa discutam subiectul asta alta data, cand nu vom mai fi atat de patimasi?

- Nu, raspunse cu tarie Max. Nu cred. Vreau sa-l dis­cutam acum, in dimineata asta. De asta am rugat-o pe Nai sa le dea copiilor micul dejun acasa la ea.

- Doar nu sugerezi ca ar trebui sa plecam in clipa asta, cand Eponine poate sa nasca in orice clipa? spuse Nicole.

- Bineinteles ca nu, raspunse Max. Dar cred ca ar trebui sa ne luam talpasita de indata ce o sa poata calatori. Doamne, Nicole, cel fel de viata putem avea noi aici? Nikki si gemenii sunt speriati de moarte. Pun pariu ca nu vor mai vrea sa iasa din zona noastra saptamani intregi, poate chiar niciodata Si nu e, oare, momentul sa ne intrebam de ce ne-au adus octopaianjenii aici? Ai vazut ieri toate creaturile alea de pe stadion? N-ai avut impresia ca toate muncesc pentru octopaianjeni, intr-un fel sau altul? Nu e probabil sa fim si noi integrati in curand, cine stie cum, in sistemul lor utilitar? Ellie vorbi pentru prima data de la inceputul conversatiei.

- Eu am avut intotdeauna incredere in octopaianjeni, spuse ea. Nu mi-am pierdut-o. Nu cred sa aiba vreun fel de plan diabolic de a ne integra in schema lor generala intr-un mod care sa fie inacceptabil pentru noi Insa ieri am invatat ceva, sau ar trebui sa spun ca am reinvatat ceva. Ca mama, am responsabilitatea sa-i asigur fiicei mele un mediu in care sa poata inflori si sa aiba sansa de a fi fericita Nu mai cred ca acest lucru este posibil aici, in Orasul de Smarald.

Nicole se uita mirata la Ellie.

- Deci si tu vrei sa pleci? intreba ea.

- Da, mama.

Nicole se uita in jur. Dupa expresia de pe chipul lui Eponine si al lui Patrick isi dadu seama ca si ei sunt de acord cu Max si cu Ellie.

- Stie cineva ce parere are Nai despre acest subiect? intreba ea.

Patrick se inrosi usor cand Max si Eponine se uitara la el, de parca se asteptau sa raspunda.

- Am discutat aseara despre asta, spuse el in cele din urma. De catva timp, Nai are convingerea ca cei mici au o viata prea ingusta, izolati cum suntem aici, in zona noastra. Dar mai ales dupa cele intamplate ieri, e si ingrijorata ca, daca ar fi sa traim liber in societatea octopaianjenilor, pe copii i-ar pandi pericole majore.

- Cred ca lucrurile sunt clare, spuse Nicole ridicand din umeri. Cu prima ocazie, voi vorbi cu Archie despre plecarea noastra.

Nai era o povestitoare buna. Copiilor le placeau la nebu­nie zilele de scoala in care ea renunta la activitatile planificate si, in schimb, le spunea povesti. De fapt, in ziua cand Hercule aparuse sa-i supravegheze, ea le spunea copiilor mituri grecesti si chinezesti. Copiii il botezasera pe octopaianjen Hercule dupa ce el o ajutase pe Nai sa mute mobila din camera intr-o alta configuratie.

Majoritatea povestilor spuse de Nai aveau un erou. Cum pana si Nikki isi mai amintea de biotii oameni din Noul Eden, pe copii ii interesau mai mult povestirile despre Albert Einstein, Abraham Lincoln si Benita Garcia decat personajele istorice sau mitologice cu care nu avusesera nici o legatura.

In dimineata de dupa sarbatoarea octopaianjenilor, Nai le povesti copiilor cum isi folosise Benita Garcia renumele pen­tru a ajuta milioane de oameni saraci din Mexic in timpul ultimelor faze ale Marelui Haos. Nikki, care mostenise de la mama si bunica ei compasiunea, fu miscata de curajul cu care Benita infruntase oligarhia mexicana si corporatiile america­ne multinationale. Fetita declara ca Benita Garcia e eroul ei.

- Eroina, o corecta Kepler, mereu preocupat de corecti­tudine. Dar tu, mama? intreba baiatul dupa cateva clipe. Tu ai avut un erou sau o eroina cand erai mica?

In ciuda faptului ca se afla intr-un oras extraterestru, pe o nava spatiala extraterestra, la o distanta incredibil de mare de Lampun, orasul ei natal din Thailanda, Nai se vazu iarasi copila, imbracata intr-o rochie simpla de bumbac, intrand cu picioarele goale in templul budist pentru a aduce omagiu reginei Chamatevi. Vazu si calugaritele in mantiile lor de culoarea sofranului si, pret de o clipa, i se paru chiar ca simte mirosul betisoarelor parfumate din urna din fata templului lui Buddha.

- Da, spuse ea, puternic tulburata de intensitatea amintirii, am avut o eroina Regina Chamatevi din Haripunchai.

- Cine a fost ea, doamna Watanabe? intreba Nikki. A fost ca Benita Garcia?

- Nu chiar. Chamatevi a fost o tanara frumoasa care a trait in regatul Mon din sudul Indochinei acum mai bine de o mie de ani. Familia ei era bogata si strans inrudita cu regele din Mon. Dar Chamatevi, care era excesiv de instruita pentru o femeie din acea vreme, tanjea sa faca ceva diferit si neobisnuit. Mai inainte, cand Chamatevi avea nouasprezece sau douazeci de ani, un ghicitor

- Ce e un ghicitor, mama? intreba Kepler. Nai zambi.

- Cineva care prezice viitorul sau cel putin incearca s-o faca, raspunse ea. In tot cazul, acest ghicitor a venit la rege si i-a spus ca exista o legenda veche care spune ca o frumoasa tanara mon, de vita nobila, va pleca in nord prin toate jun­glele, pana in valea Haripunchai si va uni toate triburile din regiune care se razboiau. Aceasta tanara, a continuat ghici­torul, va intemeia un regat a carui splendoare o va egala pe cea a regatului Mon si va fi cunoscuta in multe tinuturi pen­tru modul ei remarcabil de a conduce tara. Profetul a spus aceasta poveste in timpul unui ospat de la curte si Chamatevi l-a ascultat. Cand povestea s-a terminat, tanara a venit in fata regelui Mon si i-a spus ca e convinsa ca ea este femeia din legenda In ciuda opozitiei tatalui sau, a acceptat banii, proviziile si elefantii oferiti de rege, desi mancarea abia ii ajungea pentru cele cinci luni de calatorie prin jungla, pana in tinutul Haripunchai. Daca legenda nu era adevarata si numeroasele triburi din vale n-ar fi acceptat-o ca regina, Chamatevi n-ar fi putut sa se intoarca la in regatul Mon si ar fi fost nevoita sa se vanda ca sclava. Dar lui Chamatevi nu i-a fost frica nici un moment Bineinteles ca legenda s-a ade­verit, triburile din vale au proclamat-o regina lor si ea a dom­nit multi ani, domnia ei fiind cunoscuta in istoria Thailandei ca Epoca de Aur a regatului Haripunchai Cand a imbatranit, Chamatevi a avut grija sa-si imparta regatul in doua parti egale, pe care le-a incredintat fiilor ei gemeni. Apoi s-a retras la o manastire budista pentru a-I multumi lui Dumnezeu pen­tru iubirea si protectia Lui. Si-a pastrat vigoarea trupului si a spiritului pana la varsta de nouazeci si noua de ani, cand a murit.

Din motive pe care nu le intelegea bine, Nai se simti tot mai emotionata in timp ce spunea povestea. Cand termina, mai vedea inca in minte panourile de pe peretii templului din Lampun, care ilustrau povestea lui Chamatevi. Fusese atat de prinsa de poveste incat nu observase ca Patrick, Nicole si Archie intrasera in clasa si sedeau pe podea in spatele copiilor.

- Si noi avem multe povesti asemanatoare pe care le spunem tinerilor nostri, spuse Archie dupa cateva minute; Nicole traduse. Cele mai multe din ele sunt foarte, foarte vechi. Sunt oare adevarate? Pentru un octopaianjen, asta chiar nu conteaza. Povestile distreaza, instruiesc, inspira.

- Copiilor nostri le-ar placea mult sa auda o poveste de-a voastra, sunt sigura, ii spuse Nai lui Archie. De fapt, tuturor ne-ar placea.

Timp de aproape un nilet Archie nu spuse nimic. Lichidul din lentila lui era foarte activ, se misca dintr-o parte in alta, parca studiindu-i cu atentie pe oamenii care se uitau la el. In cele din urma, in jurul capului sau cenusiu incepura sa izvorasca inele colorate.

- Demult, demult, incepu el, intr-o lume indepartata si binecuvantata cu resurse imbelsugate si frumuseti de nedescris, toti octopaianjenii traiau intr-un vast ocean. Pe uscat existau multe creaturi, dintre care

- Scuza-ma, il intrerupse Nicole, nu stiu cum sa traduc urmatorul grup de culori.

Archie folosi mai multe fraze pentru a incerca sa defineasca in alti termeni cuvantul.

- Acei care au plecat inainte spuse Nicole pentru sine. In fine, nu cred ca pentru poveste este esential ca fiecare cuvant sa fie tradus cu exactitate Voi traduce prin "precursori".

- Pe portiunile de uscat ale acestei frumoase planete, continua Archie, existau multe creaturi, dintre care de departe cele mai inteligente erau Precursorii. Ei construisera vehicule care zburau in aer, explorasera toate stelele si planetele inve­cinate, ba chiar invatasera sa creeze viata din substante chi­mice simple, acolo unde nu mai existase viata pana atunci. Cu cunostintele lor incredibile, schimbasera infatisarea uscatului si a oceanelor. S-a intamplat ca Precursorii au hotarat ca spe­cia octopaianjenilor are un enorm potential nefolosit, capa­citati care nu fusesera exprimate niciodata in lunga lor existenta si au inceput sa le arate octopaianjenilor cum sa-si dezvolte si sa-si foloseasca talentele latente. De-a lungul anilor, specia octopaianjenilor a devenit, multumita Precurso­rilor, a doua specie foarte inteligenta de pe planeta si a dez­voltat o relatie foarte stransa si complexa cu Precursorii. In tot acest timp, Precursorii i-au ajutat pe octopaianjeni sa invete sa traiasca in afara apei, luand oxigen direct din aerul frumoasei planete. Colonii intregi de octozi au inceput sa-si petreaca viata pe uscat. Intr-o zi, dupa o intalnire importanta dintre optimizatorii sefi ai Precursorilor si octopaianjenilor,  s-a anuntat ca toti octopaianjenii vor deveni vietati de uscat si vor renunta la coloniile lor din ocean In ocean, la mare adancime traia o colonie de octopaianjeni mica, abia o mie de suflete, administrata de un optimizator local care nu credea ca optimizatorii sefi ai celor doua specii au luat o decizie corec­ta. Acest optimizator local s-a opus anuntului si, cu toate ca el si colonia lui au fost ostracizati de ceilalti si n-au avut parte de belsugul oferit de Precursori, ei si multe generatii urma­toare au continuat sa-si duca viata izolata, necomplicata pe fundul oceanului Intr-o buna zi s-a intamplat ca o mare calamitate sa loveasca planeta, iar uscatul a devenit absolut de nelocuit. Au murit multe milioane de creaturi si numai acei octopaianjeni care puteau trai confortabil in apa au supravietuit miilor de ani in care uscatul a ramas pustiu Cand, in cele din urma, planeta si-a revenit si cativa dintre octopaianjenii din ocean s-au aventurat pe uscat, n-au mai gasit nici un seaman de-al lor si nici un Precursor. Acel opti­mizator care traise cu mii de ani inainte fusese vizionar. Fara opozitia lui, octopaianjenii ar fi murit pana la ultimul Si de asta, chiar si azi, octopaianjenii destepti isi pastreaza capaci­tatea de a trai si in apa, si pe uscat.

De pe la inceputul povestii, Nicole isi daduse seama ca Archie le impartaseste ceva total diferit de tot ce le spusese pana atunci. Sa fi fost oare din cauza discutiei lor din acea dimineata, cand ea ii spusese ca vor sa se intoarca in Noul Eden imediat dupa nasterea copilului lui Max si Eponine? Nu era sigura. Insa stia ca legenda povestita de Archie le dezvaluia lucruri legate de octopaianjeni pe care ei, oamenii, nu si le-ar fi putut imagina.

- A fost cu adevarat minunata, spuse Nicole, atingan­du-l usor pe Archie. Nu stiu daca si copiilor le-a placut

- Mie mi s-a parut frumoasa, spuse Kepler. Nu stiam ca voi puteti respira in apa.

- Exact la fel ca un prunc nenascut, spuse Nai.

In clipa aceea, Max Puckett dadu buzna pe usa.

- Vino repede, Nicole, spuse el. Intervalul dintre con­tractii e de numai patru minute.

Nicole se ridica si se intoarse spre Archie.

- Te rog sa-i spui doctorul Blue sa aduca inginerul de imagini si sistemul cuadroid. Repede!

Era uimitor sa urmaresti o nastere simultan din interior si din exterior. Nicole le dadea instructiuni atat lui Eponine, cat si inginerului de imagini octopaianjen, prin intermediul doc­torului Blue.

- Respira! Trebuie sa respiri pe parcursul contractiilor, ii striga ea lui Eponine. Adu-le mai aproape, mai jos in canalul de nastere, cu ceva mai multa lumina, ii spunea inginerului de imagini.

Richard era fascinat. Statea deoparte, pe o latura a dor­mitorului, si-si muta cu repeziciune privirea de la imaginile de pe perete la cei doi octopaianjeni si echipamentul lor. Imaginile de pe ecran aveau un decalaj echivalent cu inter­valul dintre doua contractii fata de ceea ce se intampla in pat. La capatul fiecarei contractii, Doctorul Blue ii inmana lui Nicole un petic mic, rotund pe care Nicole il lipea pe interi­orul coapsei lui Eponine, sus. In cateva secunde, micutii cuadroizi care fusesera in interiorul lui Eponine pe perioada ultimei contractii alergau la petic si altii noi dadeau fuga in canalul de nastere. Cu o intarziere de douazeci-treizeci de secunde necesara procesarii datelor, pe perete aparea alt set de imagini.

Max ii innebunea pe toti. Cand o auzea pe Eponine tipand sau gemand, lucru care se intampla in preajma apogeu­lui fiecarei contractii, alerga la ea si o tinea de mana.

- Are dureri cumplite, ii spunea el lui Nicole, trebuie sa faci ceva s-o ajuti.

Intre contractii, cand, la sugestia lui Nicole, Eponine se ridica din pat si ramanea in picioare pentru a lasa gravitatia artificiala sa ajute procesul nasterii, Max o lua razna si mai tare. Imaginea fiului sau nenascut in canalul de nastere, luptandu-se cu disconfortul cauzat de contractia precedenta, il facea sa izbucneasca in cate o tirada.

- Oh, Dumnezeule, uitati-va, priviti! Are capul facut terci! Oh, la dracu'! N-are loc destul. N-o sa reuseasca sa iasa.

Cu cateva minute inainte ca Marius Clyde Puckett sa salute universul, Nicole lua doua decizii importante. In primul rand, concluziona ca pruncul nu se va naste fara un oarecare ajutor. De aceea decise sa faca o episiotomie pentru a micsora durerea si chinul nasterii propriu-zise. De aseme­nea, hotari ca Max sa fie scos din dormitor inainte sa devina isteric si sa faca ceva care sa perturbe nasterea.

La cererea lui Nicole, Ellie steriliza bisturiul. Max se uita la bisturiu cu o privire innebunita.

- Cu asta ce-ai de gand sa faci? o intreba el pe Nicole.

- Max, spuse Nicole in timp ce Eponine simtea apropierea unei alte contractii, imi esti foarte drag, dar vreau sa iesi din camera. Te rog. Ceea ce urmeaza sa fac il va ajuta pe Marius sa se nasca mai usor, dar nu va fi placut la vedere

Max nu se clinti. Patrick, care statea in prag, puse o mana pe umarul prietenului sau cand Eponine incepu sa geama. Capul pruncului era intepenit in deschizatura vaginului. Nicole incepu sa taie. Eponine urla de durere.

- Nu! racni Max innebunit cand vazu sange. Nu! O, drace O, drace!

- Iesi imediat! striga cu autoritate Nicole terminand epi­siotomia.

Ellie absorbea sangele cu tampoane cat putea de repede. Patrick il rasuci pe Max, il imbratisa si-l conduse in camera de zi.

Nicole verifica imaginea de pe perete imediat ce aparu. Micul Marius era intr-o pozitie perfecta. Ce tehnologie fan­tastica! se gandi ea fugitiv. Ar schimba complet nasterea, ca proces.

Nu mai avu timp sa reflecteze. Incepea alta contractie. Lua mana lui Eponine.

- S-ar putea sa fie acum Vreau sa impingi cu toata puterea Pe toata durata contractiei.

Nicole il anunta pe doctorul Blue ca nu mai e nevoie de alte imagini.

- Impinge! strigara concomitent Nicole si Ellie. Crestetul capului pruncului era vizibil. Ii vedeau puful saten deschis.

- Inca o data, spuse Nicole. Mai impinge o data.

- Nu pot, se vaieta Eponine.

- Ba poti impinge!

Eponine isi arcui spatele, inspira adanc si cateva clipe mai tarziu pruncul Marius era expulzat in mainile lui Nicole. Ellie avea foarfecele pregatit ca sa taie cordonul ombilical. Pruncul incepu sa planga in mod firesc, fara a fi nevoie sa fie incitat. Max dadu buzna in camera.

- Iata-ti fiul, spuse Nicole.

Termina de indepartat excesul de lichid, lega buricul si puse bebelusul in bratele mandrului tata.

- Vai de mine vai de mine Acuma ce fac? intreba Max zapacit, dar zambind cu toata fata, tinand copilul de parca ar fi fost fragil ca sticla si pretios ca diamantele.

- Poti sa-l saruti, spuse Nicole, zambind. Ar fi un bun inceput.

Max cobori capul si-l saruta pe Marius foarte usor.

- Si ai putea sa-l aduci sa faca cunostinta cu mama lui, spuse Eponine.

Pe obrajii proaspetei mame siroiau lacrimi de bucurie cand isi privi pruncul de aproape pentru prima data. Nicole il ajuta pe Max sa puna copilul la pieptul lui Eponine.

- O, frantuzoaico, spuse Max strangand mana lui Eponine, te iubesc te iubesc nespus de mult!

Marius, care tipase constant din primele momente de dupa nastere, se linisti in noua pozitie, la pieptul mamei sale. Cu mana libera, Eponine isi mangaie cu tandrete fiul. Dintr-o data, Max izbucni in lacrimi.

- Iti multumesc, iubito, ii spuse el lui Eponine. Multumesc, Nicole. Multumesc, Ellie.

Max le multumi de mai multe ori tuturor din camera, inclusiv celor doi octopaianjeni. In urmatoarele cinci minute, Max se transforma intr-o veritabila masina de imbratisat. Nici macar octopaianjenii nu scapara de imbratisarile lui pline de recunostinta.